A venit din tipar ediţia II-a după ce prima ediţia a mai avut un reprint. A apărut în primăvara lui 2015 şi a fost distinsă cu Premiul Matei Brancoveanu pentru Literatura, 2015 și nominalizată la premiul pentru Memorialistică al revistei Observator cultural, 2016.
Cîteva extrase
Sectanţii este povestea întrepătrunsă şi filtrată subiectiv a trei comunităţi religioase din părţile Bugeacului: rascolnici, evrei mesianici şi protestanţi colonişti germani. Descrise în termenii şi credinţele lor, acestea figurează celălalt mare personaj colectiv, veşnic prezent, deşi mereu altul: Leviatanul, cum îl numesc aceştia, păstrîndu-se cu obstinaţie în afara lui şi fiind permanent prigoniţi de către acesta. De fapt, ceea ce-l interesează pe Ernu este această luptă cu Leviatanul, credinţa religioasă a sectanţilor folosindu-i pentru transfigurarea propriului crez politic. Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.
Vintilă Mihăilescuâ
Încît pentru unii dintre ei, vîrsta de aur a sectei lor e perioada progoanei, cînd sînt supuși la mari încercări , care-i fac să se simtă puternici în credința lor de minoritari. Indiferența celor din jur față de ei, care nu-i mai face să se simtă altfel, e o încercare mult mai puternică și mai subtilă, căreia sectanții admit că nu știu cum să-i facă față. O carte impresionantă care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanți romancieri pe care-i avem.
Cristi Teodorescu
Ernu e unul dintre foarte puţinii noştri scriitori de idei (geo)politice cu o miză identitară simultan locală, regională şi globală. Dacă nu chiar singurul. Cine vrea să-i cunoască „rădăcinile“ opţiunilor va trebui să înceapă cu cea mai recentă apariţie editorială a sa, Sectanţii, lansată în primăvara acestui an.
Paul Cernat
Scrie prin tot Bucureştiul, pe te miri ce ziduri, „Basarabia, pămînt românesc!“, dar realitatea istorică prezentată de Vasile Ernu pare şi sînt convins că este mult diferită de tot ceea ce ştiam, despre tot ceea ce s-a consumat între Prut şi Nistru, şi mai ales în Bugeac, adică în sudul Basarabiei, ce azi face parte din Ucraina. Şi de unde provine Vasile Ernu. Cartea lui ar merita o masă rotundă sau un simpozion şi nu o simplă notă/prezentare de sumară lectură. Sectanţii lui Vasile Ernu merită atenţia intelighenţiei româneşti, că o fi ea de dreapta sau stînga, deopotrivă. Sînt convins că va fi şi tradusă şi va avea un ecou mai mare peste graniţele României decît în interiorul ei. Poate că mă înşel, să dea bunul Dumnezeu să n-am eu dreptate. Vasile Ernu îşi consolidează statutul de autor, prozatoreseist, greu clasificabil. În schimb, ar putea intra în categoria, inexistentă, a celor foarte buni.
Bedros Horasangian
La fel, personajele memorabile precum unchii aventurieri și ușor beţivi, răzvrătiţii și patriarhii vin, parcă atrase de prezentul textului, să depună mărturie în favoarea celui care se autointitulează oaia neagră a sectei. Iar asta este o declaraţie de imens orgoliu: a fi marginal în cadrul unei societăţi de marginali nu e lucru ușor. Cartea lui Vasile Ernu este istorie, este antropologie, este sociologie, este mai presus de orice istorie personală care se hrănește din Istoria unei comunităţi. Este, în primul rînd, autodefinire în raport cu un spaţiu putrefact: Bugeacul, Basarabia sînt tropicele triste ale lui Vasile Ernu care, vorba aceleiași Sontag, nu sînt deloc triste, sînt muribunde.
Cartea lui Ernu a apărut la Polirom în 2015, dar am citit-o în 2016. Am încadrat-o la biografie deși, vorba autorului, ”Sectanții” plutește între mai multe categorii. Fiecare alege ce e ”Sectanții”. Povestea unui om crescut în Bugeac? Istoria unor colectivități care au făcut opoziție la comunismul cel mai năpraznic fără să ceară niciodată nimic? Romanul care abundă de personaje care ies din oglinzile caselor vechi și pășesc spre tine? Toate acestea. După cum ”Sectanții” e și un eseu despre ce pierdem atunci cînd avem sentimentul cîștigului total.
Cătălin Tolontan
Vasile Ernu e genul acela de autor – cand zic autor e neutru; nu i-am zis nici memorialist, nici scriitor, nici publicist, nici macar antropolog – care, inca de la prima carte, s-a incapatanat sa nu se stabileasca intr-o categorie de asta anchilozata. El isi alege un subiect, intotdeauna alunecos, despre care cu totii stim cate ceva, dar nimeni nu stie totul. Tema este extrem de generoasa si cuprinde cumva un miez exotic pentru noi, ceilalti, crearea unei identitati aparte, portretul unei comunitati care este altfel. Este pe de o parte cartea unei reconstituiri. Desi dizident, oaie neagra, desi nu mai respecta in litera aceasta traditie a comunitatii din care vine, cred ca Vasile Ernu ii face un mare bine pentru ca umanizeaza foarte mult ceea ce de regula e perceput schematic si sarac.
Bogdan Creţu
Volumul lui Vasile Ernu verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni diferite ale sfârșitului lumii. Un eschaton diferit. O minoritate de fideli a avut mereu sentimentul că sfârșitul lumii este aproape, iar „purificarea“ trebuie realizată urgent, indiferent de mijloace. Majoritatea (citiți „bisericile oficiale“) plasează Judecata finală la o distanță rezonabilă. Ea încurajează o atitudine moderată, cultivă credincioși respectuoși; nu-i plac extremele de niciun fel. Mai mult, în cazul Ortodoxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.
Mirel Bănică
Noua carte a lui Vasile Ernu nu se inscrie in tiparele literare traditionale. Aceasta este, fara indoiala, o lucrare de beletristica. Totusi autorul renunta sa recurga la trucurile obisnuite cu eroi si situatii inventate. „Nonfiction“ – pare sa fie o abordare mai buna. Autorii contemporani reusesc tot mai des sa demonstreze ca viata scoate in evidenta destine umane atat de complexe cu care nici o imaginatie scriitoriceasca nu poate sa concureze.
Inovatia lui Ernu consta in organizarea spatiului artistic al Sectantilor. Aceasta se realizeaza prin combinarea a doua genuri care se exclud – lirica si eposul.
Serguey Ehrlich
Așa cum, deși „născut în URSS”, Ernu nu este un Homo Sovieticus, după tiparul lui Aleksandr Zinovyev și, chiar dacă este în mod clar un intelectual de stânga, el nu este un bolșevic, cum îl acuză pe nedrept unii și alții, tot așa, cu toate că i-a ieșit un selfie genial cu Sectanții, ar fi total greșit să-l judecăm doar după această imagine. Fiindcă, cu toate că îi place să ofere indicii, Ernu nu vrea cu adevărat „să-l citim” ci doar să ne sensibilizăm, păstrând în rest un control strict, mai securizat decât serverul de mail al lui Hillary. Fără a dori să dea detalii identitare, Ernu a vrut să atragă atenția asupra unui subiect ignorat, a unor oameni marginalizați, care dețin un know-how specific, pe care el îl consideră valoros, fapt care i-a reușit, privind la cantitatea și calitatea recenziilor.
Mihai Ciucă
Revenind la Sectanții, trebuie să admit că volumul m-a ținut, de la un cap la altul, într-o stare de alertă insolitantă. Am descoperit prin el un spațiu despre care știam deja câte ceva, dar care mi s-a arătat, grație lecturii, într-o lumină mai generoasă cu detaliile revelatoare. …
Spre lauda autorului, Sectanții nu e totuși o carte tezistă. Nu ne spune, nici măcar interliniar, că unionismul românesc e o ficțiune politică irealizabilă. Alta e miza textului: aceea de a opune istoriografiei oficiale, scrisă de învingătorii temporari, o istorie trăită la firul ierbii, în sânul unei comunități animate de impulsuri hiliaste, care trăiește vremurile și relația cu Cezarul în tonalități eshatologice. Vasile Ernu se dovedește și un poet al atrocității atunci când descrie, în pagini de un patetism sec, Marea Foamete din 1946-1947, care fusese precedată de hidoșenia războiului mondial: paginile despre lirismul macabru al protezelor care completează anatomia chinuită a marilor mutilați mi se par, în această ordine, cutremurător de sugestive.
Teodor Baconschi
Despre proza-document Sectantii e cazul sa discutam cu empatie. Nu inteleg prin „empatie” compatimire. Ar fi un gest fariseic. Mila e, oricind, versiunea soft a judecatii. Inteleg prin empatie sa accept existenta altor modele educationale decit cele in care am fost crescut sau la care am ajuns prin libera vointa. Empatia porneste de la premisa ca nevoile concurente sunt la fel de legitime si tot atit de disfunctionale. Vasile Ernu isi scrie biografia spirituala asumind, in masura nediferentiata, colportajul, memoria rudelor si experienta personala. Cartea place daca observam ca, uneori, tratamentul cu antibiotice e indicat impotriva guturaiului, in pofida efectelor colaterale. Dozele sunt aleatorii si bulversante pentru outsideri. Fictiunea si contextul alcatuiesc un cupaj. Ca sa evite autosedarea, autorul foloseste expresia „suntem siguri”, acceptind sa nu se distinga de glasul comunitatii. E probabil exercitiul de a respira adinc inaintea sublimului, care, concomitent, minuneaza si inspaiminta. Sectantii nu sunt caldicei. Regula oricarui eveniment intemeietor sau distrugator este intimplarea (ne)fasta. Lucrurile vin de-a gata, cu incarcatura afectiva imuabila, nu rezulta din interactiuni. Sectantii cumuleaza un numar considerabil de emotii extreme. Macar la nivel discursiv resping calea de mijloc, pentru ca nu mijloceste catre nicaieri.
George Neagoe
Cred, ca spre deosebire de celelalte carti, ti-a fost extrem de greu sa scrii SECTANTII, fiindca e despre copilarie si despre radacini, ceea ce la varsta noastra middle age e ca un act al tributului fata de cei ce-au fost dar si fata de cei ce-or sa vina… e mare lucru in actul de a pune asemenea profunzimi ale sufletului pe hartie, asa ca iarta-ma daca analiza mea pare seaca sau rece. Sa-ti spun dintru inceput si in mod ferm un lucru important : cartea mi-a placut foarte mult. De la un cap la altul mi-a dat o stare de frenezie emotionala si in acelasi timp m-a facut curioasa, trimitandu-ma la informatii de dictionar si alte exegeze, la discutii cu mama mea despre satul ei din Moldova si practicile religioase de acolo. Imi place si stiul tau direct, felul in care – aidoma personajelor din carte- spui Povestea.
Iulia Haşdeu
Sectanţii pare o continuare, o actualizare, un act adiţional la Demonii, este o carte foarte rusească (acesta este şi unul din riscurile cărţii, adresată în primul rând publicului român). Religioasă, dar nu pe gustul elitelor „de dreapta“, ea este totodată personală, autobiografică, însă fără a scoate în evidenţă personajul Ernu, egoul lui Ernu, ci familia şi comunitatea din care acesta provine. Aşadar, ceea ce părea o cedare în faţa tematicii şi stilisticii intelectualilor creştini, propovăduitori ai capitalismului neoliberal, se dovedeşte a fi o îndepărtare şi mai accentuată de aceştia. Recunoaşterea apartenenţei la o „sectă“ este, fără îndoială, un risc pentru Ernu .
Artur Suciu
Sectanţii este, în fapt, o istorie alternativă a Basarabiei, povestită – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal”, aici un sectant. Numai că este o istorie care nu se doreşte canonică, de manual, ci una care se satisface a rămîne „marginală”, cu condiţia de a nu-şi pierde autenticitatea. Autorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, te poate orbi prin adevărul lor peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostrele cele mai autentice de omenie şi solidaritate.
Petru Negură
În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.
Iar volumul, pentru că este o istorie personală, este și o veritabilă lovitură de imagine pentru celNăscut în URSS (titlul debutului lui Vasile Ernu), anarhistul „de serviciu” pentru discursul contemporan de tip liberal: autorul provine dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților ce sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Ernu este așadar un „dublu” rebel: față de comunitatea natală, de care s-a desprins (pentru a se reîntoarce acolo poate prin acest volum), și, desigur, față de establishmentul ideologic actual.
Dan Gulea
Am citit “Sectanții” din Bugeacul lui Vasile Ernu intrigat, captivat și recunoscător. E o experiență care nu seamănă cu multe altele. În primul rând: la celebrul fir anonim al ierbii, r e l i g i e înseamnă atât de multe lucruri, și deseori înseamnă aceste lucruri. O strămutare (cu cauze multiple și puțin lizibile, mitică și din Transilvania), o ardoare tipică și încă, una perfect comparativă (versiuni radicale de creștinism, iudaism și ecarisare comunistă a oricărei religiozități), vocații individuale și mecanisme de cimentare a microgrupului, lectura și educația intensivă (familial-muzicală mai ales!) a unui canon mult îndepărtat și dotat pe mai departe cu aceeași inițială maleabilitate. | Aș fi avut alte câteva observații și întrebări. | „Religie” nu e nici de stânga, nici de dreapta, chit că poate furniza extremele amândurora. Iar un istoric al religiilor n-are mai bun de făcut decât să le amintească partea cu stânga celor de drepta și necesar invers. | “Sectanții” îl confirmă pe Cioran, marginal pur-sânge: prosperitatea publică a unei religii duce la vlăguiri, creștinismul are încifrat un raport unic cu ideea (și epocile) de persecuție. Stalin, deci, ca agent al unei pronii mult mai misterioase… | Așteptările apocaliptice sunt mai robuste decât ne dă mâna să constatăm în chiar plină (post)modernitate: ce “ieșire din religie” când pestrițul acestei geografii prinde asemenea biografii temerare? | Am propus colegilor în câteva rânduri, inclusiv instituțional și fără ecouri ireversibile, să demarăm o istorie religoasă a zonei, pentru a ieși mai decis din singular/invizibilitate/poncife: Bugeacul, ca și Dobrogea sau practic toate zonele ariei, pun probleme la care istoricii religiilor se gândesc rar și prost, și sunt probleme care n-au măcar un recensământ onest, când constați funambulesca anorexie teoretică și practică a ideii de religie în spațiul public.
Eugen Ciurchin
În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.
Florin Poenaru
În centrul volumului se află, așadar, un scenariu teologico-politic. Omul are de dus o luptă pe două fronturi: împotriva Leviatanului (care este Statul, puterea politică în genere), dar și împotriva acestei lumi, cu tentațiile ei vizibile și mai ales invizibile, cu tentaculele sale prezente în cele mai mici detalii ale vieții de zi cu zi. Acest monstru fără chip exercită, clipă de clipă, o presiune acaparatoare asupra noastră, fiind cel mai greu de contracarat din cauza caracterului său difuz. Marginalii sectanți luptă însă și pe al treilea front: impotriva bisericii majoritare. Secta celor aleși decide să trăiască la marginea societății, după propriile reguli, în așteptarea celei de-a doua Veniri. Autenticitatea se câștigă, deci, numai prin escatologie, prin fractura timpului obișnuit și transfigurarea lui când e văzut dinspre viitorul cel mai autentic.
George Bondor
Volumul lansat reprezintă o apariţie inedită, fără tradiţie în literatura română, publicat de un intelectual care pune viaţă în ideile despre care vorbeşte. SECTANŢII este o carte de maturitate în care se evocă un model de viaţă proiectat în afara timpului. Vasile Ernu este un narator care vorbeşte în numele unei comunităţi, asumând apartenenţa la grupul analizat, livrând o carte sensibilă, alcătuită din poveşti de viaţă care, în ciuda caracterului documentat şi amănunţit, se ţine voit departe de tonuri şi pretenţii scorţos academice.
Adrian Lăcătuş
Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor pe care Vasile Ernu o are în plan e genul ăla de carte pe care o citești pe nerăsuflate și care nu-ti dă pace să mergi la culcare fără să dai mai departe pagina. Primită cadou săptămâna trecută cu autograf de la autor (mulțumesc Iulia), și începută pe avion în drumul de la Madrid (privind din când în când către arida Spanie cu gândul la idealiștii …Brigăzilor Internaționale) către Orientul Mijlociu, nu știi dacă istoria acestei comunități/secte religioase din Bugeac este ficțiune sau realitate. În paginile în care ideologia este mai puțin prezentă am fost atât de aproape să-l compar pe autor cu Panait Istrati și mai să-mi programez în următoarea vacanță o vizită pe la Cahul, Bolograd sau Izmail.
George Verdeş
Dragă Vasile,
Când aveam şapte ani (1941) am mers la şcoală la Aiud. Invăţătorul (de unde va fi ştiut?) le-a spus la ceilalţi copii din clasa I-a ca au intre ei “un pocăit” şi le-a explicat că pocăiţii sunt oameni care “s-au lepădat de legea strămoşească”, prin urmare sunt trădători de neam.
Ştiu că după aceasta copiii nu mai voiau să se joace cu mine. Cel mai dureros pentru mine era ca atunci când jucau fotbal, pe mine ma alungau de o parte. Nu aveam ce căuta între ei.
Când eram în clasa a treia, preotul care preda ora de religie m-a bătut fiindcă am refuzat să-mi fac semnul crucii (mai târziu am spus că aceasta a fost prima mea experienţă religioasă).Aşa am trecut prin toate fazele şcolii: liceu, universitate. Pe scurt, vreau şă ştii ca “Sectanţii” este istoria vieţii mele, cu toate bogăţiile de culori ale trăirilor “pocăiţilor”. Am sorbit-o şi am trăit-o! Pentru mine este o comoară inestimabilă!
Îmi eşti tare, tare drag, Al tau,
Iosif Ţon
În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.
Dan Neumann
Trebuie să spun din capul locului că am fost luat de farmec şi de real talent de cronicar și de povestitor de care dă dovadă Vasile Ernu. Sigur, el ne arătase deja în celelalte lucrări ale sale, dar aici, stăpânirea tramei narative este, mi se pare, aproape perfectă. De la un paragraf la altul, de la un capitol la altul, Vasile Ernu știe să își țină cititorul cu sufletul la gură asta până la finalul cărții. În ceea ce se prezintă ca un autentic Bildungsroman, autorul ştie să presare cu succes suspansul în succesiunea temelor pe care le înlânțuie, legându-le abil de informații date anterior pentru a le redesfăşura apoi într-o vastă panoramă de fapte, de remarci personale și de idei mai generale. Fără nici-o îndoială, autorul știe să compună o lucrare, să facă atrăgător obiectul său de căutare și de cercetare care este uneori sumbru, sinistru, chiar tragic. Frazele adesea scurte, metaforele foarte bine construite, reţinând astfel atenția susținută a citiorului. Pe scrut, el are talentul unui autentic povestitor-jurnalist care știe să îmbine şi să dozeze amintirile personale cu perspective generale despre istoria acestui mic petec de pământ din sudul Basarabiei, Bugeacul.
Claude Karnoouh
Ceea ce impresionează în primul rînd la această carte este faptul că, la prima vedere, cititorul nu s-ar fi aşteptat să fie scrisă de un autor ca Vasile Ernu. Acesta din urmă este cunoscut pentru publicistica sa politică şi pentru volumele despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică, aşa cum răzbătea aceasta printre interstiţiile aparatului de coerciţie al Statului sovietic. Dar tocmai despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică este vorba şi în acest nou volum, numai că dintr-o nouă perspectivă, aceea a unui sectant. Da, Vasile Ernu este un sectant. Născut, în caz că nu s-a aflat pînă acum, în URSS. Sectanţii urmăreşte povestea familiei începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, atunci cînd Culachi, unul dintre străbunicii autorului, îl întîlneşte pe Iosif Davidovici Rabinovici, un aşa-numit „evreu mesianic“, şi se însoară mai apoi cu fiica ucenicului acestuia, Katrina. Evreii mesianici sînt, în cuvintele autorului, o „sectă“ sau un „grup religios apărut din rîndul evreilor, dar extins şi la membrii altor confesiuni, care combină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul originar“ (p. 7). Evreii mesianici respectă atît sărbătorile evreieşti, cît şi pe cele creştine. Au ca zi de repaos săptămînal sîmbăta, nu duminica, şi cred în Isus ca fiind Mîntuitorul, Fiul lui Dumnezeu.
Emanuel Copilaş
Sunt savuroase rândurile dedicate descrierii modului de organizare a vieții cotidiene; cheia succesului unui sectant stă în organizare (ah, și câtă dreptate le dau!!!). Nu lasă nimic la întâmplare, nu privesc niciun aspect al vieții cu superficialitate, nu lasă niciun ungher al vieții neexplorat. Și toate, pe un fond muzical adecvat. Veți afla la ce instrumente cântă, de regulă, cum se completează prin muzică, cu ceilalți membri ai comunității celei mari din sudul Basarabiei, pentru că, nu-i așa, muzica trebuie cântată împreună cu ceilalți și pentru ceilalți.
Nona Ropotan
Treptat însă, mi-am dat seama că Vasile Ernu a încercat altceva, a realizat o adevărată (și reușită) cercetare antropologică asupra unei comunități destul de închise, punându-se el însuși în postura de narator-observator. Chiar dacă pare personală, mărturia sa este doar o formă de realizare artistică, pentru că nu vom afla niciodată cât de mult este din Vasile Ernu în narator și cât de mult este ficționalizat personajul, nu pentru a fi mai puțin veridic, ci pentru a produce cititorului sentimentul că avem de-a face cu o relatare din interior, cu privire la o comunitate religioasă marginală, cu propriile reguli și tradiții, cu un sistem foarte bine pus la punct de organizare și funcționare
Jovi Ene
În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.
Mihail Vakulovski
”Când istoria, mai mult sau mai puțin recentă, ți-o servesc alții decât puternicii vremurilor, mai există speranța unor alternative la discursul dominant, de ieri şi de azi. ‘Sectanții’ lui Vasile Ernu, pe care-o citesc cu sufletul la gură, e despre o altfel de istorie decât aia pe steroizi, din manuale. Fermecător de dureroasă,… atât de necesară”.
Cosmin Popan
”Terminat de citit „Sectantii” lui Vasile Ernu. De fapt, am citit-o acum doua saptamani, dar nu am avut timp sa scriu nimic. Tocmai bine ca s-a si sedimentat un pic. E o carte care se citeste repede, te prinde complet, probabil ca daca m-as fi chinuit as fi reusit sa o termin intr-o zi, desi are vreo 360 de pagini. Cu ce-am ramas? E un ghid practic de supravietuire, de lupta cu Puterea. Un ghid simplu si direct, fara pretiozitati si speculatii teoretice intelectuale. O alta perspectiva surprinzatoare a luptei de rezistenta contra Puterii, perspectiva care mi i-a facut simpatici pe pocaiti (desi la noi exista fobia asta fata de ei). Pe langa asta, cititorul se indragosteste garantat de zona Buceagului, in special de zona aia multiculturala din care vine Ernu (moldoveni, rusi, evrei, turci, bulgari, gagauzi, ucraineni, nemti, romani, tatari si altii). In concluzie, daca ai impresia ca Ernu e tipul ala care crede ca era mai bine in gulag decat in capitalism, pune mana si citeste „Sectantii” sa vezi ca judecatile despre lume sunt mult mai fine, complexe, rasate si subtile de atat..”
Mihnea Antila
Cartea lui Ernu, o spun imediat ca să nu uit, are marele merit de a arăta o Basarabie extrem de neomogenă, cu etnii diferite, cu confesiuni religioase diferite. Cu genealogii, mai adaug, chiar a familiilor românești, pline de ruși, ucraineni, turci, tătari, evrei, polonezi etc. Și apoi fețele oamenilor vorbesc de la sine: profiluri romane, ochi mongoloizi cu epicantus, nasuri cârne nostime presărate cu pistrui. La o azvârlitură de băț de Rezina, la Vadul Rașcov, se găsește cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de Est. Diversitatea aceasta extraordinară este marea bogăție a Basarabiei și, totodată, este garanția că o unire cu România pe baza unor lozinci prostesc naționaliste ca Suntem români și punctum ori Basarabia pământ românesc nu va avea loc niciodată.
Victor Druță
Trei apariţii- eveniment. La proză – ficţională sau nonficţională – menţionez, fără a le ierarhiza deocamdată, trei apariţii-eveniment: inclasabilul Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor de Vasile Ernu, Editura Polirom, un roman excelent al lui Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Editura Cartea Românească, solidul Solenoid al lui Mircea Cărtărescu.
Paul Cernat
Avem, la Ernu, o reconstituire a propriei vieți. Cartea și începe cu vestea cea rea, mama își anunță fiul de moartea tatălui, iar fiul rătăcitor își pregătește discursul de omagiu. Cartea însăși devine astfel acest discurs.
Mama însă revine în carte cu o întrebare tulburătoare: Ai de mîncare? Este teama cea mare de foame, amintirea grozavei foamete de după război, în care mîncatul însuși al propriului copil este opțiune. Este forma sinceră de grijă față de cel rătăcit în lumea nouă.
În lumea noastră falsă, creată de studii plagiate și cercetări improvizate, de hit-uri, Ernu și cartea lui înseamnă cercetare autentică. A revizitat locurile, a stat de vorbă cu oamenii, a adunat mărturii.
Este prima carte, după știința mea, care vorbește despre marginali, din zona credinței religioase, și o face cu echilibru.
Eugen Istodor
Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială.
Paul Cernat
Mi se întîmplă rar să nu duc la bun sfîrșit lectura unei cărți, odată ce am început-o, cum s-a întîmplat în cazul volumului SECTANȚII al lui Vasile Ernu. E drept, am scuza că am uitat-o în tren, acum vreo cinci ani. Dar zilele trecute am terminat-o. Și bine am făcut. Ca un om îndrăgostit de povești, am simțit că volumul a fost scris pentru mine. Am fost purtat printr-o lume stranie și printr-un alt timp. Și am fost dus în mijlocul unor oameni despre care am citit numai prin cărți. În lumea pe care o reface, din cuvinte, Ernu totul se încheagă sub forma unei povești. Nu numai oamenii, ci și lucrurile, mirosurile, peisajele etc. spun o poveste. Nu țestoase, ci numai povești sînt pînă jos! Ăsta e sentimentul cu care te lasă, la despărțire, povestitorul, după ce te-a purtat prin stepa rusească, ți-a vorbit despre fizgarmonie, despre foamete, despre MTV ca unul dintre produsele supreme ale sectanților, despre cortegiile funerare exuberante, despre stranietatea relației dintre centru și periferie, dintre timp și spațiu etc.
Fraza de final a poveștii (a cărții) e una dintre cele interesante reflecții asupra raportului dintre poveste și discurs pe care le-am citit în ultima vreme. Pentru că e o frază care i-ar putea fi atribuită cu ușurință cititorului, pe care simți că ai scris-o tu, imediat ce ai citit-o pînă la capăt. Poveștile bune sînt cele care ne pun pe gînduri, cele pe care nu le înțelegem. Iar asta, departe de a le face neinteresante sau de a le mortifica, le face vii. Și ne ține și pe noi în viață.
Am citit „Bandiții” lui Vasile Ernu. Subiectul îmi era cunoscut dintr-un documentar văzut pe Arte, care cred că e acesta: „L’honneur des brigands”, (aici și cu subtitrări în engleză pentru non francofoni). Totuși, îmi aduc aminte de un alt hoț în lege care nu apare aici și care nu era genul căruia să-i placă filmările. Făcuse, din motive numai de el cunoscute, o favoare documentaristului, apărând foarte puțin și răspunzând la întrebări pe care acesta le punea, manifest, cu foarte multă târșă. „-Ce se întâmplă dacă cineva nu vi se supune? – Nimeni nu face acest lucru.” Poate că, totuși, documentarul fusese altul. Dar informațiile despre lumea hoților în lege, „vori v zakone”, sunt aceleași și cititorul le va putea găsi și în cartea lui Vasile Ernu.
Lumea pușcăriilor m-a interesat dintotdeauna și am avut „tovarăși” pușcăriași, minori și „bighidii” pe vremea aceea. Ierarhia din pușcărie, sistemul de „caste”, cum scrie Ernu, este comparabil cu ierarhia din lumea hoților sovietici, Voroskoi Mir. Diferența majoră este, totuși, insurmontabilă. Toată fauna pușcăriilor românești pare să încapă în clasa „curvelor” sovietice, a celor care fac compromisuri cu puterea, trădează și fac „fărădelegi”. Pegra românească nu cunoaște „hoți în lege”, lumea interlopă de la noi nu este Voroskoi Mir, pentru că nu cunoaște Legea. Jupânul din celula de la Rahova, deși este în vârful piramidei, într-o ierarhie care persistă și după ieșirea din închisoare, nu este nici pe departe un blatar, un hoț în lege, ci un golan scârbos fără niciun fel de principii, un fel de bullshiter deontologic. Aici se observă un mare contrast cu lumea sovietică: borfășia românească de sub comunism și de acum nu se opune puterii și nu se constituie ca lume paralelă, precum cea a hoților în lege, apărută în timpul stalinismului. Unii hoți în lege se prezintă ca bandiți onorabili, cum o fac și mafioții italieni. Mafia a apărut, după unele ipoteze, în timpul ocupației franceze, deci tot împotriva unei puteri politice; o etimologie, fantezistă dar semnificativă, căci populară, face din „mafia” acronimul pentru „morte ai francesi Italia anela” sau „morte ai francesi invasori assassini”. Pe scurt, ceea ce caracterizează lumea hoților și lumea mafioților este structura lor de „cosmoid” cum ar spune Blaga, autonomia lor față de lumea noastră. Autonomie – n-am ales cuvântul întâmplător, căci Legea este cea mai importantă. Lumea hoților are o lege proprie, lege care obligă pe orice „hoț în lege” să nu colaboreze în niciun fel cu puterea. Mediul interlop de la noi nu cunoaște astfel de lege, ceea ce face ca radiografia lui să fie ca a unei fecale, pentru a prelua expresia unui scriitor în vogă ?.
Subiectul cărții lui Ernu este, așadar, interesant în sine și Ernu îl explorează cu măiestrie literară și cu acuitate antropologică. Cărui gen aparține „Bandiții”? Știu că pe autor nu-l interesează să răspundă la această întrebare. Unii au spus roman non-ficțional. Bildungsroman. Nu sunt de acord. Este o carte de povestiri și de eseuri. Povestitorul are unele afinități cu Adrian Zografi, vizible mai ales, cred eu, în „Iașa Țîgan”. Ca și Adrian, naratorul din „Bandiții” restituie lumea bandiților așa cum se vede ea prin ochii copilului fascinat de ea. Care băiat n-a fost fascinat de bandiți, de briganzi, de mafioți? Din acest punct de vedere, este interesant de urmărit evoluția, maturizarea naratorului prin intermediul onomasticii: trecem, pe măsură ce întoarcem paginile cărții, de la Vasika la Vasea și, în sfârșit, la Vasile sau chiar domnu’ Vasile. Și trecem, tot la fel, de la basm cu eroi și lucruri mai mult bănuite decât înțelese, care fascinează, la reportaj cu victime care încrețește carnea pe noi și la critica socială. Domnu’ Vasile, care nu mai este nici măcar acel Vasea Pisateli ce face vizite unor bandiți legendari aflați la pensie, este un eseist redutabil, de înaltă clasă. Cartea are patru cărți, câți cavaleri ai Apocalipsei. În ultima carte îl găsim pe eseistul Ernu la apogeul meșteșugului său; acest eseist caracterizat de un bandit ca „revoluționar socialist creștin” (chit că el își zice agnostic; dar tot el zice că n-ai cum să scapi de educația sectară – și nimeni nu mai invocă Biblia la noi ca Ernu, nu ca pe o relicvă istorică, ca pe o referință culturală, ci ca pe locul din care își ia sensul de fiecare dată (tiens! am dat-o în jargon) timpul pe care îl trăim).
Eseul despre cerșetori este preferatul meu. Nu-s de acord deloc că cerșetoria este o muncă. Dar „muncă” este polisemic. Etimologic, muncă înseamnă chin. Biblia gândește munca drept blestem. În sensul ăsta, de chin și blestem, cerșetoria poate fi o „muncă”. Cerșetorii, în acest sens, „se muncesc”, dar nu muncesc. Muncă mai poate însemna și ocupație prin care ne câștigăm pâinea. Și în sensul ăsta cerșetoria poate fi muncă. Cerșetoria, ca și prostituția, este o condiție care e și ocupație, este chin și blestem. Dar să spui că asta înseamnă „muncă” în sens propriu, este să lași deoparte tocmai ceea ce e central, din punct de vedere antropologic, muncii: producerea de valori de întrebuinţare. Ernu forțează nota atunci când sugerează, mi se pare, că cerșetoria are o valoare de întrebuințare pentru noi, că cerșetorii produc un serviciu societății. El atribuie cerșetorilor funcția pe care o atribui eu poliției: cea de organisme coprofage, „asemenea peştilor sanitari pe care nu dăm doi bani, cei mai urîţi peşti din acvariu, dar care mănîncă şi curăţă rahatul produs de peștii-vedetă, cei frumoşi şi scumpi”. Figura cerșetorului este plasată în prelungirea celei a bufonilor, a nebunilor întru Hristos și a profeților iudei (cei mici) ai Vechiului Testament. Este mult Foucault în analiza lui Ernu, dar eu cred că el comite sofismul pars pro toto, atribuind ceea ce este adevărat despre unii cerșetori în anumite contexte istorice, tuturor cerșetorilor. Alăturarea cerșetoriei și sfințeniei sau, mai general, virtuții are o lungă tradiție (cea cinică, mai ales), cum are o lungă tradiție și asocierea nebuniei cu sfințenia (cea a proorocilor, mai ales). Dar a le pune pe toate: nebunie, sfințenie, cerșetorie laolaltă, nu se cade. Ca să revin de unde am pornit, cerșetorii nu sunt oameni ai muncii. În general, ocupațiile lucrative ale bandiților, caramangiilor și cerșetorilor nu sunt muncă, antropologic privite. Cu totul altfel e cazul prostituatelor (și aici aș avea niște mârâieli, dar trec). Economic, situația e mai complicată. Cu toată această opoziție teoretică a mea la tezele lui Ernu, n-am citit cu mai mare plăcere intelectuală și suferință sufletească niciun alt capitol din carte.
Tot în cartea a patra găsim un eseu literar despre raportul dintre banditism și oligarhie, despre cum bandiții-curve au devenit parte a puterii hegemonice. Astfel, bandiții „clasici” au dispărut ca și castă. Cerșetorii sunt și ei pe cale să dispară. Bordelurile, la fel. Vasile Ernucitește aceste dispariții ca pe niște simptome ale unor boli grozave ale societății post-comuniste. Și își asumă, sau cere, ca purtător de cuvânt al unei generații, de la această generație asumare eșecului uman al societății noastre, care este eșecul generalizat al membrilor generației. Dar aceasta este o temă de discuție prea vastă ca s-o abordez aici.
Dacă aș mai avea ceva de obiectat lui Vasile Ernu, ar fi caracterul nenuanțat al explicației banditismului și cerșetoriei. Frați gemeni, împinși în existență de nedreptatea socială. Parabola Dreptății sau, mai degrabă, a inexistenței Legii este bună, literar vorbind dar mai puțin bună, filosofic vorbind. Oricum, tema Legii este centrală în cartea lui Vasile Ernu: despre Lege este cartea, despre legi care sunt în luptă până când capitalismul le distruge pe toate și instaurează fărădelegea. Spuneam că, filosofic, parabola (e cam forțat termenul, dar scriu repede și n-am chef să mă gândesc la un termen mai adecvat), această parabolă, deci, nu mă satisface. De ce? Pentru că acolo vorbesc numai Trasimahi, Glauconi și popi. Adică numai sofiști și bullshiteri. Nu există Dreptate, ci numai dreptăți, cu caracter istoric și de clasă. Legile impun dreptatea celui puternic. Proletarii, cei umiliți și obidiți în genere, trebuie să-și facă dreptatea lor etc. Sigur, este explicația unui bandit, Profesorul. Acest Profesor este un sofist și, mi se pare, sofiștii au cam pierdut meciul cu Socrate și cu Platon. Explicația infracționalității prin referință la capitalism (muncitorul e concediat abuziv, nu e solidaritate între muncitori,muncitorul își caută dreptatea peste tot, află că dreptatea urmează capitalul, muncitorul se revoltă și apoi ajunge la pușcărie, copiii rămân pe drumuri, ajung hoți, curve și cerșetori etc) nu ține seama de faptul că pegra a existat cu mult înaintea capitalismului și a proletariatului; ea n-a fost mereu ieșită din lumpenproletariat.
Vreau, totuși, să spun cât de mult mi-a plăcut cartea. Și mai vreau să spun că această carte ar trebui judecată ca beletristică. Ernu face literatură. În multe locuri, de foarte bună calitate. Aș observa că, de îndată ce autorul intră într-o alveolă de spațiu-timp autobiografică, capacitatea lui de a transmite emoții crește. Rândurile despre mirosurile toamnei, despre praful ulițelor sau despre ciulinii stepei Bugeacului sunt exemplare. La fel, efectul pe care îl obține reproducând versurile cântecelor unor grupuri celebre, precum Kino sau cele ale cântecelor din folclorul banditesc. Scurtele digresiuni despre, de pildă, zgomotul de dimineață și zgomotul de seară al orașelor sunt, iarăși, reușite literare. Ernu este un scriitor angajat, sigur; poate chiar un revoluționar socialist creștin. Dar este, în primul rând, un scriitor bun.
În încheiere, o observaţie: în mijlocul percutantului capitol despre drumuri și contrabandă, Israel Markeladze, blatar și hoț în lege, zis Korj (n.b. Korj a fost un partizan bielorus celebru în cel de-al doilea război mondial, unul dintre eroii care încântau copilăria sovieticilor) – Israel Korj, deci, devine Vasea Korj. Acesta este numele de pe piatra lui tombală. S-a născut Israel, „tată al celor mulți”. El este der Urvater, arhetipul blatarului hoț în lege. Cu Korj, ultimul bandit trecut prin Kolîma, se stinge, într-un fel, și Vasea, avatarul adolescentin al naratorului. Moartea unei părți a sinelui? Cea fascinată de bandiții onorabili? Retragerea uni arhetip din istorie? Ieșire din vârsta inocenței? Citiți cartea și formați-vă propria părere.
PS: De la Vasile Ernu se desprinde o credință puternică: omul este o ființă nomotropă și, pentru el, chiar și legea banditească este mai bună decât fărădelegea. Omul este prins în câmpurile gravitaționale ale unor legi reciproc incompatibile: legea puterii, legea lui Dumnezeu, legea hoților. În ce direcție o ia, depinde de mulți factori. Ca să reziști unei forțe trebuie să te servești de alta, trebuie ca o alta să predomine atunci și acolo. Dar când rămâne o singură lege, e sigur că omul în direcția aia o ia. Iată de ce oamenii votează cu cine votează, conchide Ernu.
Sectanţii – Premiul Matei Brancoveanu pentru Literatura, 2015. / Bandiţii – Premiul pentru Eseistică – Publicistică al revistei Observator cultural, 2017.
Editorul mă anunţă că merge în tipar ediţia a 2-a a volumului Sectanţii după ce a epuizat 2 tiraje. Asta e îmbucurător. Şi Bandiţii a ajund la ediţia 2-a după 4-5 luni de la apariţie. Dar nu a avut un tiraj suplinitor cum a avut Sectanţii care are deja 2 ani de la apariţie.
Cărţile odată lansate îşi văd de drum. Mă bucur de succesul lor de la distanţă căci eu mă chinui cu volumul 3 al Micii trilogii a marginalilor.
Recent am primit o apreciere neaşteptată de la Iosif Ţon, unul dintre cei mai cunoscuţi lideri şi disidenţi ai “sectanţilor” români.
Dragă Vasile,
Când aveam şapte ani (1941) am mers la şcoală la Aiud. Invăţătorul (de unde va fi ştiut?) le-a spus la ceilalţi copii din clasa I-a ca au intre ei “un pocăit” şi le-a explicat că pocăiţii sunt oameni care “s-au lepădat de legea strămoşească”, prin urmare sunt trădători de neam. Ştiu că după aceasta copiii nu mai voiau să se joace cu mine. Cel mai dureros pentru mine era ca atunci când jucau fotbal, pe mine ma alungau de o parte. Nu aveam ce căuta între ei.
Când eram în clasa a treia, preotul care preda ora de religie m-a bătut fiindcă am refuzat să-mi fac semnul crucii (mai târziu am spus că aceasta a fost prima mea experienţă religioasă).
Aşa am trecut prin toate fazele şcolii: liceu, universitate.
Pe scurt, vreau şă ştii ca “Sectanţii” este istoria vieţii mele, cu toate bogăţiile de culori ale trăirilor “pocăiţilor”.
Am sorbit-o şi am trăit-o! Pentru mine este o comoară inestimabilă!
De unde vine „omul de stânga” – așa cum își zice – Vasile Ernu, scriitor român, eseist, comentator politic, cunoscut pentru cărțile sale „Născut în URSS”, „Sectanții”, „Bandiții”? Cum definește ceea ce numește „stânga mea” și cum a ajuns la astfel de convingeri cineva născut într-o familie „profund religioasă”, care a fost participant activ la mișcarea de eliberare națională, a făcut parte din primul val de basarabeni plecați la studii în România, este cetățean român stabilit cu traiul la București. Despre aceste și alte lucruri, Adrian Ianovici a stat de vorbă cu Vasile Ernu la baștina acestuia, în satul Colibași, raionul Cahul. „Într-un fel, e foarte straniu, eu sunt unul din oamenii de stânga care crede într-o construcție de tip Europa Statelor Unite, adică un proiect al statelor comune, o suprastructură de tip Uniunea Europeană. Mi-ar plăcea ca în această structură, cândva, să intre și statele estice, nu doar România și nu numai Republica Moldova, ci și Ucraina, și Rusia. Mie mi-ar plăcea să văd o Europă de la Lisabona la Vladivostok”, spune Vasile Ernu.
Scriitorul din Basarabia se află în plină mică trilogie a marginalilor, din care a publicat primele două volume: „Sectanţii” şi „Bandiţii”. Atenţie, urmează un interviu neconvenţional! Despre cultură şi războaie, despre cărţi, tineri şi nostalgie.
Andrei Crăciun: Ce zici, Vasile Ernu, începe războiul sau nu?
Vasile Ernu: Războiul e o formă de tragedie care pune în pericol pe oricine: și copiii, și bătrânii. E o formă de tragedie care bineînțeles că e preferabil să nu existe. Niciodată nu știi de unde iese monstrul. Monstrul e pe aproape, e în noi. Dar trebuie să îl ținem în frâu. E greu să dai un pronostic.
E prăbușirea Uniunii Sovietice cea mai mare catastrofă din secolul XX?
E unul dintre cele mai importante fenomene politice, e clar. Pentru unii a fost o catastrofă, pentru alții a fost o fericire. Pentru majoritatea a fost o fericire, drept dovadă că Uniunea Sovietică s-a destrămat fără să lupte nimeni pentru ea.
Citatul pe care ți l-am dat mai devreme e din Vladimir Putin.
Știu de unde e. E părerea lui Putin, să fie sănătos. Când nimeni nu iese să protesteze, înseamnă că erau de acord. A fost un consimțământ general vizibil. Nu a meritat nici măcar să te faci că lupți pentru Imperiul Sovietic. Acum, că această destrămare a avut efecte complicate sociale, politice, economice – asta e o altă discuție. Ține de destrămarea unui sistem. Generația noastră a fost foarte prinsă într-o mișcare de luptă împotriva comunismului. Eu adolescența mi-am trăit-o numai pe stradă, în veșnice proteste. Noi suntem generația Perestroika. Am crezut că distrugerea comunismului va fi un lucru foarte bun.
Și acum, la vârsta înțelepciunii?
Un asemenea regim nu aș susține niciodată, în niciun fel de condiții. Acel regim a avut niște elemente de stânga, dar și-a bătut joc de ele. Altfel, eu rămân un om de stânga, dar în niciun caz nu aș susține un regim ca acela.
VASILE ERNU ȘI NOSTALGIA, CARE E O ȚARĂ A MEMORIEI
Cu ce echipă românească de fotbal ții, Vasile? Sunt rapidist. Culmea e că la Cluj am stat într-o zonă ceferistă, și la București tot într-un cartier de ceferiști. Când am venit în România nu prea știam de fotbal. Știam de Steaua, bineînțeles. M-a mai atras Sportul Studențesc, dar mi-a plăcut mai mult Rapidul. Probabil și sensibilitatea mea pentru că erau ciuca bătăilor, și pentru că jucau la plesneală, când aveau ei chef. Plus galeria… Acum nu mai urmăresc și am înțeles că o duc rău, prin ligile mici… Dar Rapidul nu va muri! Cu cât ia mai multă bătaie, cu atât se întărește!
Ești nostalgic după Uniunea Sovietică? Nostalgia ține de timp, de istoria personală, de memoria. Nostalgia e o țară a memoriei. Ești nostalgic după copilărie, după tinerețe, un fel de rai al vieții tale. Nu are legătură cu ideologia. În literatură, nostalgia e foarte importantă. Dacă scoți nostalgia din Proust, ce rămâne? Niște prăjituri și niște floricele. Ca atare, eu nu văd un pericol în nostalgie.
Câte cărți ai scris, Vasile?
Am și câteva de interviuri. Cu ele, vreo șapte, cred.
Șapte cărți și un copil. Era mai bine să fie invers: șapte copii și o carte? Nu cred că făceam față. Am făcut copilul târziu, pentru că am avut o adolescență și o tinereță foarte prelungite. Prin cârciume, mai întâlnesc oameni care puteau să îmi fie copii și atunci îmi dau seama că am îmbătrânit. Înainte mai întâlneam oameni născuți în 1990, dar acum întâlnesc născuți în 2000! Dar ne înțelegem, nu e nicio problemă. Îmi place să fiu prieten cu tinerii.
VASILE ERNU, PROVOCĂRILE, MOSCOVA, TANCURILE SOVIETICE, SUCCESUL RELATIV
Te simți integrat în cultura noastră semi-occidentală, aici, la porțile Orientului? Cumva, da. Mi-am găsit un anumit tip de problematici care mă individualizează. Alerg și cu o concurență mai mică, sunt avantajat. Îmi place să mai pun sare pe rană.
Ești un agent provocator? Da, e bine să provoci, oamenii încep să își pună întrebări când sunt provocați.
Ești un agent al Kremlinului, Vasile?
(râde) Eu tot spun că nu un agent, ci un garant: ofer garanția că, atâta timp cât o să-i meargă bine lui Ernu în România, Rusia nu o să invadeze țara. Ne lasă în pace. Așa că e important să-mi meargă mie bine, și nu o să avem probleme de la Moscova (râde).
Îți merge bine, Vasile?
Nu foarte bine. Fiți atenți! Dar nici rău încât să fie nevoie de tancurile sovietice, pardon rusești, să mă scoată din rahat. Mă decurc. Putin să stea la el acasă, în Moscova.
Dumneata ești tradus în mai multe limbi.
Inclusiv în rusă.
Și în georgiană, am văzut. Da, nici nu știam să țin cartea în mână când am primit-o. Arată ca niște cârlionți literele alea, foarte frumos. Sunt tradus în zece limbi. Așadar am un succes relativ, cum e totul în România: relativ. Am vândut zeci de mii de cărți, oricum. Născut în URSS a avut multe ediții, le place oamenilor, mă bucur. De fapt, știi, sunt puțini cititori în România, ne batem mulți scriitori pe aceiași cititori.
Tu citești?
Da. Citesc și multă literatură română contemporană. O perioadă n-am mai citit, și am simțit această lipsă.
VASILE ERNU ȘI SALARIILE GAZETARILOR DE ALTĂDATĂ…
Pe unde mai scrii, Vasile?
Pe la Adevărul, pe la CriticAtac. Ai, n-ai chef, scrii. E o muncă grea, plătită foarte prost. Tot ce ține de presă scrisă… e o situație tragică! Nu-mi dau seama ce se va întâmpla mai departe. E o situație fragilă în zona asta. Avem o problemă cât casa. Și e păcat, fiindcă sunt foarte mulți oameni talentați. Când citești de stabilitatea financiară a ziariștilor din Interbelic… Și nu de șefii de trusturi, ci de pălmașii de zi cu zi… Da, am vrea să avem acest job. Dar suntem foarte departe de Interbelic. Nu se mai poate trăi decent din această meserie! Mai scriu și în Moldova, dar și moldovenii plătesc la fel de precar ca la București. Asta e situația. Trebuie să găsim alte surse de existență. Dacă nu ne-am făcut bandiți, ca să spargem o bancă… Pentru noi e târziu. Și în banditism se începe de tânăr. Scrie și în cartea mea – Bandiții (râde).
Ești fericit, Vasile Ernu?
Nu sunt nefericit. Ești fericit când te scoli dimineață, vezi lumina soarelui, când te trezește copilul dimineața e bine. Cu vârsta, începi să te bucuri și de lucrurile astea. Cu vârsta, lentila se mărește și te bucuri de lucrurile mici.
Literatură mare, cum se spune, romane!, ai de gând să faci?
Nu știu. Nu m-am gândit. Eu folosesc un amestec de genuri. Reportaj, eseu, memorialistică. Nu sunt înnebunit să mi se pună eticheta de romancier. Lumea spune că fac bine ceea ce fac, așa că voi face înainte ce știu să fac. Cu siguranță, însă, nu voi scrie poezie.
De ce, Vasile? Ce-ai cu poezia?
N-am nimic. Chiar dimpotrivă, o respect prea mult și știu că nu aș face-o bine.
„Generația noastră a fost foarte prinsă într-o mișcare de luptă împotriva comunismului. Eu adolescența mi-am trăit-o numai pe stradă, în veșnice proteste. Noi suntem generația Perestroika. Am crezut că distrugerea comunismului va fi un lucru foarte bun.”
Vasile Ernu (46 de ani) tocmai a fost laureat cu un prestigios premiu oferit de revista “Observator Cultural”. Aflați că el a scris cea mai bună carte anul trecut, la categoria “Eseu-Publicistică”. Volumul se numește “Bandiții” și e parte din “Mica trilogie a marginalilor” gândită de scriitorul născut în Uniunea Sovietică.
Politic, inima basarabeanului Vasile Ernu e la stânga, dar în acest interviu nu ne-am abătut prea mult spre politică. Am vorbit despre literatură și vise și problema educației și problema muncii și despre fiul scriitorului, care este la grădiniță și s-a bătut cu un coleg încă din prima zi.
Despre sectanți, despre evreii mesianici, despre bandiți, despre precaritate și libertate. Și despre posibilitatea ca într-o zi Vasile Ernu să devină, de ce nu?, fochist.
Vasile, ai fost deunăzi laureat cu un nou şi prestigios premiu, al revistei „Observator Cultural”, pentru cartea “Bandiții” din “Mica trilogie a marginalilor”. Cum ai ajuns dumneata în această situaţie? Cum s-a întâmplat? Ei au un ritual clasic în care un juriu din mulți critici și colaboratori ai revistei votează un număr de cărți, pe secțiuni, după care un juriu de specialitate decide o carte din cele cinci-șase finaliste la o secțiune.
Iar dumneata ai fost câștigător la „Eseu-Publicistică”. La „Eseu-publicistică”, de data asta. Culmea, anul trecut, prima carte din trilogie a fost la „Memorialistică”, deci într-un an de zile cică mi-am schimbat genul, dar eu scriu cam la fel!
Asta e bine… Da, e bine, că nimeni nu știe exact ce gen scriu. Criticii, vreo cinci care au scris, au băgat-o în genuri diferite. De poezie am scăpat, deci nu sunt poet… Și premiul a venit după a patra sau a cincea nominalizare, că am fost nominalizat cam la toate cărțile pe care le-am scris…
Eşti un DiCaprio al “Observatorului Cultural”? La a cincea încercare s-a nimerit să fiu eu fericitul. M-am bucurat, am mulţumit şi-am plecat acasă.
Ai purtat şi un costum deja consacrat în lumea Literelor… Sacoul bunicului dumitale. Da, vin cu sacoul bunicului la asemenea ocazii. Aşa, măcar de sărbătorile literare!
Dar se ţine bine! E făcut în Uniunea Sovietică? În Imperiul Ţarist? E de contrabandă din perioada ţaristă, adus pe la Odessa, nu ştiu ce marcă e, ceva englezesc, oricum. Nu ştiu cum a ajuns la noi în familie. L-au purtat mulţi, dar se ţine bine, da!
Bunicul matern sau patern? Cel patern.
Ernu, şi el? De unde vine numele ăsta? Habar nu am. Există o mitologie pe care am folosit-o în primul volum, în „Sectanţii”; se spune că un străbunel de-al nostru ar fi venit din Transilvania, el era un soi de comerciant de vite în Austro-Ungaria. I s-a părut lui că era cam îngrămădit acolo de alţi comercianţi mai puternici, şi a găsit teren liber înspre gurile Dunării, şi s-a aciuat între Galaţi, Cetatea Albă, spre Odessa. Şi i-a mers, se pare, destul de binişor… Cel puţin şi-a întemeiat o familie. Străbunicul.
Tatăl bunicului cu costumul… Carevasăzică, domnule Ernu, tovarăşe Ernu, nu ai origini sănătoase. Nu. Aici el s-a amestecat cu o gaşcă de evrei mesianici… S-a căsătorit cu fiica unui evreu cizmar, care era unul din liderii liniei Rabinovici, unul dintre cei care au fondat această mişcare în Ucraina, în Moldova, în Basarabia, o comunitate destul de stranie, care se considerau un soi de creştini evrei, din ăia din catacombe, şi pe care îi urau şi creştinii şi evreii, deci cum era mai rău…
Sectanţi. Ai scris despre ei în prima carte din trilogie. Sectanţi. După care au evoluat în diverse forme, s-au combinat cu tot soiul de lucruri, au format o comunitate, şi despre această comunitate şi istoria ei de-a lungul a o sută de ani am scris. Povestesc că e o comunitate puţin cunoscută, dar cumva trece prin aceleaşi fenomene specifice unei comunităţi mici, care se confruntă cu o mie şi una probleme. Îşi organizează viaţa puţin diferit, e mai spre kibuţ; adică e așa: comuniştii vin, pleacă, fasciştii vin, pleacă, ei îşi văd de treaba lor. Îşi construiesc o viaţă destul de bună, dar sunt obişnuiţi să fie oile negre ale comunităţii. Nici nu ştii ce sunt, ştii că-s sectanţi, circulă tot soiul de mituri de-astea despre ei, că beau sângele copiilor… Oamenii însă sunt OK, dar rămân mai exigenţi, mai puritani cu viaţa lor. În mediul ortodox sună straniu; de exemplu, una din cele mai grele restricţii este să nu bei! Deci ruşii iartă tot: crimă, omor, viol, dar să nu bei, asta crimae maximă care se poate întâmpla…
Şi ei nu beau? Ei nu beau deloc. Și rușii nu i-au iertat!
VASILE ERNU ȘI ALCOOLUL CA O FORMĂ DE REZISTENȚĂ
Ai putea să fii sectant, Vasile?… Cu ceai e greu să rezişti în vremurile astea de tranziţie (râde).
Mai ales că tranziția e nesfârşită. Da, alcoolul e o formă de rezistenţă destul de la îndemână. Bandiţii beau ceai, un anumit tip de ceai, pe care-l fac într-o manieră destul de specială,care se transformă într-un fel de drog energizant; nu foarte puternic, dar destul cât să decolezi puţin… E o infuzie la îndemână, se bea în cantităţi mici, foarte fierbinte, pe stomacul gol, obligatoriu, creează o senzaţie aşa… funcţionează mai bine în zonele unde eşti închis, în puşcării…
După „Bandiţii” ce urmează să publici? Treaba e mai complicată, documentez încă, sunt departe de a fi terminat următoarea carte. Capitaliștii vor să nu mai scriu prin gazete despre actualitate, așa că mi-au dat o bursă în Croația, la Split.
Vor să te abată de la zi și să te târască în eseistică?
Asta vor. Știi cum era înainte: cine nu era pe linie scria mai la răcoare, înspre Siberia încolo, pe mine mă trimit la mare, la soare. Mă duc. Mă cam tem să nu-mi iasă o lucrare estivală (râde).
Ai titlul la ea? Se lucrează. Scriu despre o comunitate de evrei din zona noastră. Mă interesează cum se naște un conflict într-o comunitate mică, un fel de război civil intim. Mă interesează istoria unei comunități pe optzeci de ani, așa. Cărțile mele sunt construite pe acest tipar. Mica trilogie e gândită așa: urmăresc o comunitate în relație cu puterea, care e de multe feluri, nu doar politică. Și cu cartea asta închei Mica trilogie pentru că mai sunt și alte lucruri de făcut în viață.
Cât timp ți-a consumat Mica? Cu documentare și tot, cinci ani cel puțin. Bine, am mai făcut ceva pe lângă, am mai făcut mici cărți de interviuri, am mai făcut o copil, care termină grădinița deja… Urmează clasa zero, ne pregătim pentru o nouă etapă în viață – cea cu școlile. Aștept să văd ce urmează, la școală se petrec mai multe, sunt și mulți părinți care sunt permanent implicați – și destul de straniu – în noul proces de educație. Acolo unde locuiesc sunt multe școli „bune” și mă tem de școlile “bune”. Dar nici nu mă pot muta în alt cartier pentru că acolo am casa.
VASILE ERNU ȘI TATĂL SĂU, ABACUL, PIANUL ȘI MUTAREA ÎN ROMÂNIA
Tu când erai în anii de acum ai fiului tău unde ai învățat carte? Într-un sat din sudul Basarabiei, acolo aveau părinții mei slujbele. În zona Cahul, pe malul Prutului. După care ne-am mai mișcat prin zonă. Taică-miu era economist, omul care făcea calculele cu abacul. Toată lumea lucra numai cu abacul – și sume mari. Și fiind sectant aveau și încredere în el. Calcula sume imense. Știa și să cânte la pian tata. Dar din abac a trăit. Apoi am terminat în Chișinău. M-am mutat în România în 1990.
Câți ani aveai? 19 ani. Imediat după Revoluție. 1990-1996 am stat în Iași, am făcut Facultatea de Filosofie. Am stat și la cămin și în gazdă, am avut un traseu clasic de student. Apoi am stat zece ani la Cluj. Am prins domnia lui Funar în toată nebunia ei. Am stat cu fundul pe multe bănci tricolore, am aruncat gunoiul în multe pubele tricolore și era foarte straniu. Și în 2005 m-am mutat la București.
Cum era la Cluj?
Clujul este oricum foarte bizar. E un oraș foarte conservator, oricât ar părea acum de progresit față de București. O să tot spun, și fără nicio răutate, și doar ca o constatare, după zece ani acolo: e un filon foarte conservator în Cluj. Și e și un oraș destul de rural. Cred că s-a întâmplat așa din cauza faptului că acest oraș este unguresc, prezența românilor e târzie, în Interbelic erau minoritari. În România Mare se încearcă o românizare a orașului, dar e reușită doar parțial. Și mare parte din populație vine din mediul rural, și ei rămân rurali. Le trebuie câteva generații ca să se urbanizeze cu adevărat. Urbanizarea puternică are loc sub comuniști, când a avut loc și industrializarea. Și apoi au mai venit și moldovenii peste ei (râde).
Tu ești un citadin, Vasile?
Da, chiar dacă apreciez multe lucruri din zona rurală și călătoresc prin sate. Tu știi că îmi place să merg la clasa a II-a cu trenul, și că i-aș pune pe toți cei care conduc în România să facă de două ori pe an o călătorie la clasa a II-a prin toată țara, să o înțeleagă. Îmi plac mult orășelele mici, pentru că acolo se văd mult mai bine transformările. Iubesc și Iașiul și Clujul, dar cel mai bine mă simt în București.
VASILE ERNU ȘI PROBLEMA EDUCAȚIEI
Și după Trilogie, ce planuri ai cu viața în scris?
Dacă briza va fi bună, dacă va fi pace și se vor coace cireșele la timp și strugurii vor fi culeși la timp, sper să merg înainte cu proiectele pe care le am în cap. Dar pe rând. Acum scriu o carte pentru copii.
Din experiența paternității dumitale. Acum, tot stând prin parcuri, cunoscând mai bine copiii, e un subiect foarte important în familie. Acum, băiatul meu s-a bătut deja în prima zi de grădiniță. S-a supărat, a și dat, a și primit. Toate fac parte din experiență. Și cartea mea “Bandiții” este, până la urmă, tot o carte despre educație.
O educație în negativ.
Exact așa. Și de aceea eroul principal e un copil care crește și tot își pune probleme. Ce e cu legea, ce e cu morala, de ce ne atrage negativul, de ce vrem să încălcăm regulile? O mică trecere pe roșu poate să îți strice viața pentru totdeauna. Mă interesează și dresajul. Cum se dresează tot felul de animale. Povestea jocului…
E o carte despre devenire. A fost primită mai bine “Bandiții” decât “Sectanții”?
Da. S-a vândut superior, oamenilor le plac bandiții, e clar. Critica pozitivă și vânzările bune nu prea merg, dar la mine au mers. Nu pot să spun că nu a avut succes. Mă temeam să nu fie văzută doar ca o poveste exotică.
VASILE ERNU ȘI PROBLEMA MUNCII
Dumneata reușești să trăiești din cărțile pe care le vinzi? Sau ai slujbă, Vasile?
Nu am o slujbă stabilă. Lucrez cu ziua (râde). Prestez diferite servicii. Dar noi, familia noastră, trăim într-o precaritate asumată, pentru mai multă libertate.
Devii neoconservator, Vasile?
Deocamdată, nu. Dar un job cald toată lumea vrea. Poate o să mă fac fochist la un subsol de bloc.
Ai vrea să devii fochist? Să fii un proletar adevărat?
Recunosc: nu-mi plac deloc muncile fizice. Aș introduce în Constituție dreptul la lene. Nu trebuie să ne temem de leneși, fiindcă ei își asumă un risc destul de mare. Mai ales în zilele noastre când există un exces de muncă. Cred că unele meserii au nevoie de lene. Scriitorii au nevoie de lene.
Trăiești precar?
Da, toată generația noastră e dominată de un anumit tip de precaritate. Nu avem stabilitatea pe care au cunoscut-o părinții noștri, și nu avem nici aceleași posibilități pe care le au cei care sunt astăzi foarte tineri. Am căzut la mijloc. Nu am prins cheag în vechiul regim, nu aveam cum pentru că eram prea tineri. Avem – cel mult – un apartament de la părinți. În noul regim ne-am avântat cu un entuziasm nebun, în anii `90, și acum am obosit și vedem că am cam luat-o în freză. Joburi stabile – niet! Contracte de muncă precare și tot timpul în mișcare. Și văd un stres foarte mare în mulți dintre noi. Familiile – praf, slujbele – mereu nesigure! Și vine vârsta când începi să plătești. Un ficat, un rinichi…
Te dor șalele, Vasile Ernu? Da, dor. Am norocul că mă mișc în parc cu copilul. Nu mai rezist la nopți nedormite, mă recuperez mai greu.
Ce se întâmplă prin lume? Dumneata ești bicultural, româno-rus, vezi poate mai bine. Vine războiul cel mare? Murim, Vasile? Ce ne facem cu navele din Mediterana?
S-au adunat prea multe arme în lume, prea multe nave, prea multe avioane, prea multă muniție, prea multă frustrare. Sper să nu fim martorii unui război în Europa, pentru că în restul lumii suntem deja. Europa s-a obișnuit cu o stare îndelungată de pace. Nu avem memoria directă a unui război. Știm doar din filme și din cărți, ceea ce e foarte diferit. Nu văd cum am putea lupta pentru țară, când știm cum e condusă și de cine. Nu merită. În același timp, nu suntem obișnuiți cu penuria. Brusc să ni se spună că nu mai avem pâine! Maică-mea e generația războiului și a marii foamete din Basarabia, din 1946-1947-1948. Pentru ea, bunăstarea e o chestiune de pâine. Mă întreabă mereu dacă am pâine. Dacă am pâine, e bine. Noi avem pretenții mult mai mari, pentru că au fost câteva generații la rând care au tot acumulat. Ne-am obișnuit cu confortul, ne-am îmburghezit, și nu e rău că e așa, e visul oricui să trăiască bine, să fie liber și să nu muncească, nu?
“Maică-mea e generația războiului și a marii foamete din Basarabia, din 1946-1947-1948. Pentru ea, bunăstarea e o chestiune de pâine. Mă întreabă mereu dacă am pâine. Dacă am pâine, e bine.”Vasile Ernu
Am fost invitat în luna mai la Tîrgul Internaţional de carte de la Praga. Aici am avut prezentarea primelor două volume din Mica trilogie a marginalilor: Sectanţii şi Bandiţii.
De acolo am mers direct la Zilele Literaturii Române unde am am avut două conferinţe pe tema: De la sectă la bandă: forme de marginalitate în regimurile represive. Ele au avut loc la Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu“ din oraşul Cahul şi la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie si Filosofie, Departamentul de Filosofie și Antropologie. Am mai avut organizată o dezbatere aprinsă la barul Embargo.
Cartea Banditii este, dupa Sectantii, a doua parte din Mica trilogie a marginalilor. De aceasta data, Vasile Ernu pune accentul pe antropologia lumii interlope din perioada sovietica.
Societatea sovietica a fost bine familiarizata cu manierele criminalilor. Pe timpul lui Stalin, multi au fost in penitenciare impreuna cu criminalii. In perioada „vegetariana“ post stalinista, justitia sovietica a continuat de asemenea sa trimita in lagare multe persoane pentru infractiuni minore. Iosif Brodskii isi aducea aminte cum, pe timpul asa-numitei „tranzitii“, a intalnit un taran in varsta, condamnat la cativa ani de inchisoare pentru furt din „avutia poporului“, care consta dintr-un sac cu ingrasaminte. Detinutii „cu experienta“ erau o parte inseparabila a peisajului sovietic cotidian. De exemplu, incepand cu anii ’60, cand infractorii au inceput sa fie recrutati pentru serviciul militar obligatoriu, acestia si-au transferat manierele in mediul soldatilor. Problema mai multor orase din perioada sovietica tarzie era reprezentata de grupurile de tineri din care banditii isi implineau randurile. Traditia criminala nu a fost o parte intr-atat de marginala a societatii sovietice. In era post-sovietica, banditii nu numai ca si-au consolidat pozitiile; impreuna cu „nomenclatura“ si cu „fortele de securitate“ comuniste, au constituit patura dominanta a societatii, ocupand pozitii importante atat in mediul de afaceri, cat si in guvern.
Vasile Ernu prezinta cititorului roman partea de sub apa a aisbergului sovietic, oferind o „descriere consistenta“ (Klifford Girts) a lumii marginalilor antisociali, care si-au impus manierele majoritatii si au devenit parte a elitei societatilor post-sovietice. Principala sursa de informatii despre lumea interlopa este Profesorul, pe care Ernu l-a cunoscut de multi ani, „hot in lege“ din Odessa. Cu sprijinul lui, Vasile Ernu a reusit sa ia peste zece interviuri de la reprezentanti de seama ai lumii interlope. Printre informatorii autorului se numara un contrabandist, un hot de buzunare, o detinatoare de bordel, un cersetor profesionist si chiar un asasin. In carte sunt descrise ierarhiile penale, cutuma banditilor si specializarea profesionala, iar autorul povesteste despre limbajul secret al hotilor, semiotica tatuajelor lor, structurile criminale de zi cu zi etc.
Autorul are o conceptie originala asupra functiei sociale a lumii interlope. Eroii din prima carte a trilogiei, sectantii, sunt prezentati drept „ingerii albi“ care tind sa ispaseasca pacatele omenirii printr-un comportament de jertfe si sa-i indrepte spre calea mantuirii spirituale. Banditii sunt „ingerii negri“, care prin crime forteaza majoritatea inerta sa nu uite de Dumnezeu si totodata ii ajuta sa scape. De asemenea, banditii sunt instrumentul divin care ofera posibilitatea de masurare a credintei „iovilor“, ascultatorilor lui Dumnezeu. Acest punct de vedere mefistofelic, conform epigrafului la Maestrul si Margareta („Eu sunt o parte din acea putere care vesnic doreste raul si vesnic face fapte bune“), il demonstreaza Profesorul mentionat mai sus.
Un alt bandit din discutia cu Ernu isi compara fratii de breasla cu ingerii pedepsitori ai Apocalipsei. Pentru autor, care a crescut intr-o familie religioasa, o astfel de abordare este extrem de impresionanta. Este dificil de judecat in ce masura acest punct de vedere este raspandit in mediul infractional. In orice caz, este o ipoteza interesanta a retoricii de autojustificare produsa de comunitatea criminala, care necesita a fi verificata intr-o lucrare mai mare.
Ernu subliniaza ca multi banditi sunt extrem de religiosi. Conform concepului „ingerilor negri“, el descrie lumea interlopa ca pe un fel de Biserica din catacombe, un ordin monahal cu propriul crez, propriul decalog si ritualurile sale. Trebuie sa fim de acord cu aceste paralele. Autorul deseori scrie ca „hotul cinstit“ din perioada sovietica nu avea dreptul la proprietate, familie si documente. Calugarii crestini, de asemenea, nu au dreptul la proprietate si familie. Refuzul documentelor de stat si substituirea numelui din actele oficiale cu porecla de hot sunt din nou asemanatoare cu inlocuirea numelui lumesc cu numele monahal.
Conceptele de ingeri albi si negri ne permit sa facem legatura intr-un sens general intre Sectanti si Banditi. Printre altele, conceptul trezeste imaginatia cititorului, fortandu-l sa se gandeasca cum eroii celui de-al treilea volum al Micii trilogii, anume Izgoi-Jidi, vor fi inclusi in aceasta „ierarhie a ingerilor“.
Cuvantul trebuie insotit de disponibilitatea de face sacrificii
Cu toate acestea, consider ca paralelele crestine ne indeparteaza de la intelegerea naturii precrestine a lumii criminale. Din pacate, Vasile Ernu nu este familiarizat, cel mai probabil, cu lucrarea remarcabilului arheolog si antropolog rus Lev Klein, Lumea inversa. In aceasta carte, Klein isi prezinta experienta din inchisoare si ajunge la concluzia ca, in conditiile nefavorabile din penitenciar, armata etc., structura sociala se degradeaza rapid pana la nivel „primitiv“. William Golding, in distopia Imparatul mustelor, a descris aceasta degradare imediata intr-o forma artistica impresionanta. Mark Tkaciuk, directorul {colii Antropologice Superioare, a numit pe buna dreptate acest fenomen „gravitatie sociala“: miscarea in sus a societatii necesita o perioada lunga de timp si concentrarea tuturor puterilor fizice si mentale; caderea in starea arhaica initiala are loc rapid si automat.
Ernu subliniaza in mod repetat existenta a ceea ce el numeste caste banditesti si a unor superstitii arhaice, insa conceptul de arhaic nu se afla in centrul descrierilor sale. Insusi cuvantul este folosit o singura data in text. Concentrarea pe „religios“ nu i-a permis autorului sa reprezinte lumea banditilor ca pe o societate primitiva tipica, cu toate ca din multe dintre descrierile sale se desprind aspecte care tin de caracterul fara indoiala arhaic al corporatiei banditesti.
In carte se aduce aminte deseori despre atitudinea extrem de responsabila a banditilor fata de cuvant. In viziunea lor religioasa, cuvantul trebuie sa fie insotit de disponibilitatea de face sacrificii. Pentru nerespectarea cuvantului prin fapta, sunt nevoiti sa plateasca un pret mare. Taierea limbii pentru informatii false este una dintre cele mai usoare pedepse. Este remarcabil faptul ca se pedepseste „pacatuind“ cu o parte din corp. Autorul isi aminteste cum, in fata sa, Profesorul i-a taiat degetul unui „soldat“ de-al sau pentru ca acela, dintr-o neintelegere, l-a lovit pe tanarul Ernu. La fel si in acest caz, se pedepseste o parte, pacatuind cu o parte din corp. Este un sacrificiu tipic pars pro to (parte dintr-un intreg), caracteristic populatiilor arhaice. Acestea, alaturi de alte fapte descrise de Ernu, in special ritualurile de initiere si cultura tatuajelor, ne permit sa presupunem ca religiozitatea din lumea banditilor se explica prin caracterul sau arhaic, in care lumescul si divinul sunt omogene. In aceasta consta si diferenta fundamentala dintre banditi si sectanti, care sunt produsul societatii de clasa, unde adevarata credinta se specializeaza, se separa de majoritatea pasiva, se transforma in comunitati de monahi si disidenti religiosi. In opinia mea, descrierea lumii hotilor a lui Klein (lideri, drujina, oamenii de rand) este mai aproape de realitate decat Biserica „ingerilor negri“ a lui Ernu.
Banditiieste scrisa in acelasi mod ca Sectantii, genul acestor carti poate fi definit ca nonfictiune lirica. Ernu prezinta etnografia marginalilor ca parte a vietii sale. Viata sectantilor este intr-adevar copilaria sa si vietile a patru generatii din familia sa. Aceasta experienta este suficienta pentru a face o descriere bogata fara a apela la surse literare. Prin urmare, textul („tesatura“, lat.) volumului Sectantii este extrem de dens si nu exista nici o scapare. Dar viata banditilor nu este a lui Ernu. Nu sunt suficiente experientele personale si marturiile informatorilor pentru crearea unei viziuni intregi, lucru evident. Din acest motiv, autorul cartii Banditii este nevoit sa completeze lacunele cu mici trucuri literare. La inceputul fiecarui capitol, el traseaza linii eseistice extinse, include in text citate lungi din Biblie, prezinta pasaje ample din folclorul hotilor. Cititorul roman, spre deosebire de cel rus, nu este familiarizat cu aceste „capodopere“, dar cred ca, pentru a avea o idee generala despre acestea, este suficienta cunoasterea catorva citate. Insesi eseurile incluse de Ernu sunt curioase, mi-ar placea sa le citesc ca lucrari aparte, insa ca parte a cartii ele distrag atentia de la tema principala, astfel ca apare senzatia ca autorul intinde texul in mod intentionat. In opinia mea, cartea ar fi castigat daca Ernu inlocuia aceste devieri de la tema cu informatii din literatura de cercetare si din memorialistica. Astfel i-ar fi oferit cititorului posibilitatea sa verifice informatiile aflate de la eroii sai. Fara aceasta verificare, autorul nu a reusit sa evite greseli.
Descriind castele banditilor, Ernu caracterizeaza barbatii in mod gresit, drept „clasa de mijloc a lumii interlope“. Disidentul Valerii Abramkin, fost detinut si luptator pentru drepturile detinutilor, scrie in volumul Cum sa supravietuiesti intr-un penitenciar sovietic ca de fapt casta barbatilor este compusa „in general din oameni intamplatori inchisi in penitenciar. Pe unul sotia l-a inchis pentru betii, altul a furat ceva nesemnificativ, cel de colo e aici pentru o bataie, iar astuia i-au fabricat un dosar. Iata cine sunt oamenii aflati intamplator in penitenciar, fie pentru o bataie, fie pentru ca odata a furat“, multi din ei nu au facut parte din lumea hotilor pana la penitenciar, iar majoritatea nici dupa penitenciar nu aveau nimic in comun cu banditii.
„Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“ – Lenin
Avantajul noii carti scrise de Ernu este ca subliniaza un fapt simplu: nu este evident pentru intreaga lume ca, dupa destramarea lagarului socialist, ticalosii au devenit crema societatii. Unul dintre capitole este dedicat intalnirii cu un fost bandit, care s-a transformat in oligarh. Noul stalp al societatii tinde sa-si legitimeze statutul respectabil de curand dobandit, scop pentru care isi apropie intelectuali romani. Acestia sunt cei care, unul dupa altul, se arunca la usa care se deschide spre un hau. Banditul cinic se lauda ca nu e nevoie sa-si cenzureze clientela intelectuala. Pentru banii pe care ii promite, se cenzureaza singuri. Acest afront invie cuvintele lui Lenin, care intr-un moment similar a spus ca: „Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“.
Nu pot sa nu amintesc despre un vechi experiment cu antropoidele. Maimutele au fost invatate sa foloseasca o pompa de mana, iar pentru un anumit numar de miscari primeau un jeton. Puteau sa introduca jetonul intr-un aparat pentru a-si alege de mancare. Cardul de maimute imediat s-a impartit in trei grupuri. Majoritatea pompau cinstit. Cele mai sanatoase maimute, „banditii“, stateau in picioare langa automat si luau o parte din jetoane de la „lucratori“ drept tribut. Al treilea grup ii servea pe „banditi“, incercau in diverse feluri sa-i amuze si tot de la ei sa cerseasca. Nu stiu ce parere aveti, dar mie imi pare ca noi, intelighentia/intelectualii de azi, ne asemanam cu acele maimute cersetoare. Din cauza noastra, banditii jefuiesc muncitorii nu doar in Romania, in Moldova sau in Rusia, ci peste tot in lume. Daca vi s-a facut rusine, atunci noua lucrare de Vasile Ernu si-a atins scopul.
Traducere din limba rusa: Sergiu Bejenari
Serghei Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt-Petersburg „Nestor-Istoria“. Locuieste la Sankt-Petersburg si Chisinau.
„Bandiţii” e a doua parte a micii trilogii a marginalilor, de Vasile Ernu, şi se citeşte aproape cu acelaşi interes şi plăcere precum „Sectanţii”, prima parte a trilogiei. „Sectanţii” e mai fascinantă pentru că e scrisă din interior, scriitorul cunoscînd la perfecţie tema, fiind vorba de secta din care face parte familia Ernu, „secta mea”, iar „Bandiţii” este o carte scrisă, totuşi, din exterior, protagonistul nefăcînd parte, fireşte, din „secta” despre care povesteşte. Dar, ingenios şi hîrtu, cum îl ştim, Vasile Ernu rezolvă schema din doi paşi şi trei mişcări. Deşi personajul principal al cărţii este Profesorul, ultimul mare bandit pe stil vechi, „erou negativ”, narator este scriitorul (Pisateli), dar acesta-şi începe naraţiunea de cînd îl vede prima oară pe Profesor, la vreo 7 ani. După ce-a terminat clasa întîi, fiindcă a învăţat foarte bine, protagonistul cărţii a fost luat de tatăl său la plimbare pînă la Odesa, călătorie pe care acesta nu o va uita niciodată, oraş care a făcut ca nici un alt oraş din lume să nu-l mai impresioneze, fiindcă Odesa a devenit pentru el Oraşul. La Odesa copilul este dus la fabrica de ciocolată, apoi îl întîlneşte pe „unul dintre eroii vieţii mele, un înger negru cu un suflet prins între rai şi iad, care pentru mine urma să fie un înger păzitor, dar care mi-a deschis calea spre o lume monstruoasă”, Profesorul, pe la care taică-so (Sectantul) trece, încercînd să-l aducă pe calea cea bună. Profesorul e un fel de unchi, căruia viaţa i-a oferit doar două „profesii”: cerşetoria şi banditismul. Vasile Ernu ne povesteşte despre lumea bandiţilor din URSS mai întîi prin prisma acestui copil, apoi prin ochii aceluiaşi om, doar că adolescent, tînăr şi tot aşa, pînă ajungem în zilele noastre. Scriitorul (personajul care e scriitor în carte, nu neapărat Vasile Ernu), prieten cu Profesorul încă din copilărie, îi cunoaşte, ajutat de Profesor, pe cei mai temuţi şi respectaţi bandiţi din toate domeniile, de la tatuatorul bandiţilor, cerşetori, hoţi de buzunare, la patroana bordelului de pe Moldovanca, Odesa şi cel mai renumit killer (între cuţit şi icoane), şi ne povesteşte despre ei. O lume cu care nici măcar Profesorul nu ne recomandă să ne întîlnim vreodată (deşi e cam inevitabil, pînă la urmă, spune acesta), dar e o lume foarte interesantă, despre care cei mai mulţi dintre noi nu ştim aproape nimic. Vasile Ernu a riscat intrînd acolo unde „fraierii” nu au ce căuta, s-a întîlnit cu ei, i-a ascultat, i-a studiat şi ne-a povestit, „Bandiţii” fiind mai mult decît un roman, chiar dacă e scris aşa. Da, cartea asta poate fi citită şi ca un roman şi dacă sub titlu ar fi fost scris „roman” nimeni nu s-ar fi întrebat dacă e sau nu o operă artistică.
Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!
Vasile Ernu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”, Editura Polirom, 2016
