Vasile Ernu: „Sper să nu găsesc un job bun!”
Interviu aparut in Bewhere.ro nr. 11, octombrie 2012/ realizat de Ema Stere (aici un fragment)
Născut în URSS, trăind de 22 de ani în România, Vasile Ernu este un personaj controversat – ceea ce îi place la nebunie. Ori de câte ori se simte prea „aşezat” (într‑un loc, într-un job), lasă totul baltă şi se apucă de altceva. Cu orice risc.
Ai venit să faci Facultatea de Filosofie în România.
În ’89 era o mare efervescenţă patriotică. Şi s-a deschis deodată posibilitatea, chiar după Revoluţie, să mergem să ne cunoaştem patria. Am venit în 1990 la Facultatea de Filosofie…
Păşind pe podul de flori…
Păşind pe podul de flori, deodată am descoperit că patria era total diferită faţă de cum o aveam noi în cap şi că, în ciuda faptului că vorbeam aceeaşi limbă, înţelegeam total diferit lucrurile. Pentru mine, descoperirea României a fost ca învăţarea unei noi limbi. Mi-am dat seama că o limbă nu trebuie doar să o ştii, că trebuie să ai şi o anume experienţă socială, politică, istorică, culturală – pe care noi, totuşi, am avut-o diferită. Generaţie după generaţie am trăit sub sovietici, sub ţarism şi aşa mai departe. Pentru mine, şocul cel mai mare a fost chestia cu băşcălia. Nu o înţelegeam deloc. Pentru mine, citirea revistei Caţavencu era o tristeţe, o jale, eu o citeam în notă gogoliană… Era înjurătură de mamă acolo. Ideea de spaţiu iarăşi mi s-a părut… faptul că totul e atât de mic… Şi atunci mi-am dat seama că efectiv nu e suficient să ştii limba, e nevoie de anumită experienţă socială. Şi am început să mă obişnuiesc, să trăiesc.
Din perspectivă inversă, îmi aduc aminte de primul student din Basarabia pe care l-am cunoscut, venise la Arte Plastice, am avut impresia că vorbeşte ca Alecsandri. Era un limbaj corect, dar îngheţat la sfârşit de secol XIX.
Sunt două lucruri aici. Una este limba strict lingvistică, însă limba este mai mult decât partea ei filologică. Ţine de un anumit tip de experienţă de viaţă. De exemplu, spaţiul. Când cineva spune „hai să mergem undeva”, dacă ai experienţa de cetăţean sovietic, gândeşti în spaţii foarte mari. Povestea pe care eu o spun permanent este cum am luat eu prima dată trenul, de la Iaşi la Timişoara. Şi un domn s-a urcat cu mine în compartiment, l-am întrebat unde merge şi mi-a spus „tooocmai la Vatra Dornei”, încât eu am înţeles că e foarte departe. Nu ştiam încă prea bine harta României. L-am întrebat: „cât e până la Vatra Dornei?” şi el mi-a zis „două ore jumate”. Mi-am dat seama atunci că gândim foarte diferit geografia. Zici „spaţiu”, dar fiecare înţelege ceva foarte diferit. Chiar dacă limba are aceeaşi conotaţie, intervine experienţa de viaţă, care îţi spune altceva. Aşa că pentru mine primii ani au fost foarte grei, am trăit ca într-un spaţiu străin. A trebuit să mă readaptez, să mă recalibrez. Mi-a fost foarte greu la început.
Şi acum eşti critic.
Şi acum sunt critic, dar cred că înţeleg mai mult, sunt mai îngăduitor, în sensul că am dubla perspectivă. Adică deja mi-am însuşit stilul de viaţă, modul de gândire, modul de abordare local şi atunci am această dublă privire asupra lucrurilor. Asta îmi dă o anumită înţelegere mai lejeră.
Cum era Facultatea de Filosofie din Iaşi?
Au fost anii ‘90, nişte ani nebuni. Din două în două zile se făceau greve, viaţa de studenţie era încă foarte frumoasă… Era încă perioada în care nu se punea problema banilor atât de stringent, banii nu aveau mare semnificaţie şi nici nu era goana asta după poziţie, bani, chivernisire. Bine, eram şi mult mai tineri, dar încă se trăia destul de bine cu foarte puţin.
Studenţii erau şi mult mai vizibili.
Erau şi mult mai vizibili şi n-aveau încă gândirea asta de tip marketizat, foarte ochită pe joburi-posturi, se trăia într-o formulă mai romantică. Romantismul are frumuseţea lui. Exista, şi atunci, o tendinţă spre consum, dar şi forma de consum era foarte romantică. Faptul că era bere, că mai curgea apă caldă din când în când, era ok. Nu erau probleme serioase. Am terminat facultatea în 1996 şi m-am decis să-mi schimb oraşul. Aşa, brusc – cu toate că mi-ar fi fost mult mai comod să rămân acolo. Într-un oraş precum Iaşul, după trei ani deja ştii pe toată lumea. În România, când ştii multă lume, e uşor să te poziţionezi, fiincă totul e pe bază de relaţii, cunoştinţe. Şi atunci am făcut o mişcare bruscă, pentru că aveam un prieten şi el avea o teorie pe care eu o susţin – am şi experimentat-o pe propria-mi piele – că, o dată la 6-7 ani, este bine să-ţi schimbi locul. Să o iei de la zero.
Stau să calculez de când eşti tu în Bucureşti.
Stai, că am ajuns abia la Cluj! La Cluj am luat-o de la zero, am stat opt ani şi ceva. La Iaşi venisem cu o gentuţă cu hainele şi cu pasta de dinţi, iar la Cluj, după şase ani, am ajuns la fel. Nu ştiam nici drumul de la gară la Universitate, m-am dus şi am dat la master acolo. Am rămas mulţi ani.
Care era planul tău când ai început facultatea, de exemplu?
Nu aveam un plan propriu-zis, mă interesa foarte mult să studiez. Eram destul de romantic, n-aveam vreun plan programat. La Cluj am început să mă aşez mai bine, dar întotdeauna mi-a plăcut să mă plasez pe zone foarte marginale. Mie îmi place marginalitatea. Am lucrat numai în zone alternative. Întâi am făcut cu nişte prieteni maghiari un centru de artă contemporană într-o sinagogă veche, a trebuit să caut fonduri, pe urmă am lucrat într-o editură mică, Idea…
Mică, dar foarte respectată.
Foarte respectată, da. Am făcut la Cluj prima revistă de filosofie alternativă, se numea Philosophy&Stuff, era în 1998, am stat acolo până în 2006. Atunci am decis să-mi schimb radical şi oraşul, şi stilul de viaţă – am decis să scriu o carte. N-am lucrat o perioadă, doar am scris.
Erai destul de aşezat în povestea cu Clujul, atunci te-am cunoscut eu…
Eram mai aşezat în sensul că eram aşezat într-un proiect solid, într-un proiect care avea o imagine foarte bună, era cunoscut şi afară, deja participam la multe evenimente din occident…
Nu-mi aduc aminte să fi citit ceva rău despre editura asta, ceea ce e rar… După care, îţi dai demisia, îţi iei pasta de dinţi…
Mi-am dat demisia, mi-am luat pasta de dinţi şi ciorăpeii şi am venit la Bucureşti. În Bucureşti, altă nebunie…
Erai fără ocupaţie, cum se spunea pe vremea comuniştilor…
Fără nicio ocupaţie. Şi în perioada în care n-am avut nicio ocupaţie am scris prima mea carte, Născut în URSS, care mai târziu a devenit mult premiată, mult tradusă, mult discutată ş.a.m.d. A fost şi ea un fel de risc, fiindcă am fost printre primii care au abordat dintr-o perspectivă foarte diferită spaţiul românesc.
E o carte care a realizat performanţa unică de a avea o postfaţă scrisă foarte critic faţă de carte. Eu nu am mai văzut asta, ca postfaţatorul să se distanţeze de cartea pe care o postfaţează.
La noi, oamenii nu îşi asumă riscuri, asta e…
Putea să refuze.
Putea să refuze, iar eu, fiindcă am principii foarte severe, am zis că o public, fiindcă i‑am cerut-o, omul şi-a asumat asta, era OK.
Practic, te califica drept criptocomunist, nici măcar cripto…
Mă făcea nostalgic, imperialist sovietic, de toate…
Eşti comunist, tovarăşe Ernu?
Nu sunt atât de radical şi nu-mi asum riscuri atât de mari, încă. Sunt un om de stânga, cum am declarat, dar depinde ce înţelegem prin „comunist”. Cel puţin în comunismul în formula lui realistă, nu cred nici într-un caz. Nu-mi plac regimurile totalitare.
Prin România literară, site-ul pe care l-ai făcut, Critic Atac, era calificat drept site de extremă stângă.
Din păcate, din fericire, nu este deloc de extremă! Este un site, pentru gustul meu, prea căldicel, dar cu timpul îl mai înfierbântăm. Lucrurile trebuie să fie fierbinţi, altfel, cum scrie la Scripturi, „fiindcă nu eşti nici rece, nici în clocot, te voi arunca din gură”. Deci pentru a fi păstrat într-o poziţie favorabilă, trebuie să fii puţin mai radical. Aşa că mi-am asumat această postură de marginal. Evident că după asta am lucrat şi la Editura Polirom, dar după câţiva ani mi-am dat demisia şi am rămas, de ani buni, un soi de freelancer. Şi m-am angajat în acest nou proiect la care ţin foarte mult şi care este – cel puţin când l-am pornit, era – destul de incomod. Ştii cum e, dacă la un moment dat eşti etichetat comunist, şansele tale la viaţă – la viaţă de bunăstare, la posturi, bani, joburi – devin tot mai subţiri. Dar e un risc pe care ţi-l asumi şi mergi mai departe.
Când ai scris Născut în URSS, ţi-ai dat demisia, din ce ai trăit?
Eu am o mică slăbiciune – am şi calităţi, dar am şi o slăbiciune: respect Codul Penal. N-am spart bănci, n-am furat, cu toate că e o formă de a trăi destul de rezonabilă. Vezi că, la noi, oamenii care fură cel mai mult sunt oamenii cei mai respectaţi din societate? N-am cerşit, cu toate că şi cerşitul e o formă economică respectabilă. Am trăit puţin din scris, puţin din diverse proiecte culturale, colaborări, am făcut tot felul de festivaluri… Sunt destul de activ, îmi place să fiu activ. Îmi place să produc lucruri care rămân, lucruri care nu sunt pe piaţa culturală din România. Iar acum, acest ultim proiect, este proiectul căruia îmi dedic cel mai mult timp. E o platformă online, o revistă online care se publică zilnic, are şi proiecte de tip conferinţe, şcoli educative ş.a.m.d.
De ce ai ales o zonă neliterară?
Până şi ceea ce fac eu, literatura mea, este la limită între proză şi eseu, o combinaţie destul de greu întâlnită la noi.
Dar Ultimii eretici ai Imperiului e roman.
Da, e roman, dar în care eroii principali sunt ideile, aşa că… mulţi m-au plasat mai degrabă alături de Radu Cosaşu, de zona asta. Deci de ce nu spre zona literară? Pentru că, la noi, literatura e încă văzută într-o formulă foarte estetică. Estetismul domină şi e un soi de literatură care pe mine nu mă atrage foarte mult.
Noi suntem şi cam vaccinaţi contra literaturii cu tendinţe, ştii?
Da, literatura socială e foarte puţină, poate din cauza comunismului, dar şi din multe alte cauze. Oricum, zona literară nu mă motivează atât de mult, nu mă excită la nivel de gândire, nu mă atrage. O respect, dar mai de la distanţă. Îmi plac mult mai mult zona socială, câmpul ideilor, un anumit tip de activism. Sigur, la noi „activism” încă are o conotaţie negativă, dar cu timpul îl vom reface, să sune bine.
Când ai terminat Născut în URSS, bănuiai cum o să mişte lucrurile?
N-am avut niciodată ambiţii de scriitor. Cel puţin, până atunci, nu mai scrisesem decât mici eseuri. Când am scris cartea, a fost mai degrabă pentru mine şi câţiva prieteni. Dar Poliromul a acceptat-o din prima, culmea că după ce am lucrat la Polirom mi-am dat seama că modul în care am apărut eu a fost o excepţie, am dat cartea şi în trei luni a apărut pe piaţă.
Cred că orice editor cu minte la cap ţi-ar fi scos-o imediat.
Cred că ţine şi de noroc. Dacă intra în toată maşinăria şi trebuia să o citească mai întâi un redactor… Eu am avut noroc că au citit-o direct Lupescu şi Lucian Teodorovici, lor le-a plăcut foarte mult, le dădusem câteva capitole care şi mie mi se păreau mai bune, deci… A apărut foarte repede şi nu m-am aşteptat că o să devină şi bestseller, şi foarte premiată, şi că o să se scrie atâta despre ea. S-au scris enorm de multe recenzii.
Enorm de multe. Şi a făcut şi o foarte bună carieră internaţională – aici o mişcare de geniu mi s-a părut că ai vândut-o întâi în est. Ai plecat cu ea la Moscova.
E şi unul dintre lucrurile pe care în ultima perioadă le dezvolt tot mai mult. Mă implic pe trei spaţii: românesc, rusesc şi din Republica Moldova, care sunt…
Axa Moscova – Bucureşti –
Chişinău. Da. Îţi spun şi de ce: în primul rând, fiindcă îmi sunt mult mai apropiate, le cunosc mai bine. Nici nu pot să vorbesc despre o experienţă cu spaţiul occidental, nu o am atât de mare. În plus, spaţiul din est e foarte interesant. Până la urmă, e viaţa noastră.
M-am gândit că Născut în URSS a mers foarte bine în fostele republici sovietice pentru că era, până la urmă, o experienţă comună pentru tot spaţiul ăsta – cum era poezia? „Ca un strugure de poamă/ Stai pe harta Uniunii” –, dar a mers foarte bine şi în vest.
Da, recunosc că ea nu a fost gândită pentru est, cu toate că în est au apărut primele traduceri. A fost gândită ca şi cum aş povesti viaţa unui necunoscător, unui occidental sau unui copil care acum se naşte. E ca şi cum m-aş adresa copilului meu, care acum s‑a născut şi n-o să mai aibă experienţele respective, nu o să mai înţeleagă ce e aia să bei un brifcor şi să mănânci o eugenie. Dar nu partea de exotism mă interesează, cât un anumit tip de înţelegere a trecutului, în perspectiva de a înţelege prezentul. La mine totul e legat de prezent. Nu mă interesează să povestesc trecutul doar aşa, să zic cum mi-am luat eu blugi sau ce făceam noi la şcoală – dar e important să ştii lucrurile astea ca să înţelegi viaţa cotidiană, politicul, modul nostru de a trăi, atunci şi acum. Totul se leagă.
Deci pe undeva cartea asta a fost un risc neasumat, fiindcă nu ţi-ai dat seama că e dinamită în stare pură…
Neasumat, recunosc. Primele semnale au venit atunci când au început să o citească nişte redactori, prieteni de-ai mei. Ţin minte că Oana Grunwald s-a speriat! Mi-a spus „Vasile, cum o să apară chestia asta în România, ce o să zică…” Şi mi-am dat seama din reacţia ei că e ceva acolo, dar nu m-am gândit la potenţialul de risc – pentru mine, riscurile sunt chestiuni mult mai serioase – ci la o anumită capacitate de conflict. Avea o doză de conflict pe mai multe paliere, lucru care s-a dovedit mai târziu.
Sunt unii care te urăsc în continuare, pentru cartea asta.
Foarte bine! Ura şi dragostea sunt totuşi gemene, ştii?
Ai lucrat o vreme la Polirom, unde iar aveai o poziţie foarte stabilă, şi ai plecat pentru a lansa site-ul Critic Atac. Nu era un risc foarte mare, în vremuri de criză?
Sincer, eu mă tem de stabilitate – de stabilitate în sensul unei îmburgheziri solide. De asta mă tem să îmi iau nişte joburi care m-ar poziţiona – mă tem de un anumit gen de răspundere. Deocamdată prefer varianta de risc, deşi riscul nu e atât de mare – pentru mine, riscurile mari sunt cele în care îţi pui în pericol viaţa. Bătrânul evreu de la Odessa, rabinul meu, mi-a dat un sfat foarte important. Mi-a spus că e bine să mănânci mai puţin, ca să poţi să bei cu conştiinţa împăcată. Fiindcă tendinţa după 2000, mai ales, şi mai ales în generaţia noastră, este să fii atras de joburi bune. A apărut un nou tip de ideologie, de tip de a te poziţiona în societate şi de a acţiona. De aici şi un anume lichelism, clientelism, o formă de comoditate, faptul că spunem lucrurile între noi dar în realitate nu le spunem tare şi mai ales nu le şi facem. Pentru mine, a spune, a gândi şi a face trebuie să fie un întreg, altfel nu mai pot dormi noaptea şi nu mai pot bea cu conştiinţa împăcată. E foarte important. Un pahar băut cu conştiinţa neîmpăcată e foarte greu.
Cum s-a născut ideea site-ului Critic Atac?
Era un proiect mai vechi de-al meu, dar abia acum trei ani am decis să adun oamenii în jurul acestei poveşti şi sunt doi ani de când i-am dat drumul. Am pornit fără niciun ban, pe banii noştri.
În principiu, să faci un site, dacă nu sunt plătiţi contributorii, nu costă mult.
Nu, dar cineva care să facă munca asta zilnic cum o fac eu, trebuie să îşi găsească şi mici resurse de trai – plus că între timp site-ul s-a dezvoltat şi trebuie plătiţi traducătorii, cel puţin, deja a devenit o maşinărie. Şi atunci evident că începi să lucrezi la căutarea de fonduri, la a convinge oamenii că e bine să existe şi astfel de specii mai stranii în societate… E ca în acvariu, dacă nu sunt cei care mănâncă gunoiul de acolo…
Eşti peştişorul sanitar!
E o muncă foarte grea să fii peştişorul sanitar, pentru că e o muncă de tot rahatul pentru peştişorii ăia care stau la televiziune şi arată frumos.
Te-ai întors din nou la punctul zero. Nu ai o sursă constantă de venit… cum te descurci de data asta?
E adevărat că nu am un venit stabil. Şi nu mai am 20 de ani, deja am trecut de 40, este un risc pe care trebuie să mi‑l asum. Problema este că în Ultimii eretici… spun, programatic, nişte lucruri. Enunţ anumite principii, la care ţin. Şi foarte mulţi prieteni care s-au aranjat binişor se miră de ce scrupule îmi fac în legătură cu sursa banilor pe care îi iau. Nu iau bani de oriunde, nu iau bani de la anumite categorii de oameni – sunt foarte scrupulos la chestia asta.
Eşti bun de candidat.
Nu! Funcţia mea socială este alta. Vreau să fiu un turnesol datorită căruia candidaţii să se vadă – vreau să spun că regii sunt goi. Trebuie să fie nişte oameni care să arate, care să pună reflectorul spre regi, să se vadă că sunt goi. Misiunea mea în societate mi-am asumat-o ca fiind asta. Că, dacă voiam, demult… acum ai fi venit la biroul meu, secretara te ţinea în hol, probabil că trebuia să te programezi cu o lună înainte… În schimb, câtă libertate am! Libertatea e un lucru la care ţin foarte mult, dar e destul de scump.
Voi n-aveţi publicitate, nu?
Nu! Nu!
Şi atunci?
Există o fundaţie germană, care ne-a sprijinit. Banii pentru revoluţii întotdeauna vin din Germania.
De la Lenin încoace, da…
Dar în continuare mă gândesc la proiecte de dezvoltare, probabil voi mai veni cu ceva. În plus, mă interesează, evident, ca în următoarea perioadă să scot şi cărţile pe care le am în cap şi la care lucrez.
Tocmai ai publicat un volum de interviuri…
Da, e un volum de interviuri cu intelectuali ruşi, care se cheamă Intelighenţia rusească. E un proiect care a apărut mai degrabă întâmplător. Am petrecut o perioadă călătorind mult în Rusia şi, cum întâlnesc oameni diverşi, mi s-a părut foarte interesant modul în care gândesc, modul în care reflectează asupra lucrurilor, modul în care tratează lucrurile, cum se comportă ei în toată nebunia asta post-sovietică. Am început cu câteva interviuri şi pe urmă m-am gândit că aş putea face o carte, care cred că ar putea interesa şi spaţiul românesc, pentru că ştim foarte puţine despre est, sau ştim doar prin intermediul presei occidentale, care în general nu prea înţelege lucrurile. Cunoscând toată lumea bună din Moscova şi din Petersburg, am zis să o fac. A ieşit o carte cu vreo 22 de interviuri, cu intelectuali din diverse domenii – din domeniul filmului, al muzicii, politicului, pe partea socială. Cartea e tradusă de Vladimir Bulat şi temele sunt foarte diverse. Vedem toată nebunia care s-a întâmplat în perioada comunistă şi postcomunistă, cum a funcţionat societatea, problemele lor… Să ne uităm la noi nu numai cu ochii dinspre vest! Dinspre est, ai o cu totul altă perspectivă. Sunt o grămadă de lucruri la care semănăm enorm de mult şi noi nu ne dăm seama. Nu ştiu de ce, românii cred că sunt vecini cu Londra şi New Yorkul. În realitate, suntem vecini cu Kievul şi cu Moscova. Şi cu Istanbulul, evident. Dar trebuie ştiut şi conştientizat, fiindcă lucrul ăsta nu trebuie privit ca un handicap. Trebuie să îl privim ca pe o chestiune dată. Până şi marile noastre probleme pot fi un mare atu pentru noi, dacă ştim cum să le folosim. Mai ales acum, când e trendul ăsta – toţi ne plângem cât de necivilizaţi suntem, cât de… E bullshit! Sunt lucruri foarte interesante.
Suntem cam necivilizaţi, recunoaşte!
Dar tocmai asta e interesant! Necivilitatea noastră e unul dintre marile noastre atuuri.
Ce-ţi mai face romanul? Ai avut o bursă la Sarajevo…
Merg doar în zone din astea, după cum vezi, n-am fost la Paris, Londra sau…
Cred că nici n-ai aplicat pentru o bursă la Paris.
Nu, Parisul mă plictiseşte. Dar Sarajevo e foarte interesant, îţi dai seama când ajungi acolo de ce acolo a fost împuşcat Franz Ferdinand şi nu în altă parte. De ce a început acolo Primul Război Mondial. Am început să lucrez la un roman documentar, care sper să apară la anul.
Ai fost foarte misterios. Ai spus că e vorba de un eveniment care a schimbat faţa istoriei, care…
Da.
Sunt foarte curioasă care este evenimentul.
Aşteaptă cartea, nu mai ai răbdare?
În ce stadiu e?
Aş mai avea nevoie de vreo două luni în care să nu mai fac altceva, sau să fac foarte puţin altceva. Dar anul ăsta a trebuit să lucrez la lucruri mai puţin creative, iar la literatură îţi trebuie foarte mult timp. Timp care, la mine, e fragmentat, e discontinuu. Dar între timp am scos cartea de interviuri şi acum am gata o carte de eseuri.
Cum se cheamă?
Încă nu ştiu, probabil că se va chema Sunt om de stânga. Dar nu ştiu.
Îţi pun o întrebare, mi se pare cea mai tâmpită dintre întrebările care se pun la interviurile de angajare. Sună aşa: unde te vezi peste zece ani?
A început să-mi placă Bucureştiul. S-ar putea să rămân în Bucureşti, cu toate că teoria mea e că, din când în când, trebuie să mai pleci.
O dată la şapte ani, nu?
Da, şi au trecut deja şase ani, se apropie ceasul. Mă uit în zare, ca animalele care au devenit domestice şi din când în când mai vor să zboare. Cum sunt curcile sau găinile. Cândva au fost sălbatice şi puteau zbura. Şi când trec cocorii, ele se uită şi parcă şi-ar lua avânt. Aşa stau şi eu şi mă uit, parcă-parcă aş sări din loc, dar mai las să curgă timpul. Peste zece ani aş vrea să rămân la fel de marginal, sper să nu am mulţi bani, mă tem de asta, şi sper să nu găsesc un job bun.
Nici măcar nu pot să-ţi doresc să ţi se împlinească!
Din fericire, trebuie un efort foarte mic pentru asta. Îmi place. Pentru a-mi atinge visul, nu-mi trebuie foarte mult efort.
Graniţa tot mai permeabilă dintre Est şi Vest
de Ana Chiriţoiu / in Romania Literara / nr.34 2012
Celor care-l citesc sau audiază pe Vasile Ernu le este cu siguranţă cunoscută butada acestuia, cum că românii trăiesc cu senzaţia că Bucureştiul e mai aproape pe hartă de Londra şi Paris decât de Moscova şi Istanbul. Aici e de găsit şi „agenda” celei mai recente cărţi semnate de Ernu, Intelighenţia rusă azi. Volumul reconstituie procesul de redescoperire a unui Est abandonat în 1990 şi regăsit, după cincisprezece ani, în continuă schimbare. Pentru a înţelege mai bine ce anume şi de ce s-a schimbat în fostul spaţiu de apartenenţă, Ernu procedează la dialog. Partenerii: personalităţi din zone culturale diverse, de la filosofie la urbanism şi de la literatură la gastronomie. Temele de discuţie: lumea de azi, de la idee la anecdotă. E bine de precizat de la bun început că demersul nu e motivat de vreun soi de filoslavism: Ernu urmăreşte, printre altele, cum rezonează mai la Est nişte teme atribuite tradiţional Vestului, ca şi când doar acesta ar avea monopol asupra doxei universale. Cele 20 de dialoguri cuprinse în acest volum, realizate în decurs de şapte ani, reuşesc să ilustreze faptul elementar că şi dincoace de Viena se produc idei, discursuri, paradigme. Pe scurt, Vasile Ernu şi Editura Cartier au riscat punând pe piaţă o carte care ar fi interesat mult mai multă lume dacă ar fi avut ca protagonişti oameni de cultură vestici, dar ştim deja că preocuparea lui Ernu nu este consensul, ci inoportunarea lui. Şi cam atât despre contextul cărţii – însuşi faptul că un comentariu al ei, şi am mai citit câteva, trebuie precedat de un soi de justificare e o dovadă în sensul celor de mai sus. De aceea, nu vreau să mai insist asupra calităţilor meta ale cărţii, pentru că ea are şi unele – cum să le zic – intrinseci.
Însă cartea nu e uşor de parcurs în lipsa „agendei” sale. Ernu recurge la ea nu doar în prefaţă, ci şi în majoritatea dialogurilor, punctând constant o linie de demarcaţie pe care îşi propune s-o relaxeze, dar pe care, reluând-o, nu face decât s-o repună în drepturi. O bună parte din reuşita cărţii stă, de fapt, chiar în explorarea acestei graniţe permeabile dintre Est şi Vest, iar mulţi dintre interlocutorii lui Ernu o folosesc ei înşişi drept cadru de referinţă, fie pentru că e unul comun cu publicul căruia i se adresează, fie pentru că e internalizat. În tot cazul, pentru cei interesaţi de tot felul de liminalităţi, aici se găseşte un focus major al volumului.
Un alt focus este cel din zona autoreferenţială: cultura rusă contemporană prin ea însăşi. Deşi nu-şi propune nicio clipă să nască mitologii, volumul poate dubla cu uşurinţă fascinaţia de bon ton pentru vechea Rusie a marilor scriitori cu un interes viu faţă de Rusia zilelor noastre, despre care cititorul mediu ştie infinit mai puţin decât despre cea apusă. De pildă, în dialogul cu editorul Mihail Kotomkin, Ernu întreabă ce-i lipseşte literaturii ruse; Kotomkin răspunde: „Literaturii ruse îi lipseşte mitogeneza. Cultura rusă şi istoria au fost mereu divizate de fantasme, care se explicau întotdeauna post factum. (…) Aceste fantasme explicitează veşnicul canibalism al statalităţii ruseşi – uriaşe resurse umane şi financiare din petrol şi păduri erau irosite mereu pe proiecte fantasmagorice. Aceste proiecte aveau un caracter literar şi, tocmai de aceea, literatura furniza cel mai adesea fantasme, care împingeau istoria de la spate. Actualmente, literatura a încetat să mai dea naştere la mituri, ea a devenit foarte servilă şi de aceea a fost atât de uşor să cumperi şi să comercializezi literatura protestatară a erei postsovietice.” În aceeaşi zonă a autoreferenţialităţii ruseşti se păstrează şi dialogul cu Irina Gluşcenko, autoarea unei cărţi despre gastronomia sovietică; nu cred că e nevoie să spun cât de interesantă e analiza ingerinţelor ideologice în cărţile de bucate.
Deşi autorul interviurilor rămâne cumva în umbră, ar mai fi ceva de spus despre calitatea de intervievator a lui Vasile Ernu – calitate pe care apariţiile sale româneşti de până acum n-au reuşit s-o reveleze, Ernu fiind mai degrabă intervievat decât intervievator. Pe lângă expertiza apreciabilă pe care o deţine asupra unor zone culturale foarte diverse, care-l ajută să pună întrebări pertinente şi să urmărească teme foarte variate în profunzime, Ernu deţine şi capacitatea de-a se adapta logicii interlocutorului, pe care, indiferent cine ar fi el, îl pune în lumină cu generozitate, chiar şi în cazurile – nu foarte frecvente, ce-i drept – când opiniile acestuia nu-i vin la socoteală. Şi apropo de subiectivitate: „înţelegerea Estului nostru ne poate ajuta să ne înţelegem şi pe noi mai bine”, spune Vasile Ernu în prefaţa volumului; dar aventura acestei înţelegeri nu se vrea a fi individuală, chiar dacă miza ei iniţială a fost una subiectivă. De aceea, ar fi fost poate mai nimerit ca interviurile să se succeadă în ordine cronologică, nu alfabetică, pentru a urmări, printre rânduri, în evoluţia întrebărilor şi a subiectelor, paşii întreprinşi de această subiectivitate în mişcare.
Ereticii integratori
Un text despre “literatura basarabeană” de Paul Cernat / Dilema Veche, Nr. 421 / 8-14 martie 2012
Nu sînt un bun cunoscător al literaturii basarabene (nici măcar al celei strict contemporane), prin urmare mă feresc să fac evaluări de ansamblu privind relieful şi fizionomia ei. Pur şi simplu, nu vreau să trişez. În calitate de cronicar al actualităţii literare, am avut, desigur, ocazia să citesc şi să scriu de-a lungul timpului despre destule cărţi ale autorilor de peste Prut, dar ele nu sînt nici pe departe suficiente pentru a da o imagine concludentă a literaturii din Basarabia de azi. Nu am fost niciodată un admirator al filonului literar tradiţionalist şi patriotic, încă dominant – statistic şi instituţional – în Republica Moldova. Am urmărit mai ales linia adversă/eretică, dar cîştigătoare în perspectivă a „sincronismului“ optzecist şi post-optzecist de la Contrafort şi de la alte reviste apropiate. Iar în materie de istorie mai veche a literaturii zonei, nu mă sfiesc să recunosc că stau prost, deşi am mai citit cîte ceva de ici, de colo (de la „proletcultistul“ Emilian Bîcov la idilicul Ion Druţă şi la complexul Serafim Saka). Aş avea în schimb cîte ceva de spus despre anumite aspecte ale integrării literaturii basarabene în cea română. Prin 1942 (într-un context politico-militar asupra căruia nu mai e nevoie să insist) apărea la Editura Casa Şcoalelor o antologie masivă a lui Petru V. Haneş – basarabean el însuşi – despre scriitorii basarabeni din cultura română. În prim-plan se aflau nume mai mult sau mai puţin sonore precum Alecu Donici, Constantin Stamati, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Constantin Stere. I-am putea adăuga şi pe Alexei Mateevici sau pe Zamfir Arbure. Dacă strîngem însă „laţul“ exigenţei canonice, numele devin, brusc, foarte puţine: Russo, Hasdeu, Stere. Iar dacă împingem mai către zilele noastre baza de selecţie, îl vom adăuga, neapărat, pe Paul Goma şi vom fi tentaţi să ne oprim. Unii îi consideră basarabeni pe toţi cei născuţi în familii de dincolo de Prut, indiferent de datele şi receptarea scrisului lor. Proza lui Stere şi cea a lui Goma sînt, e adevărat, profund impregnate de experienţa basarabeană. Dar putem spune acelaşi lucru despre Russo? De ce nu, atunci, şi despre nebasarabeanul Negruzzi, autor al unor proze foarte „basarabene“ precum O alergare de cai? Şi încă: îl consideră cineva scriitor basarabean pe Emil Brumaru (născut în Cimişlia)? Dar pe Leonid Dimov (originar din Izmail)? Exemplele pot continua oricît.
Există oare „două literaturi“ de limbă română (dacă o excludem, fireşte, pe cea din exil şi diaspora)? Înclin să afirm că da, dar numai pînă la un punct. Putem vorbi, în orice caz, despre literatura basarabeană ca despre o literatură de interferenţă între cultura română şi cea rusă – hibriditate interesantă în sine, de explorat şi de exploatat mai atent pe viitor. Pe de altă parte, în ultimele două decenii integrarea literară româno-basarabeană tinde să devină un fapt natural şi firesc. Putem măsura, desigur, decalajele de mentalitate literară între Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi ceilalţi şi „neomoderniştii“ sau neotradiţionaliştii de dincoace de Prut, dar este mult mai greu să vorbim despre decalaje în cazul unor scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile Gîrneţ, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Esinencu, Tamara Cărăuş, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Liliana Corobca, Mitoş Micleuşanu, Dimitri Miticov ş.a. Istoricii literari din generaţii ceva mai vechi (Mihai Cimpoi, Eugen Lungu) au depus un efort semnificativ de recuperare a identităţii basarabene în cadrul mai larg al culturii române. Însă criticii de întîmpinare militantă ai „postmodernismului“ basarabean – de la Vitalie Ciobanu şi Nicolae Leahu la Mihail Vakulovski – sînt deja mult mai puţin preocupaţi de „specificul regional“ (oricum, aspiră cu tot dinadinsul să-i depăşească provincialismul). Cu toate acestea, o „diferenţă specifică“ (sau un „aer de familie“) există, şi ar fi un exerciţiu deopotrivă util şi instructiv să-i aproximăm locul geometric. În general, tinerii scriitori basarabeni sînt puternic marcaţi de presiunea experienţei sovietice (cu imperiul rus ca „tătuc“ abuziv), dar şi de frustrările resimţite în raport cu o Românie privită ca „mamă denaturată“, neglijentă şi arogantă: un triplu statut periferic, aşadar, agravat de o conştiinţă sporită a subdezvoltării şi a decalajelor: faţă de Occidentul european, faţă de Rusia şi faţă de România. Există, fără doar şi poate, o amprentă a „sufletului slav“, după cum există – de pe altă spirală a istoriei culturale – asemănări importante cu literatura românilor ardeleni de la 1900-1920. Ca şi în cazul acesteia din urmă, noua literatură basarabeană are un caracter realist, revoltat şi etic marcat, fără fantasmele artistocratizante regăţene. Întîlnirea cu postmodernismul – în varianta românească a optzecismului – s-a produs nu atît pe latura sofisticării manieriste şi a deriziunii parodice, cît pe aceea a experimentului angajat critic în real, în istorie, în societate. Înclinaţiei spre ludicul giumbuşlucar şi gratuit îi ia locul, aici, apetenţa pentru o atitudine de gravitate dramatică, înclinată spre cruzime şi sarcasm dezabuzat. Bref, la postmodernii de peste Prut, modelele literare ruse şi americane şi-au dat mîna, prin medierea literaturii române, într-o sinteză paradoxală. Sînt foarte puţini tinerii scriitori basarabeni „estetizanţi“ şi „evazionişti“. Unul dintre ei ar fi Andrei Ungureanu (împreună cu care am publicat eu însumi, acum cîţiva ani, o cărticică de ficţiune complet lipsită de orice „specific local“…) Pe unde o mai fi acum Andrei?
Lăsînd la o parte „podurile de flori“ ale primilor ani de după căderea regimului sovietic, au existat, din anii ’90 încoace, cîteva iniţiative mai speciale de integrare creatoare a scriitorilor basarabeni în România (personal, n-am auzit de integrări ale scriitorilor tineri de dincoace de Prut în literatura din Republica Moldova!). Una dintre cele mai productive a fost cea prin care grupul optzeciştilor „instituţionalizaţi“ de la Facultatea de Litere a Universităţii din Braşov (Al. Muşina, Andrei Bodiu & Co) a reuşit să atragă o bună parte din elita noii literaturi de peste Prut. Tot din fostul Kronstadt a pornit – ca disidenţă antioptzecistă – şi alianţa „fracturiştilor“ Marius Ianuş şi Dumitru Crudu (prelungită ulterior la Chişinău în efemera revistă Stare de urgenţă). Iar Clujul a avut şi el rolul său în formarea „critică“ a lui Vasile Ernu şi Alexandru Vakulovski. Ar fi de glosat şi pe marginea unor cazuri de poeţi douămiişti, basarabeni sau nu, reinventaţi în calitate de călugări ortodocşi („tarkovskianul“ Ştefan Baştovoi în primul rînd).
Mi-ar fi însă foarte greu să dau hic et nunc nume de personalităţi literare şi intelectuale basarabene din noul val care să poată fi comparate, ca relevanţă pentru cultura română, de, să zicem, Russo, Stere sau Goma. E prea devreme, sîntem prea aproape de fenomen, şi nu e limpede cine are şanse să se desprindă decisiv de pluton pentru a prinde lista canonică extinsă (Galaicu-Păun? Crudu? Baştovoi? fraţii Vakulovski? Vitalie Ciobanu? Vasile Gîrneţ? altcineva?). Îmi permit să avansez, totuşi, numele unui autor pe care-l consider cel mai valoros şi cel mai exportabil exponent al literaturii „moldo-române“ din ultimul deceniu: Vasile Ernu, intelectual critic de primă linie şi un foarte special scriitor de idei al erei globale. Indiferent cum te-ai poziţiona ideologic faţă de el, volume precum Născut în URSS sau Ultimii eretici ai Imperiului, duplex-ul „literar“ cu Bogdan-Alexandru Stănescu din Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, participarea la proiecte social-critice incomode („de stînga“ sau nu) precum Iluziile anticomunismului… sau Critic Atac îl recomandă ca pe un reper de neevitat. Şi îl plasează, mutatis mutandis, într-o tradiţie a intelectualilor – şi scriitorilor – revoltaţi, etici şi „eretici“ veniţi de peste Prut: Russo, Stere, Goma… Exagerez? Vom vedea. Iar viitorul ne va aduce, sînt convins, destule surprize.
Paul Cernat este critic literar. Cea mai recentă carte: Modernismul retro în romanul interbelic românesc, ART, 2009.
Trecutul nu trebuie nici urât, nici iubit, ci trebuie înţeles
Printre evenimentele literare prezentate de ICR în cadrul celei de a XIX-a ediţii a Festivalului de Carte de la Budapesta s-a aflat şi lansarea ediţiei în limba maghiară a volumului „Născut în URSS” de Vasile Ernu. Ediţia în limba maghiară „Született Szovjetunióban” a apărut la editura L’Hartmattan, în traducerea lui László Noémi. „Născut în URSS” este volumul de debut al lui Vasile Ernu, apărut la Polirom în anul 2006. Cartea apărută şi în formă digitală a fost distinsă cu Premiul pentru debut al revistei „România literară” şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2006.
Cartea a fost tradusă până acum în şapte limbi: rusă, bulgară, spaniolă, italiană, geogiană, poloneză, iar acum în limba maghiară. Criticul literar József P. Körössy a arătat că „Născut în URSS” este primul roman tradus în şapte limbi şi care în 2010 a ajuns la a treia ediţie. De asemenea, şi traducătorul a fost premiat cu premiul de debut pentru traducere.
Vasile Ernu s-a născut pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, iar în 1990 a început studiile în România, la Timişoara. Plecarea sa din blocul comunist a fost posibilă datorită schimbărilor produse de perestroika şi Mihail Gorbaciov. Autorul a mărturisit că întors de la studii, URSS nu mai exista, se formase o ţară pe care nu o cunoştea. Cea mai mare descoperire a sa pe perioada studiilor în România a fost că patria nu înseamnă numai limbă: „Trăind în România, lângă oameni care vorbeau aceeaşi limbă, aveam memorie diferită, nu aveam amintiri comune, care îţi construiesc un altfel de limbaj, poate mai important”.
A precizat că în carte e preocupat de modul cum ne construim memoria: „Memoria este legată mult de timp, de o inflaţie. În comunism nu exista inflaţie, astfel era o memorie a neschimbării. Memoria e foarte puternică, îţi influenţează identitatea, iar astăzi ne-a pus într-o anume dependenţă. Înainte prietenia era un lucru firesc, la îndemână, azi e mai greu să-ţi faci prieteni”. Vasile Ernu a mai spus că are o nostalgie pentru acel tip de a fi împreună. În carte vorbeşte de nostalgie, dar nu după comunism, ci după acel iz al prieteniei care era atunci. Autorul este de părere că trecutul nu trebuie nici urât, nici iubit, ci trebuie înţeles: „Şi în comunism a existat viaţă, au existat oameni care s-au iubit, s-au urât, care au plâns, au dansat”.Vasile Ernu al Salone del libro di Torino
Vasile Ernu ha partecipato al Salone del libro di Torino ad un incontro nel quale ha parlato del suo libro “Nato in URSS” e del nuovo libro, “Gli ultimi eretici dell’Impero”, in uscita in Italia per il prossimo mese di Giugno sempre per i tipi di Hacca.
Nel primo libro ha provato a raccontare un mondo, un mondo ormai scomparso, quello della vecchia Unione Sovietica. Il libro, in gran parte basato su esperienze autobiografiche, narra, senza nostalgia ma con non celato affetto, della vita di tutti i giorni che la propaganda dell’epoca descriveva a noi, (ingenui?) cittadini dell’Occidente come una grigia e insopportabile dittatura nella quale non poteva esistere altro che tristezza ed angoscia. Vasile invece racconta una normale vita di tutti i giorni di un cittadino sovietico: come si veste, come vive, cosa fa a scuola, come beve, che rapporto ha con il sesso, che oggetti utilizza, quali film vede, che musica ascolta, come si diverte, chi ama, chi odia, come sta in fila. Parla di tutti gli elementi della vita. Il tutto è descritto con molta tenerezza e con una certa dose di ironia. Dalla lettura del libro si capisce che di quell’epoca non tutto è da buttare e che nella povertà di un paese che basava la sua economia su un sistema autarchico c’era più serenità che nel competitivo occidente dove tutto è misurato in base al denaro sempre insufficiente per acquistare quanto la pubblicità pervasiva e invasiva ci propone. Là invece il prezzo delle posate era inciso addirittura nel manico, segno che i prezzi godevano di una stabilità a noi sconosciuta.
Nel parlare dei suoi libri Vasile ha raccontato anche del suo impatto con l’Occidente spiegando come sia stato, sempre a proposito della stabilità dei prezzi, scioccato dai saldi; come è possibile, si è chiesto, che una camicia acquistata oggi a 80 Euro, venga venduta a 50 tra un mese.
In attesa dell’uscita del suo prossimo libro che, ha promesso, riprenderà in modo più analitico e meno affettivo il tema della vita nel sistema sovietico penso che possiamo fare nostra la sua filosofia di vita: indipendentemente dall’ideologia che regge il sistema in cui ti trovi, la cosa più importante è la vita. Parafrasando Woody Allen possiamo affermare che il Comunismo è morto, il capitalismo, se non è morto ci sta andando vicino e anche noi non ci sentiamo più tanto bene.
Torino – lansez Gli ultimi eretici dell`Impero
Iarăși Italia… de data asta la Salonul Internaţional de Carte de la Torino (10-14 mai 2012) unde-mi lansez Ultimii eretici ai Imperiului / Gli ultimi eretici dell`Impero care apare la Editura Hacca tradusă de Anita N. Bernacchia.
Lansarea are loc:
Vineri 11 mai 2012, ora 11.00 la standul Romaniei /Pavilionul 3 standul P10 S09
Ziua și Cartea – 30 Aprilie / Vasile Ernu & Bogdan-Alexandru Stănescu
Bogdan Papacostea despre cartea lui Vasile Ernu & Bogdan-Alexandru Stănescu – “Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”.
VASILE ERNU SZÜLETETT SZOVJETUNIÓBAN CÍMŰ KÖTETÉRŐL
„A kommunizmus egy repülésre képtelen madár vallása, a pingviné, amely el sem tudja képzelni, hogy repül.”
(J. M. Ledgard: Zsiráf – részlet)
Szórakoztató könyv, egy szórakoztató korról, már ha nem a börtönök vagy lágerek világát kiemelve vizsgáljuk a szovjet érát. – így összegezhetőek Kőrösi P. József gondolatai Vasile Ernu első kötetéről. A román szerzővel és a felelős kiadó szerkesztőjével, Váradi Péterrel, április 21-én, a XIX. Budapesti Nemzetközi Könyvfesztiválon beszélgetett Kőrösi.
A Született Szovjetunióban 2006-ban jelent meg először Romániában, azóta három kiadást ért meg, és lefordították többek között grúz, spanyol, orosz és olasz nyelvre is. Hazánkban tavaly debütált László Noémi fordításában, a napokban megjelenő, javított kiadást Bártfay Réka egészítette ki egy-két pontosítással. Kőrösi valószínűsítette a kötet további térhódítását a volt szocialista blokk más országaiban is, hiszen nem csak a Szovjetunió, hanem az egész szovjet tábor krónikája, így több náció közös emlékezeteként funkciónál.
Vasile Ernu Moldova szovjet tagköztársaságában született 1971-ben. 1985-ben, mint mondta, a peresztrojka indulásával megváltoztak a viszonyok a Szovjetunióban. Felerősödött a nemzeti eszme, a nemzeti nyelvhez való kötődés a politikai diskurzus része lett, olyan lehetőségek adódtak, melyek addig elképzelhetetlenek voltak. ’90-ben Ernu elhagyhatta a Szovjetuniót, Temesvárra költözött. Fontos életrajzi momentum ez a regény szempontjából, melyet a szerző identitásjátékként definiál, hiszen ettől a ponttól kezdve vezethető végig az életén az a furcsa kettőség, ami a Született Szovjetunióban rendezőelve is. Szovjetként érkezett Romániába, egy szovjet jellegű polgári öntudattal, románságát fokozatosan kezdte építeni magában, ez a folyamat a mai napig nem fejeződött be nála. Tovább fejtve ezt a szálat, Ernu kifejtette, hogy a haza-és nemzetfogalom nem feltétlenül köthető egy nyelvi, kulturális térséghez. Ami igazán fontos az a közös tapasztalás, a hétköznapok együttes emlékei, ezek hiányában csak idegenek maradhatunk.
Kőrösi felvetésére válaszolván, mely szerint az angolszász történészek viszonyulása a Szovjetunióhoz a szerző hazafiságát sérti, Ernu részletes elemzést adott a szovjet embertípusról. Identitásának részét képezi egyfajta transznacionális birodalomtudat, maga mögött érzi a hatalmat, a tömeget és az óriási teret. Mikor a birodalom felbomlik ez az azonosságépítő eszme eltűnik, ürességet hagy maga után. A sokéves együttélés ideje alatt kialakult közös emlékezet formálja, hozza létre ezt az típust, mely olyan specifikus jellemzőket hordoz magában, ami élesen elhatárolja a nyugati társadalmaktól. A legfontosabb különbségként a kettő között az idő megélést emeli ki. A modern társadalmi, gazdasági berendezkedések fő sajátossága a folytonos mozgás, változás, a szovjet rendszer a hosszú évek alatt azonban belekövesedett egy olyan állandóba, amit nem feltétlenül kell negatívként értékelni. Az étkészlet 50 év múlva is 7 kopejka, és míg a modern civilizáció embere nem tudja megmondani, hogy mennyibe került alig egy éves autója, addig a Szovjetunió kitermelte típus tisztán emlékszik a fagyi ’57-es árára.
Rengeteg vád érte a kötet kapcsán, sokan kifogásolják azt a nosztalgiát, amivel a kommunizmus felé fordul, és ami tulajdonképpen regénnyé fűzi az emléktöredékeket. Mint mondja, a birodalom bukását nem az ideológia felől közelíti meg, hiányérzetet a kapcsolatok, barátságok, különböző körök szétesése okoz neki. Míg régen adott volt egy olyan társadalmi rendszer, ahol a kapcsolatok szinte maguktól alakultak, addig napjainkban nagyon nehéz valódi barátságokat kötni. A Született Szovjetunióban az átlagember hétköznapjait mutatja be, anélkül a görcsös gyűlölet nélkül, mellyel a románok viszonyulnak múltjukhoz. Hiszen akkor is nevettek, táncoltak, sírtak, egyszóval éltek, mint ma!
Kőrösi nosztalgikus posztröhögésként aposztrofálta a művet, hiába drámai vagy éppen tragikus eseményekről számol be, az iróniának valamint egyfajta keserédes „hogy lehetett ezt túlélni” hangulatnak köszönhetően pozitív érzetet kelt az olvasóban. „Mi, szovjetek, ilyenek vagyunk.”- mondja Vasile Ernu, a regény ezt hivatott ábrázolni, ennek akart emléket állítani.
A bemutató a Budapesti Román Kulturális Intézet standjánál zajlott, a közönség igen kis százaléka volt csak magyar. Kőrösi a beszélgetés végeztével kifejezte azon reményeit, hogy ez a jövőben változni fog, a román irodalom iránti érdeklődés növekedni fog. Úgy legyen.
Gulyás Ágnes
Viaggio nel sogno dell’URSS
Massimiliano Napoli / Pub.librazioni.org
Come si fa a raccontare l’URSS? Quella vera intendo…
Non quella dei libri di scuola, dei documentari storici o dei vecchi film occidentali, così tristemente unidimensionale, appiattita sui suoi stereotipi più noti. Per anni abbiamo letto e visto quasi esclusivamente ciò che ci veniva offerto dell’URSS, cioè quello che per noi era l’URSS. Diciamo pure, ricalcando Lévi-Strauss, ciò che i nostri occhi occidentali riuscivano a vedere dell’URSS. Solo molto raramente, in casi particolari, si riusciva a intravedere il vero volto dell’Unione Sovietica, la sua gente, i suoi odori, i suoi trucchi.
È per questo che, con attenta lucidità e qualche pizzico di malizia, Vasile Ernu sceglie di trascinarci fin dentro il cuore dell’URSS, tra le vene, i muscoli e la carne di un paese che era tutto un popolo, e di un popolo che era tutto un paese.
Lì abbiamo interpretato tutti la più grandiosa partitura politica del XX secolo […] uno dei progetti più utopici dell’umanità (pp. 9-10).
Ci si sente davvero trascinati, non sto scherzando. Si viene accolti, abbracciati, accompagnati, sospinti, dentro un fiume in piena di memorie e fantasie, gonfi di passioni e politica. Ma fate attenzione: quella politica non è la nostra, quella di noi occidentali, quella dei colletti bianchi e delle macchine lussuose. È una politica nata da una rivoluzione, armi in pugno, teste gonfie di ideali e libertà. È una politica di popolo, che ancora dopo sessant’anni marca il cuore e l’anima di tantissimi individui, per dirla con Ernu, made in URSS.
Ma che significa essere un homo sovieticus? Beh, innanzitutto essere sinceri. Poi bere tanto alcool. (Che mix, ragazzi!)
Potrà sembrare strano, probabilmente a qualcuno darà persino fastidio, ma c’è poco da fare: l’URSS è cresciuta con sincerità e alcool. E grazie ai suoi grandi eroi, certo!, primo fra tutti Lenin: padre, fratello amico, compagno, nonno… Lenin non è mai invecchiato, non è mai morto. Lenin è rimasto in URSS, nel cuore di migliaia di giovani, come un faro nella notte, una speranza fondata, un sogno possibile. Era uno del popolo, e poi è diventato il popolo. Come Gagarin, Karpov e Kasparov, Chapaev, Armand, Esenin, Bulgakov, Majakovskij… e anche i personaggi immaginari (ma un vero cittadino sovietico non giurerebbe mai che non siano esistiti realmente!): Buratino, Max Otto von Stirlitz, Ostap Bender, Benja Krik… Tutti loro rappresentavano l’uomo sovietico, anche se ognuno a modo suo faceva parte del popolo e per ognuno c’era un modello di URSS da ricalcare. Tutti volevano avere il fegato di Gagarin, la gioia di Buratino, la grinta di Armand, il fascino di Stirlitz. Tutti volevano essere uomini sovietici.
E poi c’è l’anima dell’URSS: la komunalka. Il luogo, l’idea, la metafora di un mondo di tutti e per tutti, un mondo che appartiene al popolo sovietico. La komunalka è lo spazio comune di ogni edificio sovietico, secondo il piano di riforma delle abitazioni stabilito da Lenin: l’organizzazione della casa in stile borghese scompare, e lo spazio comune diventa la culla dell’Essere sovietico. La komunalka è
il luogo dove si incontrano amore e odio, amicizia e abbandono, invidia e tenerezza, felicità e tristezza o, più semplicemente, è la nostra vita. (p. 56)
Ed è proprio in questo spazio che si sviluppa il proprio Io profondo: politico, sociale, umano. Perché, dicevamo poco sopra, la politica è sociale, e il sociale è l’umano. Per questo tutto diventa umano nell’URSS, anche gli oggetti.
Nelle memorie di Vasile Ernu c’è tutta l’emozione, il respiro, il polso di una grande visione reale, troppo reale per durare in eterno. Alla fine degli anni Ottanta già il processo di “risveglio” era cominciato; un ritorno alla fredda e triste realtà capitalista occidentale, fatta di merce, denaro, padroni. Ernu sa benissimo che quella sovietica non era la vita migliore che si potesse desiderare, ma il sogno, per un attimo, si è avverato… forse un po’ sfuocato, labile, grossolano. Ma in fondo nessuno è perfetto.
Neanche Lenin.
Fedele alla linea
∞ Fedele alla linea ∞ / di Piero Ferrante / Statoquotidiano.it
“E’ un paese che non può lasciarti indifferente, qualsiasi rapporto tu abbia avuto con lui, che lo ami o che lo odi”. L’Unione Sovietica ammirata attraverso gli occhi del filosofo e scrittore rumeno Vasile Ernu è racchiusa in questa citazione che apre “Nato in Urss”, diario di bordo attraverso un mondo che non c’è più, editato dalla casa editrice Hacca a novembre dell’anno passato.
Immaginate di calpestare selciati scomparsi, percorrere strade inghiottite dal tempo tenendo per mano soltanto la corporeità di un ricordo. Immaginate di rivivere, goccia a goccia, le sensazioni infantili, sforzandovi di assumere le pose di allora, di leggere con le emozioni di bambino ed il linguaggio da adulto. Immaginate il mondo spaccato in due. Questo è l’assioma di Ernu. Non giudizievole e risolutivo, solo descrittivo. Perché, con un tono da comunista mai pentito, gli spetta parlare inevitabilmente di quel mondo fermatosi d’improvviso non all’impatto contro un muro, ma di fronte al suo crollo; dell’Atlantide dell’ideologia che è stata la terra del Soviet, la grande repubblica delle repubbliche socialiste, la terra della speranza alternativa, “il più grande progetto politico-utopico della modernità”.
Ernu non è uno storico, non ne maneggia gli strumenti. Per questo “Nato in Urss” non è altro che una strampalata, sentimentale, ironica accozzaglia di soggetti ed elementi, di eroi e paesaggi. E’ comparabile ad una bancarella di cianfrusaglie, di quelle polacche, strabordante di cimeli, gonfia di Zorki dalla vita infinita, cipolle da tasca con l’effige di Lenin, bottoni artefatti dei cappotti dell’Armata Rossa. Patacconi tanto goffi da finire per essere ricoperti da una patina di poetica dignità che li assurge al rango di ricordi. Il materiale che espone Ernu è quello d’uso comune, proletario e non. Alcool, sesso, barzellette, case, letteratura, giochi. Persino la tualet sovietica trova parole per essere attualizzata e spiegata agli occhi pochi fantasiosi dell’Occidente capitalista, diventando il locus privilegiato dell’artista alla ricerca dell’intimità nel caos della komunalka.
Ogni tema è un racconto (in tutto 53), ogni racconto un contenitore, ogni contenitore un viaggio. Ernu, nel suo approccio scanzonato, pure rende la quotidianità della Rivoluzione bolscevica un cammino epico e trionfale. Quando la cucina era luogo di socialità, Lenin un compagno di tutti, il bere l’essenza stessa del comunismo (“Costruire il comunismo senza alcool è come fare il capitalismo senza pubblicità”), ed anche nell’atto supremo di una cacca occorreva assumere “la posa dell’aquila”. In questo sforzo letterario insolito e sfizioso, il filosofo rumeno riesce a donare una nuova immagine all’Urss. Nei suoi spruzzi giocosi e fieri di quotidianità, il Gigante dai piedi di ferro non è soltanto il mentore della pianificazione quinquennale, dell’industrializzazione forzata, della corsa all’armamento, ma la casa comune di un popolo orgoglioso e creativo, dedito alla causa del Partito ma ancora capace di darci dentro con i lampi di genio.
Quel che ne risulta è l’agiografia di un Santo rosso e potente, capace di miracoli laici e produttivi e di scatti d’impeto. E come in ogni agiografia, quel che conta è lo stile accattivante, il guinzaglio retorico, l’affabulazione golosa, che Ernu maneggia in pieno. “Leggete, invidiate, sono cittadino dell’Unione Sovietica”
Vasile Ernu, “Nato in Urss”, Hacca 2010
Giudizio: 3.5 / 5 – Dorogoi Tovarišči!