Generaţia mea la Tolontan
GENERAŢIA MEA – STIGMATUL UNEI SOCIETĂŢI RATATE
Scriitorul Vasile Ernu cu un text venit din Polul Nord al disperării ”decrețeilor”
TOLO/ sâmbătă, 12 noiembrie 2016,
De la un interviu al lui Vasile Ernu s-a urnit ideea acestui ciclu despre Generația 40 plus.
Îmi place atitudinea publică a lui Vasile Ernu, care nu are nevoie de autorizarea noastră ca să susțină ceea ce crede: România e o țară roasă de sărăcie și care, pînă nu va acorda o șansă corectă sărmanilor săi, nu va evolua.
Sărăcia nu e o alegere, sărăcia este o suferință de care te vindeci foarte greu.
Îmi place scriitorul Vasile Ernu.
Cartea sa, ”Sectanții”, prima din trilogia marginalilor, este amară, emoționantă și durabilă.
Va rezista peste mulți ani, așa cum a rezistat neamul lui de sectanți, în traversarea vremurilor și granițelor.
Nu s-au clintit.
Cel mai greu, vorba unuia dintre moșii lui, ”cel mai greu ne-a fost nu când ni s-a luat, ci când ni s-a dat”. E o metaforă a ceea ce ni s-a întâmplat tuturor.
Noua carte, ”Bandiții”, debutează cu acest text. Vasile Ernu a dorit să-l adauge aici, pe blog, seriei în care ”decrețeii” cugetă despre ei înșiși.
Nu împărtășesc pesimismul lui, dar mă bucur că pot apărea în acest loc, sâmbătă de sâmbătă, opinii atât de diverse.
De dreapta, de stânga, de ce ne-ar face asta pe unii buni și pe alții răi?
POEM SOCIAL: GENERAŢIA MEA – STIGMATUL UNEI SOCIETĂŢI RATATE
de Vasile Ernu
În ultima perioadă mă tot întâlnesc cu oameni din generaţia mea, cu care discut.
Sunt cei născuţi în anii ’70.
Este ultima generaţie de copii educaţi în comunism, dar care, în afară de educaţie, nu au avut alt avantaj de la regim. Căderea lui i-a prins în liceu sau la facultate.
Ei erau priviţi ca o generaţie a speranţei, erau optimişti şi energici. Erau convinşi că vor schimba lumea şi, mai ales, că vor transforma ţara din temelii. Am fost numiţi Generaţia Speranţei.
Acum, ajunşi spre 40‑45 de ani, în ochii lor citesc doar atât: disperare, depresie, cinism, ratare.
Ce s-a întâmplat?
Unde au dispărut optimismul şi speranţa?
Unde a dispărut strălucirea din priviri?
Ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani cu ei? Ce s-a întâmplat cu noi? În anii ’90 s-au aventurat în 1.001 afaceri, din care s-a ales praful.
Şi-au abandonat profesiile, crezând în tot soiul de mituri. Meseriile praf, familiile la limita depresiei sau a exploziei, în caz că le mai au. Energiile epuizate. Ochii trişti, spălaţi în pastile şi alcool. Joburi? NIET.
Cine a reuşit? Escrocii, băieţii fără scrupule, şarlatanii, bandiţii şi cei cu cheag bun, de familie asigurată.
Atât, nu foarte mulţi, dar foarte obraznici, moralişti şi gălăgioşi.
Şi foarte insensibili la castele inferioare. Restul, carne de tun. Majoritatea. Mai sunt şi excepţii, evident.
Dar toată această tragedie am trăit-o ca pe un mare chef de izbândă.
Până acum am citit istoria anilor 1990‑2000 într-o notă optimistă, victorioasă. Abia acum începem să recitim istoria noastră într-o cheie tragică şi realistă. Marele nostru chef a fost, de fapt, o înmormântare trăită ca un carnaval. Inconştient.
Dar nu disperaţi: se poate şi mai rău !
Mulţi îmi spun că vor să o ia de la capăt. Eu cred că nu se mai poate. Toate visurile s-au întors împotriva noastră şi s-au răzbunat cu vârf şi îndesat. Şi greul abia acum începe să vină: fără meserii, fără joburi, fără asigurări, fără pensii, fără familii stabile, doar cu ficaţii şi creierii praf. Adică fără viitor.
Să ne sinucidem în masă ? Să nu ne grăbim, că mai avem treabă.
Ce-i de făcut? Iată mesajul meu optimist! Cred că ar fi corect pentru generaţia noastră să ducem lucrurile până la capăt. În sus nu mai putem, dar în jos putem încă mult. Datoria generaţiei noastre e să facă rana cât mai vizibilă: până la fiere, până la os, purulentă şi sângerândă.
Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăţi ratate. Poate cei mai mici vor învăţa ceva din rănile şi tragedia noastră.
Pace, fraţi şi surori!
(fragment din cap. Mercurul roşu, mirajul unei generaţii ratate din ultimul volum: Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor, ed. Polirom 2016)
Tolontan despre Ernu
ERNU: ”GENERAȚIA STUDENȚIEI MELE, A ANILOR ’90, A DEVENIT ASTĂZI CINICĂ ȘI DEPRESIVĂ, PENTRU CĂ VISELE EI I S-AU ÎNTORS ÎMPOTRIVĂ”
Într-un interviu în ”Timpul”, scriitorul și publicistul Vasile Ernu pune o întrebare esențială: dacă am fost atît de isteți, de muncitori și de bine intenționați de ce lumea la care am contribuit arată atît de rău?
TOLO luni, 19 septembrie 2016, 11:40
Revista Timpul publică, sub semnătura lui Gabriel Cheșcu, un interviu cu Vasile Ernu.
Nu e nevoie să fii de acord cu tot ce spune scriitorul. Ernu nici nu cere asta. El e sincer, neîmpăcat și străin de acțiunile de PR personal.
Nu cred, de pildă, în momentul în care Ernu preia retorica generațiilor citite, versus actuala generație vag alfabetizată cultural.
”Îmi aduc aminte bine căminele din Pușkin, mai sus de Universitate, unde aveam colegi de la Matematică. Aveau un nivel excepțional, dar erau și puțin nebuni. Puteai să discuți nopți în șir cu cei de la Politehnică sau de la Medicină orice doreai. Mai e posibil astăzi așa ceva? E tot mai greu…”Vasile Ernu
Există studii serioase care arată că generația digitală este cea mai citită generație existentă vreodată.
Nimeni, în istoria umanității, n-a scris și n-a citit mai mult decît acești copii și tineri născuți cu degetele lipite de tastatura calculatorului și a telefonului. Da, discuția e și ce și cum citesc, de acord. Am însă convingerea că, pe măsură ce vor crește, vor arăta cînd o prospețime și o profunzime intelectuală remarcabilă, în domenii unde creierele noastre bîjbîie.
Discuția s-a retrezit recent în sfera publică.
Rectorul Universității „Babes Bolyai” (UBB), Ioan Aurel Pop a ținut, la finalul lunii august, un discurs care a stîrnit rumoare.
„Oamenii lipsiti de cultura generala si de orizont artistic, oamenii capabili sa rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea sa compare si sa ia decizii in cunostinta de cauza alcatuiesc generatia Google, generatia Facebook, generatia SMS sau toate la un loc” Ioan Aurel Pop
A intervenit Mircea Cărtărescu.
“Să vezi din tot miracolul lumii din ultimele decenii doar imbecilii de pe Facebook (care erau, slavă Domnului, destui şi-n lumea cărţii, a catedralelor şi-a pesterilor şi-or să fie tot atâţia pe Proxima B, dac-o s-ajungem cândva acolo) înseamnă să iei un supărător produs secundar drept esenţa schimbărilor” Mircea Cărtărescu
Dincolo observațiile legate de cunoaștere, vom vedea dacă a lor va fi inferioară celei a noastre, există încă un argument care pledează cauza acestei generații.
Rețeaua în care se mișcă cei tineri creează integrare și compasiune. Ceea ce este exact inversul lipsei de empatie în care ne place să-i pictăm.
Inițiativele care înverzesc pe ici pe colo, solidaritățile în jurul unor cauze, voluntariatele care au atins un nivel global fără precedent și stilurile alternative de viață și de a-și cîștiga pîinea sînt abia la început. Ele prefigurează o umanitate deloc inferioară.
Ceea ce considerăm noi baza ”pierzaniei” lor, Facebook, Google, WhatsApp, poate că e tocmai rețeaua din care se naște și prin care curge o generozitate și o afecțiune care va învălui lumea.
Vom vedea cine are dreptate. Culții sau puștii.
Deocamdată, o companie de prestigiul Lufthansa vinde bilete pe Airbnb, unul dintre ”rebelii distrugători” ai modelului clasic de business, după cum relatează The Economist, nu tocmai un bastion al afacerilor hippy.
Cînd vorbește despre societatea românească și despre propria generație, interviul lui Vasile Ernu atinge cîteva puncte care vibrează îndelung. E ca în fotbal, cînd microbiștii exclamă admirativ: ”Frate, tremură și acum bara unde a tras etapa trecută!”.
”Anii ’90 au fost, pe cât de exaltați și plini de entuziasm, pe atât de risipitori cumva. Am consumat multă energie pe nu se știe ce. Curând va trebui să facem un mic bilanț al acelor ani și mă tem că acum, analizând de la distanță, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas. Au ceva tragic” Vasile Ernu
În fond, Ernu se întreabă: dacă am fost atît de deștepți și de bine intenționați, cum de lumea la construirea căreia am contribuit arată atît de rău?
”Generația studenției mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s-au întors împotrivă”, constată el. Instituțiile sînt departe de ce ne-am dorit, însă Ernu crede că ”În acest moment, riscul cel mare este lipsa de încredere în aceste instituții”.
Într-o mare de observații amare, mesajul loialității pentru arhitectura democratică e distinct și puternic.
E un interviu util și pentru cei care-l văd pe Ernu drept emisarul unor interese estice: încrederea în instituțiile democratice este exact ceea ce vor să mineze în primul rînd dușmanii societății libere. Iar Vasile Ernu nu este parte a acestui discurs împotriva instituțiilor. Dimpotrivă, îl combate cu toată puterea autenticității sale.
Discuția despre erorile generației noastre, a ”decrețeilor”, e abia la început.
Măcar de-am putea fi toți la fel de sinceri precum Ernu!
Ultima scrisoare de la Muşina. În drum spre Braşov.
În drum spre Braşov să-mi lansez Bandiţii (aici date). Caut prin arhivă înainte de plecare să găsesc scrisoarea lui Alexandru Muşina, un om care m-a influenţat destul la sfîrşit anilor `90.
Povestea a fost aşa. I-am descoperit întîmplător cîteva cărţi. Nu poezia ci eseul. Nu mă interesa în anii `90 litertura. Chiar făceam fobie de la literaturocentrismul culturii române. Poezia i-am citit-o mai tîrziu cînd m-am mai îmblînzit.
Bun. M-am mutat de la Iaşi la Cluj în 1996 iar în 1997 am pornit cu nişte amici unul dintre cele mai frumoase proiecte la care am participat: revista Philosophy&Stuff – revistă de gîndire undergorund. Pentru acea vreme revista noastră era total din alt film. Cum îl simpatizam de la distanţă pe Muşina şi aveam cîţiva amici comuni am început să-i trimit revista noastă. În una din zile vecina din Gruia îmi spune că am o scrisoare în poştă. Scrisoare? Era anul 1999. Cred că a fost ultima scrisoare scrisă de mînă pe care am primit-o. Era semnată de Alexandru Muşina. Am publicat-o în nr. 6 din 1999. Ne-am împrietenit repede. Iată cum sună…
Vasile Ernu & Bandiţii la Braşov
Joi, 26 ianuarie, de la ora 16:00, în Sala „Gheorghe Crăciun” din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov (Bd. Eroilor 25), Vasile Ernu va susţine conferinţa „Bandiții – experiența grupurilor criminale din perioada comunistă şi postcomunistă” pornind de la cel mai nou volum al său, apărut în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibil şi în ediţie digitală.
Andrei Gheorghe citit Bandiţii
Primită de la Andrei Gheorghe. Mersi.
“Dragi prieteni am bucuria sa va ofer o bucurie. Prietenește va ofer spre consum cartea. Ii mulțumesc lui Vasile iar voi o sa va multumiți singuri, citind’o. E vorba de lama aia subțire pe care călătorești in viața, din copilărie prin adolescenta si mai apoi prin ceea ce Adulții numesc maturitate. Aluneci in dreapta si te’ai dus, aluneci in stingă si nici urma nu mai ramine, aluneci pe loc si lama se infige’ntre picioare. Iar “in biserica diaconii beau laudanum.)” conf. A. V. Toritet.”
Bandiţii în – Top 10 cele mai bune cărți citite în 2016
Jovi Ene face Top 10 cele mai bune cărți citite în 2016 în Filme-Cărţi.ro. Bandiţii s-au băgat şi ei neinvitaţi…
6. ”Bandiții”, de Vasile Ernu, Editura Polirom:
Hotărât lucru, Mica Trilogie a Marginalilor este croită pe placul meu, iar Bandiții, al doilea volum, mi-a plăcut aproape la fel de mult ca primul. Istorie trăită, informații inedite din interiorul unor comunități închise, ermetice, sentimente și pasiune din partea naratorului. ”Mica trilogie a marginalilor” reprezintă, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune serii de cărți apărute în literatura românească a ultimilor ani. O trilogie care îmbină caracterizări din interior a unor categorii considerate de către majoritate ca fiind marginale societății, fie ei sectanți (respinși de aproape toată lumea), fie bandiți (de care toată lumea se teme, fără a-i cunoaște cu adevărat), cu confesiuni ale autorului cu privire la anii copilăriei sau adolescenței, dar și cu privire la prezentul și viitorul lumii în care trăim.
Bandiţii la Timişoara. Fotoreportaj
Plec spre casă cu un clișeu spulberat: la Timișoara nu vine lumea, nu se cumpără carte și nu se citește. Am avut 3 evenimente într-o zi. La toate a fost plin. Discuții lungi și cu folos. Lume nouă. Mulți născuți dupa 95. Da, există astfel de oameni.
Vă mulțumesc. Revin.
Mulțumiri speciale celor de la Universitare, Bufnițele şi Reciproc. A fost un revelion vechi pe cinste.
La două bufiniţe
La Reciproc
Cu bufniţele
Cu Flavius Băican prin oraş
La plecare a ieşit soarele
Bandiţii se lansează la Timişoara / / / / / 3 evenimente x 1 zi
Programul lansărilor de la Timiţoara. Aveţi la alegere 3 evenimente.
- Vineri 13 ianuarie / Ora 12.00 / Universitatea de Vest din Timișoara / Amfiteatrul A01 / Conferinţă & prezentare carte: Bandiții – experiența grupurilor criminale din perioada comunistă şi postcomunistă – Vasile Ernu / Invitaţi: prof. univ. dr. Robert Reisz & conf. univ. dr. Florin Lobonț / Moderator: lect. dr. univ. Emanuel Copilaş / (facebook event)
———–
- Vineri 13 ianuarie / Ora 18.00 / Vasile Ernu despre Bandiții, mică trilogie a marginalilor / La Două Bufniţe / Piaţa Unirii nr. 11 (intrare de pe Matei Corvin) / Invitaţi: Flavius Băican & Radu Pavel Gheo / (facebook event)
————-
- Vineri 13 ianuarie / Ora 20.00 / Reciproc Café / str.Mărăşeşti nr.14 / Revelionul pe stil vechi / Întîlnire & discuţii / DJ Vasile Ernu
———-
Sectanţii în Topul lui Tolontan
De Cătălin Tolontan: BUN DE TIPAR 2016.Recomandări de lectură de la un cititor fără pretenții
Ca de fiecare dată, luați-le ca pe o opțiune personală, nu ca pe o sentință.
- CARTEA DE FICȚIUNE A ANULUI: ”SHYLOCK ESTE NUMELE MEU” DE HOWARD JACOBSON
Aș așeza pe prima poziție, la o diferență indistinctă, dar în această ordine, ”Shylock este numele meu” de Howard Jacobson și ”Iuda” de Amos Oz.
Ambele sînt apărute în 2016 la Humanitas. Prima clasată face parte dintr-o colecție care reintrepretează operele esenţiale ale lui Shakespeare. Cu ”Shylock este numele meu”, lui Howard Jacobson i-a revenit ”Neguțătorul din Veneția”.
El ”revizitează” piesa clasică într-un roman despre viața disfuncțională modernă, de care ne lamentăm dulce și ale cărei trăsături le-am căpătat.
Așa e și cu volumul lui Howard Jacobson. Te urci în metrou și începi să gândești ca personajele din carte. Cît despre ”Iuda”, titlul învins la fotografie, Amos Oz a ajuns la o precizie a explorării sentimentelor și detaliilor care îl fac unic. Lipsa lui de pe lista cîștigătorilor de Nobel e, oricum am lua-o, o imposibilitate fizică.
Nu poți fi sigur că Oz nu bagă endorfine, pe furiș, între pagini.
- CARTEA DE NONFICȚIUNE A ANULUI: ”UMILIREA PUBLICĂ ÎN EPOCA INTERNETULUI” DE JON RONSON
Și aici a fost competiție strînsă.
Cu ”Umilirea publică în epoca internetului”, Jon Ronson face proba unei sincerități din care avem ce învăța. Ronson pornește de la un moment în care, împreună cu mii de comentatori, se bucură că îi crucifică pe niște tipi care îi furaseră identitatea. Mai apoi, cînd limita ironiei este depășită și se ajunge la cruzime, începe să reflecteze: ”E normal ce le-am făcut acestor oameni?”.
Cazurile reale pe care le povestește în cartea apărută la editura Art sînt impresionate. Gafeuri sau oameni rău intenționați într-o formă benignă, personajele sale ajung să-și vadă viața devastată de comentariile și reacțiile de pe net! Momentul în care un plagiator încearcă să se reîntoarcă în circuitul public și este distrus ”live” de comentariile de pe twitter, chiar pe parcursul discursului, este antologic. Imediat în preferințe vine ”Cu ultima suflare”, o mărturisire împotriva morții scrisă de un neurochirurg, Paul Kalanithi, bolnav de cancer.
Tipărită la noi de Nemira, ”Cu ultima suflare” poposește în multe topuri de lectură mondiale, tocmai pentru onestitatea și dramatismul ei care nu întunecă, ci alină.
- BIOGRAFIA ANULUI: ”SECTANȚII” DE VASILE ERNU
Cartea lui Ernu a apărut la Polirom în 2015, dar am citit-o în 2016. Am încadrat-o la biografie deși, vorba autorului, ”Sectanții” plutește între mai multe categorii.
Fiecare alege ce e ”Sectanții”. Povestea unui om crescut în Bugeac? Istoria unor colectivități care au făcut opoziție la comunismul cel mai năpraznic fără să ceară niciodată nimic? Romanul care abundă de personaje care ies din oglinzile caselor vechi și pășesc spre tine? Toate acestea.
După cum ”Sectanții” e și un eseu despre ce pierdem atunci cînd avem sentimentul cîștigului total.
- CARTEA POLIȚISTĂ A ANULUI: ”GÂNDEȘTE-TE LA UN NUMĂR” DE JOHN VERDON
Editat la finalul lui 2015 la ”Paladin”, John Verdon e, dacă nu greșesc, la prima traducere în România. ”Gândește-te la un număr” face cinste romanului polițist clasic, cu o enigmă care ți se așterne în fața ochilor în primele pagini și care te enervează pentru că nu știi de unde s-o apuci.
Detectivul Dave Gurney e un fost polițist care, pe piețele de carte din străinătate, a strîns milioane de fani. Mai așteptăm puțin și, dacă ”Paladin” nu vine cu al doilea roman al lui John Verdon, punem de o petiție online! Pe locul doi stă ”Steaua Polară” a lui Martin Cruz Smith.
Autorul mult mai cunoscutului și ecranizatului ”Parcul Gorki”, Martin Cruz Smith spune povestea relațiilor ruso-americane pe pescadoarele nordului înghețat.
O crimă și un ceai. De aici începe totul.
- CARTEA SF A ANULUI: ”RĂZBOIUL Z” DE MAX BROOKS
Dacă vi se pare cunoscut titlul, e vorba de filmul cu Brad Pitt. Dar n-are nici o legătură. Nu că filmul ar fi prost, ci pentru că romanul lui Brooks e altceva.
”Războiul Z” a apărut în urmă cu cîțiva ani, dar cartea de la editura Trei e atît de specială că merită recomandată oricînd. La prima vedere un roman despre o epidemie de zombi, ”Războiul Z” este o carte de psihologie, de sociologie și de istorie reversată. Un singur exemplu: oamenii pierd prima luptă de proporții cu zombi, dar nu din cauza lipsei tehnologiei, ci din cauza ignorării efectului pe care tehnologia îl are asupra psihicului nostru.
Soldații umani sînt conectați unii la alții și la camere de luat vederi printr-o rețea performantă. Numai că ceea ce teoretic ar trebui să-i ajute, de fapt îi sperie de moarte!
Pe cîmpul de luptă, în loc să-și vadă adversarul individual din față, ei panoramează de sus o masă enormă de adversari, mii și mii de forme care se tîrăsc spre ei, perspectivă care îi paralizează.
Cum au procedat în luptele de după, poftiți la carte!
- CARTEA ANULUI: ”AVUȚIA ȘI SĂRĂCIA NAȚIUNILOR. DE CE UNELE ȚĂRI SÎNT ATÎT DE BOGATE, IAR ALTELE ATÎT DE SĂRACE” DE DAVID S. LANDES
În afara concursului și deasupra tuturor. Polirom a tipărit cartea în 2013 și, în mod normal, ar putea să scoată o ediție nouă în 2017 bazîndu-se doar pe faptul că partidelor și oamenii care au intrat acum în politică ar merita să o citească.
”Avuția și sărăcia națiunilor” e o carte de istorie a economiei mondiale, cu un autor, David S. Landes, de o prospețime și o acoperire culturală care te face cu greu să dai pagina de teama că se termină prea repede. Fiți fără grijă, nu se termină! E genul de carte din care citești o jumătate de an, cîteva pagini pe zi, pagini pe care le parcurgi și tresari pentru că toate întîmplările și tendințele și soluțiile sînt atît de actuale.
Cînd închizi cartea, speranța că România are o șansă pare aici, lîngă tine.
HIC SUNT LEONES
Horia Pătraşcu în Revista Cultura nr. 1 (557) din 5 ianuarie 2017
Cartea lui Vasile Ernu, Bandiții, a doua parte din „Mica trilogie a marginalilor” este o cercetare antropologică desfășurată pe teren, dar deopotrivă un roman al formării. În cartea lui se întrepătrund observația și introspecția, explorarea și incursiunea în propria memorie. Ca și Sectanții– prima parte a trilogiei marginalilor – , Bandiții intră în ceea ce am putea numi o „autobiografie antropologică”, căci autorul însuși se simte un „marginal”, vigilent la toate pârghiile prin care puterea ne poate ridica doar pentru a ne face să cădem de la o înălțime mai… sigură. Atât în Sectanții cât și în Bandiții, Vasile Ernu își folosește propria experiență de viață ca „metodă” de cunoaștere subiectiv-obiectivă a unui mediu străin, exotic, aflat într-un „tărâm al leilor”. Et inter leones ego – ar putea suna motto-ul care stă la baza acestui tip de explorare deopotrivă științifică și mărturisitoare.
Lumea răsturnată a bandiților – oglindă fidelă a lumii noastre și conștiință acută a limitelor ei…
Bandiții sunt o altă specie de oameni. Marginali, retrași într-o lume a lor – cu reguli și legi clare pe care autorul încearcă să le traducă pe înțelesul „fraierilor”, cum sunt denumiți de către ei „ceilalți”, oamenii „normali” – cei care se căsătoresc, au copii, merg la muncă și respectă regulile și legile statului. Bandiții își creează o lume „pe dos”, în răspăr cu cea standard, pe care o repudiază din toată inima. De fapt, universul banditesc este urmarea unui act de excluziune: pentru că au fost respinși de societate, fiind de la cele mai fragede vârste victimele nedreptății ei, bandiții, își exprimă explicit inaderența față de aceasta, o neagă și luptă împotriva ei. Mecanismul de „naștere” a „bandelor” este simplu – un act de excluziune este urmat de un act de respingere, unei negări îi urmează o negație sau un „sistem” de negații, nedreptății constitutive societății noastre – o „lege” al cărei fundament este resentimentul, frustrarea și răzbunarea.
A fi „hoț în lege” înseamnă a căuta prin orice mijloace să te dezici de această societate care, mai întâi, s-a dezis ea de tine. A fi „penal” înseamnă a „penaliza” abaterile și strâmbătățile profunde ale lumii noastre. Tocmai de aceea în vârful ierarhiei răului – în concepția banditească despre lume – se află puterea, organele legii (poliția, musor) și colaboratorii lor. O regulă de aur pentru bandit este să nu participe sub nici un motiv la structurile de forță ale societății, iar cel care totuși o face este decăzut la cel mai de jos nivel – pedeapsa fiind oprobriul definitiv sau chiar moartea.
Lucrurile diferite trebuie să rămână separate: echilibrul fiecărei lumi în parte, cea a „fraierilor” și cea a „bandiților”, depinde de menținerea opoziției dintre ele, de păstrarea tensiunii. Menirea poliției este să-i închidă, menirea banditului este să fie un om „liber” – aflat în afara zidurilor închisorii, dar și în afara rigorilor vieții sociale. Orice depășire a acestei frontiere este un păcat de moarte pentru că amenință să trimită lumea în haos sau, cu un termen din argoul bandiților, în bespredel.
Căci deși banditul este constrâns să-și facă o lume la marginea – și în contra lumii din care a fost expulzat și chiar dacă o dușmănie neîmpăcată, de moarte stă între bandit și societatea oamenilor „cinstiți”, totuși aceeași credință întemeiază cele două lumi: credința în ordine și în respectarea ei. Și banditului îi repugnă haosul, dispariția ordinii – aceasta fiind cel mai mare rău imaginabil. Chiar dacă regulile lui sunt inverse față de cele ale noastre, ale „fraierilor”, principiul ce-i întemeiază lumea este de aceeași natură cu principiul propriei noastre lumi: a distinge ceea ce este distinct, a apropia ceea ce este similar. Restul e confuzie, haos, dezordine: bespredel!
Trăind într-o lume aflată dincolo de granițele lumii noastre, banditul joacă rolul unei conștiințe lucide și acide a limitelor noastre: 1. el este „răul” întrupat al societății noastre care se reîntoarce, înarmat, împotriva ei. El ne arată că „binele” societății noastre este atât de îngust și atât de egoist încât generează în flux continuu nedreptate după nedreptate, scuipându-și la groapa de gunoi fiii și fiicele lipsite de noroc. Bandiții sunt copiii schilozi, stâlciți de stânci de o societate… spartană și care, scăpând, numai ei știu cum, cu viață, se întorc să ceară socoteală celor ce au făcut sau au permis să li se întâmple așa ceva, adică nouă tuturor. Pentru ei noi toți suntem vinovați. Noi toți, cei cărora ne e bine în această societate care lor le-a făcut atâta rău. 2. Banditul este o conștiință a meschinăriei modului nostru de economie și de viață bazat pe ecuația bani = viață. Banditul introduce o disjuncție exclusivă acolo unde noi toți credem că există o egalitate. Suntem atât de obișnuiți cu această idee încât nici nu mai suntem conștienți de ea, la fel cum nu suntem conștienți de propria noastră jugulară. Cu cuțitul la gâtul nostru, banditul ne face să devenim brusc conștienți de fragilitatea ambelor… „Banii sau viața!” Deopotrivă, banditul ne arată că timpul înseamnă nu bani, ci suflet, iar a-ți vinde timpul muncind înseamnă a-ți vinde sufletul. Banditul este cel ce este stăpân mereu pe timpul său – chiar și atunci când ajunge după gratii, față de noi ceilalți, ce urmăm, bine dresați de societate, de bună voie, mai rău decât niște sclavi (care uneori mai și fug), ca niște roboți, traseul programului zilnic. 3. În sfârșit, banditul este conștiința morții noastre – el este un adevărat înger al morții, întruchipat în cartea lui Vasile Ernu de Finkă, un asasin plătit, tatuat cu icoane pravoslavnice. Moartea livrată de el reflectă, scoate la suprafață puroiul care curge prin sângele societății noastre: faptul că viața oamenilor are un preț. Odată plătit – oricine poate dispune de ea. Dacă viața omului este o marfă, de ce ar fi mai puțin moartea lui? În lumea lor, fraierii plătesc ca să trăiască – muncesc, se spetesc, respectă poruncile statului, își achită dările către el. Invers, în raport cu banditul ce-i pune cuțitul la gât, „fraierul” plătește ca să nu moară. Iar în raport cu asasinul său, fraierul nu mai plătește nimic, altcineva a plătit pentru el, dar nu ca să trăiască, ci ca să moară: este achitat!
Condiționarea neurolingvistică și evadarea din ea…
Pentru a comunica bandiții își inventează o nouă limbă – fenea – inteligibilă numai celor admiși în cercul lor, de neînțeles pentru reprezentanții structurilor de putere. O asemenea limbă trebuie să fie stăpânită la perfecție de către candidatul la eșalonul superior al banditismului. O secvență foarte puternică ne relatează cum puterea sovietică în încercarea ei de a descifra codurile bandelor, alcătuiește dicționare convingând anumiți bandiți capturați să-i divulge cifrul. Cei care trădează (traduttore, traditore) sunt pedepsiți exemplar: fie sunt omorâți, fie li se taie limbile. „Războiul limbilor” s-a soldat cu sute de asemenea limbi de trădători aruncate pe străzi.
Necesitatea de a inventa o nouă limbă – nu se reduce însă doar la dorința de a nu fi înțeles de dușmanul tău, ci – și aici se află o mare intuiție a bandiților – provine din frica de a gândi ca el. Cine folosește limba oficială, limba statului – gândește ca el și în cele din urmă sfârșește prin a se purta conform imperativelor sale. A folosi o limbă presupune o anume sintaxă mintală și de această sintaxă mintală trebuie să te ferești înlocuind limba „puterii”, limba statului cu „limba bandei”. Cel care stăpânește perfect o limbă ajunge – se spune în mod curent – „să gândească” în acea limbă. Adică să vadă „în” acea limbă, să simtă „în” acea limbă, să se poarte „în” acea limbă. Limba îl vorbește pe om – spunea Heidegger și, într-o formă apropiată, Eminescu. Fără să fi frecventat seminarii private de filozofie, bandiții intuiesc acest adevăr și, drept urmare, îl pun în practică – inventând o nouă limbă, o limbă care să reflecte propriile lor credințe și propria lor gândire – și nu credințele și gândirea altora, în nici un caz ale puterii.
Nu același lucru îl fac și artiștii și creatorii despre care zicem că inventează noi „limbaje”, „noi modalități de exprimare artistică”? Nu au fost ei mereu – pentru „fraieri”, pentru oamenii obișnuiți și pentru putere – un soi de bandiți ce le pun în discuție temeiurile vieții și gândirii lor? Și nu au suferit aceleași represalii din partea reprezentanților puterii, dintre care cele mai dureroase au fost încercările de echivalare a limbajului lor cu vocabularul limbii obișnuite?
Poate tocmai de aceea singura modalitatea rezonabilă de a traduce feneabandiților este limbajul artistic, limbajul literar – pe care Vasile Ernu îl mânuiește cu un talent de mare prozator și de la a cărui expresivitate nu face economie. Astfel, ceea ce ar putea părea o scădere a cărții – anume că bandiții săi par să fie niște neverosimile rude de sânge cu personajele dostoievskiene, vorbind o limbă filosofico-literară sclipitoare – se dovedește, la o analiză mai atentă, o calitate: cum altfel ar fi putut reda autorul întreaga bogăție a lumii bandiților și a limbii lor – fenea, dacă nu prin folosirea limbii altor bandiți, a bandiților scriitori, pe care numai ipocrizia ne face să-i acceptăm în societatea noastră, zguduită din temelii de prezența și de gândirea lor?
Cine n-are un dușman să și-l creeze!
Chiar dacă apelează la mijloacele autobiografiei și ale literaturii, Ernu se află pe terenul filosofiei, al problematizării și al căutării soluțiilor. Soluțiile întârzie să apară, sunt doar sugerate, iar atunci când sunt formulate explicit sunt destul de naive. Așa se întâmplă cu „soluția socială” pe care i-o împărtășește protagonistul cărții unui personaj dubios și bogat, fost bandidat, ajuns mare potentat în lumea fraierilor: altruismul, împărțirea averii, susținerea săracilor, alternativa fiind o amenințătoare, dar complet improbabilă răscoală a celor nedreptățiți. Discursul lui Ernu devine confuz și cumva anacronic când e vorba de soluții concrete social-politice. Cel mai bine se simte în zona unui soi de descriptivism lirico-religios, făcând apel la valorile eterne (și etern încălcate) ale umanității: altruismul, iubirea, grija față de aproapele, coeziunea comunității etc. Cum autorul este în mod egal ostil statului comunist și statului „capitalisto-liberal”, statului în general, „modelul” căruia Vasile Ernu îi rămâne fidel este cel al sectei din care face parte, prezentată în culori foarte idilice în prima parte a trilogiei sale, Sectanții. Secta reprezintă o versiune alterantivă funcțională tipului actual de societate, o comunitate care respectă sincer valorile fundamentale ale creștinismului, în care indivizii sunt uniți între ei prin legături sincere și afectuoase, se întrajutorează, construiesc împreună și, mai ales, sunt dispuși să sufere – până la moarte – pentru ideile și credințele lor. Secta este atât de bine organizată încât până și Lenin îndemna să fie studiat modul ei de organizare, invidiat de ideologul comunist, pentru a putea fi aplicat în noua orânduire sovietică.
Secta și banda sunt exemple că se poate trăi în afara statului și în contra lui. Dar, și aici este paradoxul ce-l umple de melancolie pe Vasile Ernu, asemenea alternative depind substanțial de stat, de existența lui diferită și, necesarmente, ostilă. În momentul în care statul devine favorabil sectelor, în momentul în care bandiții fac legea în interiorul structurilor de stat – aceste alternative (ce păreau atât de viabile câtă vreme erau urmărite și reprimate de stat) se dizolvă de la sine, nici bandele, nici sectele nu mai pot rezista. Coeziunea unei comunități (de la cuplul îndrăgostit până la națiune) este stimulată și menținută de prezența și de atacurile unui dușman comun (real sau imaginar). După cum o spune Ernu foarte frumos iubirea este salvatoare în esența ei și fără această intenție soteriologică nu am mai putea vorbi despre iubire. De aceea atâta vreme cât există un pericol sau un Dușman de (sub) care să vreau să-l salvez sau să-i salvez pe cei iubiți – coeziunea este maximă. De îndată ce acești stimuli încetează, coeziunea slăbește și piere.
Din această imposibilitate psiho-logică a unei societăți perfecte în absența ostilității, din constatarea lucidă că o comunitate fundamentată pe iubire are nevoie de ura celorlalți pentru a exista, rezultă tonul elegiac al descrierilor… antropologice ale lui Vasile Ernu. Concluzia finală și descumpănitoare ar putea fi formulată prin dictonul: Fără Cezar, nu există Dumnezeu!
(Acest text a apărut în revista Cultura, nr. 1 (557) din 5 ianuarie 2017)
articolul în format pdf poate fi descărcat AICI:
« go back — keep looking »