Vasile Ernu sau politica antipolitică. Scurte observații generate de lectura ”Sectanților” de Claude Karnoouh

Claude Karnoouh / Text apărut iniţial în Vatra nr. 11-12/ 2015 & platzforma.md

(Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, Polirom 2015)

Nu e niciodată ușor să te lansezi în lectura critică a cărții unui prieten pe care îl consideri un om de o fină inteligență acompaniată de un umor dezarmant. Riscul este mare, fie pentru că eşti complezent, ceea ce, în nici-un caz, nu este stilul meu, fie pentru că interpretezi greșit intențiile profunde ale autorului și, ca urmare, te înșeli, ceea ce poate să i se întâmple oricui, chiar dacă este vorba de un intelectual, căci Errare humanum est! Dar o dată nu înseamnă obişnuinţă, şi cu atât mai mult cu cât autorul, unul dintre vechii și cei mai sclipitori studenți ai mei de pe vremea când predam filosofie critică la Universitatea Babeş-Bolyai, mi-a cerut părerea cu privire la volumul său. Am întârziat cu răspunsul la cererea sa deoarece, dincolo de finalizarea unor lucrări anterioare, am dorit să las să treacă valul de entuziasm și de laude venite din partea diverselor grupuri culturale românești, excepție făcând, bineînţeles, grupurile neoconservatoare pierdute în delilurile lor stipendiate.

Trebuie să spun din capul locului că am fost luat de farmecul şi realul talent de cronicar și de povestitor de care dă dovadă Vasile Ernu. Sigur, el ne arătase deja aceste virtuţi în celelalte lucrări ale sale, dar aici stăpânirea tramei narative este, mi se pare, aproape perfectă. De la un paragraf la altul, de la un capitol la altul, Vasile Ernu știe să își țină cititorul cu sufletul la gură, până la finalul cărții. În ceea ce se prezintă ca un autentic Bildungsroman, autorul ştie să presare cu succes suspansul în succesiunea temelor pe care le înlânțuie, legându-le abil de informații date anterior pentru a le redesfăşura apoi într-o vastă panoramă de fapte, de remarci personale și de idei mai generale. Fără nicio îndoială, autorul știe să compună o lucrare, să facă atrăgător obiectul său de căutare și de cercetare care este uneori sumbru, sinistru, chiar tragic. Frazele sunt adesea scurte, metaforele foarte bine construite, reţinând astfel atenția susținută a citiorului. Pe scurt, Ernu are talentul unui autentic povestitor-jurnalist care știe să îmbine şi să dozeze amintirile personale cu perspective generale despre istoria acestui mic petec de pământ din sudul Basarabiei, Bugeacul.

Aș spune chiar mai mult. Vasile Ernu ne oferă descrieri ale acestor diverse comunități sectare care populează Bugeacul și totodată remarcabile descrieri etnografice care ar putea să servească drept model pentru mulți profesioniști din domeniul antropologiei și folclorului, care rar reușesc să meargă dincolo de limba de lemn a întrebărilor banale gata-a-fi-puse. Pe parcursul unei cronici care se întinde pe mai bine de un secol și jumătate, vedem cum trăiesc acești oameni plasați la marginea cărților de istorie, cel mai adesea omiși, și deci căzuți în uitare de-a lungul timpului. Este o adevărată fenomenologie socio-antropologică a sectarismului văzut din interior și la o scală minusculă pe care o oferă cititorului, o fenomenologie a grupurilor mici de oameni reali, o descriere a modului lor de a fi și de a apărea în lume (Seinde) care este pusă în faţa ochilor cititorului. De asemenea, acolo întrezărim curajul, dincoace frivolitatea, dincolo pasiunile și amorurile, foarte adesea, duritatea vieții cotidiene ori obsesiile fiecăruia și ale tuturor; altfel zis, şi în sens literal, Vasile Ernu readuce la viață comunitatea sa de origine, un neo-protestantism iudeu, ca şi numeroasele sale comunităţi vecine care au trăit în meanderele și vicisitudinilie acelor ani de foc şi sânge, de la sfârșitul secolului XIX și debutul sângerosului secol XX. Printre persoanejele care marchează aceste pagini este figura emblematică a acestui foarte înțelept bunic care îl face să înțeleagă că acei membri ai comunității lor, deportați în închisorile și lagărele staliniste, nu trebuie să se plângă, dimpotrivă, ei sunt nişte eroi, pentru că ei îndeplinesc acolo o adevărată mărturisire a credinței creştine, devenind martiri. Ei își marturisesc astfel credința aşa cum au făcut-o primii creștini când erau aruncați în arenă pentru a se lupta cu fiarele pentru că refuzau să-l recunoască pe împăratul–-Dumnezeu roman. Ne aflam din multe puncte de vedere într-o societate creștină totală (ca fenomen social total) unde fiecare act se reflectă și era interpretat în lumina istoriei biblice, în câmpul semantic al cuvântului profeților Vechiului Testament, ale Mântuitorului şi ale Evangheliștilor, o lume care nu era îndepărtată de Evul mediu al creștinătății latine sau de perioada mai apropiată a creștinismului oriental. Este motivul pentrul care autorul își intitulează un capitol Stalinismul: ultima epocă de aur a creștinismului. Or, citisem deja această concepție creștină despre deportare la nişte ortodocși români, cum este preotul-călugăr Ion Iovan, autorul lucrării A fost frumos la Gherla! (Patmos, Cluj-Napoca 2009) sau, într-o formă literară mult mai elaborată la Nicolae Steinhardt, în al său Jurnal al fericirii. Trebuie adăugat un lucru care va provoca reacții ostile din partea intelectualilor ariviști stipendiați (ciocoii noi de după 1989) și din partea neolegionarilor de fațadă și anume remarcile pe care autorul le face cu privire la extrema violență a fascismului ortodox al legionarilor Gărzii de Fier față de minorități și de secte, pe care bunicul său i-a văzut ca pe nişte actori politici mult mai periculoși și cruzi decât bolșevismul ateu care era anti-religios în general și neselectiv în represiunea practicată, ortodocșii români și cei rusofoni suferind de pe urma severităţii sale ideologice atee…

Este așadar necesar să înțelegem descrierea minuțioasă a Bugeacului, pe care Vasile Ernu ne-o dă ca o odă a sectelor și, mai mult, ca un cântec, în acelaşi timp funebru și de dragoste oferit comunității sale originare, familiei sale apropiate şi extinse care l-a hrănit cu o întelepciune, dar și cu o abilitate socială care, mi se pare, îl caracterizează şi azi în viața sa profesională mondenă. Descoperim pe parcursul lecturii o lume pe care toți am pierdut-o, o lume a sectelor, care sunt în acelaşi timp de o mare toleranță (pe care el o ideologizează un pic!) în raporturile cu celălat, de o mare fermitate morală și de un indiscutabil curaj pentru a menţine împotriva tuturor ceea ce era mai mult decât o simplă credință, dar dincolo și dincoace un Weltanshauung total cu care nu se negociază. A nu ceda sau, dacă este vorba de o o situație fără ieșire, a te preface în faţa unora, când adversitatea risca să devină prea presantă, se impunea supraviețuirea pentru propagarea cuvântului drept cu scopul de conserva intact fundamentul însuşi al credinței. Este aici o lecție spirituală și principială la care oportuniştii politicii și carierismului post-comunist de dreapta și de ”stânga” ar face bine să mediteze dacă într-o bună zi ar avea revelația de a citi această carte. De fapt, Vasile Ernu, devenit om al epocii sale, cofondador al unei reviste online de critici socio-politice, CriticAtac, îşi rememorează tinerețea sa, saga familială și comunitară într-o căutare care se învecinează cu cea din ”Căutarea timpului pierdut”: pierdut în sensul timpului uitat în memorie, cum este cea a disidenților protestanți ale căror acțiuni clandestine de supraviețuire fizică și spirituală foarte eficace le reaminteşte şi a căror notorietate nu a fost niciodată semnalată de media occidentale care preferă întotdeauna senzaționalul, fie el ultra-marginal și neesențial, dar dispus a fi pictat în culorile societății spectacolului şi a mărfii integrate.

Pe cât de cucerit am fost de șarmul acestui Buildungsroman, inclusiv de forma sa narativă, pe atât, în momentul în care Vasile Ernu se aventurează în câmpul considerațiilor generale, cartea lui devine plicticoasă, cel puţin pentru cei care, ca mine, au citit un pic acele câteva lucrări clasice despre mişcările eretice din rândul evreilor din Europa central-orientală și din Rusia sau din Balcani[1]. Mișcarea iudeo-creștină mesianică a lui Iosif Davidovici Rabinovici, care joacă un rol esențial în originile familiale ale autorului, se înscrie tardiv în mișcările care, din secolul al XVIII-lea, au zdruncinat puterea totalitară a iudaismului rabinic, fie că e vorba de mesianismul hasidic sau, într-o formă mai violentă, de o erezie frankistă. Aceasta din urmă a luat naștere în urma botezului creștin al lui Jakob Frank în jurul anului 1755 în Podolia [regiune din Ucraina actuală] care a antrenat o mare parte a comunității evreiești sabateene din care a ieșit. Era vorba de o foarte veche comunitate evreiască al cărei anti-talmudism era denunțat cu violență de rabinii care îi considerau nişte eretici periculoși, acesta fiind și motivul pentru care au cerut mai întâi regelului Poloniei, apoi țarilor, să îi persecute. De fapt, curentul mesianic al franksimului nu era o invenție a acestei lumi arhaice greu încercată de războaie și de marile mutaţii politice din secolul al XVIII-lea (începutul sfârşitului puterii poloneze, declinul puterii suedeze și debutul instalării Rusiei ca putere europeană începând cu victoria zdrobitoare de la Poltava, în iulie 1709). Societățile evreiești din Balcani produseseră deja un antecedent important în chestionarea puterii rabinice odată cu mișcarea lansată de Sabbatai Tsevi (sau Zevi) la mijlocul secolului al XVII-lea în Balcanii Imperiului otoman, apoi în partea turcă și arabă până în Gaza (din Salonic până în Palestina). Sabatiştii dezvoltaseră un iudeo-islamism anti-talmudic care, după multe peripeții, s-a împlinit prin convertirea lui Tsevi și a fidelilor lui la islam, menținând concomitent cu credința în Coran, cultul secret al Torei[2]. Exilat de autoritățile poloneze la Cernov, Frank a întâlnit acolo niște sabatişti, discipoli ai lui Tsevi, care, surprinzător, l-au convins să se convertească la catolicism. Ar trebui să adăugăm, pentru a completa tabloul zonei evreiești, că această regiune a Europei orientale, în particular a Ucrainei de Est împreună cu Crimeea și toată regiunea Odessei, era locul unei secte evreiești eretice mult mai veche (prezentă acolo de la sfârșitul secolului al VIII-lea) și derivată direct din iudei, karaiții, care s-au extins dincolo de Orientul Mijlociu și de Balcani până în Lituania și care vor da modernităţii importanți lideri bolșevici ca Troţki și Joffé. Găsim în această carte aceeași slăbiciune faţă de referințele la lumea misionarismului pravoslavnic… Există, atât în actuala Rusie, fosta URSS, cât și în cele mai bune departamente de studii slave din lumea academică anglo-saxonă, germană sau franceză, remarcabile opere la care, în locul lui Marx și Engels, Vasile Ernu ar fi putut face apel atunci când dorește să surprindă generalul și particularitățile regiunii Bugeac. De asemenea, în ceea ce îi privește pe cei mai vechi credincioși, admirabila operă a unui francez care a trăit zece ani în Rusia, apoi în Uniunea Sovietică între 1914-1924, Pierre Pascal, Avvakum[3]. Iar în ceea ce-i privește pe castrați, cartea lui Nicolai Velkov, La secte russe des castrats (tradusă în franceză la Belles Lettres), împrenă cu un splendid eseu introductiv al specialistului istoriei rusești Claudio Ingerflom, intitulată ”Comuniştii împotriva castraţilor”, de asemenea o referință crucială printre specialiștii istoriei sectarismului ruso-ortodox. Totuși, în apărarea lui Vasile Ernu, trebuie să recunoaștem că lucrarea sa se adresează în general unui public aproape „analfabet” (cu câteva excepții notabile) în ceea ce privește istoria diverselor curente mesianice iudaice ale Europei central-orientale și ruse, dar și în ceea ce privește sectarismele rusești cele mai radicale, în pofida prezenței, începând cu secolul al XVIII-lea, unor comunități evreiești puternice în Modova (apoi în Ardeal, după unirea din 1918) și printre lipovenii din regiunea Deltei Dunării, unde au găsit o oază de pace, cel puțin până la instalarea la putere a unor forţe ultranaţionaliste odată cu sfârşitul anilor 30.

În fine, această lucrare subîntinde în filigran discursul politic fundamental al lui Vasile Ernu, credința sa în exemplaritatea retragerii din politică, proprie sectelor, ca forma cea mai desăvârşită a moralei sociale. Ceea ce este, trebuie să o spunem, foarte discutabil din punctul de vedere al angajamentului cetățeanului în Cetate. Or, oricare ar fi grandoarea tragică a acestor grupuri, propovăduirea acestei practici înseamnă o dublă iluzie filosofică și politică. Pe de o parte, pentru că retragerea din politic este întodeauna un act politic într-o lume în care orice manifestare pozitivă sau negativă vis-à-vis de Leviatan, și tocmai pentru că e Leviatan, este un act politic. Și, pe de altă parte, dat fiind că pentru necredinciosul care a devenit Vasile Ernu, apelul la sectele ”antipolitice” în contextul poziției geopolitice românești, este o modalitate de a se detașa de orice angajament real în ceea ce privește conflictul major care domină lumea în acest debut al secolului al XXI-lea, cel dintre Statele Unite împotriva Rusiei și Chinei, de fapt, conflictul major al lumii globalizate care s-a născut în contextul împărțirii lumii odată cu căderea imperiului sovietic în Europa, prăbuşirea Rusiei lui Elțin, revenirea ei odată cu Putin și creșterea puterii Chinei, cea de a doua putere economică a planetei… Atunci când îl citim pe Vasile Ernu, nu doar în această carte, dar și în articolele sale mai jurnalistice, înțelegem că el aparține acelei stângi morale care visează în permanenţă la o societate ideală, versiunea soft social-democrată a kantianismului politic care ne asigură că mâine se va instaura un imperiu al Păcii eterne dacă vom aplica Legea și vom disemina cunoașterea în rândul maselor încă dominate de tenebrele ignoranței. Idealurile lui Vasile Ernu, la fel ca și cele ale marxiștilor-leniniști naivi, moștenitori ai Iluminismului, pledează pentru o putere epurată de rău, pentru o democrație total participativă, pentru o totală emancipare a omului, ca și cum omul n-ar fi alienat încă din momentul nașterii sale. Pe scurt, mai degrabă moștenitor al lui Rousseau, Vasile Ernu consideră că omul natural este fundamental bun și că Politicul îl corupe, dar din momentul în care se îndepărtează de el, acesta ar deveni mai bun. Este motivul pentru care, exceptând amintirile familiale, el este atât de atașat de sectarismul marginal, de sectarismul fără putere politică și fără efecte politice. Dar această voință ideală de retragere nu îl împiedică, ca pe noi, pe mine în primul rând, de a fi cu adevărat în lume (Mitte-Welt), de a practica micile noastre compromisuri pentru că trebuie să facem față forțelor care ne pun căluşul în gură. Aici este locul unde, spre deosebire de strămoșii săi, Vasile Ernu se găsește în situația duală, specifică pentru ceea ce eu numesc discursul de simulacru al criticii socio-politice; aceasta este, cred eu, sursa imensului succes al cărții sale în România, o țară a veritabilei drepte și a extremei drepte, dar, din păcate, o țară a falsei stângi, fie că e vorba de o stângă coruptă (PSD), fie o stângă de operetă, de bocitoare profesioniste ale micii morale, fie o stângă a seminariilor universitare și a bibliotecilor fără o practică politică reală în sânul mobilizării populare.

Pentru că dacă omul nu este în esența sa umană (Dasein) bun, așa cum cred de mult timp urmărindu-i pe Machiavelli și Hobbes, dacă este ghidat de rău in virtutea puterii inteligenței sale pusă în slujba avidității sale atavice (ontologice, aș îndrăzni să spun!), nu contează, acțiunea politică poate câteodată să fie legată de ceva mai puțin rău, mai puțin abject, mai puțin sinistru, mai puțin criminal. Dar, pentru asta, se impune ieşirea din coconul lui „în-sine” pentru a ne angaja, odată cu practica colectivă, în „în-comun”, în sinele comun, or acest „în-comun”, sinele comun, nu este altceva decât ceea ce Aristotel numea deja de foarte multă vreme zoon politikon.

 

[1] Ghershom Scholem, Le messianisme juif, Ed.: Presses Pocket, Coll., Agora, 1992.

Sabbataï Tsevi. Le messie mystique, 1626-1676, Verdier

[2] Acești sabatişti au dat la sfârșitul secolului al XIX-lea « les Jeunes turcs», comunitatea de origine a lui Atäturk și a întemeietorilor Turciei moderne post-otomane.

[3] Monumentala teză a lui Pierre Pascal, e recunoscută de către erudiții ruși ca cea mai bună lucrare asupra acestui subiect, Avvakum et les débuts du Raskol, EPHE, Mouton & Co, 1963.

 

București, 17 octombrie 2015

Traducere de Maria Cernat

Text apărut iniţial în Vatra nr. 11-12/ 2015

Restul lumii

GEORGE NEAGOE / Cultura – NR. 525 din 18-July-2015 

Vasile Ernu, Sectanţii, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 376 p.

Despre proza-document Sectanţii e cazul să discutăm cu empatie. Nu înţeleg prin „empatie“ compătimire. Ar fi un gest fariseic. Mila e, oricând, versiunea soft a judecăţii. Înţeleg prin empatie să accept existenţa altor modele educaţionale decât cele în care am fost crescut sau la care am ajuns prin liberă voinţă. Empatici nu suntem când cădem de acord că adevărul şi dreptatea stau la mijloc. Am accepta astfel că medierea se impune ca soluţie de compromis într-un conflict. La empatie nu se ajunge prin confruntare, prin şoc. De asemenea, empatia nu echivalează cu toleranţa. Empatia nu reprezintă o cale de rezolvare a problemelor, pentru că refuză să aşeze valorile în dialectică. Empatia porneşte de la premisa că nevoile concurente sunt la fel de legitime şi tot atât de disfuncţionale.

Profetism stundist
Dar aşa se desfăşoară, în cazul senin, raporturile între indivizi, între un străin şi societatea distantă în care se străduieşte să se integreze pentru a-şi alunga teama sau între cititor şi text. Războiul se iscă în interiorul structurilor piramidale, ilustrate de Vasile Ernu în Sectanţii. Titlul se referă la masa de comunităţi din Imperiul ţarist care au refuzat creştinismul instituţionalizat de patriarhul Nikon al Moscovei (1652-1658). Nealinierea, alimentând orgoliul şi mania persecuţiei (imposibil de separat), stă la temelia poveştii tetrageneraţioniste a familiei autorului. Culachi, Ivan, Andrei şi Vasile poartă pe umeri, cu mândrie şi cu deprimare, poverile sângelui şi ale falansterului. Mărirea şi slăbiciunile lor rezultă din îmbrăţişarea destinului profetic.

Vasile Ernu îşi scrie biografia spirituală asumând, în măsură nediferenţiată, colportajul, memoria rudelor şi experienţa personală. Cartea place dacă observăm că, uneori, tratamentul cu antibiotice e indicat împotriva guturaiului, în pofida efectelor colaterale. Dozele sunt aleatorii şi bulversante pentru outsideri. Ficţiunea şi contextul alcătuiesc un cupaj. Ca să evite autosedarea, autorul foloseşte expresia „suntem siguri“, acceptând să nu se distingă de glasul comunităţii. E probabil exerciţiul de a respira adânc înaintea sublimului, care, concomitent, minunează şi înspăimântă. Sectanţii nu sunt căldicei. Regula oricărui eveniment întemeietor sau distrugător este întâmplarea (ne)fastă. Lucrurile vin de-a gata, cu încărcătura afectivă imuabilă, nu rezultă din interacţiuni. Sectanţii cumulează un număr considerabil de emoţii extreme. Măcar la nivel discursiv resping calea de mijloc, pentru că nu mijloceşte către nicăieri.

De aceea se reped să perpetueze jertfa hristică. Marginalii din Bugeac consideră că lumea trece printr-o criză de eroism. Povestea „salvatorilor“ din familia Ernu (nume care nu apare niciodată în carte) începe cu un descălecat. Străbunicul legendar, Culachi, coboară din arcul carpatin, din Transilvania habsburgică, şi se aşază în sudul Basarabiei, în portul Ismail, la gurile Dunării. Nimeni nu dispune de informaţii certe despre originea părintelui fondator al sectei, ai cărei practicanţi erau denumiţi în Bugeac şi stundişti. Amnezia colectivităţii nu e provocată de curgerea implacabilă a timpului sau de vreo neglijenţă. E, mai degrabă, o comă indusă. E semnul că, odată ajuns la noul cămin, Culachi s-a convertit şi că identitatea lui iniţială s-a şters definitiv. Îndrăgostit de Katrina, fiica rabinului Abraam Moskovici din Bolgrad, negustorul de mărfuri se converteşte la religia evreilor mesianici (preocupaţi şi de Noul Testament), fondată de Iosif Davidovici Rabinovici. Românul (sau doar un locuitor din Ardeal) îşi pierde orice legătură cu etnia, pentru că intră într-o altă ordine.

Fragmentele referitoare la formarea catehetică a strămoşului mitic se dovedesc printre cele mai reuşite ale cărţii. Vasile Ernu adună informaţiile dintr-o viaţă caracteristică pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi le plasează într-un profil biografic. Drumul pentru afaceri se transformă în călătorie iniţiatică. Meşter în negoţ, Culachi e ucenic în trebile duhovniceşti. Dar aici discutăm şi despre achiziţionarea măiestriei în deplasare, în descendenţa doctoratelor catolice şi a pietăţii protestante. Casa nu se identifică prin cuibul care infantilizează şi antrenează inerţii, ci prin locul unde eşti îmbrăţişat, sărutat pe ambii obraji şi binecuvântat să mergi în locul rânduit de tine: „Dincolo de toate cele povestite, mai ştiu cu siguranţă că străbunelul meu a întemeiat în acea perioadă una dintre cele mai importante secte din regiune, care avea să se extindă pe cuprinsul întregului imperiu şi să influenţeze o mulţime de alte grupuri religioase“ (p. 75). În această mărturie nu tocmai temperată rezidă forţa colectivităţii.

Hotarul şi marginea
Sectanţii lui Vasile Ernu mărturisesc şi în favoarea depăşiri grijilor zilei. Solidaritatea nu se manifestă în planul macrosocial, ci în spaţiul unei comunităţi care, când un ţesut este vătămat, se adună aşa încât pielea să se acopere de coajă. Nu contează că rana va lăsa cicatrici. Rămâne în conştiinţă procesul de întrajutorare, nu efectul care, aşa cum am menţionat, nu face decât să atenueze pagubele, nu să amelioreze situaţia. Adoptând asemenea soluţii, departajarea se ţine sub control şi intervine un fel de nivelare. Sunt două momente-cheie pentru a înţelege mentalitatea respectivă. Unul e foametea din 1946-1947. Insist asupra celuilalt, constând într-o lecţie de percepţie. Fiul lui Culachi, Ivan, respinge partea plină a paharului. Studiază întregul aşa cum se înfăţişează (de altfel refuză cu desăvârşire băutura), potolind apetitul comilitonilor pentru lupta deschisă sau pentru sacrificiu în folosul obştii. În condiţiile dictaturii lui Stalin, nu caută să se adapteze prin concesii, să se fofileze sau să renunţe la credinţă, ci se comportă potrivit cerinţelor impuse de sistem: „Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă şi să-l ţină în prostia lui. Să-i dea Dumnezeu timp să ne ia şi să ne ducă prin toate puşcăriile şi prin tot URSS-ul, că doar aşa mai putem îndeplini şi noi porunca Domnului: Cântaţi laudele Lui până la marginile pământului. Vă daţi seama că el ne creează toate condiţiile, ne plăteşte biletele, iar noi trebuie doar să le propovăduim păcătoşilor. Unde s-a mai văzut asta? Să ne rugăm Domnului să-l binecuvânteze, mustăcea bunelul în colţul gurii“ (p. 146).

Ivan nu-l trimite pe om în patul lui Procust, ci lărgeşte sau restrânge parametrii de lucru. Mi se pare că vorbele înţeleptului sunt suficiente ca Sectanţii să stârnească respect şi curiozitate. De altfel, istorisirile lui Vasile Ernu sunt încărcate de un umor asemănător cu stepa siberiană. Tufişurile sunt lucruri rare acolo, dar uşor de zărit. Ierburile sunt subţiri, arse de soare înainte să crească, dar au rădăcini puternic înfipte în sol. Călcaţi de pedeştri, de cavalerie, de şenile, locuitorii s-au statornicit prin ritualul îngropării conducătorilor. Macheta romanului se găseşte în afirmarea vibraţiei în ipostaza de principiu călăuzitor al istoriei. Sunt aspecte pe care civilizaţii belicoase le tratează total diferit, ceea ce ne încredinţează că statica şi dinamica sunt procese relative: „Ismailul se află pe malul Dunării, pe braţul Chilia, la doar 80 de kilometri de vărsarea acestuia în Marea Neagră. Au trecut pe aici şi grecii, despre care se spune că i-ar fi făcut prima haină strălucitoare, şi boierii Moldovei, care au vrut să-l facă cetate de hotar, dar şi turcii, care nu prea ştiau ce-i aia hotar. Pe aici au mai venit şi ruşii, care i-au izgonit pe turci şi, după ce i-au învăţat semnificaţia hotarului, adică locul veşnic schimbător, au decis să nu mai plece“ (p. 38).

Vasile Ernu îşi câştigă publicul şi transmiţându-i cu nonşalanţă zestrea sentimentală a locuitorilor din zona cuprinsă între Nistru şi Bug. Inconsecvenţa devine o cale de supravieţuire. Istoriile moştenite sau zălogite pot servi ca îndrumar pentru perceperea adecvată a ceea ce reprezintă ideologia. Sectanţii umblă să-şi expună morala, rămânând însă în recluziune. Se declară revoluţionari. Acţionează doar ca nişte anarhişti. Se erijează în apocaliptici, dar îşi reazemă credinţa pe Vechiul Testament. Aşteaptă cu spaimă şi autoflagelare Judecata de Apoi, Pământul Nou şi Cerul Nou şi, totodată, nu renunţă la mentalitatea conservatoare. De altfel, relatările din volum sunt împărţite în cinci părţi, preluând titlurile (în tradiţia traducerilor reformate) Pentateuhului: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul. Totuşi, primele două secvenţe din Sectanţii au drept motto un pasaj din Epistola I a Sfântului Apostol Ioan, respectiv din Faptele Apostolilor (ambele în versiunea românească de Dumitru Cornilescu). Este semnul că, deşi se consideră „adevăraţii“ creştini, mai apropiaţi de învăţătura iniţială, evreii mesianici se raportează mai puţin la Evanghelii. Cel puţin aşa indică referinţele selectate de Vasile Ernu pentru fiecare dintre episoade. Sectanţii exaltă virtutea, demnitatea, curajul, martirajul, altruismul, dar, în momente de rugăciune, îşi înteţesc vina, ruşinea, panica, pentru ca apoi să caute oaia neagră şi ţapul ispăşitor. Comunitatea lui Vasile Ernu cinsteşte viaţa, însă majoritatea formelor ceremoniale se referă la moarte. Totuşi, naturaleţea participării comunităţii la petrecerea defuncţilor se loveşte de un dereglaj, aşa cum reiese într-una dintre confesiunile autorului: „De fapt, m-am născut între doi morţi. Şi fratele dinaintea mea, şi sora de după mine au murit la naştere. Sincer să fiu, nici nu ştiu prea multe despre aceste momente de cumpănă din familia mea, pentru că niciodată nu s-a vorbit despre ele“ (p. 317). Familia patriarhului Culachi a ajuns, la un moment dat, să-şi menajeze copiii. E semnalul că lumea sectanţilor şi-a ieşit din ţâţâni.
Deocamdată, cu Sectanţii, Vasile Ernu pune o virgulă după primul predicat din Mică trilogie a marginalilor. Aşez, în schimb, un semn de exclamare.

Sectantii / Rovanova

noiembrie 26, 2015 de Rovanova

Inca de la aparitie, Sectantii lui Vasile Ernu mi-a suscitat interesul intr-un mod particular si special. Si asta pentru ca m-am regasit in povestea tesuta de autor, eu insami fiind crescuta in sanul unei comunitati religioase marginale din Romania anilor 70 – 80. In parcursul lecturii am descoperit un om desprins de comunitatea sa, ratacitor prin lume care, o data cu demersul antropologic, se intoarce spre sine si ai sai cu vadit interes de reconsiderare si intelegere a istoriei personale. Nu o face cu patima dar nici cu detasare. Ne vorbeste simplu si deschis despre cele 4 generatii de sectanti, trecute prin regimuri diferite si grele, in Bugeac-ul moldovenesc de dincolo de Prut.

Comunitatea se numeste Israelitii noului legamant si este un amestec straniu de credinta neclintita, darzenie si revolta radicala specifice  rascolnicilor si molocanilor-adventisti, etica puritana si elemente mistice preluate de la evreii mesianici. Respinsa de alti minoritari, impinsa la marginile societatii de majoritarii provoslavnici, aceasta comunitate supravietuieste in ciuda opozitiei, dispretului aproape unanim, a regimurilor totalitare si a vremurilor potrivnice. Idealurile inalte, un stil de viata puritan, asteptarea unui nou Pamant dar si preocuparea pentru salvarea celor aflati in intuneric i-a tinut laolalta, oferindu-le sens si putere de a trece cu fruntea sus prin greutati, prigoana si chiar moarte.

De altfel, pentru sectant moartea este prea putin, e doar ultima statie in drumul spre fericirea finala si vesnica. Sunt alte lucruri mai groaznice decat moartea: interdictii, pedepse corporale, umilinte publice. « Stalinismul ne-a oferit marele privilegiu de a muri pentru credinta noastra. Asta a fost cea mai binecuvatata epoca in care am trait, pentru ca atunci am avut privilegiul de a suferi si, paradoxal, am avut poate cel mai mare succes ».

In timpuri grele dar si in perioade de acalmie, secta mea trebuia sa dovedeasca prin vorbe si fapte ca este exceptionala, marturiseste autorul. Indiferent ce vom spune noi de pe margine, ei stiu ca sunt alesii din multime. Care sunt ingredientele acestei vieti exceptionale, aflam evident din paginile cartii.

Sectantii despre ei insisi

« Marele nostru secret era sa ne construim o lume, o imparatie care sa nu depinda si sa nu aiba nevoie de aceasta lume decazuta » . E si asta un soi de orgoliu, un pacat asumat de comunitatile marginale. Ele sunt in acest context o corabie de alesi care navigheaza pe marea furtunoasa a lumii, avand grija ca intreg echipajul si cei care li se alatura in aventura calatoriei, sa ajunga cu bine la liman (pe un Pamant nou).

Dispretul fata de lumea aceasta si lupta pentru cucerirea lumii de dincolo vin la pachet cu cateva obsesii. Cea mai importanta dintre ele este obsesia salvarii celuilalt (pierdut). Asta nu e o treaba usoara, deoarece in mod pradoxal « in timp ce noi vrem sa o salvam, ea incearca sa ne cucereasca ». Cum ? In modul cel mai perfid cu putinta. Luandu-ne suferinta si oferindu-ne liniste, prosperitate si libertate. Aceste atribute asa zis democratice devin amenintatoare, pentru ca « este mult mai inaltator sa lupti cu un regim care-ti pune interdictii direct, brutal, fara scrupule. Si e mult mai greu sa lupti cu un regim care iti da, care-ti implineste si poftele pe care nu le-ai visat. Cel care-ti da te poate inrobi mult mai usor decat cel care-ti ia ».

Saracia este o alta virtute in comunitatea acestor alesi. Bogatia este damnata pentru ca pune in pericol salvarea. « Noi trebuie sa fim straini si calatori, sa traim fiecare zi ca si cum am pleca nu se stie unde, de ce si pentru cat timp. Din acest punct de vedere noi traim permanent intr-o stare de exceptie (alerta)… Sigur ca rasplatirea va veni intr-o zi, asa cum reiese din versurile: doar o coliba aici jos imi ajunge / argint si aur n-am in casa mea/ dar in orasul stralucirii divine, numai in aur eu voi umbla »…

Toate aceste virtuti sunt propovaduite prin intermediul predicilor, acestea aflandu-se la loc de cinste in cadrul serviciilor de inchinare. « La predici ne pricepem de minune », desi retorica predicatorului perfect (tipic american) de mai tarziu avea sa omoare in mare parte comunitatea, pentru ca venea la pachet cu evanghelia prosperitatii…

Muzica insoteste totdeauna mesajul predicat si este parte integranta din viata noastra.  Abilitatea de a canta la un instrument iti ofera poate una din cele mai mistice puteri asupra celuilalt. Este o arma. « Priveam spre mandolinele, chitarile si acordeoanele noastre dar nu mai vedeam instrumente banale ci arme si armuri cu care vom da mari batalii ». Aceast mod de a vedea lucrurile, nu lasa loc bucuriei. « Sectantii nu prea stiu sa se bucure. Nu stiu sa fie fericiti. Rad amar si ironic. Se bucura tragic de viata. Sunt infinit mai buni la suferinta si tragedie decat la bucurie si veselie ». Poate din acest motiv, inmormantarile erau cea mai impresionanta iesire in spatiul public. « La marsurile funerare toata comunitatea canta din toti rarunchii pentru a zgudui lumea din jur ».

In rest, teologia noastra tinea mai degraba de traiul cotidian. Intrebari ca: ce facem cu radioul, dar cu televizorul ? Ne dam copiii la scolile de stat, ne inscriem in Partid, depunem juramant militar, etc. Toate aceste dileme starneau mari furtuni in comunitate. Sigur ca nealinierea la lume era aspru pedepsita. Dar tocmai asta era farmecul. Aici trebuia sa ajungem…

Sectantii despre majoritari

Ortodoxia este un soi de paganism cu elemente crestine. De aici dorinta de salvare a acestora.

Intr-un an de educatie in cea mai banala grupare « pocaita » se invata mai multa religie decat in 20 de ani in comunitatea ortodoxa.

Majoritarii despre sectanti

Lenin in 1903 : Sectantii sunt cea mai democrata miscare religioasa, de la care avem ce invata

Regimul comunist ii numea straini, lenesi si speculanti, niste paraziti sociali care nu vor sa traiasca si sa munceasca cum o facem noi ceilalti si care, mai mult slujesc intereselor straine, fiind conectati la resurse externe si avand acces la literatura straina.

Un lucru nu-ti poate ierta rusul tipic: sa refuzi sa bei (alcool). Refuzul de a bea indica o diferenta radicala. « Doar strainul nu bea, cel care este diferit, cel cu care nu poti trai alaturi, cel in care nu poti avea incredere, cu care nu poti imparti necazul si bucuria, binecuvantarea si pacatul… Cine incalca acest principiu sacru al solidaritatii, devine izgoi, cel mai strain personaj. Si el trebuie exclus definitiv din comunitate »

« Noi eram atat de degradati in ochii lor, incat spurcam pana si pamantul in care ne inmormantam mortii. Nu aveam ce cauta in cimitir. In ochii lor nu mai eram nici macar fiinte umane, nici macar niste caini ».

Concluzia autorului considerat oaia pierduta a comunitatii in care s-a nascut este una surprinzatoare: Nu poti uita educatia sectara. Ea nu te paraseste niciodata, dar niciodata. Si inca ceva: noi trebuie sa ramanem marginali pentru ca « Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca sa le faca de ras pe cele tari ».

 

Cele mai bune cărţi ale anului 2015 – de Paul Cernat

de Paul Cernat / Adevarul

Pe lista mea n-o să figureze nici unul dintre best-seller-urile politice ale acestui an (de la preşedintele Klaus Iohannis la Mugur Ciuvica). M-au atras, în 2015, mai ales cărţile de critică, istorie şi teorie literară, ca şi cele de teorie culturală, de istorie socială şi intelectuală. Fără a face ierarhizări, pentru că nu pot compara mere cu pere, semnalez cîteva apariţii care mi se par nu doar importante, ci şi excelente în domeniul lor: o reevaluare spectaculoasă a interbelicului românesc întreprinsă de tînărul sociolog Ionuţ Butoi: Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, în tandem cu studiul lui Dragoş Sdrobiş, Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Editura Polirom; un must al profesorului Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, Editura Cartea Românească; o amplă şi neobişnuită monografie despre un „pionier” al poeziei româneşti, Alecu Văcărescu, Alexandru Văcărescu. Insula Sf. Elefterie. Un geniu din secolul 18, Editura Nord Sud, realizată de Dan Grădinaru.

Marin Sorescu. Singur printre canonici

Apoi cea mai bună carte apărută până acum despre poezia lui Marin Sorescu, Marin Sorescu. Singur printre canonici, publicată de tânărul critic Cosmin Borza la Editura Art, temeinic documentata O istorie a Cenaclului de Luni realizată de Daniel Puia-Dumitrescu (Editura Cartea Românească), o abordare colectivă inedită a gîndirii româneşti de stînga, de la Gherea la Pavel Câmpeanu, realizată de Alex. Cistelecan, Andrei State (coord.): Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români, Editura Tact, şi studiul Tradiţii la superofertă de

Florin Dumitrescu, o analiză revelatoare şi savuroasă a mentalităţilor româneşti postcomuniste din unghiul publicităţii alimentare. În fine, dar nu în ultimul rînd, come back-ul editorial al criticului Mircea Martin, cu Radicalitate şi nuanţă, Editura Tracus Arte.

Nu pot să nu menţionez – deşi sunt, ca să zic aşa, personal implicat, aşadar în conflict de interese – primele 7 volume din proiectul colectiv Cronologia vieţii literare româneşti (1990-2000), un travaliu documentar de mii de pagini, la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.

Trei apariţii- eveniment

La proză – ficţională sau nonficţională – menţionez, fără a le ierarhiza deocamdată, trei apariţii-eveniment: inclasabilul Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor de Vasile Ernu, Editura Polirom, un roman excelent al lui Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Editura Cartea Românească, solidul Solenoid al lui Mircea Cărtărescu. Un roman-surpriză al lui Nicolae Breban: Jocul şi fuga, Editura Contemporanul.

De asemenea, câteva romane de neignorat –  Radu Aldulescu, Istoria regelui gogoşar, Editura Cartea Românească, Daniel Vighi, Trilogia Corso, Editura Cartea Românească, Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea câinelui, Editura Cartea Românească şi Dan Coman, Căsnicie, Editura Polirom, la care aş adăuga un bun volum de proză scurtă al lui Florin Lăzărescu, Întâmplări şi personaje, Editura Polirom. Mai sunt şi altele, desigur, despre care încă nu sunt suficient edificat.

Jos masca, Marius Ianuş! 

Poezia n-am urmărit-o atent în 2015 dar, atît cît am urmărit-o, nu mi-a atras atenţia prin apariţii ieşite din comun, aşa încît prefer să mă abţin de la orice clasament. O recomandare, totuşi: antologia de autor Jos masca, Marius Ianuş! de, evident, Marius Ianuş, la Editura Garofina.

La traduceri e greu să faci o selecţie, dar din alte motive. La o repede ochire, reţin traducerea lui Florin Bican din Old Possum‘s Practical cats de T. S. Eliot (Pisicoteca practică a lui moş Pârşu), Editura Humanitas, apoi traducerea micului, puţin cunoscutului, dar excepţionalului tratat de manipulare al lui Giordano Bruno, De uinculis in genere (Despre înlănţuiri în general) realizată de Ioana Costa la Editura Ratio & Revelatio, Vieţi scandaloase. Curtezane, concubine şi amante celebre de Ian Graham, tradus de Ciprian Şiulea la Polirom, tot la Polirom – primul volum din opera poetică a lui Paul Celan (traducerea George State) şi noul roman al lui Harper Lee Du-te şi pune un străjer de Harper Lee, în traducerea Ariadnei Ponta, plus volumul lui Marc Blyth, Austeritatea. Istoria unei idei periculoase, în traducerea Silviei Dumitrache (Editura Tact).

Paul Cernat, vârf de lance al tinerilor critici

Note pe marginea unei cărți despre marginali

Text scris de Victor Druță –  BOOKHUB.RO ÎN 21 DECEMBRIE 2015
Locuiesc de vreo duzină de ani la Roma. Mai ieri, mergând pe jos spre casă, observam cât de plină era strada de hârtii aruncate, pungi de plastic și căcați de câine. Pe aceștia din urmă îi număram, să văd câți erau de la o intersecție la alta. 9! Una città di merda!, bombăneam sub nas. Romani needucați! Dormiți în pat cu câinii și cu mâțele, printre floace năpârlite. Vă tatuați ca niște cocalari ordinari! Sugeți puturoase țigări de tutun și marihuană. Pe străzi, mizerie! Pocăiți-vă, că vă ia dracu!

Vasile Ernu. „Sectanții”

Am izbucnit în râs. Fraza de la urmă îmi venise spontan, dar făcea parte din cartea lui Vasile Ernu „Sectanții”, pe care o citisem recent. O carte, trebuie să recunosc, vie, neobișnuită, chiar emoționantă despre niște marginali pe care i-am cunoscut și eu cândva. Lângă Echimăuți (Rezina), unde mi-i casa, se află satul Cinișeuți, pe jumătate ucrainean, unde există o numeroasă comunitate baptistă, cu o impunătoare biserică, iar fiicele mele au mers la acea biserică să facă cursuri de engleză gratis. Sârcova, satul natal al mamei soției mele, unde aveam prilejul să mă duc din când în când, era pe jumătate din lipoveni, kațapi, cum li se mai zicea. Aveau minunate băi cu aburi rusești. Și mai existau la Sârcova și alte secte. Apoi am chiar rude atrase în mrejele sectanților, pe care le-am deplâns amarnic, după cum de altfel îi deplâng pe toți credincioșii.

Cartea lui Ernu, o spun imediat ca să nu uit, are marele merit de a arăta o Basarabie extrem de neomogenă, cu etnii diferite, cu confesiuni religioase diferite. Cu genealogii, mai adaug, chiar a familiilor românești, pline de ruși, ucraineni, turci, tătari, evrei, polonezi etc. Și apoi fețele oamenilor vorbesc de la sine: profiluri romane, ochi mongoloizi cu epicantus, nasuri cârne nostime presărate cu pistrui. La o azvârlitură de băț de Rezina, la Vadul Rașcov, se găsește cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de Est. Diversitatea aceasta extraordinară este marea bogăție a Basarabiei și, totodată, este garanția că o unire cu România pe baza unor lozinci prostesc naționaliste ca Suntem români și punctum ori Basarabia pământ românesc nu va avea loc niciodată.

Dar vorbeam de sectanți. Îi cunoscusem. Triste femei îmbrobodite, triști bărbați obsedați de ideile lor nepotrivite cu clocotul gâlgâitor al vieții, întrunirile lor cu morala plicticoasă de la tribună, cu cântecele celea despre Isus interpretate de niște fete cu fețe aparent îngerești, dar care îmi rezultau în mod inexplicabil prea puțin sexy. Apoi figurile stranii ale propovăduitorilor cu biblia în mână care se legau de tine tam-nisam în stațiile de autobus ca să te lumineze cu adevăruri eshatologice și eventual să te convertească. Apoi nunțile lor triste fără băutură și fără dans, nunți oximoronice, cu moartea în ele. Sectanții deci mi-au creat un sentiment de lehamete infinită și nu am pierdut niciodată ocazia ca să-mi bat joc de ei.

Niște oameni perfecți

Și acum vine Vasile Ernu ca să-mi spună cât de simpatici sunt acești acri obscurantiști și fundamentaliști religioși. Nu, nu. Cartea, de fapt, e foarte bună. Explorează în profunzime universul sectanților și a fost pe bună dreptate foarte lăudată. Îmi pare a fi prețioasa relatare a unui prizonier silit să lupte pentru o oștire străină. Imaginați-vă un ienicer care povestește celor din sânul cărora a fost furat cândva cum este făcută oastea turcească. Ori un ostatec al statului islamic care a văzut cum funcționează șariatul și ne spune și nouă. Prizonierul s-a eliberat, dar anii aflați în captivitate sunt viața lui, nu are o alta.

Și se întreabă: dar oare au avut și ceva bun sectanții aceștia care m-au ținut prizonier atâta vreme? Desigur, Ernu le găsește multe lucruri bune. Și într-adevăr. Sectanții sunt perfect conștienți de cât îs de puțini și cât de diferiți sunt de toți cei din jur, iar faptul acesta le conferă un curaj uman extraordinar, îi face adevărați eroi ai non-conformismului. Apoi au tendința clară de a demonstra tuturor că sunt perfecți. Nu beau alcool. Își păstrează casele și gospodăriile curate. Nu merg la compromisuri cu puterea. Nu se închină banului. Iar regulile stricte îi disciplinează, abstinența îi ține treji, instruirea religioasă pe care o fac în comunitate îi face mai deștepți, cântările religioase le dezvoltă auzul și cultura muzicală. Au un excelent spirit de organizare. Devin forța de opoziție cea mai organizată în URSS.

Niște oameni perfecți, îți vine să exclami. Dar, mă gândesc, care a fost fundamentul ideologic al perfecțiunii și al opoziției sectanților? Biblia și apocalipsa, atât. Sectanții sunt oamenii unei singure cărți. Au făcut de fapt opoziție nu regimului politic totalitarist al Uniunii Sovietice, ci Leviatanului, monstrului biblic care incarnează pentru ei orice putere politică, orice stat. Nu consumă alcool, nu fac fapte rele nu datorită unei banale bune educații, ci din frica irațională față de lumea de apoi, vrând să fie scutiți de pedeapsă atunci când vor suna trâmbițele Apocalipsei. Tot perfecționismul lor vine din frică. Ordinea comunităților sectante e comparabilă cu șariatul musulman. Și cartea lui Ernu, agnostic convins, conține exemple înfiorătoare de ignoranță și încăpățânare religioase extreme. Familia sectantului Covaliov, pentru a evita recensământul și înscrierea în registrele „diavolești” ale puterii țariste, se îngroapă de vie.

Omul cu tabu-uri

Totuși, cred că sectanții merită un respect profund chiar și pentru această frică în fața divinității. Dumnezeu le impune niște tabu-uri. Și omul, indiferent dacă este credincios ori ateu, nu există decât pe temelia solidă a unor tabu-uri. Anume acestea l-au forjat pe homo sapiens de-a lungul istoriei. Anume ele au constituit esența vieții omului. Antropologii au descoperit sălbatici care, în momentul când erau conștienți de a fi încălcat un tabu, intrau într-o suferință atât de profundă, încât mureau de la sine, fără să se sinucidă și fără ca cineva din membrii tribului lor să le facă vreun rău. Se stingeau în câteva zile. Edip, atunci când a aflat că a încălcat tabu-ul incestului, și-a scos ochii. Priam vine în cortul lui Achile și îl roagă plângând pe ucigașul lui Hector ca să-i restituie trupul feciorului, pentru ca să îndeplinească ritul îngropăciunii. Regulile, tabu-urile sunt importante.

În Occident se întâmplă, din acest punct de vedere, un lucru îngrijorător. Libertățile individuale devin tot mai multe, tabu-urile tot mai puține. Omul cu tabu-uri, omul adevărat, privește cu un dezgust axiologic la lumea libertăților fără limite, tot așa cum privea Ilie Moromete la Traian Pisică și membrii familiei lui care se tăvăleau într-o împuțită promiscuitate. E greu să vezi tinerele fete care sug cu poftă din țigări puturoase de tutun și marihuană, e greu să înțelegi ce îi face pe oameni să se urâțească cu tatuaje cocalărești și să-și pună inele de sârmă ca la porci în bot și în alte nebănuite locuri. Tot astfel e de neînțeles de ce o excepție de la regulă ca homosexualitatea (fie ea în veci binecuvântată în numele originalității!) capătă în societățile moderne nu numai depenalizarea pe care să zicem că o merită, dar este instituționalizată și ocrotită de stat, prin permiterea căsătoriilor dintre persoanele de același sex. Omul cu tabu-uri rămâne perplex, dezorientat, revoltat în fața doborârii unor reguli ancestrale care au însoțit umanitatea din zorii ei și până astăzi. Cum, să se frece bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, bărbatul cu capra, femeia cu câinele? Să aibă copilul două mame și niciun tată ori doi tați și nicio mamă? Aceasta e libertatea care ne place? Ce îi rămâne să zică omului cu tabu-uri de față cu această revoluție culturală și antropologică? Pocăiți-vă, că vă ia dracu!

Veselul relativism occidental

E uimitor totuși că Occidentul, cu toate că a fost diagnosticat de mult ca fiind „putred” și sortit unei inevitabile pieiri, e perfect sănătos și plin de vigoare. O economie puternică, o știință ce se dezvoltă în ritmuri halucinante, cultură, muzică, literatură efervescente. Care e secretul? Bănuiesc că libertatea interioară a omului occidental, dumnezeii săi neserioși care l-au învățat să tolereze păcatele și să conviețuiască cu ele,relativismul. Știința noastră nu are adevăruri absolute. Au căzut Ptolemeu și Newton, poate să se prăbușească în orice moment și Einstein. Știm asta. Și avem în case icoane în care nu prea credem. Și Iisus învie pentru noi mai mult metaforic. Și italienii, catolici nedezmințiți, înjură de porco dio și porca madonna. Iar românii, creștini cucernici de nu mai încape, fut, în înjurăturile lor, tot ce e sfânt, cruci, biserici, parastase și anafure.

Și Roma e un oraș murdar și plin de căcat de câine, dar are și atâtea lucruri frumoase. Iar Lucio Dalla era un pervertit de homosexual, iar Fabrizio de Andrè cam bețiv, dar cântau dumnezeiește. Nu judecăm aspru. Încercăm să înțelegem. Nu ne plac fundamentaliștii, puritanii, prohibiționiștii. Nu ne plac sectanții. Dar vorbim cu toți.

Ca încheiere a acestor note, îmi voi aminti o tragică întâmplare din tinerețea mea, foarte ins

Vasile Ernu, Sectantii: Premiul „Matei Brancoveanu” pentru Literatura, 2015

Sectanţii nu beau Alexandrion. “Sectanţii” primesc premii?
____

Alo. Veniţi? Unde, cum? Sînt premiile “Matei Brâncoveanu” acordate tinerilor artişti din RO pentru anul 2015, susţinuţi financiar de Fundaţia Alexandrion. E prima gală.

Comunicatul Polirom aici 

Moni Stănilă despre “Sectanţii” în Lolita

Moni Stănilă despre “Sectanţii” în Lolita nr. 4, septembrie 2014

Sectanţii. MiniRecenzii

Cîteva extrase

Sectanţii este povestea întrepătrunsă şi filtrată subiectiv a trei comunităţi religioase din părţile Bugeacului: rascolnici, evrei mesianici şi protestanţi colonişti germani. Descrise în termenii şi credinţele lor, acestea figurează celălalt mare personaj colectiv,  veşnic prezent, deşi mereu altul: Leviatanul, cum îl numesc aceştia, păstrîndu-se cu obstinaţie în afara lui şi fiind permanent prigoniţi de către acesta. De fapt, ceea ce-l interesează pe Ernu este această luptă cu Leviatanul, credinţa religioasă a sectanţilor folosindu-i pentru transfigurarea propriului crez politic. Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.

Vintilă Mihăilescuâ

 

Încît pentru unii dintre ei, vîrsta de aur a sectei lor e perioada progoanei, cînd sînt supuși la mari încercări , care-i fac să se simtă puternici în credința lor de minoritari. Indiferența celor din jur față de ei, care nu-i mai face să se simtă altfel, e o încercare mult mai puternică și mai subtilă, căreia sectanții admit că nu știu cum să-i facă față. O carte impresionantă care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanți romancieri pe care-i avem.

Cristi Teodorescu

 

Ernu e unul dintre foarte puţinii noştri scriitori de idei (geo)politice cu o miză identitară simultan locală, regională şi globală. Dacă nu chiar singurul. Cine vrea să-i cunoască „rădăcinile“ opţiunilor va trebui să înceapă cu cea mai recentă apariţie editorială a sa, Sectanţii, lansată în primăvara acestui an.

Paul Cernat

 

Scrie prin tot Bucureştiul, pe te miri ce ziduri, „Basarabia, pămînt românesc!“, dar realitatea istorică prezentată de Vasile Ernu pare şi sînt convins că este mult diferită de tot ceea ce ştiam, despre tot ceea ce s-a consumat între Prut şi Nistru, şi mai ales în Bugeac, adică în sudul Basarabiei, ce azi face parte din Ucraina. Şi de unde provine Vasile Ernu. Cartea lui ar merita o masă rotundă sau un simpozion şi nu o simplă notă/prezentare de sumară lectură. Sectanţii lui Vasile Ernu merită atenţia intelighenţiei româneşti, că o fi ea de dreapta sau stînga, deopotrivă. Sînt convins că va fi şi tradusă şi va avea un ecou mai mare peste graniţele României decît în interiorul ei. Poate că mă înşel, să dea bunul Dumnezeu să n-am eu dreptate. Vasile Ernu îşi consolidează statutul de autor, prozatoreseist, greu clasificabil. În schimb, ar putea intra în categoria, inexistentă, a celor foarte buni.

Bedros Horasangian

 

La fel, personajele memorabile precum unchii aventurieri și ușor beţivi, răzvrătiţii și patriarhii vin, parcă atrase de prezentul textului, să depună mărturie în favoarea celui care se autointitulează oaia neagră a sectei. Iar asta este o declaraţie de imens orgoliu: a fi marginal în cadrul unei societăţi de marginali nu e lucru ușor. Cartea lui Vasile Ernu este istorie, este antropologie, este sociologie, este mai presus de orice istorie personală care se hrănește din Istoria unei comunităţi. Este, în primul rînd, autodefinire în raport cu un spaţiu putrefact: Bugeacul, Basarabia sînt tropicele triste ale lui Vasile Ernu care, vorba aceleiași Sontag, nu sînt deloc triste, sînt muribunde.

Bogdan-Alexandru Stanescu

 

BIOGRAFIA ANULUI: ”SECTANȚII” DE VASILE ERNU

Cartea lui Ernu a apărut la Polirom în 2015, dar am citit-o în 2016. Am încadrat-o la biografie deși, vorba autorului, ”Sectanții” plutește între mai multe categorii. Fiecare alege ce e ”Sectanții”. Povestea unui om crescut în Bugeac?  Istoria unor colectivități care au făcut opoziție la comunismul cel mai năpraznic fără să ceară niciodată nimic? Romanul care abundă de personaje care ies din oglinzile caselor vechi și pășesc spre tine? Toate acestea. După cum ”Sectanții” e și un eseu despre ce pierdem atunci cînd avem sentimentul cîștigului total.

Cătălin Tolontan

 

 Vasile Ernu e genul acela de autor – cand zic autor e neutru; nu i-am zis nici memorialist, nici scriitor, nici publicist, nici macar antropolog – care, inca de la prima carte, s-a incapatanat sa nu se stabileasca intr-o categorie de asta anchilozata. El isi alege un subiect, intotdeauna alunecos, despre care cu totii stim cate ceva, dar nimeni nu stie totul. Tema este extrem de generoasa si cuprinde cumva un miez exotic pentru noi, ceilalti, crearea unei identitati aparte, portretul unei comunitati care este altfel. Este pe de o parte cartea unei reconstituiri. Desi dizident, oaie neagra, desi nu mai respecta in litera aceasta traditie a comunitatii din care vine, cred ca Vasile Ernu ii face un mare bine pentru ca umanizeaza foarte mult ceea ce de regula e perceput schematic si sarac.

Bogdan Creţu

 

Volumul lui Vasile Ernu verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni di­fe­rite ale sfârșitului lumii. Un eschaton di­ferit. O minoritate de fideli a avut mereu sen­timentul că sfârșitul lumii este aproa­pe, iar „purificarea“ trebuie realizată ur­gent, indiferent de mijloace. Majoritatea (ci­tiți „bisericile oficiale“) plasează Ju­de­cata finală la o distanță rezonabilă. Ea în­curajează o atitudine moderată, cultivă cre­dincioși respectuoși; nu-i plac ex­tre­me­le de niciun fel. Mai mult, în cazul Or­to­doxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.

Mirel Bănică

 

Noua carte a lui Vasile Ernu nu se inscrie in tiparele literare traditionale. Aceasta este, fara indoiala, o lucrare de beletristica. Totusi autorul renunta sa recurga la trucurile obisnuite cu eroi si situatii inventate. „Nonfiction“ – pare sa fie o abordare mai buna. Autorii contemporani reusesc tot mai des sa demonstreze ca viata scoate in evidenta destine umane atat de complexe cu care nici o imaginatie scriitoriceasca nu poate sa concureze.

Inovatia lui Ernu consta in organizarea spatiului artistic al Sectantilor. Aceasta se realizeaza prin combinarea a doua genuri care se exclud – lirica si eposul.

Serguey Ehrlich 

 

Așa cum, deși „născut în URSS”, Ernu nu este un Homo Sovieticus, după tiparul lui Aleksandr Zinovyev și, chiar dacă este în mod clar un intelectual de stânga, el nu este un bolșevic, cum îl acuză pe nedrept unii și alții, tot așa, cu toate că i-a ieșit un selfie genial cu Sectanții, ar fi total greșit să-l judecăm doar după această imagine. Fiindcă, cu toate că îi place să ofere indicii, Ernu nu vrea cu adevărat „să-l citim” ci doar să ne sensibilizăm, păstrând în rest un control strict, mai securizat decât serverul de mail al lui Hillary. Fără a dori să dea detalii identitare, Ernu a vrut să atragă atenția asupra unui subiect ignorat, a unor oameni marginalizați, care dețin un know-how specific, pe care el îl consideră valoros, fapt care i-a reușit, privind la cantitatea și calitatea recenziilor.

Mihai Ciucă

 

Revenind la Sectanții, trebuie să admit că volumul m-a ținut, de la un cap la altul, într-o stare de alertă insolitantă. Am des­co­perit prin el un spațiu despre ca­re știam deja câte ceva, dar care mi s-a arătat, grație lecturii, într-o lumină mai ge­neroasă cu detaliile revelatoare. …

Spre lauda autorului, Sectanții nu e totuși o carte tezistă. Nu ne spune, nici măcar interliniar, că unionismul românesc e o ficțiune politică irealizabilă. Alta e miza textului: aceea de a opune istoriografiei oficiale, scrisă de învingătorii temporari, o istorie trăită la firul ierbii, în sânul unei comunități animate de impulsuri hiliaste, care trăiește vremurile și relația cu Ce­za­rul în tonalități eshatologice. Vasile Ernu se dovedește și un poet al atrocității atunci când descrie, în pagini de un pa­tetism sec, Marea Foamete din 1946-1947, care fusese precedată de hidoșenia războ­iului mondial: paginile despre lirismul macabru al protezelor care completează ana­tomia chinuită a marilor mutilați mi se par, în această ordine, cutremurător de sugestive.

Teodor Baconschi

 

Despre proza-document Sectantii e cazul sa discutam cu empatie. Nu inteleg prin „empatie” compatimire. Ar fi un gest fariseic. Mila e, oricind, versiunea soft a judecatii. Inteleg prin empatie sa accept existenta altor modele educationale decit cele in care am fost crescut sau la care am ajuns prin libera vointa.  Empatia porneste de la premisa ca nevoile concurente sunt la fel de legitime si tot atit de disfunctionale. Vasile Ernu isi scrie biografia spirituala asumind, in masura nediferentiata, colportajul, memoria rudelor si experienta personala. Cartea place daca observam ca, uneori, tratamentul cu antibiotice e indicat impotriva guturaiului, in pofida efectelor colaterale. Dozele sunt aleatorii si bulversante pentru outsideri. Fictiunea si contextul alcatuiesc un cupaj. Ca sa evite autosedarea, autorul foloseste expresia „suntem siguri”, acceptind sa nu se distinga de glasul comunitatii. E probabil exercitiul de a respira adinc inaintea sublimului, care, concomitent, minuneaza si inspaiminta. Sectantii nu sunt caldicei. Regula oricarui eveniment intemeietor sau distrugator este intimplarea (ne)fasta. Lucrurile vin de-a gata, cu incarcatura afectiva imuabila, nu rezulta din interactiuni. Sectantii cumuleaza un numar considerabil de emotii extreme. Macar la nivel discursiv resping calea de mijloc, pentru ca nu mijloceste catre nicaieri.

 George Neagoe

 

Cred, ca spre deosebire de celelalte carti, ti-a fost extrem de greu sa scrii SECTANTII, fiindca e despre copilarie si despre radacini, ceea ce la varsta noastra middle age e ca un act al   tributului fata de cei ce-au fost dar si fata de cei ce-or sa vina… e mare lucru in actul de a pune asemenea profunzimi ale sufletului pe hartie, asa ca iarta-ma daca analiza mea pare seaca sau rece. Sa-ti spun dintru inceput si in mod ferm un lucru important : cartea mi-a placut foarte mult. De la un cap la altul mi-a dat o stare de frenezie emotionala si in acelasi timp  m-a facut curioasa, trimitandu-ma la informatii de dictionar si alte exegeze, la discutii cu mama mea despre satul ei din Moldova si practicile religioase de  acolo. Imi place si stiul tau direct, felul in care – aidoma personajelor din carte- spui Povestea.

Iulia Haşdeu

 

Sectanţii pare o continuare, o actualizare, un act adiţional la Demonii, este o carte foarte rusească (acesta este şi unul din riscurile cărţii, adresată în primul rând publicului român). Religioasă, dar nu pe gustul elitelor „de dreapta“, ea este totodată personală, autobiografică, însă fără a scoate în evidenţă personajul Ernu, egoul lui Ernu, ci familia şi comunitatea din care acesta provine. Aşadar, ceea ce părea o cedare în faţa tematicii şi stilisticii intelectualilor creştini, propovăduitori ai capitalismului neoliberal, se dovedeşte a fi o îndepărtare şi mai accentuată de aceştia. Recunoaşterea apartenenţei la o „sectă“ este, fără îndoială, un risc pentru Ernu .

Artur Suciu

 

Sectanţii este, în fapt, o istorie alternativă a Basarabiei, povestită – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal”, aici un sectant. Numai că este o istorie care nu se doreşte canonică, de manual, ci una care se satisface a rămîne „marginală”, cu condiţia de a nu-şi pierde autenticitatea. Autorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, te poate orbi prin adevărul lor peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostrele cele mai autentice de omenie şi solidaritate.

Petru Negură

 

În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.

Iar volumul, pentru că este o istorie personală, este și o veritabilă lovitură de imagine pentru celNăscut în URSS (titlul debutului lui Vasile Ernu), anarhistul „de serviciu” pentru discursul contemporan de tip liberal: autorul provine dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților ce sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Ernu este așadar un „dublu” rebel: față de comunitatea natală, de care s-a desprins (pentru a se reîntoarce acolo poate prin acest volum), și, desigur, față de establishmentul ideologic actual.

Dan Gulea

 

Am citit “Sectanții” din Bugeacul lui Vasile Ernu intrigat, captivat și recunoscător. E o experiență care nu seamănă cu multe altele. În primul rând: la celebrul fir anonim al ierbii, r e l i g i e înseamnă atât de multe lucruri, și deseori înseamnă aceste lucruri. O strămutare (cu cauze multiple și puțin lizibile, mitică și din Transilvania), o ardoare tipică și încă, una perfect comparativă (versiuni radicale de creștinism, iudaism și ecarisare comunistă a oricărei religiozități), vocații individuale și mecanisme de cimentare a microgrupului, lectura și educația intensivă (familial-muzicală mai ales!) a unui canon mult îndepărtat și dotat pe mai departe cu aceeași inițială maleabilitate. | Aș fi avut alte câteva observații și întrebări. | „Religie” nu e nici de stânga, nici de dreapta, chit că poate furniza extremele amândurora. Iar un istoric al religiilor n-are mai bun de făcut decât să le amintească partea cu stânga celor de drepta și necesar invers. | “Sectanții” îl confirmă pe Cioran, marginal pur-sânge: prosperitatea publică a unei religii duce la vlăguiri, creștinismul are încifrat un raport unic cu ideea (și epocile) de persecuție. Stalin, deci, ca agent al unei pronii mult mai misterioase… | Așteptările apocaliptice sunt mai robuste decât ne dă mâna să constatăm în chiar plină (post)modernitate: ce “ieșire din religie” când pestrițul acestei geografii prinde asemenea biografii temerare? | Am propus colegilor în câteva rânduri, inclusiv instituțional și fără ecouri ireversibile, să demarăm o istorie religoasă a zonei, pentru a ieși mai decis din singular/invizibilitate/poncife: Bugeacul, ca și Dobrogea sau practic toate zonele ariei, pun probleme la care istoricii religiilor se gândesc rar și prost, și sunt probleme care n-au măcar un recensământ onest, când constați funambulesca anorexie teoretică și practică a ideii de religie în spațiul public.

Eugen Ciurchin

 

În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.

Florin Poenaru

 

În centrul volumului se află, așadar, un scenariu teologico-politic. Omul are de dus o luptă pe două fronturi: împotriva Leviatanului (care este Statul, puterea politică în genere), dar și împotriva acestei lumi, cu tentațiile ei vizibile și mai ales invizibile, cu tentaculele sale prezente în cele mai mici detalii ale vieții de zi cu zi. Acest monstru fără chip exercită, clipă de clipă, o presiune acaparatoare asupra noastră, fiind cel mai greu de contracarat din cauza caracterului său difuz. Marginalii sectanți luptă însă și pe al treilea front: impotriva bisericii majoritare. Secta celor aleși decide să trăiască la marginea societății, după propriile reguli, în așteptarea celei de-a doua Veniri. Autenticitatea se câștigă, deci, numai prin escatologie, prin fractura timpului obișnuit și transfigurarea lui când e văzut dinspre viitorul cel mai autentic.

George Bondor

 

Volumul lansat reprezintă o apariţie inedită, fără tradiţie în literatura română, publicat de un intelectual care pune viaţă în ideile despre care vorbeşte. SECTANŢII este o carte de maturitate în care se evocă un model de viaţă proiectat în afara timpului. Vasile Ernu este un narator care vorbeşte în numele unei comunităţi, asumând apartenenţa la grupul analizat, livrând o carte sensibilă, alcătuită din poveşti de viaţă care, în ciuda caracterului documentat şi amănunţit, se ţine voit departe de tonuri şi pretenţii scorţos academice.

Adrian Lăcătuş

 

Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor pe care Vasile Ernu o are în plan e genul ăla de carte pe care o citești pe nerăsuflate și care nu-ti dă pace să mergi la culcare fără să dai mai departe pagina. Primită cadou săptămâna trecută cu autograf de la autor (mulțumesc Iulia), și începută pe avion în drumul de la Madrid (privind din când în când către arida Spanie cu gândul la idealiștii …Brigăzilor Internaționale) către Orientul Mijlociu, nu știi dacă istoria acestei comunități/secte religioase din Bugeac este ficțiune sau realitate. În paginile în care ideologia este mai puțin prezentă am fost atât de aproape să-l compar pe autor cu Panait Istrati și mai să-mi programez în următoarea vacanță o vizită pe la Cahul, Bolograd sau Izmail.

George Verdeş

 

Dragă Vasile,

Când aveam şapte ani (1941) am mers la şcoală la Aiud. Invăţătorul (de unde va fi ştiut?) le-a spus la ceilalţi copii din clasa I-a ca au intre ei “un pocăit” şi le-a explicat că pocăiţii sunt oameni care “s-au lepădat de legea strămoşească”, prin urmare sunt trădători de neam.
Ştiu că după aceasta copiii nu mai voiau să se joace cu mine. Cel mai dureros pentru mine era ca atunci când jucau fotbal, pe mine ma alungau de o parte. Nu aveam ce căuta între ei.

Când eram în clasa a treia, preotul care preda ora de religie m-a bătut fiindcă am refuzat să-mi fac semnul crucii (mai târziu am spus că aceasta a fost prima mea experienţă religioasă).Aşa am trecut prin toate fazele şcolii: liceu, universitate. Pe scurt, vreau şă ştii ca “Sectanţii” este istoria vieţii mele, cu toate bogăţiile de culori ale trăirilor “pocăiţilor”. Am sorbit-o şi am trăit-o! Pentru mine este o comoară inestimabilă!

Îmi eşti tare, tare drag, Al tau,

Iosif Ţon

 

În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.

Dan Neumann

 

Trebuie să spun din capul locului că am fost luat de farmec şi de real talent de cronicar și de povestitor de care dă dovadă Vasile Ernu. Sigur, el ne arătase deja în  celelalte lucrări ale sale, dar aici, stăpânirea tramei narative este, mi se pare, aproape perfectă. De la un paragraf la altul, de la un capitol la altul, Vasile Ernu  știe să își țină cititorul cu sufletul la gură asta până la finalul cărții. În ceea ce se prezintă  ca un autentic Bildungsroman, autorul ştie să presare cu succes suspansul în succesiunea temelor pe care le înlânțuie, legându-le abil de informații date anterior pentru a le redesfăşura  apoi într-o vastă panoramă de fapte, de remarci personale și de idei mai generale. Fără nici-o îndoială, autorul știe să compună o lucrare, să facă atrăgător obiectul său de căutare și de cercetare care este uneori sumbru, sinistru, chiar tragic. Frazele adesea scurte, metaforele foarte bine construite, reţinând astfel atenția susținută a citiorului. Pe scrut, el are talentul unui autentic povestitor-jurnalist care știe să îmbine şi să dozeze amintirile personale cu  perspective generale despre istoria acestui mic petec de pământ din sudul Basarabiei, Bugeacul.

Claude Karnoouh

 

Ceea ce impresionează în primul rînd la această carte este faptul că, la prima vedere, cititorul nu s-ar fi aşteptat să fie scrisă de un autor ca Vasile Ernu. Acesta din urmă este cunoscut pentru publicistica sa politică şi pentru volumele despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică, aşa cum răzbătea aceasta printre interstiţiile aparatului de coerciţie al Statului sovietic. Dar tocmai despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică este vorba şi în acest nou volum, numai că dintr-o nouă perspectivă, aceea a unui sectant. Da, Vasile Ernu este un sectant. Născut, în caz că nu s-a aflat pînă acum, în URSS. Sectanţii urmăreşte povestea familiei începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, atunci cînd Culachi, unul dintre străbunicii autorului, îl întîlneşte pe Iosif Davidovici Rabinovici, un aşa-numit „evreu mesianic“, şi se însoară mai apoi cu fiica ucenicului acestuia, Katrina. Evreii mesianici sînt, în cuvintele autorului, o „sectă“ sau un „grup religios apărut din rîndul evreilor, dar extins şi la membrii altor confesiuni, care combină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul originar“ (p. 7). Evreii mesianici respectă atît sărbătorile evreieşti, cît şi pe cele creştine. Au ca zi de repaos săptămînal sîmbăta, nu duminica, şi cred în Isus ca fiind Mîntuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

Emanuel Copilaş

 

 

Sunt savuroase rândurile dedicate descrierii modului de organizare a vieții cotidiene; cheia succesului unui sectant stă în organizare (ah, și câtă dreptate le dau!!!). Nu lasă nimic la întâmplare, nu privesc niciun aspect al vieții cu superficialitate, nu lasă niciun ungher al vieții neexplorat. Și toate, pe un fond muzical adecvat. Veți afla la ce instrumente cântă, de regulă, cum se completează prin muzică, cu ceilalți membri ai comunității celei mari din sudul Basarabiei, pentru că, nu-i așa, muzica trebuie cântată împreună cu ceilalți și pentru ceilalți.

Nona Ropotan

 

Treptat însă, mi-am dat seama că Vasile Ernu a încercat altceva, a realizat o adevărată (și reușită) cercetare antropologică asupra unei comunități destul de închise, punându-se el însuși în postura de narator-observator. Chiar dacă pare personală, mărturia sa este doar o formă de realizare artistică, pentru că nu vom afla niciodată cât de mult este din Vasile Ernu în narator și cât de mult este ficționalizat personajul, nu pentru a fi mai puțin veridic, ci pentru a produce cititorului sentimentul că avem de-a face cu o relatare din interior, cu privire la o comunitate religioasă marginală, cu propriile reguli și tradiții, cu un sistem foarte bine pus la punct de organizare și funcționare

Jovi Ene

 

În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.

Mihail Vakulovski

 

”Când istoria, mai mult sau mai puțin recentă, ți-o servesc alții decât puternicii vremurilor, mai există speranța unor alternative la discursul dominant, de ieri şi de azi. ‘Sectanții’ lui Vasile Ernu, pe care-o citesc cu sufletul la gură, e despre o altfel de istorie decât aia pe steroizi, din manuale. Fermecător de dureroasă,… atât de necesară”.

Cosmin Popan

 

”Terminat de citit „Sectantii” lui Vasile Ernu. De fapt, am citit-o acum doua saptamani, dar nu am avut timp sa scriu nimic. Tocmai bine ca s-a si sedimentat un pic. E o carte care se citeste repede, te prinde complet, probabil ca daca m-as fi chinuit as fi reusit sa o termin intr-o zi, desi are vreo 360 de pagini. Cu ce-am ramas? E un ghid practic de supravietuire, de lupta cu Puterea. Un ghid simplu si direct, fara pretiozitati si speculatii teoretice intelectuale. O alta perspectiva surprinzatoare a luptei de rezistenta contra Puterii, perspectiva care mi i-a facut simpatici pe pocaiti (desi la noi exista fobia asta fata de ei). Pe langa asta, cititorul se indragosteste garantat de zona Buceagului, in special de zona aia multiculturala din care vine Ernu (moldoveni, rusi, evrei, turci, bulgari, gagauzi, ucraineni, nemti, romani, tatari si altii). In concluzie, daca ai impresia ca Ernu e tipul ala care crede ca era mai bine in gulag decat in capitalism, pune mana si citeste „Sectantii” sa vezi ca judecatile despre lume sunt mult mai fine, complexe, rasate si subtile de atat..”

Mihnea Antila

 

Cartea lui Ernu, o spun imediat ca să nu uit, are marele merit de a arăta o Basarabie extrem de neomogenă, cu etnii diferite, cu confesiuni religioase diferite. Cu genealogii, mai adaug, chiar a familiilor românești, pline de ruși, ucraineni, turci, tătari, evrei, polonezi etc. Și apoi fețele oamenilor vorbesc de la sine: profiluri romane, ochi mongoloizi cu epicantus, nasuri cârne nostime presărate cu pistrui. La o azvârlitură de băț de Rezina, la Vadul Rașcov, se găsește cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de Est. Diversitatea aceasta extraordinară este marea bogăție a Basarabiei și, totodată, este garanția că o unire cu România pe baza unor lozinci prostesc naționaliste ca Suntem români și punctum ori Basarabia pământ românesc nu va avea loc niciodată.

Victor Druță

 

Trei apariţii- eveniment. La proză – ficţională sau nonficţională – menţionez, fără a le ierarhiza deocamdată, trei apariţii-eveniment: inclasabilul Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor de Vasile Ernu, Editura Polirom, un roman excelent al lui Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Editura Cartea Românească, solidul Solenoid al lui Mircea Cărtărescu.

Paul Cernat

 

Avem, la Ernu, o reconstituire a propriei vieți. Cartea și începe cu vestea cea rea, mama își anunță fiul de moartea tatălui, iar fiul rătăcitor își pregătește discursul de omagiu. Cartea însăși devine astfel acest discurs.
Mama însă revine în carte cu o întrebare tulburătoare: Ai de mîncare? Este teama cea mare de foame, amintirea grozavei foamete de după război, în care mîncatul însuși al propriului copil este opțiune. Este forma sinceră de grijă față de cel rătăcit în lumea nouă.
În lumea noastră falsă, creată de studii plagiate și cercetări improvizate, de hit-uri, Ernu și cartea lui înseamnă cercetare autentică. A revizitat locurile, a stat de vorbă cu oamenii, a adunat mărturii.
Este prima carte, după știința mea, care vorbește despre marginali, din zona credinței religioase, și o face cu echilibru.

Eugen Istodor

 

Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială.

Paul Cernat

Toamna, lecturi din Ernu

Igor Guzun pe aiciscriu.eu

La sfârşit de toamnă vine Ernu în lecturile mele cu „Sectanţii” lui.

Sectanţii…

Ce joc de cuvinte s-ar potrivi pentru titlul „Sectanţii”?

Секс, танцы.

Nu, acesta e total inadecvat pentru o carte zguduitoare pe care, citind-o, descoperi că ai simţit şi tu uneori, dar nu ai spus atât de exact ca Vasile Ernu despre plânsul care „e ceva foarte personal şi nu ascultă nici măcar de tine”.

Este o carte despre plăcerea – care nu se compară cu nimic în lume – „de a merge cu tălpile goale prin stepa Bugeacului”.

E o carte prin care privim oamenii şi istoria ca şi cum am „întoarce binoclul invers”.

E despre darul de la Dumnezeu pentru Vasile Ernu – „sunt în România şi astăzi”.

O carte despre lucrurile care ne mai leagă de o lume dispărută: samovarul, abacul, fizgarmonia…

Iar unul dintre citatele mele preferate din această carte a lui Vasile Ernu este acesta, care este despre noi, ca oameni şi ca ţară:

Când a împlinit 85 de ani, mama mi-a spus: – Am prins vreo patru dregătorii, am prins un război groaznic şi o foamete teribilă. Am văzut cum au venit şi au plecat regi şi preşedinţi: Carol al II-lea, regele Mihai, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Snegur, Lucinski, Voronin, Timofti şi cine o mai fi. Pe mare parte, i-am îngropat, chiar dacă au încercat să ne îngroape ei primii”.

Pentru că „oricine pleacă pierde, oricine rămâne câştigă”.

Ar fi putut, mărturiseşte Vasile Ernu în carte, să fie un bun crescător de curci şi curcani. Ar fi putut rămâne, cum a fost într-o vreme, traficant de Biblii.

Ce bine însă că a avut mereu o carte la el şi a citit în copilărie şi adolescenţă „toate cărţile din cele trei biblioteci din localitate”!

Iar acum noi, cei care am avut pe vremuri performanţe asemănătoare, din cauza asta avem ce citi.

Cărţi profunde, directe, zguduitoare şi fascinante. Cărţi de Vasile Ernu.

Mai seducătoare despre orice fel de секс, танцы.

Saga nostalgică a sectanţilor lui Vasile Ernu (II) / de Paul Cernat

Observator cultural / Nr. 796 din 30.10.2015

Din monismul mesianic, de underground religios, Ernu va desprinde, „pedagogic“, un model de rezistenţă la adresa oricărei Puteri politice. Laicizîndu-şi, în adolescenţă, această mentalitate, el îi sublimează energiile în două direcţii principale: una literară, alta istorică. În primul caz, asumă reprezentarea scriitorului ca alteritate radicală (Gombrowicz: „fii permanent străin“). În a doua ipostază, tinde să răstoarne perspectiva oficială, „naţionalistă“ sau „imperială“, asupra istoriei, din unghiul ereticilor, marginalilor şi excluşilor. Şi o face nu ca un ideolog, ci ca un moralist ironic. Unul dintre primii săi învăţători e… bunicul matern („bunelul“), potrivit căruia „stalinismul a fost ultima epocă de aur a creştinismului“, cînd binele şi răul erau clar delimitate, iar adversarul – uşor de localizat: „Cînd nu vom mai putea alege grîul de neghină, atunci s-a terminat. Iar noi trebuie să ne folosim de acest privilegiu istoric. Dacă puterea sovietică ne bagă la puşcărie, ce înseamnă? Că ea face ce trebuie şi mai ales noi facem ce trebuie“. 

rumânski = fascistî

Administraţia românească de extrema dreaptă („legionară“, în opinia lui Ernu), ar fi fost, prin comparaţie, „mult mai rea“, întrucît a ridicat împotriva sectanţilor întreaga societate/comunitate, tratîndu-i chiar mai crud decît pe izgoii evrei, ca trădători ai „sfintelor valori ale neamului şi ale adevăratei credinţe“; ea nu s-a mulţumit să atace numai ritualurile vieţii, ci şi pe cele mortuare: „Ei au fost primii şi ultimii, pînă acum, care ne-au interzis să ne îngropăm morţii, pentru că noi eram atît de degradaţi în ochii lor, încît spurcam pînă şi pămîntul în care îi îngropam“. Într-un comentariu din revista 22 („Puţin din mult. Sectanţii lui Vasile Ernu“), Mirel Bănică – afirmat şi ca un sociolog al fenomenului religios – formulează o obiecţie pertinentă: „Personal, întîlnesc aici o mare pro blemă de interpretare. În perioada statului naţional legionar, regiunea nu mai apar ţine României. În timpul campaniei din Est a lui Antonescu, iarăşi nu poate fi vor ba de o administraţie «legionară». Am avut încă o dată sentimentul că marele so ciolog francez M. Halbwachs, părintele so ciologiei memoriei, a avut sută la sută dreptate: nu ne amintim niciodată singuri, ci doar prin cadru de memorie – părinţi, bunici, manuale, filme, cărţi etc. Iarcadrele memoriale în care s-a for mat V.E., manuale şcolare în care ru mânski = fascistî s-au dovedit a fi mai pu ternice decît… decît ce oare, aici nu pot găsi cuvîntul potrivit. Cultivarea cu ori ce preţ a diferenţei, a «rupturii» […] se întoarce în acest caz şi asupra autorului, şi a cititorului“.

Într-adevăr, Ernu pare să confunde legionarii cu administraţia militară a regimului Ion Antonescu, dar nu înţeleg prea bine în ce fel „cultivarea cu orice preţ a diferenţei“ se întoarce „şi asupra autorului, şi asupra cititorului“. Deşi oferă un material de investigaţie bogat şi incitant, Sectanţii n-ar trebui judecată ca o carte de analiză istorică obiectivă. Un cu totul alt tip de ameninţare la adresa comunităţii „mesianice“ o reprezintă relativismul etic majoritar, fie că e vorba de „lunecosul bizantinism“ al ortodocşilor („atîta incompetenţă teologică cîtă am descoperit în mediul pravoslavnic nu am văzut nicăieri. Aici lipseşte un minim de educaţie religioasă. […] De predici şi alte rigori teologice, cu care orice copil sectant este obişnuit de mic, nici nu mai vorbesc“), sau, mai nou, de consumerismul capitalist care, aparent, „nu-ţi mai interzice nimic, ci numai îţi oferă“ şi căruia nu i te poţi opune, cîtă vreme tehnologia şi tentaţiile ei ajung să-ţi invadeze viaţa („Aceasta a fost cea mai grea luptă pe care am dus-o. Şi pe care, în definitiv, am pierdut-o“).

Cu asemenea judecăţi ne întîlnim şi în celelalte cărţi ale lui Ernu, căci, oricît de îmblînzită, de secularizată, „educaţia sectantă nu te părăseşte niciodată. Dar niciodată…“ Nimic „sectar“ însă în modul – extrem de mobil! – de a privi şi judeca diferenţa de orice fel. Autorul Sectanţilor practică o metodă a comparaţiei universale care răstoarnă şi destabilizează sistematic prejudecăţi înrădăcinate. Contribuţia sa la forjarea unei „noi istorii“ în spaţiul autohton e importantă mai ales prin curajul ei epistemic, chiar dacă aparţine unui nespecialist în materie. 

Deschiderea memoriei

Cartea conţine, pe post de user‘s guide şi un mic glosar, o cronologie succintă a evenimentelor istorice „de la fondarea sectei“, fotografii de epocă şi arhivă personală. Două sînt personajele care dau tonul acestei saga la persoana întîi: primul e străbunicul Culachi, cu origine etnică incertă şi despre care „legenda spune că ar fi coborît din Ardeal“; stabilit în Bugeac (la Bolgrad), într-un spaţiu de frontieră multiplă, de o hibriditate etnică, lingvistică şi confesională deconcertantă, acest tînăr negustor preocupat de religie şi politică se va căsători cu frumoasa Katrina, fiica unui cizmar evreu, întemeind o familie de „israeliţi aiNoului Testament“; al doilea este Lev Davîdovici Rabinovici, „patriarhul evreilor mesianici“, cel care a încercat să schimbe soarta evreilor din Imperiu, să-i împace cu creştinii. Cunoaşterea lor va fi una mediată de amintirile „bunelului“ sau ale altor rude în vîrstă, dar şi de apelul la documente puţin cunoscute (spre exemplu: un vibrant necrolog legitimator al lui Vladimir Soloviov la moartea lui Lev Davîdovici şi un fragment consistent dintr-un „manual de rezistenţă“ – Rolul politic şi tactica sectelor –, publicat în 1935 de sectantul „trădător“ transnistrean F. M. Puţintev, devenit colaborator al lui Lunacearski, cu date despre lideri occidentali baptişti, ca Theodore Roosevelt sau Lloyd George, dar şi despre generalul chinez Chiang Kai-Shek, admis în secta metodiştilor, plus trimiteri la clasicii marxism-leninismului ş.a.).

Memoria personală se deschide, în cercuri concentrice, spre cea familială, apoi spre aceea comunitară, iar istoria comunităţii „mesianice“ se deschide, la rîndu-i, către o istorie a Bugeacului multietnic şi multiconfesional de la 1900, apoi către istoria Estului european, a Imperiului Ţarist, a Basarabiei româneşti, a Uniunii Sovietice şi, finalmente, a postsovietismului faţă cu globalizarea.

Dificil rezumabile, elementele de istorie comparată a sectelor şi comunităţilor religioase din România şi Rusia sub diverse regimuri, inclusiv istoria raporturilor cu grupările occidentale (luterane, neoprotestante ş.a.), sînt de un interes real, amplificat de apelul „folcloric“ la experienţa trăită. Un exemplu: vizitînd România socialistă, tatăl autorului trăieşte revelaţia unui „Bizanţ comunist rural“, care „s-a conservat foarte bine şi chiar a înflorit“, cu sute de biserici şi mînăstiri pline de oameni, în vreme ce, în URSS, unde Biserica a fost reprimată, abia erau 15 mănăstiri (faptul n-ar trebui să-i surprindă decît pe naivii captivi ai clişeelor anticomuniste: demolarea unor lăcaşe bucureştene de cult, în anii ’80, a avut legătură doar cu noile planuri urbanistice ale lui Ceauşescu, nu cu un program ateist de distrugere, iar bisericile construite atunci au fost mult mai numeroase).

Cu cîteva luni în urmă, pe CriticAtac,Florin Poenaru îi reproşa lui Ernu că, în loc să se delimiteze explicit de personajele sale „reacţionare“ (prea „scriitor“ fiind…), le dă prioritate absolută: „Fiind prea preocupat să dea glas personajelor sale, autorul nu mai găseşte loc şi pentru formularea unor rezerve critice la acest model sau măcar pentru exprimarea propriei experienţe de ruptură cu această comunitate. Astfel, nu devine deloc clar de ce o comunitate mică, ierarhică, rurală şi fanatică ar putea face pasul de la acest particularism feroce la universalism emancipator. […] Cele mai problematice pagini din carte sînt cele în care personajele oferă propria perspectivă asupra comunismului de tip sovietic: o folk theory asupra comunismului şi asupra puterii politice în cel mai bun caz. Cum practicile de rezistenţă ale sectei, precum şi simţul practic al acesteia par derivate din astfel de teorii, devine şi mai neclar de ce aceasta prezintă vreun minim caracter emancipator şi nu confirmă de fapt intenţia sovieticilor de a o desfiinţa, ca fiind reacţionară şi retrogradă. Toate acestea rămîn în aer deoarece autorul nu îşi asumă decît un rol de cronicar- povestitor-(auto)-memorialist şi nu intervine în naraţiune cu propria perspectivă“. Dincolo de misreading-ul tendenţios, problema merită o discuţie serioasă, mai ales că este invocată opinia unui colaborator lui Lenin (Vladimir Dimitrievici Bonci-Burelici), potrivit căruia puterea sovietică trebuie să urmeze exemplul sectelor pentru a-şi extinde autoritatea. Sfatul său n-a fost pus în practică. Stalin îi va arunca pe sectanţi în Gulag, iar Hrusciov şi Brejnev nu-i vor menaja nici ei pe aceşti „refuznici“ trăitori la marginea societăţii. 

Explorator al unei lumi dispărute

Autorul Sectanţilor îmbină relatarea şi evocarea într-un stil fluid şi limpede, eficient şi cuceritor chiar prin lipsa de fason artistic. Volumul începe cu un Prolog plin de dramatism: moartea anunţată a tatălui, întoarcerea acasă şi dificultatea de a reasuma, cu ocazia înmormîntării, ritualurile comunităţii de provenienţă, marchează întîlnirea cu o identitate refulată ani de zile. Că această experienţă îl va fi modificat interior, în felul în care moartea mamei l-a transformat pe „progresistul“ Barthes într-un „antimodern“, e probabil. Ernu se înfăţişează ca eretic atît faţă de dreapta anticomunistă, cît şi faţă de stînga marxistă, neomarxistă sau leninistă. Amin – tirile din copilărie şi adolescenţă, figurile şi poveştile unor membri ai familiei (părinţii, unchii Culaie şi Ion), evocările retro despre muzică şi fabuloasa „fizgarmonie“ (un instrument de origine franco-germană, înrudit cu pianul şi orga), ca şi cele despre „ritualurile morţii“, jocurile copilăriei, rolul femeilor în comunitate şi alte elemente cotidiene sînt ale unui scriitor at his best. Un Vasile Ernu care „se întoarce acasă“, în propria memorie, dar şi în paradisul pierdut al unui Bugeac familiar, descris cu emoţie şi nostalgie. În ultimele pagini ale volumului îl întîlnim la Sulina, „o lume vintage, într-o stare profundă de degradare“, la „unchiul Saşa, ultimul reprezentant al generaţiei de sectanţi a tatălui“. Tonul crepuscular atinge tonuri sadoveniene: „Dacă ai însă ochi să vezi şi urechi să asculţi, nimic nu se compară cu starea de bine extraordinară pe care ţi-o dă Sulina. Un soi de melancolie şi nostalgie nu se ştie pentru ce. O lume dispărută, dar nemuzeificată şi încă vie. Poate pentru că e în contratimp cu tot ce se întîmplă în cultura occidentală, urbană. Acolo s-a oprit timpul. […] Nu vreau să idealizez nimic. E o experienţă personală, subiectivă şi intimă. […] Cît mai avem însă locuri, oaze de acest fel, e bine să le vizităm. Nu ca nişte turişti, ci mai degrabă ca nişte exploratori. Cine ştie ce putem găsi acolo? Cine ştie ce putem găsi în noi?“. Şi finalul poetic, circular, al unei cărţi neobişnuite: „Te întinzi în pat şi încerci să adormi, dar nu poţi. Te gîndeşti, te frămîntă poveştile auzite. Vrei să înţelegi, […] Oare ce-au trăit oamenii ăştia de sînt atît de fericiţi şi astăzi? Şi adormi fără să ai un răspuns…“.

Într-un articol apărut de curînd în revista Cultura („Vasile Ernu sau ultimul conservator“),Dan Neumann pune punctul pe „i“, vorbind despre un „om de stînga cu vădite simpatii pentru tradiţie şi lumea materială precapitalistă în care s-a găsit Bugeacul său natal cel puţin pînă în 1991. […] A te opune dregătorilor şi a nu te supune Puterii se găseşte în vocaţia revoluţionară a creştinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care socialistul Vasile Ernu e mai curînd un onest creştin conservator“. În privinţa „conservatorismului“ – nimic de zis – comentatori de varii orientări se află într-un relativ consens. Florin Poenaru conchide (corect) că „Vasile Ernu rămîne un trickster“, Mirel Bănică, remarcă finalmente, că acest „in cla sabil activist cultural şi ideologic a în ce put să fie „îmblînzit de trecerea timp u lui“, iar Vintilă Mihăilescu vede în atitudinea lui Ernu „un soi de utopie comunitaristă, care aminteşte mai degrabă de un Ferdinand Tönnies, cu a sa Gemeinschaft, decît de un Bakunin“ (Dilema veche, nr. 588). Ea dă măsura unui scriitor atipic şi confirmă, încă o dată, „teoria secundarului“ a lui Virgil Nemoianu: literatura de elită e „întotdeauna reacţionară“ în raport cu progresismul nivelator, indiferent de ideologia autorului ei… Carte de avangardă intelectuală şi, în acelaşi timp, profund clasică, al cărei „particularism“ extrem se deschide spre o problematică general-umană de anvergură, Sectanţii e o scriere majoră de care literatura noastră – devenită, în ultimii ani, mult prea conformistă şi căldicică – avea nevoie.

 

Vasile ERNU
Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii
Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii“, Iaşi, 2015, 376 p.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare