Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Presa

“Sectanţii” lui Vasile Ernu

AUTOR: NICOLAE CREŢU / Ziarul de Iasi

Este în librării Sectanţii (Polirom, 2015), volum de deschidere a unei anunţate/ plănuite trilogii. Ba a fost chiar o lansare, joi, 28 mai, la Librarium-Palas, pe la care, din păcate, doar trecând, nu l-am putut asculta decât pe colegul George Bondor de la Filosofie, nu şi pe ceilalţi vorbitori ai serii, între care şi autorul, Vasile Ernu, aşa cum mi-aş fi dorit. În schimb, am citit cartea, despre care ar fi prea puţin să spun că “interesează”: adevărul e că dă de gândit. Şi nu doar din unul, ci din multiple puncte de vedere.

Autorul scrie “povestea”/ istoria unei destul de restrânse (totuşi, nu chiar mică, adaug) comunităţi religioase, izolată undeva în Bugeacul Basarabiei, din care, cum ne-o spune încă “din prag”, se trage şi face parte. E vorba de cei pe care noi, “ceilalţi”, dacă e vorba de români, îi numim îndeobşte “pocăiţi”, dar mai precis, despre “evreii mesianici”. Reface, între document(ar) şi naraţiune sau “fişe” de personaje, imaginea unor figuri reale şi a existenţelor lor, de natură să explice originea, avatarurile şi devenirea istorică a “enclavei” celor câteva sate de “sectanţi”, toate acestea urmărite în raporturile cu contexte destul de schimbătoare, statale, politice şi de ordinul propagandei oficiale, ca şi, în fine, cu bisericile (clerul şi credincioşii) recunoscute de stat, spre deosebire de “secte”. Străbunicul Culachi şi Iosif Rabinovici sunt eroii săi, Vasile Ernu îi dă cititorului impresia pătrunderii în configuraţia unui “dosar”, textul absoarbe în secţiuni şi capitole “materia”, de la o “piesă” la alta se câştigă nu numai în cuprinderea faţetelor fenomenului astfel evocat şi studiat, dar şi “treptele” unei înscrieri în timp a experienţelor trăite, traversate de comunitatea în discuţie, în frunte cu liderii ei. Cei care, ca mulţi dintre noi, ortodocşii, nu ştim mare lucru despre “secte”, avem multe de aflat din cartea despre care scriu aici.

Moartea tatălui, el însuşi “unul dintre cei mai respectaţi lideri ai comunităţii din care provin”, îl face pe autor (pe un fond de vinovăţie faţă de lumea sa originară, de care se desprinsese cândva şi la care se întoarce “acum”, după ce o “iubise”, dar o şi “trădase”) să scrie ce a scris, evocând acele începuturi ale raskolnicilor/ staroverilor (figură tutelară: episcopul Avakkum) în reacţia lor de cabrare, de respingere a reformei Patriarhului Nikon. Accentul e de la început pus pe împotrivirea faţă de alianţa Statului cu Biserica oficială (“pravoslavnică” = ortodoxă rusă) şi pe suspiciunea de infiltrare, pe acea cale, a unui spirit “străin”. Dar Geneza (titlul primei “cărţi”) nu trimite la “schisma” de atunci decât pentru a ajunge foarte repede la interesul “străbunelului” Culachi, negustorul “coborât din Ardeal” în ţinutul Bugeacului, pentru atât de cinstiţii bezpopovţî (creştini fără preoţi) şi pentru Katrina (străbunica to be), fiica cizmarului Abraam Moskovici, acesta, la rându-i, fiind dintre “ucenicii” lui Iosif Davidovici Rabinovici, cel văzut de autor ca protoliderul întemeietor (pentru “comunitatea mea”). Numeroase şi destul de diversificate sunt piesele unui întreg puzzle etno-cultural şi religios, dintre ale cărui componente unele au şi implicaţii politice(sionismul evreiesc, avant la lettre), tangenţe cu Reforma (colonizarea germană, satele lutherane), de pildă. Cel mai mult se insistă asupra principiului cardinal al comunităţii evreilor mesianici: recunoaşterea lui Iisus/ Ieşua drept aşteptatul “Moşiah”, ceea ce cultul mozaic nu face, aşteptându-l pe “cel adevărat” în continuare, de peste 2000 de ani.

Totul ar arăta prea labirintic, dacă aş intra în textura afinităţilor şi mai cu seamă a distincţiilor: în afară de trunchiul principal deja pomenit (staroverii), intră “în scenă” şi alte ramuri, molocanii(băutorii doar de lapte = moloko), bezpopovţî, lipovenii, “mesianicii” de provenienţe şi nuanţe diferite, dar prelungind moştenirea rebelului Avakkum şi mai ales dubla ostilitate/ “luptă”, contra statului (“Cezarul”, “Leviathanul”) şi a religiei majoritare, fie ea “pravoslavnică” rusă, ori ortodoxă, românească, bulgărească, grecească, armenească, în “cocktail”-ul etnic al Bugeacului. Factori emoţionali (“sfârşitul lumii” şi înmormântările de vii – familia Kovaliov: 25 de oameni – în pragul “demonicului” recensământ ţarist), învăţături orale (Rabinovici, dar şi o cateheză “iudeocreştină”), lecturi (Maimonide ş.a.) îl convertesc pe străbunelul Culachi la o comunitate în răspăr, cum apare din interior, cu tot felul de “conformisme” şi “ipocrizii”. “Patria noastră e Iisus” e în fond o deviză (un slogan?) al cărei revers e respingerea oricărei forme de stat, ca şi a oricăror alte confesiuni religioase odată cu bisericile/ templele şi clerul lor. O străvezie “dimensiune” de anarhism organizat religios (“comunitatea”) şi democratic, fără nici un rabat făcut alianţei Biserică majoritară (oficială)-Stat (fie ţarist, fie comunist: URSS, fie românesc sau azi “moldovean”).Idealizare a unei ideologii anarhice şi a complementului ei de principii morale, chiar cu unde de nostalgie a comunismului incipient (“Poarta Raiului”?)? Exaltări pe tipar de martiriu paleo-creştinsub Stalin? Statul român – simţit drept ceva “străin”? Oare ce ar zice din mormintele lor sau de prin fundul Siberiei cei deportaţi acolo numai pentru “vina” de a fi români, fie ortodocşi, fie “sectanţi”, şi, dacă au memoria istoriei (neretuşată la Moscova), de “amneziile” şi blândeţea lui Vasile Ernu urmaşii deportaţilor din Basarabia, ca să facă loc rusofonilor de soarta cărora se înduioşează Putin la Kremlin? Nu poţi să nu recunoşti valabilitatea unor argumente în critica adusă statului birocratic şi parazitar în mare măsură, cum nu poţi, de asemenea, să înţelegi dorinţa mitică a unei astfel de comunităţi “de a trăi total diferit şi în contradicţie cu tot ce se întâmplă în jur”, totuşi, e destul de limpede că “povestea” comunităţii originare a autorului se întâlneşte în paginile cărţii cu o anumită utopie. Şi, la urma urmelor, “sectele” (inclusiv cea a “evreilor mesianici”) nu au şi ele, la rândul lor, o ierarhie, transnaţională, care poate lega şi ea alianţe, inclusiv politice?

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi,critic şi istoric literar

-
6 June, 2015
Niciun comentariu

“am fost atât de aproape să-l compar pe autor cu Panait Istrati”

sciO impresie care conteaza mult pentru mine.

de George Verdes

Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor pe care Vasile Ernu o are în plan e genul ăla de carte pe care o citești pe nerăsuflate și care nu-ti dă pace să mergi la culcare fără să dai mai departe pagina. Primită cadou săptămâna trecută cu autograf de la autor (mulțumesc Iulia), și începută pe avion în drumul de la Madrid (privind din când în când către arida Spanie cu gândul la idealiștii Brigăzilor Internaționale) către Orientul Mijlociu, nu știi dacă istoria acestei comunități/secte religioase din Bugeac este ficțiune sau realitate. În paginile în care ideologia este mai puțin prezentă am fost atât de aproape să-l compar pe autor cu Panait Istrati și mai să-mi programez în următoarea vacanță o vizită pe la Cahul, Bolograd sau Izmail. Faptul că marginalii (în sensul cel mai puțin peiorativ) din acest volum au supraviețuit și trecut prin regimuri diferite (Imperiul Ţarist și primele Pogromuri, România Mare și ai săi legionari, URSS cu ororile asociate și actualele republici care nu sunt departe de fostul regim) este victoria unei mișcări de rezistență sau chiar de gherilă în față unui inamic care a avut toate instrumentele și puterea necesară pentru a lichida orice era neconform sau în afara normalității. Bine, aici e iar o lungă discuție, ce înseamnă normalitate și cum ne raportăm la cei majoritari care o definesc. Poate singura hai să-i zicem nemulțumire este că lipsesc notele de subsol când se face referire la anumite evenimente istorice sau personaje din malaxorul ei. Dar probabil că autorul mizează pe un cititor educat care rapid poate de exemplu să facă diferența dintre un menșevic sau bolșevic. Concluzionând, o recomand (chiar și lectură de vacanță) iar ce am subliniat prin carte și am de întrebat, prin iulie când apar prin Ro voi lămuri direct cu autorul la o bere.

-
3 June, 2015
Niciun comentariu

Născut în Bugeac

de Arthur Suciu / NR. 518 din 28-May-2015  / Cultura

Vasile Ernu, Sectanţii, Editura Polirom, Iaşi, 2015

sciSectanţii este o nouă carte „periculoasă“, scrisă şi tocmai publicată, la Polirom, de Vasile Ernu. Cititorii săi erau obişnuiţi cu provocarea, mai ales cu atacurile dure, de pe poziţii foarte de stânga, la adresa ideologiei neoliberale. Şi intelectualii „de dreapta“ simţiseră că au de-a face cu un opozant destul de priceput, ca dovadă unele reacţii nu tocmai cuşer la adresa sa.
De această dată, pericolul nu se îndreaptă însă către Patapievici & compania sau nu doar către ei; cel mai ameninţat este autorul însuşi. Sectanţii este, pentru Ernu, o carte riscantă din mai multe puncte de vedere. Ea aduce o schimbare a abordării generale, parţial a genului literar, precum şi a registrului tematic, deconspirând totodată sursele autobiografice ale distanţării autorului de mediile politice şi culturale dominante.
Dacă Gabriel Liiceanu ar citi Sectanţii, ar fi surprins de asemănarea cu unele dintre propriile sale cărţi. Aici cântă, ca şi în multe pasaje din Scrisori către fiul meu, „muzica nostalgiei“ (p.330). Aceasta este cea mai personală carte scrisă de Ernu, mai mult ca sigur sub imperiul crizei de la 40 de ani. La rândul lor, Pleşu sau Patapievici ar fi surprinşi să constate că autorul este un bun cunoscător al Bibliei, că temele religioase abundă, ba chiar constituie baza gândurilor sale. E posibil aşa ceva la un marxist dovedit? Ca un masoret nu lipsit de prezumţiozitate sau, mai exact, de un anumit donquijotism, Ernu compune „textele sacre“ ale propriei familii şi comunităţi religioase. Prilejul este oferit de moartea tatălui, a cărui figură are o mare importanţă în viaţa şi în cărţile sale (Ultimii eretici ai imperiului îi este dedicată, iar Sectanţii, dedicată părinţilor, conţine nenumărate pasaje referitoare la un tată foarte interesant). Ca şi în cazul lui Liiceanu din Scrisori către fiul meu, textul este adresat, chiar dacă indirect, fiului (lui Saşa). După cum a sugerat Ernu însuşi pe Facebook, Sectanţii este un fel de „manual de religie alternativ“. Ar trebui precizat, totuşi, că autorul manualului nu prezintă neapărat „dogma“ unei religii, a unei „secte“ creştine, ci predă din propria-i experienţă în cadrul comunităţii religioase lecţia aşezării în viaţă şi, mai ales, a raportării la putere. Această raportare este în mod radical distanţată: „Ca să-l ţii pe Leviathan la distanţă, trebuie să fugi cât mai departe de tot ce înseamnă putere. La margine, la periferie. Pentru asta trebuie să te îndrepţi în direcţia opusă faţă de cea spre care merge societatea. Dacă societatea şi oamenii ei vor să acceadă la un serviciu mai bun, la un statut privilegiat, să evolueze în ierarhia socială, să obţină mai multe resurse, mai mulţi bani, funcţii, tu, ca un bun sectant, trebuie s-o iei în direcţia opusă. Trebuie să mergi în jos, în subteran.“ (p.312) Evident, asemenea idei vin în contradicţie cu creştinismul „de dreapta“, propovăduit de elitele intelectuale de la noi. Atitudinea generală a lui Ernu este una de tip „protestant“, dar nu religia ca atare contează (el spune că a devenit mai degrabă agnostic), ci structura existenţială de tip „sectar“, structură pe care o defineşte plecând de la personajul central, Iisus Christos, şi apoi o aplică altor personaje, luate parcă din Dostoievski.

Cel puţin în prima parte, Sectanţii pare o continuare, o actualizare, un act adiţional la Demonii, este o carte foarte rusească (acesta este şi unul din riscurile cărţii, adresată în primul rând publicului român). Religioasă, dar nu pe gustul elitelor „de dreapta“, ea este totodată personală, autobiografică, însă fără a scoate în evidenţă personajul Ernu, egoul lui Ernu, ci familia şi comunitatea din care acesta provine. Aşadar, ceea ce părea o cedare în faţa tematicii şi stilisticii intelectualilor creştini, propovăduitori ai capitalismului neoliberal, se dovedeşte a fi o îndepărtare şi mai accentuată de aceştia. Recunoaşterea apartenenţei la o „sectă“ este, fără îndoială, un risc pentru Ernu (el a mai scris despre „sectanţi“, dar fără o identificare clară). Trăim într-o societate dominant ortodoxă, care îi priveşte pe „sectanţi“ cu suspiciune. Iată o nouă etichetă, care se adaugă celor pe care autorul le-a primit între timp: comunist, pro-rus etc. „Secta“ lui Ernu este, totuşi, mai periculoasă decât pleiada de culte neoprotestante, originare în Statele Unite sau care înghit de-acolo nemestecat discursul pro-occidental. El însuşi critică aceste culte, arătând că adevăratul spirit sectar este acela care se opune hegemoniei puterii. Acest contraatac s-ar putea să-l „salveze“ de la o nouă identificare greşită.
Este greu de stabilit, la cărţile lui Vasile Ernu, relaţia dintre autor şi narator, dar în mod clar autorul nu-şi asumă discursul până la capăt, lăsând, ironic, un spaţiu gol pentru orice eventualitate. După Ernu-sectant, se pregăteşte Ernu-bandit (Sectanţii nu-i decât primul volum al unei trilogii a marginalilor), aşa că mai avem multe de aflat. El vorbeşte, în noua sa carte, despre amestecul limbilor în Bugeac, o temă care se întâlneşte şi la Aharon Appelfeld, născut în zona Cernăuţi. (Când a ajuns în Israel, Appelfeld vorbea – ca unele din personajele lui Ernu – un amestec de germană, rusă, idiş şi română.) De fapt, tema se regăseşte până şi la Nabokov, în Ada sau ardoarea, având rolul de a marca indeterminarea ontologică a lumii. Ea priveşte inclusiv sau mai ales raportarea la putere, ca în mărturisirea mamei: „Am prins vreo patru dregătorii, am prins un război groaznic şi o foamete teribilă. Am văzut cum au venit şi au plecat regi şi preşedinţi: Carol al II-lea, regele Mihai, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Snegur, Lucinski, Voronin, Timofti şi cine o mai fi. Pe mare parte i-am îngropat, chiar dacă au încercat să ne îngroape ei primii. Eu mi-am văzut de comunitate şi de familie. Am crescut cinci copii, optsprezece nepoţi, opt strănepoţi şi numărătoarea continuă.“ (p.131) De aceea, poate că nu-i corect să afirmăm – cum am fi tentaţi – că Vasile Ernu este un scriitor rus de limbă română, ci ruso-moldovenesco-româno-ucraineano-evreiesco-bugeac, adică ceva foarte postmodern. Într-adevăr, postmodernizarea se face mult mai mult simţită în Sectanţii decât în cărţile precedente, şi asta în pofida tematicii religioase. Ea sugerează că Ernu nu mai e născut în URSS, cum realist şi emfatic spune titlul primei sale cărţi. Bugeacul lui este doar o zonă indeterminată ontologic (şi politic), aşa cum rămâne încă şi România – chiar dacă nu vrem s-o recunoaştem.

-
29 May, 2015
1 comentariu

Perspective incomode

20150513_194352Vintilă MIHĂILESCU in Dilema Veche nr. 588, 21-27 mai 2015

Întîmplarea a avut loc la Biroul de Paşapoarte. Merge omul la acest birou şi acolo începe un interogatoriu cum numai instituţiile evreieşti actuale ştiu să facă.

– Locul naşterii?
– Imperiul ţarist.
– Şcoala?
– România Mare.
– Muncă?
– URSS, profesor de muzică.
– Pensia?
– Republica Moldova…
– Sînteţi umblat prin lume, cetăţene şalom Isakovici, constată domnul de la Biroul de Paşapoarte.
– Da’ de unde! răspunde abătut bătrînul evreu. Nu am părăsit cartierul nici măcar o singură dată în toată viaţa mea. Acum am ieşit prima dată din oraş…

Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.

Din această perspectivă, multe lucruri din lumea noastră ni se înfăţişează altfel. Fără să-şi fi propus şi, evident, neinteresat de aceasta, Ernu participă astfel, sui generis, la „noul val“ al istoriografiei româneşti în măsura în care schimbarea de perspectivă, minuţios documentată, destabilizează multe „evidenţe“ ale viziunii noastre despre lume, istorie şi noi înşine. La nivel factual, iată o primă constatare incomodă, ba chiar „revoltătoare“ la prima vedere: „Este impresionant numărul de biserici ortodoxe şi mănăstiri. Peste tot vezi biserici pline de oameni şi, în toate judeţele, ai mănăstiri. Cum e posibil ca în toată Uniunea Sovietică să ai doar 15 mănăstiri şi în România socialistă să ai sute de mănăstiri şi schituri? E de neimaginat. Un adevărat nou Bizanţ comunist. De neimaginat pentru un cetăţean sovietic“ – notează un „sectant“ în vizită prin România socialistă.

Constatare de neimaginat, la rîndul său, pentru un cetăţean român, care ştie doar că Ceauşescu a demolat bisericile. Cine vrea să deducă de aici că surpriza „sectantului“ basarabean (?) este o apărare a comunismului şi/sau a lui Ceauşescu, n-are decît! Este doar o constatare făcută posibilă prin schimbarea perspectivei, este o parte nevăzută – pentru că este neprivită – a unui adevăr care rămîne la fel de crud, dar mai complet.

La un nivel principial, lucrurile devin şi mai complicate, iar afirmaţia „stalinismul este ultima epocă de aur a creştinismului“, scoasă din context, este de natură să-i atragă lui Ernu toate blestemele din lume. Dar din perspectiva „sectanţilor“ acestei lumi, lucrurile nu stau aşa.

Social şi istoric, ei au fost văzuţi diferit de legionari şi bolşevici: „Dacă pentru bolşevici grupurile noastre reprezentau un adevărat model de «democraţie interioară, solidaritate economică şi socială», demn de urmat şi mai ales de utilizat în lupta lor politică, pentru legionari, modelul nostru însemna o adevărată molimă comunistă care afecta «simfonia eternă şi sfîntă a poporului ortodox». De aceea trebuia să fim distruşi cu orice mijloace“. „Sectanţii“ au rămas aceiaşi şi în timpul legionarilor, şi în cel al bolşevicilor; cel puţin pentru o vreme şi din propriile lor motive ideologice, aceştia din urmă i-au persecutat însă mai puţin.

„Avantajul“ comunismului era însă de alt ordin. „Bunicul meu mi-a tot explicat că trebuie să mă tem şi să fiu mai precaut cu cei care-mi dau decît cu cei care-mi iau. Că e mult mai uşor să lupţi şi să rezişti în faţa celor care-ţi iau decît în faţa celor care-ţi dau“ – povesteşte Ernu. Iar comunismul a luat, şi a luat vieţi, ceea ce pentru „sectanţi“ era însă o confirmare a valorii şi a menirii lor în această lume cu care nu au vrut să se amestece.

Complementar, „dezavantajul“ capitalismului este că, în loc să ia, acesta a ştiut să dea, reuşind astfel să-i ispitească pe „sectanţi“. Or, Ernu îi iubeşte pe „sectanţi“ pentru că – şi în măsura în care –  rămîn „sectanţi“ şi se teme cel mai mult de căderea în ispită. Capitalismul (denumire la fel de generică precum Leviatanul) este astfel Diavolul datorită subtilităţii sale perverse de a duce sectanţii libertăţii în ispita căderii în Lume.

Aceasta este latura de anarhism a autorului, explicit mai degrabă în comentariile sale la propria carte; în universul său narativ, Ernu rămîne mai mult descriptiv decît revendicativ, mai degrabă pilduitor decît inchizitor. Pe de altă parte, nu este vorba despre nihilism aici, ci despre un soi de utopie comunitaristă, care aminteşte mai degrabă de un Ferdinand Tönnies cu a sa Gemeinschaft decît de un Bakunin. Căci soluţia în lupta de principiu cu Leviatanul este comunitatea bazată pe libertate şi solidaritate, care nu trebuie să răstoarne Lumea, ci doar să rămînă, demnă şi independentă, la marginea ei lumească, fiind în centrul său moral.

Ca orice utopie ce se respectă, Sectanţii se doreşte şi o parabolă morală. Şi ca orice parabolă, poţi să crezi sau nu în ea…

-
21 May, 2015
Niciun comentariu

Vasile Ernu: „Dispuși să piardă orice, pînă și viața, însă se tem să nu piardă credința”

Catavencii, 14 mai, 2015 / Eugen Istodor

E de citit și de gîndit. Cartea Sectanții.

Reporter: Sectanții. Cînd începe iluzia pentru ei?

Vasile Ernu: Sectanții, nume dat de majoritari grupurilor minoritare și radicale religioase, sînt comunități extraordinar de interesante. Lumea văzută prin ochii lor arată foarte diferit de cea văzută prin ochii majoritarilor. Tehnicile lor de organizare și formele lor de rezistență sînt foarte eficente. Ei vor să se salveze și sînt mereu în conflict cu statul, Biserica majoritară și lumea laică, cultura hegemonică, cum zicem noi azi. Salvarea este pentru mine un act eminamente politic pentru că el produce un anumit tip de societate. Să nu uităm că la început creștinismul nu era decît o oarecare sectă iudaică ce trăia prin catacombe. De o radicalitate nemaiîntîlnită. În cîțiva ani, acești amărîți de pescari evrei au schimbat fața lumii. Cum?

Rep.: Realizează farsa propriei credințe?

V.E.: Credința e o chestiune delicată și foarte intimă. Temerea cea mai mare a celor care cred este pierderea credinței. Ei sînt dispuși să piardă orice, pînă și viața, însă se tem să nu piardă credința. Credința dă sens, produce lumi, salvează. Mai ales că ei trăiesc sub un soi de teroare a eschaton-ului, a sfîrșitului iminent al acestei lumi. Care e semnul cel mai mare al „sfîrșitului acestei lumi”? Pierderea credinței. Cînd oamenii își pierd temeiul de a crede, sfîrșitul deja a venit, e aici.

Rep.: Cînd îi disprețuiește Dumnezeul lor?

V.E.: Aceste grupuri marginale au cîțiva eroi și cărți biblice preferate. Ei sînt mari fani ai apostolului Pavel și ai modului lui de a înțelege și intersecta lucrurile. Mai simpatizează cîțiva prooroci și pe Iacov, cel care s-a bătut cu îngerul. Citesc și studiază cu multă pasiune cartea lui Iov. Ce-i unește pe toți aceștia? Un anumit fel de a se raporta la Dumnezeul lor. Ei nu sînt umili, supuși docili, ci se iau la harța, se bat și îi mai cer socoteală și Dumnezeului lor. Orice sectant trăiește cu o convingere fermă: eu și Dumnezeu creăm majoritatea.

Rep.: Cînd trădează? Mai pot să “se salveze”?

V.E.: La ei, salvarea nu e ceva cîștigat definitiv. E o luptă continuă, zi de zi, clipă de clipă. Cînd cineva „trădează” intervine o instituție care la ei funcționează perfect și total necunoscută în spațiul pravoslavnic. Instituția (po)căinței, care este un gest public, în fața comunității. Existența sau lipsa unei astfel de instituții produce lumi sociale și politice diferite pe termen lung. Această instituție întemeiază legea și funcționarea ei. Cum? O să-ți povestesc altă dată…

-
21 May, 2015
Niciun comentariu

Lansarea a avut loc…

1. Am avut emoții de lansare (după o perioadă de ”nesimțire”)
2. A fost enorm de multă lume (sper pentru carte… )
3. Vorbitorii au fost foarte buni (mult peste așteptările mele pentru astfel de ritualuri. Mersi: Iulia Popovici , Vintila Mihăilescu, Marin Mălaicu-Hondrari
. Unele vorbe m-au pus pe gînduri… şi scurt smile emoticon
4. Am dat autografe multor oameni pe care nu-i cunoșteam
5. Copiii au fost excepționali (vro 15 dar Peter Pan a avut grijă de ei ca să poată părinții pălăvragi și bea suc…). Tortul a fost foarte bun
6. Am povestit cu mulţi oameni pe care-i ştiam doar de pe Facebook.
7. Am primit cadouri smile emoticon Dar Saşa cele mai multe
8. Lumea nu se dădea dusă… Eu am rămas să închid şi să fac curăţenie cu Schiop & co

Mersi tuturor, mai facem.

WP_20150513_012

WP_20150513_019

WP_20150513_021

 

WP_20150513_043

 

WP_20150513_052

WP_20150513_055

-
14 May, 2015
Niciun comentariu

Povestea fascinantă a unei comunităţi: Sectanţii de Vasile Ernu, la Bucureşti

 

Miercuri, 13 mai, la ora 19.00, la Terasa J’ai Bistrot (Calea Grivitei 55), din Bucuresti, va avea loc lansarea celui mai nou volum semnat de Vasile Afis_lansare_Sectantii_BucurestiErnu, Sectanţii, aparut in colectia „Ego-grafii”, Editura Polirom.

Invitati, alaturi de autor: Iulia Popovici, Vintila Mihăilescu şi Marin Malaicu-Hondrari.
Volumul Sectanţii este primul din Mică trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii si Izgoi-Jidî.

-
9 May, 2015
Niciun comentariu

Identitate Basarabia – Vasile Ernu (video)

Identitate Basarabia – Vasile Ernu (video) (realizat de Violeta Gorgos)

“Identitate Basarabia – Un serial de emisiuni televizate, care îi are ca protagonişti pe barasabenii despre care putem vorbi la superlativ, graţie faptului că au marcat, la nivel naţional şi internaţional, zona în care activează. Scriitori, regizori, artişti plastici, muzicieni – oameni deosebiţi din Republica Moldova, care, prin felul lor de a trăi au ajuns cap de afiş în lume.” TVR

iasiTV

-
26 January, 2015
Niciun comentariu

Vasile Ernu: un approccio non convenzionale alla questione Charlie Hebdo

ernuCultora.it

La tragedia di Charlie Hebdo ci riporta al dilemma dell’affaire Dreyfus. Con chi solidarizzare?

Cosa ci insegna l’affaire Dreyfus

Un amico mi dice che è bene rammentarci dell’affaire Dreyfus. Non sarebbe male. La domanda fondamentale che si pone in questo momento è la seguente: dopo tutta questa follia criminale, è ancora possibile promuovere e praticare valori universali? La tragedia che porta il nome simbolico di Charlie Hebdo ci pone nuovamente innanzi al dilemma posto dall’affaire Dreyfus.

All’epoca, dopo il tentativo di condannare il soldato Alfred Dreyfus, ebreo di origine alsaziana, accusato di aver trasmesso documenti segreti alla Germania, l’interrogativo che emergeva era: “cosa vuol dire essere un cittadino francese?”. L’opinione pubblica si divise; le due barricate affrontarono la questione in maniera radicalmente diversa. Da una parte della barricata vi erano esponenti di spicco delle autorità, dell’esercito, dell’aristocrazia, rappresentanti della Chiesa Cattolica e del vecchio mondo “regale”. Costoro difendevano un ordine conservatore, dai valori particolari ben gerarchizzati e imposti. Questa era la Francia del particolare.

Dall’altra parte della barricata figuravano alcuni intellettuali, i figli della rivoluzione universale capeggiati da Émile Zola, che credevano nei valori universali, nei diritti universali dell’uomo e del cittadino. Non credevano nel particolare e nell’imposizione di questo particolarismo a tutti, bensì nel reperimento di valori, leggi e diritti universali che non necessariamente distruggessero il particolare, ma potessero diventare validi per tutti. Questa era la Francia dell’universale.

In linea di principio, la tragedia di Charlie Hebdo, ci ripropone, come dicevo prima, lo stesso dilemma, ma in scala molto più ampia, forse anche globale: per superare questa impasse, dobbiamo tornare all’ossessione delle particolarità che vogliamo imporre all’altro (identità particolare, nazione, religione, “civiltà” e così via), ovvero i valori che ci allontanano e ci fanno fare la guerra da migliaia di anni, o continuare a costruire l’alquanto fragile universalismo di cui disponiamo (diritti dell’uomo e del cittadino universali, diritti sociali ed economici universali)?

Solidarizzare anche con Ahmed?

C’è molta isteria in questo momento e viene da tutte le direzioni. No, questa tragedia non parla di musulmani, di immigrati, né dei limiti alla libertà. Il terrorismo non è rappresentativo del mondo musulmano, così come Breivik non lo è del mondo cristiano europeo attuale. Sia il primo che il secondo condannano simili gesti disumani, e qui vediamo chiaramente che la vita è il valore comune che condividiamo, e che non si tratta di nessuno scontro tra “civiltà”. Non cerchiamo di stilare una lista dei crimini commessi, perché noi “europei civilizzati”, in quanto a punteggio, potremmo ritrovarci ben davanti ai “barbari”.

Come si chiama il primo poliziotto morto? Forse Ahmed? E il redattore morto? Forse Mustafa? È molto probabile che due (delle dodici) vittime credessero nello stesso dio dei terroristi. Solo che in maniera diversa… Non è certo il caso di dar fuoco alle moschee. Quando affermiamo “Je suis Charlie”, dobbiamo essere consapevoli che in questa affermazione includiamo anche Ahmed e Mustafa, e che siamo solidali con loro… E non per via della religione, naturalmente, che qui non conta.

Non mi identifico con l’approccio giornalistico dei membri di Charlie Hebdo. Ma non credo che dobbiamo condannare la “mancanza di responsabilità” né il “carattere provocatorio” dei suoi giornalisti, condanna che si iscrive in un certo senso nella formula: “è colpa delle vittime”. Ciò non esclude una certa responsabilità. Ma non c’è nulla che possa giustificare un crimine del genere.

“Noi”, gli occidentali, dimentichiamo tuttavia molto spesso, o forse non vogliamo prestarvi attenzione, che la maggior parte delle vittime non si trova nel “nostro” spazio, ma proprio nel “loro” mondo. Va bene avere dei principi, essere solidali con quelli di Charlie Hebdo, pur se abbiamo visioni differenti, ma perché mai non siamo stati solidali, e perché si è scritto così poco un mese fa riguardo alla tragedia in Pakistan, dove nell’attentato rivendicato da Al Qaida sono state uccise 141 persone, tra cui 132 bambini? Anche “loro” hanno pianto i loro figli, anche “loro” hanno lo stesso nemico. Dunque la questione non riguarda quella che con orgoglio definiamo “civiltà”. Qui stiamo parlando di morte, di tragedia, di sofferenza, di qualcosa di universale.

Ma se dovessi avviare un dibattito serio sulla “libertà di espressione”, comincerei almeno con due domande. La prima è: il nostro discorso sulla “libertà di espressione” e il modo in cui ce ne serviamo non è forse ipocrita? Le critiche che muoviamo ad “alcuni” non hanno forse unità di misura diverse quando entra in predicato “il nostro mondo civilizzato”? Domandiamolo un po’ anche a “loro”. La seconda: la “libertà di espressione”, così come viene utilizzata e praticata dal mondo occidentale, non è forse piuttosto appannaggio di un determinato tipo di autorità? Questa libertà, per diventare veramente libera, non dovrebbe essere corroborata da altre libertà fondamentali, cominciando con quelle politiche e finendo con quelle economiche e sociali? Non è forse vero, infatti, che la “libertà di espressione” ha senso solo nella misura in cui intendiamo consolidare la democrazia a tutti i livelli, non limitandoci alla sfera dell’opinione e dell’espressione? Io penso che oggi non si possa più parlare di “libertà di espressione” senza parlare allo stesso tempo di tutte le libertà fondamentali attuate, imposte e limitate attraverso le politiche statali. La “libertà di espressione” acquisisce davvero forza quando è sorretta da libertà politiche, sociali ed economiche universalmente valide.

Spero tuttavia che l’occidente non abbracci la logica della rivincita, dato che ha una capacità enorme nel moltiplicare la violenza nei modi più raffinati, e nel bloccare la libertà in nome della “sicurezza”. Sono fenomeni che provengono anche dall’interno del nostro mondo, non solo dall’esterno. Non entriamo in una logica post 9/11, perché a pagare saranno i civili, gli indigenti che non hanno colpa, i poveri immigrati e gli indifesi. Forse “noi occidentali”, con le nostre politiche, non abbiamo alcun tipo di responsabilità per quanto sta accadendo? Non abbiamo alle spalle una storia coloniale e una sequela di interventi in quegli spazi, che hanno lasciato delle radici profonde? La colpa è solo dell’ “altro”? E soprattutto, non mettiamoci a fare pacchetti di leggi che ci spingono verso uno stato di polizia. Uno stato di polizia non è mai uno stato sicuro. Il potere, a prescindere dalla geografia e dalla storia, tende sempre a diventare un Leviatano. Non dimentichiamoci che la storia del terrorismo è lunga e che ha radici nel “nostro” mondo. E il terrorismo può essere antistatale, religioso, marginale e, soprattutto, può essere terrorismo di stato, rivolto verso l’interno o verso l’esterno. Non dimentichiamocelo!


Tradotto dal romeno da Anita Bernacchia con l’accordo dell’autore.

Versiunea romana

-
26 January, 2015
Niciun comentariu

Vasile Ernu în turneu în Polonia

Okladka Ernu Urodzony w ZSRR 1200În 2014, la Editura Claroscuro, a apărut traducerea în limba poloneză a cărţii „Născut în URSS” de Vasile Ernu. In perioada 13 şi 14 noiembrie 2014 vor avea loc  două întâlniri cu publicul polonez la Poznań şi Varşovia, cu participarea scriitorului Vasile Ernu.

Programul lansărilor:

POZNAŃ, 13.11.14, ora 18.00
Librăria Bookarest
Moderator Katarzyna Kwiatkowska-Moskalewicz

VARŞOVIA, 14.11.14, ora 19.00
Librăria Wrzenie Świata

Invitati: Piotr Kofta si Grzegorz Szymczak
Moderator Piotr Kofta

 

—————-

Poznań

Vasile Ernu: „Cierpienie nie jest kluczem do interpretacji komunizmu”.

O tym, czy warto pamiętać, z autorem książki „Urodzony w ZSRR” porozmawia Katarzyna Kwiatkowska-Moskalewicz

 13 listopada 2014 r., godz. 18.00

Miejsce: Foodwine / Stary Browar, ul. Półwiejska 42, 61-888 Poznań

Gość: Vasile Ernu

Prowadzący: Katarzyna Kwiatkowska-Moskalewicz

___________

Warszawa

Vasile Ernu: „Przeszłość mi nie ciąży, przeciwnie – jest moim bogactwem”.

O potrzebie akceptacji przeszłości z autorem książki „Urodzony w ZSRR” porozmawiają Piotr Kofta i Grzegorz Szymczak.

 14 listopada 2014 r., godz. 19.00

Miejsce: Wrzenie Świata, ul. Gałczyńskiego 7, 00-362 Warszawa

Goście: Vasile Ernu, autor książki „Urodzony w ZSRR”; Grzegorz Szymczak, rusycysta i literaturoznawca

Prowadzący: Piotr Kofta

-
11 November, 2014
Niciun comentariu
« go backkeep looking »