Interviu cu Vasile Ernu: Sîntem încă în faza pe care cronicarii o numeau “a trăi sub vremi”

Interviu pe Bookaholic.ro

In 2006 aparea Nascut in URSS, iar in 2009 i-a urmat Ultimii eretici ai Imperiului. Cu noi a vorbit despre relatii intre individ si putere, despre conditia de “periferie” a Romaniei si un pic despre receptare si public. Vasile Ernu isi pastreaza luciditatea expunerilor si mesajul transant si pe CriticAtac, platforma initiata in 2010.

Din primele doua carti Vasile Ernu apare ca un nostalgic comunist, educat oficial anticapitalist pana in momentul in care Gorbaciov instaleaza libertatea cuvantului. Postcomunismul l-a parcurs „urzind un dor de vremuri noi”, iar acum traieste, scrie si ataca intr-o societate in care vibreaza puternic discursul anticomunist. De la ce pleaca aceasta „desincronizare”? In ce masura este ea rezultatul nostalgiei si cat de mult se trage din dezamagirea produsa de actuala ordine?

Se pare că în fiecare interviu trebuie să încep cu deconstrucţia clişeelor. Cu istoria şi background-ul meu numai „nostalgic după comunism” nu pot fi. Vin dintr-un mediu anticomunist cum puţini „anticomunişti postfactum” se pot mîndri. Dar nu asta e problema. E absurd să lupţi cu comunismul la 20 de ani după ce acesta a dispărut. Eu am fost anticomunist în anii comunismului, am fost arestat pentru proteste antisovietice, nu am fost nici măcar UTC-ist.

E comic să vad cum acum, după 20 de ani, noii politruci ai puterii actuale se dau de ceasul morţii în „lupta cu duşmanul de moarte” comunist. Eu nu sînt „desincronizat” ci chiar sînt foarte „sincronizat”: lupt întotdeauna cu puterea actuala, reală, nu cu una fantasmatică. În comunism lupţi cu comuniştii, în capitalism lupţi cu capitaliştii.

Nu-mi plac intelectualii de curte şi cred că trebuie să fii mereu în raport de exil faţă de orice formă de putere. În comunism am trăit o anumită formă de represiune, acum avem alte forme de represiune. Datoria noastră, a celor care lucrăm cu discursul şi ideile, e să punem în chestiune şi să criticăm puterea.

În ceea ce priveşte nostalgia, am spus de nenumărate ori: nostalgia face parte din viaţa noastră, e un sentiment uman, ca şi dragostea sau ura. Nu trebuie să ne temem de ea, nu trebuie să ne ruşinăm că sîntem nostalgici. Nostalgia ţine de timp, nu de ideologii: ne este dor, sîntem nostalgici după „acele vremuri”. Nostalgia este o lume a timpului.

Da, sînt nostalgic ca orice fiinţă umană după „acele vremuri” ale copilăriei şi adolescenţei, care întîmplător au avut loc în comunism. Iar în literatură nostalgia este un element central. Ce ar fi Proust fără nostalgie? Mai nimic. Da, sînt al naibii de nostalgic dar urăsc sistemele represive, mai ales pe cele actuale.

Ultimii eretici reiau si dezvolta intr-un discurs analitic riguros foarte multe din problemele expuse in prima ta carte. Este Nascut in URSS un „preludiu” pentru Ultimii eretici ai imperiului?

Şi da, şi nu. Ele sînt construite destul de diferit şi au obiective diferite cu toate că nu e rău să observi o legătură între ele. Şi legătura nu ţine doar de faptul că e scrisă de acelaşi autor ci şi de faptul că a doua carte preia o mulţime de teme din prima carte și le dezvoltă. Însă ea le dezvoltă într-o direcţie diferită.

Dacă în prima carte încercam să fac o arheologie a vieţii cotidiene în comunism, lucrînd cu memoria subiectivă (deloc nevinovată), privind prezentul dinspre trecut şi încercînd să ironizez clişeele ideologiei actuale faţă de trecut şi prezent, în cea de-a doua mă aşez în prezent şi privesc în trecut şi viitor fără trucurile „memoriei subiective” ci frontal, apelînd din cînd în cînd la elemente subversive. În mod normal cele două cărţi ar trebui să facă parte dintr-o trilogie, iar cea de-a treia carte ar trebui să fie despre viitor, care să se cheme Utopix. Am în plan o astfel de carte, dar să vedem ce va ieşi. Am în lucru prea multe cărţi.

Stilul tau pastreaza o linie unitara: capitole scurte centrate pe o singura tema si stil epistolar. Ce anume a determinat optiunea pentru acest stil? Vizezi o forma subtila de antrenare la dialog?

Fiecare scriitor trebuie să-şi găsească un stil, un suflu în care se regăseşte şi pe care îl controlează mai bine. Eu mă regăsesc în acest stil combinativ şi scurt. Folosesc amestecat mai multe genuri pe care le schimb după bunul plac urmărind anumite efecte. Principalul efect pe care-l urmăresc este punerea cititorului într-o anumită dificultate de înţelegere şi de reflecţie. Nu mă interesează atît de mult efectele estetice cît cele de gîndire.

Sper că cititorii mei să rămînă cu nişte întrebări, cu nişte nelămuriri, enervări raţionale care să le declanşeze propria reflecţie asupra lucrurilor. Îmi plac oamenii care gîndesc chiar şi atunci cînd nu sînt de acord cu ei. Nu-mi plac oamenii care lucrează cu idei primite de-a gata, cu poezii învăţate.

„Istoria suportata” din Schimbarea la fata a Romaniei a lui Cioran este reiterata in expunerile tale sub forma „vampirismului”. Ce sanse are in Romania acceptarea si asumarea „periferismului”?

Părerea mea este că problema noastră nu este „condiţia în care ne aflăm” ci incapacitatea de a reflecta asupra acestei condiţii, incapacitatea de a o înţelege şi mai ales de a o pune într-un orizont de sens. Nu sîntem capabili să reflectăm asupra noastră şi a condiţiei noastre istorice şi geografice, să ne asumăm şi să ne proiectăm un viitor. Sîntem încă în faza pe care cronicarii o numeau „a trăi sub vremi”.

Condiţia noastră de „periferie” e foarte interesantă, foarte bogată şi ar putea fi un mare atu pe care noi nu ştim să-l folosim. Povestea „vampirismului” pe care o spun eu în unul din capitolele din Ultimii eretici ai imperiului este o descriere metaforică a relaţiei periferiei cu centrul.

Da, sîntem „vampiri” iar între „noi” şi „ei” este o relaţie de luptă: „ei” vor să ne bage ţăruşul în inimă, iar „noi” vrem să le sugem sîngele. Întrebare este: vrem să renunţăm la „vampirismul” nostru ori nu?

Produsele pastreaza doar valoarea practica pana in anii ’70, dupa care proletariatul incepe sa migreze inspre consumerism. Astazi pentru ce optezi: Mac sau PC?

În esenţă comunismul real, acela trăit de noi şi capitalismul clasic cunoaşte aceleaşi mecanisme de relaţie cu munca, produsele, consumul etc. Numai propagandiştii actuali ne vînd gogoşi şi ne spun că au fost două lumi fundamental diferite. E o minciună. E adevărat că societatea de tip comunist a creat nişte fenomene diferite decît cea capitalistă, însă nu fundamental diferite.

De exemplu, în comunism apare fenomenul de fetişizare a obiectelor din două cauze simple: pe de o parte, din cauza penuriei lor şi pe de altă parte, din cauza stabilităţii şi lipsei inflaţiei (prin control de stat). Deci o perioadă de timp mult mai lungă ai aceleaşi obiecte şi fenomene care nu se schimbă. Asta produce un anumit tip de memorie şi relaţie cu obiectele.

Astăzi însă avem o viteză de schimbare şi inflaţie foarte mare. De la zi la zi se schimbă preţurile şi obiectele. E mai degrabă un simulacru al schimbărilor căci în esenţă nu se schimbă prea multe. Însă trăim această viteză a simulării schimbării. Sînt oameni care-şi schimbă lunar telefoanele, anual calculatoarele etc. Acest lucru schimbă raportul cu lucrurile, schimbă forma de memorie, relaţia cu timpul etc. Mie îmi place MAC dar sînt cu PC din comoditate. M-am obişnuit cu el şi am rămas la el.

Cum mai nou multa lume cauta alternative, stanga face cu ochiul. Alternativa asta influenteaza publicul care te recepteaza?

Stînga sau dreapta sînt moduri de reflecţie politică prin care ne raportăm la lumea din jur. Fiecare om trebuie să-şi asume o poziţie. Centrul nu există decît în minţile obtuze şi oportuniste ale unora. Că la noi este o tradiţie veche a dreptei şi o ură viscerală faţă de stînga, înţeleg. Aceasta e tradiţia noastră dar pe care o mai putem schimba, sper. În ce măsură afectează simpatiile mele de stînga publicul e greu de zis. Am impresia că la noi modul în care se fac lucrurile contează mai mult decît conţinutul. Stilistica este în continuare mai importantă decît conţinutul.

Divizezi societatea in cateva categorii de comportament si adaptare: Cinicul, Oportunistul, Naivul, Entuziastul sau Scepticul. Hipsterii te-au adoptat ca pe unul de-al lor. Tu unde i-ai plasa pe ei?

Să mă bucur, să nu mă bucur? Cititorii nu ţi-i alegi, iar cartea are propria ei viaţă şi nu-i poţi controla traseul oricîte scheme şi mecanisme ai inventa.

Hipsterii sînt o specie interesantă pe care trebuie să o înţelegem şi cu care să dialogăm sau să ne „războim” dacă e cazul. La noi există tendinţa de a-i eticheta, adică „omorî” înainte de a-i cunoaște şi înţelege. Eu sînt foarte interesat de ceea ce se întîmplă cu generaţia tînără de pînă în 30 de ani. Vreau să-i înţeleg de ce se îmbracă aşa, de ce citesc şi ascultă ceea ce ascultă, şi de ce consumă ceea ce consumă.

Ei sînt diferiţi față de generaţia noastră de 40 de ani pentru că sîntem produsul unor lumi puţin diferite. Însă nici noi, nici ei nu am fost sau sîntem o noutate pentru istorie. Cîndva, cumva, în istorie, aceste lucruri s-au mai repetat, chiar dacă puţin diferit.

Cum spune Norman Mailer, hipsterii sînt un soi de psihopaţi care nu-şi ascund dorinţele, nu şi le omoară ci şi le afişează. Mie mi se pare că problema lor este legată nu de „ceea ce sînt” ci de „ceea ce nu vor să fie”. Adică ei vor să rămînă nişte copii mari care nu riscă să facă un pas mai departe, să-şi asume ceva, să gîndească şi politic de exemplu. Eu personal îi urmărsc şi cred că de acolo se poate naște ceva important, sînt premise. Totul e să nu se rămînă în această complacere estetică adolescentină. Sînt momente în care trebuie să ne asumăm lucruri riscante şi chiar imposibile: trebuie să luăm cu asalt toate cetăţile şi să dărîmăm toate limitele.

Initierea platformei CriticAtac reprezinta forma ta de raspuns la intrebarea Ce-i de facut?

Da, corect. E doar o mică parte a răspunsului la o întrebare atît de dificilă. Un început. Răspunsul însă este un proces întreg, o reflecţie continuă şi o luptă continuă.

Dar de citit ce e?

Răspunsul la această întrebare e asemănător cu cel anterior. Contează să fii în proces, să citeşti. O carte citită te trimite la alte cărţi şi tot aşa. Nu este o listă, un canon de lecturi pe care să-l parcurgi. Eu cred că un cititor adevărat ştie să descopere cărţile importante şi fără un „maestru” al lecturilor. Cu timpul însă trebuie să ştii să-ţi selectezi cărţile „corecte” pentru a nu pierde timpul cu multe prostii.

Despre Moldova, scriitori, deferenţe şi asemănări

” Abia după a 3-a ediţie voi putea spune că festivalul Zilele literaturii române la Chişinău există”

Irina Nechit în dialog cu Vasile Ernu în Jurnal de Chişinău

– Ce înseamnă pentru Vasile Ernu o deplasare la Chişinău?

Vin cu o anumită temere şi curiozitate. Între 1990 şi 2006, aproape că am lipsit de aici. Am hălăduit peste tot, mai puţin în Moldova. Veneam strict să-mi văd familia. Acum mă interesează foarte mult ce se întîmplă aici. Călătoriile la Chişinău sînt foarte fecunde pentru mine: mulţi nervi, dar şi multe idei. Mi-ar plăcea să scriu o carte despre Moldova şi Chişinău, însă e o zonă sensibilă şi dureroasă şi trebuie tratată cu multă atenţie. E încă o rană nevindecată.

– Există un perete între scriitorii români de pe cele două maluri ale Prutului?

Există mai degrabă un zid în mintea noastră. Zidurile mentale sînt cele mai rezistente şi greu de dărîmat. În realitate cred că lucrurile sînt mai diluate. Şi observ că după ce pun faţă în faţă scriitorii de pe cele două maluri ale Prutului, toate complexele şi clişeele încep să se dizolve. Scriitorii din România care au vizitat Moldova împreună cu mine în ultimii doi ani s-au întors acasă cu o părere foarte bună. În acest sens întîlnirile directe reuşesc să spulbere multe clişee create de-a lungul anilor.

– Scriitorii din România, participanţi la Festivalul Zilele Literaturii Române la Chişinău, au reuşit să comunice cu publicul basarabean? Cu cine dintre ei ai stat de vorbă după festival?

Voi probabil nu vă daţi seama, dar scriitorii din România au rămas cu o percepţie atît de pozitivă încît începe să mă îngrijoreze această latură. Adică au transmis în ţară cuvinte prea frumoase, iar în anumite domenii mie îmi place echilibrul. Sîntem clar într-un proces de curiozitate, de redescoperire. Şi ei încep să înţeleagă potenţialul imens al diferenţei care există în noi. Iar o cultură are nevoie enorm de aceste diferenţe. Am impresia că tocmai cei din Moldova nu-şi dau seama de acest potenţial imens şi încearcă să-şi ascundă diferenţa, să o omoare. Mare păcat.

– Scriitorii se ascultă unii pe alţii? Se aud?

E greu să generalizăm. Unii se ascultă, alţii nu. Depinde de dispoziţia şi de compatibilitatea unora sau altora. Şi eu şi tu facem la fel. Unii ne interesează, alţii ne plictisesc, alţii ne enervează. De aceea cînd fac programul pentru festival este teribil de greu să găsesc tonusul necesar, să aşez anumiţi scriitori lîngă anumiţi scriitori. Ştim bine că între mulţi din ei sînt simpatii, animozităţi, istorii. De exemplu, combinaţia Mureşan cu Brumaru mi s-a părut splendidă. A ieşit ceva deosebit. Rar vezi un astfel de spectacol. Sînt doi scriitori diferiţi, dar care se completează excelent.

– În afară de recitaluri şi întâlniri cu cititorii, mai sunt necesare dezbateri acute pe teme literare? Comunicarea lui Val Butnaru putea fi începutul unei astfel de dezbateri?

Dezbaterile sînt foarte necesare. Mai ales că eu cred, sînt convins că o literatură semnificativă nu se poate naşte într-o societate în care lipsesc dezbaterile publice, punerea în discuţie a problemelor şi frămîntărilor societăţii în care trăim. Mă obsedează această temă şi am şi scris cîteva capitole despre asta în ultima carte „Ceea ce ne desparte” scrisă în colaborare cu prietenul B.A. Stănescu. De asta încerc deseori să provoc anumite discuţii. Da, Val Butnaru a încercat să provoace şi bine a făcut. Îmi plac oamenii vii, care te pun pe gînduri sau enervează. El a fost unul din foarte activii scriitori din Basarabia care a stat la poveşti şi polemici pîna noaptea tîrziu. Am mai observat un lucru îngrijorător: mulţi dintre scriitorii din Chişinău nu au mai stat împreună la discuţii şi polemici de mai mult de zece ani. E un semn îngrijorător. Mă bucur că am fost un motiv de a-i pune împreună şi a-i asculta cum polemizează. Eu le-am sugerat să o facă mai des.

– Ai descoperit Bălţiul la această ediţie a festivalului?

Da. Am fost practic prima oară în acest oraş. Din ce am văzut, am rămas impresionat. O unitate de grup profesional, oameni activi, foarte deschişi şi curioşi. O capacitate de mobilizare bună. Pe mine mă interesează mult să vad dincolo de ambalaj. Într-o universitate de exemplu e foarte important cum funcţionează biblioteca. E un indiciu bun pentru a înţelege ce se întîmplă în acea instituţie. Iar aici bibliotecarii chiar îşi fac treaba. Mă bucur că am luat decizia de a face o zi din festival la Bălţi.

– Ce şanse are literatura română să se dezvolte în R. Moldova, unde e atât de puternică nostalgia comunistă?

Nici nostalgia, nici comunismul nu sînt impedimente pentru literatură. Literatura există de atîtea mii de ani şi nu a fost distrusă de nici un regim politic, religios sau social. Nu-mi plac formele represive de nici o culoare dar nu cred că în comunism s-a scris literatură mai proastă decît s-a scris în capitalism. Uneori represiunea comunistă a creat un efect de bumerang. Cine spune că nu a scris din cauza comunismului minte. Sînt autori care în GULAG au scos capodopere. Literatura îşi găseşte propriile căi de supravieţuire.

– Eşti hotărât să organizezi şi următoarea ediţie a Zilelor Literaturii Române la Chişinău?

Despre un festival se spune că există abia odată cu ediţia a 3-a. Deci la anul pot spune ca da, el există. Eu aş încerca să mai fac o ediţie şi poate să mă retrag, să las şi pe alţii să mai tragă greul. Nu vreau să-mi fac o meserie din asta. E foarte important să ne cunoaştem rolul şi funcţia în societate şi în anumite contexte. Ştii, există o rachetă care are o viaţă foarte scurtă, dar foarte importantă: racheta care are funcţia de a scoate pe orbită un sputnik (satelit). Ea are rolul de a zbura de la Pămînt pînă în spaţiu unde să lanseze acel satelit pe orbită, după care moare, se transformă etc. Uneori şi noi trebuie să avem această funcţie: să punem anumiţi sateliţi pe orbită şi să ne retragem. Pentru asta e nevoie de un anumit tip de inteligenţă şi înţelepciune. La noi e un haos total al funcţiilor: vrem să fim şi rachetă şi satelit, şi orbită şi tot. Şi capotăm prin a nu fi nimic. E foarte greu însă să găseşti oameni care să continue bine un proiect, un festival. E nevoie de oameni cu viziune, atenţi la detalii şi care să ştie să lucreze cu scriitorii. Scriitorii sînt nişte fiinţe tare delicate. Şi poate treptat, treptat, ar trebui mişcate lucrurile spre un festival internaţional. Voi medita.

A dialogat Irina Nechit

“PR-ul trebuie păstrat în cadrul lui iniţial.” De vorbă cu scriitorul şi eseistul Vasile Ernu

Interviu realizat de Simona Barbu in PR Romania.

În Manifestul cărţii spuneaţi că “la noi se mai face încă o mare confuzie între PR, critică literară şi jurnalism cultural. E comic cum uneori, criticii literari devin PR-işti, iar PR-iştii, critici literari.” Care ar trebui să fie, în percepţia dvs. ca scriitor, profilul unui bun PR-ist cultural?

PR-ul este o tehnică, o unealtă, nu un conţinut. PR-ul lucrează cu un conţinut pe care trebuie să-l slujească. Pe mine mă deranjează cîteva lucruri în evoluţia acestei industrii. Mă enervează credinţa oarbă în PR&publicitate&marketing. Tot mai multă lume crede că e suficient să ai publicity şi deodată ai şi prosperity.  Cum ironiza şi Ilf şi Petrov stilul de viaţă american: Fără publicity, n-ai prosperity. Deci PR-ul este un instrument care ajută un conţinut, nu-l subordonează. Ceea ce a devenit însă agravant e faptul că PR-ul a devenit conţinut în sine, autosuficient, mod de viaţă, formă de gîndire. Demult nu mai contează conţinuturile, ci PR-ul în sine. Adică PR&publicitate&marketing se instituie ca şi conţinut şi se impune, se vinde pe sine ca atare. PR&publicitate&marketing demult nu mai este o simplă tehnică şi un departament respectabil dar modest, ci a devenit un instrument de putere şi ideologic. Eu susţin că în acest moment PR&publicitate&marketing îndeplinesc în actualul regim funcţia pe care politrucii o îndeplineau în vechiul regim: ei sînt armata puterii, ideologii ei reali. Situaţia e chiar mai gravă: în vechiul regim politrucii erau dispreţuiţi (chiar dacă nu asumat şi pe faţă), însă acum noii politruci s-au transformat în eroi şi au impus un mod de viaţă. În ultima mea carte “Ultimii eretici ai imperiului” am scris cîteva capitole pe această temă. Nu vreau să jignesc pe nimeni, respect domeniul. Mereu dau exemplul lui Moise şi a fratelui sau Aron: Moise era un manager bun dar era catastrofal la comunicare, de aceea cu Faraonul Egiptului comunica Aarron care transmitea misajele lui Moise. Orice societate umană are nevoie de aceste instrumente. Însă ele trebuiesc cunoscute şi păstrate în cadrul lor iniţial. În momentul în care-şi depăşesc domeniul, devin nişte instrumente periculoase. Deci trebuiesc practicate cu modestie şi responsabilitate.

Consideraţi cartea cel mai ieftin şi bun instrument de educaţie. La ce nivel a ajuns, prin comparaţie cu celelalte ţări ex-comuniste, industria cărţii în România?

Industria cărţii din România s-a dezvoltat destul de mult în ultimii 10 ani. Din păcate, nu s-au dezvoltat şi alte industrii colaterale care afectează piaţa cărţii, cum ar fi de exemplu, reţelele de librării. Însă cel mai grav lucru care se întâmplă şi care afectează profund piaţa de carte pe temen mediu şi lung este dispariţia unor infrastructuri precum bibilotecile, dispariţia fondurilor de achiziţie de carte pentru bilblioteci şi mai ales degradarea sistemului de educaţie. O ţară ca România are un număr mult prea mic de cititori şi asta se datorează în primul rînd sistemului de educaţie şi al infrastructurii culturale foarte precare. Acest tip de degradare s-a întîmplat în mai toate ţările foste comuniste, însă unele din ele şi-au rezolvat parţial aceste probleme.

Care credeţi că este contribuţia blogurile de profil şi a revistelor online în mediul cultural?

Apariţia acestor surse alternative este foarte importantă, cu o singură condiţie: să nu repete aceleaşi modele ca şi cele deja existente pe print. Suportul nu rezolvă mare lucru, el este doar un instrument care te poate ajuta. Din observaţiile mele, apariţia acestor resurse a dus la dinamizarea anumitor medii culturale. Sunt bloguri şi reviste online care au început să cântarească mai mult decît clasicile reviste culturale sau cel puţin le face concurenţă serioasă. Ce e foarte important e că majoritatea se fac fără resurse finaciare şi ăsta e un factor pozitiv: scapă de dictatura profitului, a unui interes mercantil.

Are PR-ul cultural capacitatea de a transforma fenomenul culturii din apanajul unei elite într-un bun colectiv al societăţii româneşti?

Eu nu aş fetişiza prea mult PR-ul. PR-ul este un instrument, o tehnică care nu produce conţinut direct (cu toate că experienţa societăţii americane ne arată că şi un instrument ca PR-ul poate deveni conţinut). Deci PR-ul este un ambalaj a unui conţinut şi o tehnică de prezentare a acestui conţinut. Ca să poţi “PR-iza” ceva mai întîi trebuie să dispui de acest conţinut. Problema noastră este legată de producţia culturală efectivă. PR-ul ca tehnică se învaţă destul de uşor, producţia culturală este în schimb un proces care ţine de perioade lungi de timp, uneori e nevoie de generaţii ca să producă un mediu propice producţiei culturale autentice. Iar o creaţia culturală autentică conţine în sine şi un potenţial PR care e uneori mai bun ca cel învăţat în şcoală. În ce priveşte raportul cultură elitistă şi cultură de masă: cultura de mult nu mai este apanajul elitelor. Cultura demult este cultură de masă.

10 carti romanesti pentru o biblioteca de hipster

Ups, am ajuns si in topul hipsterilor. E adevarat ca din cei 10 jumatate imi sint prieteni. Textul e scris de De cristina pe Bookahoolic.

Am promis ca revenim cu un episod de inspiratie mioritica in saga hipsterismelor literare (citeste, daca ai ratat, 10 lecturi obligatorii pentru hipsteri). Si uite ca asa se intampla, nu putea lipsi o lista consistenta de titluri romanesti numai bune de plimbat in geanta eco, eventual langa un macbook de-al lui mr Jobs.
Stau si ma gandesc ce carti cool au fost de-a lungul timpului, cu ce e de bon ton sa apari in cafenea. Treaba e ca in cazul cartilor romanesti, criteriile se amesteca un pic. Iesi cu scriitorul la bere, te intalnesti cu el in club, sunteti prieteni pe Facebook.

E interesant de vazut ce face o carte cool – subiectul, editura, promovarea, prezenta autorului la evenimente urbane si mondene sau scriitura. Hm, oare de ce-oi fi lasat-o ultima? Oricum fac aceeasi mentiune pe care am facut-o si la articolul anterior: foarte multe dintre cartile astea sunt minunate, a nu se considera o critica.

Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale – da, stiu ca nu va asteptati la asta, sperati intr-o tanara speranta lansata pe net. Un pic mai tarziu. Mateiu e taticul hipsterismului (si nu numai!), mereu tanar, cand toti ne visam crai si boemi, rafinati, esteti si decadenti.

Legaturi bolnavicioase de Cecilia Stefanescu – o carte curajoasa la vremea ei, care a adus pe tapet probleme tinute pana de curand sub perna. A ajutat-o mult si ecranizarea, dar si faptul ca Cecilia Stefanescu chiar scrie bine. Recomand si Intrarea Soarelui.

RealK de Dragos Bucurenci – pe vremea cand Bucurenci era scriitor si nu dansator, RealK a fost un adevarat hit literar. Publicata mai intai online, sub forma de blog, RealK a fost printre primele carti de la noi care au abordat frontal si destept problema drogurilor (tema draga hipsterimii).

Poker de Bogdan Cosa – mesaj anticorporatist, tineri, droguri, party-uri, revolta, internet – mixul perfect pentru ca o carte sa ajunga intr-o biblioteca de hipster.

Urbancolia de Dan Sociu – titlul singur spune totul. Minimalismul decadent al lui Sociu e piatra filosofala pentru hipsterul de Control. A scos recent si Pavor nocturn.

Lorgean – Jean Lorin Sterian scrie, printre multe si amestecate altele, si de lumea mondeno-urbana a Bucurestiului, cu anumite cluburi, cu anumiti oameni, cu anumite situatii. Te (Ii) recunosti. E misto.

Fuck the cool, spune-mi o poveste de Costi Rogozanu – corporatii, povesti urbane, viata noastra de zi cu zi cu advertising, bani, branduri, misticisme contemporane.

Opere – Poezii de Gellu Naum sau Zenobia– tot ceea ce nu intelegi devine interesant. Tot ceea ce e altfel te diferentiaza. Mai altfel ca Naum nici ca exista.

Bong de Alexandru Vakulovski – Vakulovski a fost mereu pe lista scurta a hipsterilor, inca de la Pizdet si Letopizdet. E foarte cool sa citesti cartile lui, pornind de la titlurile sfidatoare, pe care e tare sa le afisezi ca un statement in public, pana la limbajul de spatele blocului.

Nascut in URSS de Vasile Ernu si, mai nou, Ultimii eretici ai Imperiului. Din prima, orice hipster iti poate recita la gramaj capitolul Cum bea soldatul sovietic, din a doua ramane cu ideile anticapitaliste.

Lista ar putea continua cu cel putin de trei ori pe atat. Sunt si scriitori clasici, ajunsi cumva pe trend, sunt si scriitori contemporani, cu subiecte sexy si atitudine superioara. Ma opresc momentan. Voi ce-ati vazut prin bibliotecile hipsteresti?

Back in the USSR

Massimiliano Di Pasquale / Legnostortosabato / 16 aprile 2011

«Il rischio di parlare della vita quotidiana di un’epoca trascorsa comporta, senza volerlo una certa dose di nostalgia. In primo luogo, però, come concetto, la nostalgia è in diretta contraddizione con l’ homo sovieticus, per il semplice motivo che è un’utopia rivolta al passato, mentre lui crea utopie rivolte al futuro. In secondo luogo, la nostalgia, come forma di ritorno a casa è impossibile, poiché per noi homines sovietici non esiste più una casa».
Vasile Ernu, scrittore e filosofo romeno nato in Bessarabia, regione compresa tra i fiumi Prut e Dnistr, attualmente suddivisa tra Moldova e Ucraina, è consapevole che narrare un mondo scomparso è impresa complessa e rischiosa.

Il rischio di uno sguardo offuscato dal sentimento della nostalgia (etimologicamente: il desiderio melanconico e violento di tornare in patria, ossia di rivedere i luoghi dove passammo l’infanzia e dove albergano oggetti cari, il quale è cagione di profonda tristezza e di tale sconcerto nell’economia animale, da produrre persino la morte) incombe da sempre, come una Spada di Damocle, su tutti coloro che decidono di raccontare, attraverso la letteratura, un’entità statuale o geopolitica che la Storia ha dissolto.

La sfida affrontata da Ernu in Nato in Urss, romanzo già vincitore del premio dell’Unione degli Scrittori Romeni per il debutto, uscito in Italia recentemente per i tipi della Hacca, è la stessa che riguardò a suo tempo scrittori del Finis Austriae come Roth e Von Rezzori che attraverso pagine di rara bellezza e sì, talvolta anche profondamente nostalgiche, rievocarono l’Impero asburgico.

L’autore romeno nella prefazione sembra particolarmente preoccupato dall’idea che un sentimento nostalgico possa inficiare la validità del suo libro.

Uso la parola libro piuttosto che romanzo perché a ben vedere Nato in Urss è una sorta di abbecedario del mondo sovietico. Ed è proprio la natura di abbecedario a renderlo estremamente interessante e al contempo potenzialmente oggetto di fraintendimento.

Ciò che sembra assillare Ernu è l’idea da un lato di fornire un ritratto eccessivamente benevolo di un mondo che è imploso per le sue profonde contraddizioni politico-sociali ed economiche, dunque sconfitto dalla Storia, dall’altro quello di portare acqua al mulino di tutti coloro che sono stati gli avversari di quel modello di società totalitaria.

«Guardando indietro, mi rendo conto che, una volta scomparsa l’Unione sovietica e il comunismo, qualcosa è andato perduto. Non saprei dirvi cosa. […] Non sono in grado di identificare con precisione la perdita, ma ne vivo tutta la tristezza».

E poi ancora: «Ritengo, con buona convinzione, che sia stato perso qualcosa di essenziale e significativo nella nostra esperienza umana. Ma questa perdita non può essere né sostituita, né riabilitata. Con un po’ di buona volontà, ritengo che una perdita del genere possa essere sola compresa».

Le pagine migliori di un lavoro riuscito, piacevole da leggere, sono quelle in cui Ernu fa prevalere la sua veste di narratore puro, dotato di una prosa brillante e ironica.

I 53 capitoletti che compongono quest’opera appaiono dunque simili ai tasselli di un puzzle che, una volta ricomposto, ci fornisce un’immagine non dico onnicomprensiva, ma sicuramente dettagliata dell’universo sovietico attraverso l’epica dei cosmonauti, il rock-jazz degli Stiliagy, i racconti sulla distillazione domestica di vodka, samogon e quant’altro («costruire il comunismo senza alcool è come fare il capitalismo senza pubblicità»), o il sesso all’interno delle komunalky (gli spazi abitativi in comune dove sotto lo stesso tetto alloggiavano più famiglie).

Meno convincenti invece i passi in cui Ernu, vestiti inconsciamente (?) i panni del comunista nostalgico, dimentica il registro ironico da narratore puro e indulge forse un po’ troppo verso la scintilla utopica di Lenin.

«Ripetere Lenin significa accettare che “Lenin è morto”, che la soluzione specifica da lui indicata ha fallito, anche in modo mostruoso, ma che dentro c’era una scintilla utopica che vale la pena di tenere accesa. Ripetere Lenin significa individuare la differenza tra quel che Lenin ha fatto realmente e il nuovo orizzonte che ha aperto. Non vuole dire ripetere ciò che Lenin ha fatto, ma ripetere i suoi tentativi mancanti, le sue possibilità perdute».

Vasile Ernu – Nato in Urss – Hacca Editore (2010) € 14,00, 328 pagg. Traduttore Bernacchia A. N.

Nato in URSS

Vasile Ernu, nato nella Moldavia sovietica, attualmente vive e lavora in Romania. Il suo libro d’esordio Nato in URSS è divenuto ben presto un caso editoriale, ottenendo successo di mercato e riscontri positivi anche fuori dalla Romania. Un viaggio tra luoghi e situazioni alla scoperta degli aspetti meno noti della vita dell’homo sovieticus. Nostra recensione

Vasile Ernu accompagna il lettore in un viaggio nella vita quotidiana di un popolo che non esiste più e che in effetti non è mai esistito: il popolo sovietico, un popolo che faceva collettivamente “tutto, sempre e ovunque”. Nel libro si individua ben presto un protagonista, “noi, il popolo sovietico”, e un antagonista, “loro, i capitalisti”, ed è chiaro che Ernu è a questi ultimi che si rivolge per raccontare nei dettagli i più svariati aspetti della vita di un cittadino sovietico. Oggetti, personaggi, situazioni, memorie comuni, aneddoti, riti di passaggio sono al centro di una narrazione spezzata in brevi capitoli che consente di passare quasi senza intoppi da un capitolo all’altro rendendo questo libro una sorta di enciclopedia della vita sovietica, ricca di spunti da approfondire anche su internet, magari a partire proprio dal sito dedicato al libro e realizzato dallo stesso Ernu, www.NascutInUrss.ro.

“Il sesso in URSS”, “Cosa beve il cittadino sovietico”, “Ode alla tualet sovietica” e “La barzelletta sovietica, la migliore al mondo” sono i titoli di alcuni delle decine di capitoli che compongono Nato in URSS, un libro che, come emerge fin dalle prime pagine, concede molto alla nostalgia e al ricordo affettuoso per un mondo che non esiste più, e quasi niente a chi si aspetta una riflessione critica su ciò che è stata l’Unione Sovietica.

“Ma lasciate che sia sincero fino alla fine. Ho amato e ammirato anche Vladimir Il’ič Lenin. Era vivace, dinamico, aveva principi e disegni grandiosi. […] Tanto di cappello. Peccato che sia scomparso e sia arrivato quell’insopportabile di Stalin, dal quale ho tenuto le distanze. Né odio, né amore. E che colleghi erano quelli di Lenin! […] Se non vi arreca disturbo, proporrei di osservare un minuto di raccoglimento in loro onore. Non vi spazientite, ne vale la pena… Grazie”.

In altri passaggi, Lenin è presentato come “l’amico, il padre, il nonno, il compagno, il maestro”, “un demiurgo”, un “dio laico”, una figura trasfigurata e presentata negli stessi termini in cui lo dipingeva il sistema educativo sovietico. Non un personaggio storico, quindi, ma una figura mitica, entrata a far parte dell’immaginario collettivo come tante altre meno note in Occidente: Štirlitz, “il James Bond sovietico”, Buratino, il pinocchio made in USSR protagonista di barzellette sconce, o Ostap Bender, immortale eroe del romanzo “Le 12 sedie” di Il’f e Petrov, continuamente citato nel libro.

È proprio questo l’aspetto più meritevole del testo di Ernu: la capacità di presentare modi di fare tipici di chi è nato e ha vissuto nell’Unione Sovietica, la minuziosa e affettuosa descrizione degli aspetti più vari che caratterizzavano la vita di chi ha vissuto quegli anni e che in seguito sono rimasti parte imprescindibile del capitale culturale a cui anche i giovani nati dopo il crollo dell’URSS fanno riferimento.

Si tratta però della memoria trasfigurata di elementi concreti estrapolati dalla loro esistenza reale. Ernu racconta del “preservativo sovietico”, dello “champagne sovietico”, della festa del Primo maggio, di scuola, di bagni pubblici, di appartamenti collettivi, dell’amante di Lenin ma non ci dice quasi niente della sua esperienza personale, del suo quartiere, del suo cortile, della sua città o della Moldavia sovietica della sua adolescenza.

Ernu descrive “la tualet sovietica” nei minimi dettagli, raccontando come l’“uomo sovietico” vi si approcciava, specificando la disposizione degli oggetti che vi si trovavano e la forma dei sanitari, parlando della funzione sociale e culturale di questo luogo che rimane comunque inevitabilmente un luogo idealizzato, privo di riferimenti autobiografici espliciti: non viene descritto il bagno pubblico vicino ai giardinetti dove l’autore passeggiava da bambino o il gabinetto della casa dove è cresciuto, ma piuttosto “la tualet sovietica” in quanto tale.

Niente o quasi ci ricorda che abbiamo di fronte un libro scritto in romeno da un uomo cresciuto nella Moldavia sovietica e pubblicato per la prima volta nel 2006 a Iaşi, nella Romania orientale. La Seconda guerra mondiale è presentata non certo per le tragiche vicende che hanno portato la Bessarabia a diventare parte dell’URSS, ma, seguendo l’ortodossia sovietica, come “Grande Guerra per la Difesa della Patria, […] un avvenimento affascinante, fonte di grande orgoglio”.

Tante storie, tanti spunti

Nato in URSS è quindi qualcosa di ben diverso dal libro di memorie di un uomo che ha trascorso la propria infanzia e adolescenza nella Moldavia sovietica. È piuttosto un almanacco che raccoglie quei frammenti di un’epoca passata che accomunano tutti coloro che sono cresciuti in URSS. Aspetti della vita quotidiana che non emergono né dai libri di storia, né dalla letteratura di epoca sovietica diffusa in Occidente.

In questo senso, il libro di Vasile Ernu può quindi essere guida narrativa in grado di arricchire, aggiungendovi note di colore e di viva umanità, un immaginario collettivo dell’URSS spesso appiattito sullo stereotipo del freddo siberiano e del grigiore trascurato dei condomini che caratterizzavano le periferie delle grandi città del blocco socialista.

Nelle pagine di Ernu si trova, ad esempio, una selezione significativa di alcuni dei cartoni animati e delle commedie sovietiche più amate in ex-URSS, film che, quantomeno in Russia, continuano ad essere programmati e instancabilmente citati anche dai giovani nati dopo il crollo dell’Unione. Si leggono i testi di alcuni dei grandi classici del rock sovietico. Si ritrova la passione per aneddoti, barzellette e citazioni letterarie e cinematografiche che spesso si incontra viaggiando per le repubbliche dell’ex-URSS.

Nato in URSS può essere quindi una lettura interessante non solo per chi desidera svagarsi per ore in un paradiso socialista surreale dove tutto sembra avere un significato più alto, dove persino una delle disfunzioni sovietiche più note, la necessità di aspettare per ore in coda per ottenere beni o servizi, viene elevata a bene superiore dalle qualità e dai meriti incomprensibili agli Occidentali (“Loro, con tutta quella libertà e la loro società civile, non sono riusciti a creare tanta ricchezza quanta ne abbiamo creata noi con questo istituto sociale”).

Il libro di Vasile Ernu, infatti, può essere anche un’introduzione narrativa ad un mondo su cui la caduta del Muro ha gettato poca o nessuna luce. Se negli anni Novanta l’Est europeo è stato inondato di cultura pop “Occidentale” (soprattutto americana), certo non si può dire il contrario: ad oltre vent’anni dalla caduta del muro di Berlino la cultura popolare sovietica e post-comunista in generale rimane del tutto ignota al grande pubblico dei Paesi che si trovavano dall’altra parte della “cortina di ferro”.

Nato in URSS sembra spesso essere l’autoritratto stereotipato di un homo sovieticus che non è mai esistito. Cionondimeno, è un testo appassionato e a tratti divertente, che racconta innumerevoli aspetti che inevitabilmente fanno parte del DNA culturale di chi in Unione Sovietica è cresciuto. Barzellette, storie o citazioni da film che immancabilmente emergono quando ci si ritrova a chiacchierare, magari di fronte a una tazza di tè o a una bottiglia di vodka, con chi quel mondo l’ha vissuto davvero.

Interviste e approfondimenti 

“În cazul unor autori, opera este strâns legată de biografia lor”

Interviu aparut in Agentia de carte.

Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu au publicat în 2010 volumul “Ceea ce ne desparte”, Editura Polirom, un schimb epistolar de idei şi informaţii personalizate, pe urmele autorilor lor preferaţi: Gogol şi Joyce. Despre povestea care a stat la baza scrierii acestei cărţi, Andra Rotaru a dialogat cu Vasile Ernu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

 Tema volumului “Ceea ce ne desparte” de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu, colecţia „Duplex”, Editura Polirom, a apărut în urma unei discuţii purtate la Hanul lui Manuc, care s-a soldat ulterior cu o serie de alte dialoguri despre preferinţele literare ale fiecăruia dintre voi. Aceste discuţii au avut un nucleu de conflict sau de competiţie? Cum s-au închegat epistolele într-un volum?

A fost un conflict copilăresc care pornea de la un „moft”. Ca în copilărie: „Bruce Lee îl bate pe Van Damme?”. În cazul de faţă nu aveam doi fotbalişti sau bătăuşi, ci doi scriitori mari. Şi cum nu funcţionau tehnici de „karate” sau „goluri” celebre pentru a dovedi superioritatea febleţei noastre, era nevoie de argumente şi ceva naraţiune, astfel încât am decis să scriem texte pornind de la aceşti autori. Bogdan a ales calea epistolară, iar eu am răspuns provocării. A ieşit o lungă corespondenţă, iar la final a apărut acest volum.

Pentru cititorul obişnuit, riscurile acestor schimburi de opinii puteau fi trimiterile la diverse opere, neparcurse de acesta. V-aţi gândit la vreo metodă de înlesnire a lecturii pentru cât mai mulţi cititori?

Nu. Sincer să fiu nu m-am gândit decât cum să-i răspund lui Bogdan. M-am gândit numai la mine şi la Bogdan: cum răspund la provocările lui Stănescu, cum îmi răspund mie şi cum îl pun în dificultate sau îi dau nişte întrebări bune colegului. A fost un joc între noi. Că s-a întâmplat să fie şi public, nu face decât să mă bucure. Pe parcursul publicării acestor texte am primit reacţii de la un public foarte bun, foarte avizat, mulţi dintre ei poate mai citiţi decât noi. Asta e încurajator.

Cât de mult poate influenţa traseul biografic al unui scriitor, destinul său literar? Unul dintre autorii despre care, de exemplu, Nabokov nu s-a exprimat, a fost Bulgakov, iar voi aţi aflat cauzele acestei tăceri.

Foarte mult uneori. Cazurile celor doi autori de care zici sunt paradigmatice. Nabokov poate nu ar fi scris nimic în engleză dacă nu ar fi fost Lenin. Adică americanii ar trebui să-i mulţumească lui Lenin ca le-a dat unul din cei mai mari scriitori, caci dacă acesta nu ar fi fost, nu ar fi avut loc revoluţia din 1917, iar Nabokov ar fi stat la reşedinţa familiei de la Petersburg şi s-ar fi plictisit de moarte. Şi nici nu ar fi semnat cu numele de Nabokov etc. Am fi avut un cu totul alt scriitor. Cu Bulgakov lucrurile ar fi fost şi mai şi. Bulgakov aproape că nu ar fi existat. Aici am o teorie şi o poveste lungă, dar o să o povestesc într-o altă carte. Este însă sigur că în cazul unor autori opera este strâns legată de biografia lor. La ce vremuri au trăit nici nu se putea altfel.

Tu ai afirmat că “şi situaţiile delicate se rezolvă, fireşte, tot cu ajutorul literaturii.” Ce nu poate fi rezolvat astfel, care sunt limitele?

Unde începe şi unde se termină literatura? Care sunt limitele ei? Literatura începe şi se termină acolo unde începem şi ne terminăm şi noi. Adică ea ne circumscrie cumva. Se termină odată cu noi dar e mai mult decât noi. E foarte greu să pui limite. Noi trăim din poveşti, ne amăgim cu ele, ne dăm speranţe cu ele. Povestea este unul din temeiurile vieţii noastre. Ce este viaţa dacă nu un şir interminabil de poveşti: trăim din poveste în poveste.

Schimbul epistolar al vostru urmează un circuit, ca răspuns la informaţia oferită anterior de unul dintre voi, celuilalt. Ajungeţi, în unele epistole, să investigaţi şi istoria vechiului Bucureşti, pe urmele lui Joyce. Aţi descoperit, până la urmă, locul exact al cinematografului Volta?

Da, de asta s-a ocupat Bogdan. El a descoperit relaţia lui Joyce cu cinematograful Volta. Se pare că faimosul scriitor a fost coproprietar al acestui cinematograf. Am dat la acel moment şi un premiu celui care ne spune unde se afla acest cinematograf. Fireşte că s-au găsit oameni care cunoşteau aceste detalii.

Din aceste schimburi de păreri se creează un portret al scriitorilor şi operelor despre care dezbateţi, dar iau naştere şi poveşti fascinante pentru cititor. V-aţi pus problema că, scriind acest volum, unii cititori vor fi influenţaţi fie de Vasile Ernu, fie de Bogdan-Alexandru Stănescu?

Eu vreau un singur lucru: atunci când vorbesc depre scriitorii mei preferaţi sa-l fac pe celălalt să meargă acasă, la librarie sau la bibliotecă şi să-l citească. Mai toţi prietenii mei care au citit cartea mi-au spus că s-au apucat să citească Gogol după asta. Am primit e-mailuri de la oameni pe care nu-i ştiu, ca să-mi mulţumească că după ce au citit volumul, s-au apucat de citit Bulgakov şi, mai ales, aud că l-au descoperit pe Platonov. Asta era marea miză a cărţii. Pot dormi liniştit.

Bogdan-Alexandru Stănescu a afirmat în epistola publicată în 19-25 mai 2007, în Suplimentul de Cultură următoarele: “ceea ce ne desparte nu e decât forma”. Titlul volumului de faţă se intitulează “Ceea ce ne desparte”. Cum aţi convenit asupra lui?

Ambele afirmaţii sunt adevărate. E ca în bancurile cu rabinul: toţi au dreptate. Ceea ce ne desparte ne uneşte foarte mult: e un paradox adevărat. Titlul a venit de la Stănescu, mie mi-a plăcut şi am rămas la el. Ne despart anumite opţiuni, anumite sensibilităţi care însă fac parte dintr-un câmp mai vast care ne uneşte şi se numeşte literarură.

“Într-o lume în care comunicare înseamnă media, iar media independentă nu există, publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur.”

Această abundenţă a comunicării, a stilului şi ritmului de comunicare, a modului de a trăi viaţa cotidiană, aduce mult disconfort „timpului literaturii”. Atât pentru scriere, cât mai ales pentru „consumarea” literaturii, avem nevoie de un anumit fel de timp, de scurgere a sa. Acest „timp literar”, care din punctul meu de vedere e singurul „timp artistic” care a rezistat atât de mult în forma lui originală (literatura e singurul gen care nu a trecut prin schimbari fundamentale timp de milenii, spre deosebire de arta vizuala sau muzică), e pe cale să se modifice. Eu sper să-şi păstreze elementele esenţiale şi să reziste acestor schimbări care au loc în jurul nostru. E posibil ca în următoare perioadă să asistăm la un soi de marginalizare a acestui gen. Vom avea o comunitate închisă care va mai şti ce e aceea literatura şi cum se mai citesc romanele. Un mic grup de iniţiaţi care vor transmite secretele „plăcerii lecturii”. Sau poate va apărea o contrareacţie la această viteză şi fragmentare a timpului şi va apărea un nou „oblomovism” care va exalta lenea, iar lenea este o virtute literară şi adevăratul timp al lecturii.

“E păcat că piaţa nostră de carte nu cunoaşte instituţia biografiilor de scriitori”

Agentia de carte

„Ceea ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, Stănescu e «bolnav» de revelaţia sensului, a textului cu deschidere în infernul oricărei frumuseţi. Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu «doar» o contaminare. Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi «pentru situaţia în care ne găsim», vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov…Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaşte sfârşitul acestui «pariu infantil». Ca în toate poveştile bune, va exista însă un «deodată» când inima începe să bată cu putere (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – nici unul nu ocoleşte acest moment cardiac)…”, a scris Radu Cosaşu. Andra Rotaru a dialogat cu Bogdan-Alexandru Stănescu despre volumul “Ceea ce ne desparte“, Editura Polirom, 2010, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Tema volumului “Ceea ce ne desparte” de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu, colecţia „Duplex”, Editura Polirom, a apărut în urma unei discuţii purtate la Hanul lui Manuc, care s-a soldat ulterior cu o serie de alte dialoguri despre preferinţele literare ale fiecăruia dintre voi. Aceste discuţii au avut un nucleu de conflict sau de competiţie? Cum s-au închegat epistolele într-un volum?

Nu știu dacă a fost vorba despre competiție sau despre conflict… Așa cum au observat cei câțiva critici care au scris despre carte, suntem doi autori foarte diferiți, modurile în care abordăm literatura sunt total diferite. Vasile e un gânditor căruia îi place anecdotica, el nu se mulțumește cu opera literară, ci mai mereu simte nevoia unor plimbări prin pădurea istoriei. Eu prefer lumea textului, care mi se pare arhisuficientă pentru o biată viață de om. Tocmai aceste deosebiri au creat atracția, cred eu, și au închegat epistolele într-un întreg.

Pentru cititorul obişnuit, riscurile acestor schimburi de opinii puteau fi trimiterile la diverse opere, neparcurse de acesta. V-aţi gândit la vreo metodă de înlesnire a lecturii pentru cât mai mulţi cititori?

Nu știu ce a intenționat Vasile, însă eu nu am scris pentru cititorul obișnuit. Nu mă interesează cititorul obișnuit atunci când scriu. După 8 ore pe zi în care mă gândesc numai la cititorul obișnuit, ca editor, cred că-mi pot permite ca măcar în propria literatură să-mi stabilesc singur standardele.

Cât de mult poate influenţa traseul biografic al unui scriitor, destinul său literar? Unul dintre autorii despre care, de exemplu, Nabokov nu s-a exprimat, a fost Bulgakov, iar voi aţi aflat cauzele acestei tăceri.

Traseul biografic este totul, de fapt. E păcat că piața nostră de carte nu cunoaște instituția biografiilor de scriitori. Iată încă un minus pentru care trebuie să-i mulțumim cititorului obișnuit de mai sus, pentru că el e cel care reprezintă cererea. Bulgakov a avut un destin nefericit: nu poți spune însă dacă asta a fost bine pentru operă sau dacă o viață mai bună ar fi însemnat poate ca Maestrul și Margareta să rămână în stadiul de increat…. Imaginați-vă un Tolstoi care n-ar fi avut resurse, care ar fi trebuit să muncească pentru a se întreține… ar mai fi scris Anna Karenina? Sau, de ce nu, imaginați-vă că n-ar fi avut soția pe care-a avut-o. Unde-ar mai fi găsit un sac de box atât de obedient?

Ernu afirma că “şi situaţiile delicate se rezolvă, fireşte, tot cu ajutorul literaturii.” Ce nu poate fi rezolvat astfel, care sunt limitele?

Vasile Ernu e optimistul din acest dans al nostru. Eu cred că literatura poate doar unge balamale la nivel individual. Amintiți-vă pasajul în care Jorge Semprun vizitează casa lui Goethe din Weimar, undeva, peste deal de Buchenwald… Amintiți-vă nazistul bătrân care-l preamărește pe Hitler chiar atunci, la câteva zile de la încheierea războiului. Iar scena se petrece în casa lui Goethe… Ce rezolvă literatura? Nimic, pentru un imbecil.

Schimbul epistolar al vostru urmează un circuit, ca răspuns la informaţia oferită anterior de unul dintre voi, celuilalt. Ajungeţi, în unele epistole, să investigaţi şi istoria vechiului Bucureşti, pe urmele lui Joyce. Aţi descoperit, până la urmă, locul exact al cinematografului Volta?

Da, locul l-am identificat, pe strada Doamnei, însă topografia s-a schimbat total. Investigația noastră l-a implicat și pe regretatul Ioan Lăcustă. Uite, dispar cinematografele, dispar scriitorii, ce poate rezolva literatura?

Din aceste schimburi de păreri se creează un portret al scriitorilor şi operelor despre care dezbateţi, dar iau naştere şi poveşti fascinante pentru cititor. V-aţi pus problema că, scriind acest volum, unii cititori vor fi influenţaţi fie de Vasile Ernu, fie de Bogdan-Alexandru Stănescu?

Eu aș fi încântat ca un cititor să fie influențat de Ernu pentru că, repet, el este optimistul cuplului. Eu am parcurs un traseu sinistru în această carte: am plecat la drum plin de speranțe,cu o înflăcărare neo-romantică, i-aș spune, și am încheiat în plin spleen…

Ai afirmat în epsitola publicată în 19-25 mai 2007, în Suplimentul de Cultură următoarele: “ceea ce ne desparte nu e decât forma”. Titlul volumului de faţă se intitulează “Ceea ce ne desparte”. Cum aţi convenit asupra lui?

Titlul ne-a fost clar de la început: cea mai importantă calitate a prieteniei nostre literare a fost faptul că nu se baza pe asemănări facile. Am vrut să adâncim problema asta, pornind chiar de la pretextul nostru “conflictual”. Titlul a venit natural. În plus, când ne-am început epistolele, tocmai izbucnise scandalul Sorin Antohi, căruia îi apăruseră dialogurile cu Moshe Idel, intitulate Ceea ce ne unește… A fost și puțină ironie la mijloc.

“Într-o lume în care comunicare înseamnă media, iar media independentă nu există, publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur.”

Da, iarăși am fost ironic, dar și autoironic. Cred că singura miză a unui volum de non-fiction, într-o lume precum cea în care trăim, într-o țară superbă și fascinantă cum e România, este să spună adevărul și să acuze. În clipa de față nu mai există pagini de cultură în cotidiene. Acolo unde există, se ocupă de autopromovare: Adevărul. Sau găzduiesc horoscopul. Revistele de cultură, ori sunt conduse de găști culturale zonale, deci zac cu voluptate într-un etern provincialism, ori au tiraje nesemnificative. Scriitorul nu mai are voie pe scenă: câți scriitori își pot face părerile auzite în agora? Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Andrei Pleșu. Cam atât. Singura speranță rămâne în carte, fie că e tipărită sau e e-book.

Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc: review de Alex Goldis

Cultura / Alex Goldis

Nu ştiu dacă Bogdan-Alexandru Stănescu avea dreptate să se îndoiască, într-una din ultimele epistole către Vasile Ernu, cu privire la interesul publicului larg (n-am la îndemână statisticile de marketing), însă cert e că volumul lor, „Ceea ce ne desparte”, n-a prea intrat în atenţia criticii literare. Pot fi numărate pe degetele de la o mână cronicile apărute în cele şase luni de la publicare. Semn că, poate, prejudecata genurilor literare strict delimitate şi a tematicilor imediat clasabile mai face încă ravagii în câmpul literar românesc. Ce-i drept, pentru cine-l cunoaşte deja pe Vasile Ernu, cartea de faţă poate fi considerată numai cu greu o surpriză. Căci în ultimii ani scriitorul născut în URSS – Ernu nu omite niciodată acest aspect – a devenit unul dintre cei mai importanţi artizani de experimente din literatura română. Primele două volume („Născut în URSS” şi „Ultimii eretici ai Imperiului”) se află la limita dintre eseu, comentariu politic, memorialistică şi literatură pură. Le uneşte, însă, pregnanţa conceptului. Vasile Ernu nu se poate aşeza la masa de scris decât dacă găseşte în prealabil o idee-forţă sau un format ingenios, menit să devină un brand cultural. Faptul că pentru el canalul de comunicare sau ambalajul produsului cultural sunt cel puţin la fel de importante ca mesajul însuşi a făcut din Ernu unul dintre cei mai profesionişti scriitori pe care-i avem, capabil deopotrivă să reţină atenţia publicului larg şi să genereze dezbateri.

„Ceea ce ne desparte” nu face excepţie de la regula cărţilor-concept. Doar că pentru acest proiect Vasile Ernu îşi împarte doza de „vinovăţie” (ingenioasa copertă a cărţii îi prezintă pe cei doi în postura de infractori, pozaţi ca la poliţie) cu Bogdan-Alexandru Stănescu. Unul dintre cei mai cunoscuţi cronicari literari ai tinerei generaţii, ultimul a renunţat de ceva vreme la critica curentă în favoarea posturii de editor. De fapt, nici nu ştiu dacă e nimerit să se vorbească de o „renunţare” în acest caz, căci Stănescu şi-a transportat, cu arme şi bagaje, întreaga expertiză de critic şi de pasionat al literaturii în activitatea de editor. Prin mâna dedicatului „funcţionar” – cum îi place să-şi zică mai mult sau mai puţin ironic – a trecut, în ultimii cinci ani, un număr impresionant de titluri semnificative ale literaturii universale. Surprinzător e doar faptul că ritmul impus de noua meserie n-a tocit receptivitatea criticului. Dimpotrivă. Lecturile la kilogram au sporit parcă atenţia pentru stil şi pentru nuanţă.

O înfruntare butaforică

Faptul reiese destul de clar din „jucăreaua” literară instrumentată în paginile volumului „Ceea ce ne desparte”. Epopeea epistolară dintre cei doi – publicată în „Suplimentul de cultură”, „Observator cultural” şi în „Noua literatură” – îşi are originea într-un mic pariu copilăresc cu privire la cel mai important prozator din toate timpurile. Dacă la început taberele par destul de ferm aşezate – Ernu luptă înflăcărat în favoarea lui Gogol, în timp ce Stănescu apără onoarea lui Joyce –, în scurt timp, poziţiile se nuanţează într-atât, încât se pierde pe drum însuşi obiectul disputei. Farmecul cărţii nu stă în argumentele pe care fiecare le aduce în favoarea scriitorului preferat şi nici măcar în încercarea de a convinge, ci în scenografia înfruntării. Înrămat în forma retro a epistolei (hârtia se termină întotdeauna prea repede pentru reflecţiile turbionare ale celor doi, toate scrisorile par întrerupte), discursul din „Ceea ce ne desparte” are un grad considerabil de autoreflexivitate. Cei doi se văd tot timpul, în timp ce scriu, ba pe o tablă de şah, ba într-o competiţie sportivă din faţa blocului. Mingi ridicate la fileu, deturnări voite de sens, omisiuni vinovate, contestarea terenului de joc sau doar piedici imaginare în calea propriei argumentaţii, sunt, toate, tactici simpatice de deturnare a discursului de la cearta originară. Uneori, adversarul pare că dă, cavalereşte, câştig de cauză celuilalt doar pentru ca lovitura să fie mai de efect. Dimpotrivă, când se apropie prea mult în cuget şi simţire, unul din ei îşi ia seama şi se repliază pe poziţia băţoasă de la început.

Detectivistica literaturii

Frapant e însă că, dincolo de această savantă regie a dialogului şi de câteva crezuri diferite, vocile din volum se omogenizează văzând cu ochii. Comun celor doi e gustul pentru anecdotica istoriei şi pentru coincidenţele fericite ale literaturii cu viaţa. Cartea se construieşte ca o colecţie de curiozităţi şi de paradoxuri reţinute atât de istoria literaturii, cât mai ales de folcloristica ei. Bârfa de tip superior, problematizantă şi doldora de imaginaţie, e registrul comun în care interlocutorii îşi ordonează (împrăştie?) reflecţiile. Amuzanta detectivistică culturală, nu lipsită de tâlc, porneşte de la Bogdan-Alexandru Stănescu – care-l redescoperă pe Joyce în postura de proprietar al primului cinematograf bucureştean sau în cea de autor de epistole cel puţin picante –, luând, desigur,  proporţii macrantropice la Vasile Ernu. Pus mai întotdeauna pe o nevinovată deconstrucţie, cel din urmă e interesat de faţa nevăzută a istoriei şi mai ales de întrebările ei neformulate. Unele mai serioase, precum relaţia directă a lui Stalin cu Platonov sau a lui Nabokov cu Bulgakov, altele complet neserioase, dar pline de haz: ce-a făcut Stalin, de pildă, cu cele 200 de ruble împrumutate, printr-un bileţel secret, de la un înalt nomenclaturist din propriul guvern? Şi unde explicaţia raţională lipseşte, Vasile Ernu se şi grăbeşte s-o furnizeze în cheie SF-ironică: „Evenimentul şi bileţelul are loc în perioada în care Stalin citea destul de mult şi era interesat, poate excesiv de mult, de soarta literaturii. Stalin însă era aprovizionat cu tot necesarul de structura de protocol a statului. Însă aprovizionarea cu cărţi era o problemă din cel puţin două motive: pe de o parte, nu putea avea încredere în gusturile politrucilor de la protocolul de stat, iar pe de altă parte, nu dădea bine să comande el, direct prin structurile statului, cărţile pe care le voia. De unde deducem că suma de 200 de ruble îi era necesară pentru a achiziţiona cărţi. Altfel, cum ar fi putut «polemiza» cu Bulgakov şi Platonov?”.

Chiar când se concentrează pe subiecte strict literare, pe cei doi nu-i interesează tipicele încadrări ale criticilor sau istoricilor, ci detalii rămase în fundal, paralele riscante, sau asumări existenţiale inutile/stânjenitoare pentru orice teză de doctorat respectabilă. În rarele cazuri când citează critici, aleg cu grijă expresiile cele mai cuprinzătoare şi mai plastice, susceptibile ele însele de contagiunea literaturii. Căci, aşa cum remarcă undeva Bogdan-Alexandru Stănescu, „scrii literatură când scrii despre literatură”. Comentariile aplicate dedicate volumului „Oamenii din Dublin” reţin mai degrabă amănunte, culori, forme, replici sau senzaţii. Întreaga semnificaţie a celebrei povestiri „Morţii” se concentrează, în lectura empatică a lui Stănescu, într-un singur detaliu: „E momentul în care derulezi şi înţelegi că acel frig proaspăt, care fie năvălea din cutele paltonului, fie se insinua pe sub uşă, nu e altceva decât parfumul morţii”.

Redusă la mesajul ei esenţial, „Ceea ce ne desparte” e o carte despre bucuria literaturii şi despre libertatea absolută a cititorului. De-ar fi să ţinem cont chiar şi numai de frecvenţa superlativelor cu care îşi alintă scriitorii preferaţi – volumul e populat de fantasme cu scriitori geniali şi/sau extrem de influenţi, gata să se ia de guler cu dictatori –  şi tot ne-am da seama că, în ciuda anecdoticii şi a stilului detabuizant ce condimentează scrisorile, pentru cei doi, literatura e, încă, o valoare înaltă. Ceea ce-i desparte e mai puţin important decât ceea ce-i uneşte. Fie că o poate face doar la nivel personal, cum crede Bogdan-Alexandru Stănescu, sau că are o largă acoperire socială ca la Ernu, literatura e o forţă care mai poate încă modifica destine. Nu lipsesc de altfel din volum nici problematizări şi reflecţii cât se poate de acute despre statutul literaturii/culturii de la noi. Sunt complet de acord cu Vasile Ernu – ideea ar merita, de altfel, exploatată – că „Literatura semnificativă apare nu acolo unde sunt scriitori, ci acolo unde există un spaţiu al frământărilor şi al dezbaterilor publice”. Din păcate, pudibonderia societăţii româneşti, inconsistenţa discuţiilor teoretice, teama de a nu atinge „subiecte sensibile” se reflectă indirect şi asupra literaturii, redusă permanent la un minorat estetist. După cum admir rezervele editorului de meserie faţă de marketingul literaturii şi mă bucur, la fel ca el, de avantajele unei societăţi încă incomplet comodificate: „Să ştii că simt câteodată bucuria de a trăi încă într-o societate retardată, doar şi pentru faptul că păstrează din farmecul bucoavnelor prăfuite”.

Pe scurt: o carte vie, frumoasă şi extrem de actuală, făcută să alunge „complexul dinozaurului”, tot mai persistent chiar şi în rândurile celor mai pasionaţi cititori de literatură.

Nato in Urss. In memoria di un paese scomparso

Fuori le mura / lunedì, 14 febbraio 2011 / di Andreas Marcopoli

 “I soldi non ci interessavano, avevamo scopi di gran lunga più nobili, come l’uguaglianza, la fratellanza, la pace, la libertà.” Vasile Ernu

 URSS: Unione delle Repubbliche Socialiste Sovietiche. Ma forse, per Vasile Ernu, Un Ricordo Sognato Sempre. Nato in URSS (Hacca), il nuovo libro dello scrittore rumeno, è infatti un concentrato di memoria e di ricordi sull’Unione Sovietica, scomparsa dal pianeta nel 1991, ma ancora viva nel cuore di chi in quella terra ci è nato, come lo stesso Ernu, scrittore e filosofo venuto al mondo negli anni ’70 in quella che allora era una delle due superpotenze del pianeta. Nato in URSS si propone innanzitutto di essere un libro diverso da quelli circolanti sul tema: lo stesso autore afferma che non deve essere preso come un libro ideologico contro o a favore del comunismo, ma soltanto come un mezzo in grado di esplorare la quotidianità e la vita di quello che è stato l’uomo sovietico: come si vestiva, come viveva, dove andava a scuola; tutto questo cercando di tralasciare per un attimo l’ideologia, la repressione, la politica.

Photo: Soldato sovietico innalza la bandiera dell’Urss dopo la conquista di Berlino.

Photo: Usa e Urss: il mondo era diviso in due all’epoca della guerra fredda.

 Oggi che la Cina sta corrodendo anche la superpotenza americana, Nato in URSS ripropone in parte un mondo manicheo ormai passato, dove Usa e Urss si contendevano il dominio del globo e dove, pur non sapendo dove fosse la verità, ognuno aveva la consapevolezza, a differenza di oggi, di chi fosse buono e chi cattivo. Un mondo dove Ernu tifava per i Neri, mentre l’intellettuale Kasparov giocava idealmente contro l’irrequieto Bobby Fisher.
Prima che quella regina di nome perestrojka desse definitivamente lo scacco matto al re: “Siamo stati educati così: a perdere, ma a perdere per mano nostra, non loro.”

Nato in URSS
Autore: Vasile Ernu
Traduzione: Anita N. Bernacchia
Casa Editrice: Hacca, 2010
Pagine: 323
Prezzo:  14 €

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare