Câteva aspecte ale discursului lui Vasile Ernu – de Arthur SUCIU
Revista Vatra nr.7 / 2017
Cărţile lui Vasile Ernu au fost premiate sau nominalizate la premii pentru roman, memorialistică, eseu, publicistică. Structura textelor sale este una complexă şi variază, desigur, de la o carte la alta, dar dificultatea încadrării nu ţine de această structură, ci de criteriile de operare. Împărţirea în genuri a fost oricum de mult timp contestată, iar Ernu, prin ceea ce scrie, nu face decât să confirme acest lucru. Oricare le-ar fi factura (literară, jurnalistică, filosofică etc.), textele se împart în două mari grupe: cele care contribuie la crearea discursului dominant al unei societăţi la un moment dat şi cele care se opun acestui discurs. În profunzime, cărţile lui Ernu nu sunt altceva decât distanţări faţă de discursul dominant, iar forma textelor sale corespunde strategiei de distanţare (nu dorinţei de a aparţine unui gen). Care este însă strategia lui Vasile Ernu?
În 2006, când a apărut Născut în URSS, cartea sa de debut, discursul dominat era cel pro-european (şi anticomunist). Titlul în sine a şocat şi a creat o serie de atribuiri şi ambiguităţi: sunt născut în URSS, ceea ce poate fi mai rău (dar şi mai bine sau mai relevant) decât să te fi născut în România lui Ceauşescu; sunt născut în URSS, deci sunt un străin sau măcar un român străin; sunt născut în URSS, dar asta înseamnă oare că sunt comunist, că am rămas comunist? sunt născut în URSS, nu în Uniunea Europeană; sunt născut într-un imperiu, sunt născut în Imperiul Răului etc. Când Ernu şi-a scris cartea, URSS nu mai exista, dar ea a însemnat ceva pentru autor de vreme ce apare chiar în titlul cărţii sale. Acesta este un fapt. Putem discuta despre semnificaţiile lui politice (Naşterea este un act politic? În ce măsură, acceptând să ne nască într-un sistem, părinţii noştri au cauţionat acel sistem, noi fiind probele cele mai palpabile ale cauţionării?), dar înainte de orice el este un fapt. Or, tocmai aceasta a atras atenţia, căci atunci când vorbim despre comunism, despre Ceauşescu, despre URSS, avem în vedere nu în primul rând o ideologie sau un sistem politic, ci viaţa celor care au trăit în comunism. În raport cu ideologia anti-comunistă şi pro-europeană, Ernu spune o poveste: noi am trăit în comunism, copilăria, viaţa noastră este acolo.
Aşadar, încă de la început, Ernu adoptă o poziţie dislocantă, cu multiple consecinţe. Ea permite o reconstrucţie a trecutului diferită de a ideologiei anti-comuniste (fără a fi pro-comunistă), precum şi o redefinire a contractului social, a proiectului social, ţinând cont în egală măsură de victimele comunismului şi de cele ale căderii comunismului (masele pauperizate). Cărţile şi articolele lui Ernu (şi mai ales Ultimii eretici ai Imperiului, 2009) sunt, în mare parte, o încercare de a dezvolta aceste idei cuprinse în cartea sa de debut. Mult timp, el a fost identificat cu un marxist pop, iar poziţiile sale publice, provocatoare dar nu scandaloase, au şi încurajat, până la un punct, această identificare. Marxismul pop şi nostalgic este însă doar primul cerc al poziţiei sale. Următorul cerc devine vizibil în primele volume ale unei trilogii a marginalilor, Sectanţii (2015) şi Bandiţii (2016).
Fără îndoială, trebuia să aflăm din aceste cărţi că faptul de-a se fi născut în URSS nu era decât semnul contingenţei şi că, dacă e să fim precişi, locul naşterii este Bugeacul. Această precizare are, la rândul ei, mai multe efecte, dar cel mai important este revelarea indeterminării ontologice a lumii în care Ernu s-a născut şi a trăit. Sunt deja faimoase explicaţiile personajelor din Sectanţii, care mărturisesc că, deşi nu şi-au părăsit locurile natale, au trăit în mai multe ţări şi, evident, sub mai multe regimuri. Bugeacul este simbolul unei lumi lipsite de consistenţă ontologică, dar el rămâne, cu cronica teoriei 54 toate acestea, centrul acestei lumi, cel puţin al lumii lui Vasile Ernu. Paradoxul poziţiei e rezolvat de o nostalgie tot mai grea, care umple nefiinţa locului cu fiinţa plină a copilăriei. S-a observat prea puţin că acţiunea din cele două cărţi ale trilogiei marginalilor descrie o poziţie distanţată faţă de URSS. Sectanţii şi bandiţii săi se luptă cu sistemul sovietic. La Ernu, pro-rusismul nu e nici comunism, nici putinism, ci se manifestă printr-un soi de comportament tipic european, de ”deschidere a dialogului”. Mai multe din cărţile sale (Intelighenţia rusă azi, Intelighenţia basarabeană azi, Ucraina live) sunt încercări de a crea punţi de înţelegere şi de dialog în spaţiul exsovietic, foarte puţin cunoscut la noi.
Cărţile lui Vasile Ernu sunt definite în fel şi chip: naraţiune non-ficţională, studiu antropologic, eseu (eseu înseamnă aproape orice) etc. Două aspecte sunt foarte rar sau aproape niciodată enunţate: caracterul filosofic al textelor lui şi caracterul lor literar. Mihai Iovănel apreciază, în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura MLR, 2017) că apariţia cărţii Născut în URSS a fost ”un moment remarcabil al resetării raportului dintre stânga şi dreapta” (p. 73), ceea ce cred că e corect, în plan ideologic. Totodată, cred că, prin dimensiunea ei existenţială, proza lui Vasile Ernu aparţine generaţiei 2000. Critica literară de la noi are, din păcate, un ochi prea puţin filosofic, astfel că producţiile literare ale filosofilor sunt, adesea, pur şi simplu ignorate, considerându-se că ele nu participă la schimbările de limbaj din literatură. La fel de importante ca schimbările de limbaj sunt însă schimbările de idei. Mizele filosofilor generaţiei 2000, care au adoptat discursul literar, sunt invizibile deocamdată criticilor literari. În cazul lui Ernu, discursul literar corespunde unor necesităţi de natură filosofică (nu sunt o schimbare de limbaj, ci o schimbare de poziţie), parte a raportării la câmpul filosofic şi la filosofia universitară. În acelaşi timp, s-a subliniat prea puţin caracterul filosofic al textelor lui Vasile Ernu. Acest fapt este de-a dreptul ciudat, căci Vasile Ernu este, în primul rând, filosof. E drept, filosofia sa nu are un caracter sistematic. Aş spune că are, dimpotrivă, un caracter democratic. În fapt, fiind construită pe o serie de distanţări, ironizări şi autoironizări, ea nu putea lua decât forma pe care a luat-o, fiind un hibrid de genuri. Ernu este însă filosof în cele mai elementare mişcări ale gândirii sale, punând la îndoială şi răsturnând lucrurile deja gândite. Vi se pare că bătaia e un lucru rău? Iată ce spune Ernu: „Bătaia e o formă de explorare a celuilalt” (Bandiţii, p. 86). Vi se pare că a bea alcool e un lucru rău? Ernu: ”… a bea este poate forma maximă a comunicării” (p. 146). Vi se pare că puşcăria este un lucru rău? Din nou: ”Viaţa adevărată începe odată cu puşcăria” (p. 150). Există o productivitate conceptuală (dar una de tip ironic), la Ernu, bine mascată sub poveşti dintre cele mai ciudate. Toate acestea arată predilecţia sa de a vedea lumea pe dos, ceea ce, după Hegel, este chiar dovada existenţei organului filosofic. Când toate ideologiile pe care Ernu le împărtăşeşte sau le combate vor deveni desuete, gândirea sa contestatară şi ironică va continua să fie vie.
Povestea Bandiţilor ajunge la deţinuţii din Cahul
În această toamnă, scriitorul Vasile Ernu va începe un turneu de lecturi şi discuţii cu deţinuţii penitenciarelor din Republica Moldova şi din România, cu prilejul apariţiei celui de-al doilea volum al Micii trilogii a marginalilor, Bandiţii, publicat în două ediţii la Editura Polirom (2016, 2017), în colecţia „Ego-grafii”, disponibil şi în ediţie digitală.
Prima întîlnire din această serie va avea loc vineri, 22 septembrie, de la ora 15:00, la Penitenciarul nr. 5, din Cahul. Întîlnirea se va încheia cu o donaţie de carte pentru biblioteca închisorii.
Evenimentul va avea loc în cadrul celei de-a doua ediţii a MOLDOX – Festivalul Internaţional de Film Documentar pentru Schimbare Socială ce se va desfăşura la Cahul, în perioada 23-28 septembrie, unde Vasile Ernu va modera dezbaterile şi evenimentele festivalului.
Intelighenţia basarabeană. În preajma unei sistematici
Ghenadie Nicu / Ziarul de Iaşi / 17.08.2017
Ce spun oamenii luaţi de Ernu la bani pe cât de mărunţi, pe atât de exacţi adesea are, într-adevăr, proprietatea de a complini, din varii puncte de vedere, din perspectiva unor experienţe absolut diferite în cele mai dese cazuri, povestea covorului moldovenesc – mică istorioară invocată de autor în prefaţa volumului, parabolă a unui prezent stratificat, în fapt, care nu poate fi înţeles fără o anume competenţă istorică şi de altă natură.
Vasile Ernu a scos anul trecut, la Cartier, o carte care a trecut cumva neobservată, deşi e aproape senzaţională prin spectacolul de mentalităţi: Intelighenţia basarabeană azi. E, propriu-zis, o sumă de interviuri cu scriitori, oameni politici, pictori, analişti. Pe unii îi cunosc personal, pe alţii din lecturi sau, ca în cazul lui Mark Tkaciuk, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova şi consilier al preşedintelui Voronin, din relatările sau alegaţiile presei. A fost şi ideologul, şi eminenţa cenuşie a PCRM. E cam greu, de nu imposibil, să ţi-l închipui într-un areopag (şi ca asta sunt coperţile cu interviuri), alături de acest personaj sinistru, pe Vladimir Beşleagă, de exemplu, căruia regimul comunist i-a schilodit destinul.
N-aş citit totuşi un anume cinism aici: ce spun oamenii luaţi de Ernu la bani pe cât de mărunţi, pe atât de exacţi adesea are, într-adevăr, proprietatea de a complini, din varii puncte de vedere, din perspectiva unor experienţe absolut diferite în cele mai dese cazuri, povestea covorului moldovenesc – mică istorioară invocată de autor în prefaţa volumului, parabolă a unui prezent stratificat, în fapt, care nu poate fi înţeles fără o anume competenţă istorică şi de altă natură.
Covorul, „moldovenesc”, din tinda casei părinteşti, a fost, cu o vorbă care te acroşează, călcat în picioare de patru generaţii: „Pe el au mers străbunicii, bunicii, părinţii şi toţi copiii şi nepoţii acestora”. Între timp s-a descusut pe la margini, a fost cârpit pe ici, pe colo, s-a subţiat, dar, spune autorul (şi remarca aruncă o punte spre tâlcul poveştii), „ţesătura lui de bază încă rezistă”.
Ei, bine, “istoria acestui covor este cumva şi istoria metaforică a Basarabiei, a familiei mele extinse, a locului din care vin”.
Avem, cu alte cuvinte, de a face cu un studiu în latenţă, punctul de coerenţă putând fi prezumat undeva la o altitudine sintetică. Volumul ar fi deci şi un preparativ. Ce frapează mai cu seamă (e şi decanul de vârstă din cohortă, un „link” aproape neverosimil spre o epocă estompată de ceaţa groasă a evocărilor de tot felul) este interviul cu Vladimir Beşleagă, romancierul.
Omul vine din Transnistria: s-a născut la Mălăieşti, fostul judeţ Tiraspol, în nebulosul 1931. O şansă extraordinară, să poţi lista şi regândi totul, cu propriul cap (şi cu flerul de prozator), din perspectiva zilei de azi şi cu o viziune nutrită de toate decepţiile şi revelaţiile perioadei. I-am mai citit din interviurile pe care le-a dat de-a lungul timpului, l-am intervievat însumi acum vreo doi ani: are o uimitoare plăcere a confesiunii, debordează copilăreşte de apropouri şi pune când nu te aştepţi – din reflex descriptiv, cu siguranţă – spotul pe câte un amănunt extraordinar.
Nu ştiam că părintele, „tata Vasile”, l-a numit la naştere Adolf: „Îl citise [numele] într-un calendar şi era al unui matematician german”. Dar Adolf Beşleagă?! Şi onomastica e sub vremi… Fapt e că prenumele ăsta l-a salvat mai târziu pe uşor bovaricul transnistrean: arestat în 1944 şi dus, împreună cu alţii, bănuiţi de simpatizarea sovieticilor, la Gestapo, a scăpat manevrând adeverinţa de naştere a fiului; „pe când ceilalţi mai toţi au fost executaţi”.
Te insolitează schimbarea de planuri. Beşleagă era copil când a început războiul, a fost martor ocular, după cum spune însuşi, de „când a fost bombardat Tiraspolul de aviaţia germană şi până în primăvara anului 1945, când am fost secerat de tifos”. Iată, până îmi precizez ideea, nişte eboşe din care se pot scoate tot atâtea nuvele: „Evacuaţie până aproape de Odesa. Revenire pe jos, în doi cu mama, acasă. Întâlnirea cu ofiţerul german. Tata în tranşele din Odesa asediată de trupele române. Căderea Odesei. Întoarcerea tatei”.
Frapant – încercam să spun – este unghiul proiecţiei, războiul, cu ororile pe care le cunoaştem până la sastisire din manuale şi pelicule, descoperindu-şi, în evocarea lui Beşleagă, o ciudată latură reconfortantă: „Războiul ne-a adus nouă, transnistrenilor, care ne-am aflat sub administraţie civilă română în anii 1941 – 1944, libertatea credinţei creştine, practicarea obiceiurilor strămoşeşti, restituirea pământurilor confiscate de colhozurile bolşevice, iar mie, copilului de 10 ani, şcoală românească”.
Nu prea cred: vorbele sunt ale aproape nonagenarului de acum, nu ale puştiului de atunci, viziunea e trimisă dinspre prezent, cu toate achiziţiile lui în ordine ideologică şi morală. Ernu nu insistă, deşi e cazul: o schiţă, chit că foarte vagă, de idilă în dricul atrocităţii generale! „Am citit, spune autorul Zborului frânt, atâta carte românească atuncea! Am mers liber cu uratul, colindul, cu chiraleisa, lucruri care ne erau interzise de regimul bolşevic. Ba, la acei ani, mă încumetam să merg la şezători, cu flăcăii…”. Şi adaugă frizând bizarul: „Am avut o copilărie de poveste!”
Nu cunosc culisele intervievărilor, bănuiesc că în multe cazuri „s-a discutat” tastând şi de la distanţă, după un tipic recent: nu e de căutat aici colocvialitate, un palpit de spontaneitate (un termen de comparaţie, care îmi vine acum în minte, este Convorbiri cu Petru Dumitriu, de Eugen Simion). Întrebările, în schimb, fapt esenţial, sunt elaborate, au în premisă un travaliu de documentare. Se întreabă mai mereu cu o bătaie mai lungă, în siajul unui plan. Suntem, se poate spune, la un pas de o sistematică a tipului local de reacţie la ontologic.
Ernu in Split
Vasile Ernu, cîştigător al bursei de creaţie European Writers and Translators in Residence Programme
În perioada 13 august – 13 septembrie 2017, în urma unui concurs de proiecte, scriitorul Vasile Ernu a fost selectat din peste 100 de candidaţi care au participat la European Writers and Translators in Residence, program sprijinit de Traduki.
Alături de Vasile Ernu, pentru anul 2017, au mai fost selectaţi alţi patru scriitori din Europa de Est: Jovan Nikolić Jof (Serbia), Mustafa Zvizdić (Bosnia şi Herţegovina), Esad Babačić (Slovenia), Stefan Çapaliku (Albania).
În cadrul bursei, Vasile Ernu va lucra timp de o lună, la Split – Croaţia, la finalizarea celei de a treia părţi a Micii trilogii a marginalilor.
Primele două părţi au apărut la Editura Polirom, în colecţia „Ego-grafii”:
Sectanţii (2015; 2017), care a obţinut Premiul „Matei Brâncoveanu pentru Literatură” şi Bandiţii, cu desene de Laurenţiu Midvichi (2016; 2017), premiat la categoria „Eseistică / Publicistică”, în cadrul Premiilor revistei Observator cultural 2017.
Volumul Sectanţii spune povestea fascinantă a unei comunităţi religioase care reuşeşte să supravieţuiască de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Comunitatea a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa.
Bandiţii dezvăluie „în negativ” faţa ascunsă, fascinantă a proscrişilor şi felul în care e văzut raiul de către cei ce trăiesc în infern.
Traduki este o reţea europeană pentru literatură, care include Albania, Austria, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Elveţia, Germania, Kosovo, Liechtenstein, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia. Reţeaua Traduki a fost iniţiată de Ministerul Federal pentru Afaceri Europene şi Internaţionale al Austriei, Ministerul de Externe al Republicii Federale Germania, Consiliul elveţian pentru arte „Pro Helvetia”, KulturKontact din Austria, Institutul Goethe şi Fundaţia „S. Fisher”.
Comunicat Polirom
Bog ne fraier!
George Neagoe in Apostrof / ANUL XXVIII, 2017, NR. 1 (320)
Cu Bandiţii (Ed. Polirom, 2016), Vasile Ernu continuă „Mica trilogie a marginalilor“, deschisă de Sectanţii (Polirom: 2015). Pe clapeta întâi e anunţat ultimul titlu al proiectului: Izgoi-Jidî. Ar fi de semnalat că, sub raportul interesului, partea secundă stă pe o treaptă mai nesigură faţă de precedenta apariţie editorială. Bruiat deja – aşadar împlinit pentru acest tip de scriere –, orizontul de aşteptare devine previzibil. Avem înainte tot o cultură tradiţională, îndrumată de mit (Biblia) şi normată de rit (actualizarea veşniciei), susţinută de doi stâlpi: vinovăţia şi ruşinea. Ca atare, cutumele, numite, la superlativ, „Legi“, nu previn, ci încurajează sancţiunile şi nevoia de a încălca graniţele. Ne confruntăm cu una dintre cele mai vechi erori pedagogice: tabuul înlătură autoritatea în numele căreia a fost instituit. Cine iese de sub incidenţa pedepsei fie stă în alt hotar (adică sub altă dominaţie), ca evreii mesianici din Sectanţii, fie şi-a asumat, în mod iresponsabil, să rămână în centrul lumii aşa-zis civilizate. Ne amintim, tot din primul volum al seriei, de colaborarea stranie între structura socială piramidală, cu baza şi vârful interşanjabile, şi cercurile concentrice ale puterii.
În Sectanţii era consemnată, într-un fel de „Pentateuh“ (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul), tradiţia oficială a unei comunităţi religioase din Bugeac, obligată să domesticească perspectiva disoluţiei. Experienţa personală a naratorului continua, acolo, mentalitatea grupului. Ca dovadă, viaţa proprie intra în rândul accidentelor cu rost nesigur: „De fapt, m-am născut între doi morţi. Şi fratele dinaintea mea, şi sora de după mine au murit la naştere“ (Sectanţii, p. 317). Aduse la lumină într-o zi de creaţie, împărţită în patru sferturi – respectiv „La răsărit“, „La amiază“, „La asfinţit“, „La miez de noapte“ –, istorisirile din Bandiţii sunt nişte apocrife, secrete necesare pentru dominarea populaţiei. Lucrul e priceput de Vasile Andreevici, Vasika, povestitorul-erou, care, de această dată, se desprinde de cuib:
„Rabi era foarte convins că fenea are origini talmudice şi e deci strâns legată de rabinii şi de limba lor înţeleaptă, care avea un strat ascuns bazat mai mult pe întrebări decât pe răspunsuri. Totul pornea de la acel limbaj şi acea înţelepciune iudaică numită hohma. De la acel laşon-hohma sau loşen-koideş, adică «limba înţelepţilor». Această limbă sacerdotală, folosită de bătrânii înţelepţi iudei şi de rabini, a fost preluată treptat de comercianţi“ (p. 158).
Expresia „povestitor-erou“ e definitorie. Vasika se distanţează de familie, fără binecuvântare, fiind invitat de Profesor (Vanea), unul dintre liderii bandelor din Odessa anilor 1950-1960, să intre, nu şi să se integreze, în spaţiul blatarilor. Noul îndrumător – niciodată mentor – îl aşază în loc privilegiat, însă nu-l îmbrăţişează pe vizitatorul prea grăbit să ucenicească, repetându-i: „tu nu faci parte din lumea noastră“. Răsplata aşteptării permanente este viaţa însăşi, deoarece, printre cuţitaşi, supunerea la probe înseamnă numai amânarea morţii. Periferiile nu sunt neapărat compatibile şi nu toate ţintesc utopia egalitară. Uzul impune diferenţele:
„Fiecare «sejur» în puşcărie era însemnat prin cupola unei biserici tatuate pe corp: să vadă şi să respecte toţi. Sau să-i dispreţuiască“ (p. 217).
Vasika provine din categoria celor ce şi-au cărat dintotdeauna crucea, aspirând să se mântuiască. Profesorul îşi doreşte să supravieţuiască, strecurându-se, ca şerpii (veninoşi), care, deşi se târăsc, nu se lovesc cu capul de pietre. Ruptura se produce între o virtute, cinstea de a trudi, şi o faptă respinsă de bunul-simţ, erijată în activitate socială iscusită:
„Dacă pentru ai mei cultul muncii era aproape sfânt, pentru bandiţi acesta era un blestem. Era prima lor lege nescrisă. Munca e un blestem şi ei se sustrăgeau de aceasta nemuncind. Meseria lor era furtul, ceea ce însemna un mod diferit de a o înţelege: grad mare de risc şi profit maxim“ (p. 212).
Se stabileşte o relaţie fluctuantă, imposibil de întrerupt, între tânăr şi maestrul escrocheriilor. Copilul nu doreşte neapărat să mănânce din fructul oprit, ci să se caţere în pom şi, eventual, să-i cresteze coaja. El pune mâna, dar nu se atinge de roade. Îl ţine întreg pe vizitatorul insistent slăbiciunea conducătorului pentru „fiul“ rătăcit, căruia, înainte să-i dea drumul să-şi caute cărarea, îi oferă niscaiva seminţe şi destule coji din pradă. La acest nivel, cartea lui Vasile Ernu e un joc construit după fragmente biblice. Profesorul, cu porecla transparentă, reinterpretează tendenţios vorbe din evanghelii:
„Las’ că te învăţ eu mai multe când mai vii pe-aici. Dar să vii la deadea Vanea neapărat. Data viitoare o să te învăţ să prinzi peşte. O să te fac pescar. O să prindem cei mai frumoşi peşti” (p. 49).
E o mreajă adâncă, aruncată în ape sulfuroase, unde un rechin singuratic şi îmbătrânit îşi imaginează că înlocuieşte, în ecosistem, caşaloţii. La primul contact cu marea, novicele este aruncat cu brutalitate pe ţărm, încercându-i nervii unuia dintre acoliţii devotaţi ai căpeteniei. Sau poate că Vanea tânjeşte să vâneze ca altădată, exercitându-şi controlul verbal asupra tânărului derutat şi fascinat de necunoscut. Şeful clanului se comportă duplicitar, împingându-l în zone tulburi pe Vasika, pentru ca imediat să-l scape din încurcătură. Puţini acceptă această tensiune fertilă între orfan şi părintele adoptiv. Bandiţii formează, de fapt, o enclavă devirilizată, căci pretind că puterea se păstrează numai prin întreţinerea coerciţiilor:
„I-am tăiat degetul pentru că l-am iertat, dar şi acest lucru trebuie marcat. Şi iertarea trebuie marcată undeva pe corp. Şeful de haită este cel care poate pedepsi şi ierta, dar ca să nu se uite asta trebuie însemnat cu fierul roşu sau cu cuţitul. Iar Keşa e un bandit bun, nu a făcut din răutate ce-a făcut, ci pentru că trebuia să facă asta. Aici tu ai greşit, pentru că tu nu eşti dintre ai noştri“ (p. 70).
Blatarii ignoră faptul că, odată vădite energiile distrugătoare, s-a produs rebeliunea şi că bătălia, pe termen lung, e ca şi pierdută. Membrii tagmei, spre deosebire de neexperimentatul Vasika, au retrogradat din copilărie la infantilism. Mila, iertarea şi dragostea nu există printre ei pentru că, în pruncie, nimeni nu i-a învăţat să le ceară. Situându-se, prin false abilităţi, deasupra tuturor, oamenii aserviţi fărădelegii se amăgesc crezând că au ales răul cel mai mărunt. La maturitate, Vasea deconspiră strategia pescuitului la care asistase:
„Cerşetorii, aceşti «peşti sanitari», sunt cei care ţin în viaţă totul, pentru că ne curăţă nouă mizeria. Dar cine înţelege asta?“
(p. 288-289).
Întrebarea, aparent retorică, îşi găseşte răspunsul în persoana pregătită să asculte. Iar sectarul, botezat blatar, deţine această calitate. El tace, moştenind astfel, prin credinţă, nu prin jurământ, secretele clanului. Lui i s-a dat fără să se bănuiască vrednic, arătându-se fidel din voinţă liberă, întrucît şi-a însuşit îndemnul Profesorului: „niciodată, dar niciodată să nu te dai drept ceea ce nu eşti!“ (p. 71). Atras de valuri împotriva firii sale, Vasika nu va înfrunta furtuna pe o barcă şubredă, ci va fi ca leandrul, plantă de stepă, rezistent la arşiţă. Protagonistul înaintează neostenit de sete, melancolic şi împăcat că va trăi cu griji nerezolvate până la încheierea trilogiei.
„Intelighenția basarabeană azi” de Vasile Ernu. eBook gratuit până la 30 octombrie
Editura CARTIER anunţă: „Intelighenția basarabeană azi” de Vasile Ernu. Gratuit până la 30 octombrie. Varianta eBook Cartier.
O filozofie a marginii
Octavian SOVIANY in Observator Cultural / 25-07-2017 / Nr. 882
Vasile Ernu este, fără doar şi poate, una dintre cele mai interesante şi provocatoare prezenţe din contextul literaturii actuale. Deşi, cel puţin la prima vedere, cărţile sale nu constituie ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin „literatură“. Finalitatea lor este una filozofică, politică sau morală, dar (aparent) nicidecum estetică. Exprimă (pe firul unei tradiţii care vine din marea literatură rusă, dar care în cea română a cunoscut prea puţine valorificări) o „concepţie de viaţă“ şi au un caracter compozit, îmbinînd evocarea autobiografică, investigaţia reportericească şi eseul politic. Ele se întemeiează pe o foarte orginală „artă a mozaicului“, care le acreditează şi din punct de vedere artistic şi îl integrează pe Vasile Ernu într-o categorie a „scriitorilor-reporteri“ din care nu lipsesc nume ilustre ca Egon Erwin Kisch, Curzio Malaparte sau Geo Bogza. Interesează literatura şi se raportează la estetic tocmai fiindcă ilustrează o anumită idee de „ars“.
Scriitorul a debutat spectaculos în 2006, cu Născut în URSS, carte care a devenit repede un bestseller şi a primit numeroase distincţii şi premii literare. Au urmat alte cîteva cărţi (menţionez doar Ultimii eretici ai Imperiului şi Sînt un om de stînga), care i-au atras pe nedrept lui Vasile Ernu faima de „comunist înrăit“, etichetă lesne de aplicat într-un spaţiu cultural precum cel românesc, unde, în genere, Marx e cunoscut numai din auzite şi gîndirea contemporană de stînga ignorată cu desăvîrşire. Din 2015, scriitorul a început să publice volumele unei „mici trilogii a marginalilor“: Sectanţii (2015) şi Bandiţii (2017), care vădesc o gîndire politică originală şi nonconformistă, încercînd să răspundă la întrebarea ce înseamnă să fii „antisistem“ într-un stat de tipul celui sovietic. Din acest punct de vedere, scriitorul are o bogată experienţă de viaţă: s-a născut şi a fost educat în mijlocul unei familii de sectanţi din Bugeac, unii dintre acei sectanţi sovietici care au descoperit mijloace sui-generis de a se sustrage autorităţii de stat, iar anumite împrejurări biografice i-au permis ulterior să pătrundă în mediul „bandiţilor“ („nume dat de putere şi de oamenii de rînd celor care încalcă sistematic legea. De obicei, bandiţii îşi spun hoţi. Cîteodată folosesc şi termenul de bandit, dar fără conotaţia negativă atribuită de putere, ci doar ca o modalitate de autoidentificare“). Sectanţii şi bandiţii reprezintă faţa diurnă şi faţa nocturnă a marginalitaţii, dar între ei există, în mod nu neapărat paradoxal, şi anumite puncte de convergenţă. Şi unii, şi alţii consideră că adevărata libertate poate fi dobîndită nu contestînd Statul, ci ignorîndu-l; ei îşi construiesc astfel un univers perfect autonom, cu propriile sale legi şi valori, căutînd să atingă o marginalitate apropiată de absolut, deoarece cu cît eşti mai aproape de centru, cu atît eşti mai puţin liber.
Banditismul (la care mă voi referi puţin mai pe larg) reprezintă cel mai radical boicot la adresa sistemului. Pentru bandiţi, „munca e un blestem şi ei se sustrăgeau de la acesta nemuncind. Meseria lor era furtul, ceea ce însemna un grad diferit de a o înţelege: grad mare de risc şi profit maxim. Ei făceau tot ce interzicea statul şi nu se supuneau normelor sociale şi religioase. Sau mai degrabă interpretau totul într-o manieră foarte diferită, foarte liberă. Statul, legea şi religia spuneau să nu furi: ei furau. Statul spunea să munceşti, ei nu munceau. Statul îţi cerea certificat de naştere, te înregistra, îţi dădea un cod, iar ei aruncau actele la prima ocazie şi le considerau nedemne de ei. Îşi schimbau pînă şi numele. Se rebotezau cu nume stranii. […] Ei ştiau să boicoteze lumea într-o manieră radicală“. Ceea ce nu înseamnă însă că în lumea bandiţilor domneşte imoralitatea, dimpotrivă: ea are însă propriile ei legi, propriile decaloguri şi propria sa justiţie, care sînt păzite cu străşnicie, ceea ce o apropie încă o dată de rigorismul moral al sectanţilor. E vorba despre „un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv, să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului. Bandiţii însă au mers mult mai departe în această nesupunere. […] Doar puşcăria îi făcea să se mai întîlnească cu Leviatanul“.
Dincolo însă de dimensiunile sale de eseu politic, Bandiţii este un admirabil „reportaj prin infern“. Călăuzit pas cu pas de un guru competent (Profesorul), reporterul descoperă o lume plină de stranietate, care are nu doar propriile sale legi şi coduri morale, propriile ierarhii, ci şi propriul limbaj, o vorbire argotică, situată în răspăr faţă de discursul hegemonic al puterii (căci a învăţa limba acesteia înseamnă a i te supune), ba chiar şi propria artă: tatuajul, o artă simbolică, consemnînd prin imagini însemnele puterii şi putîndu-se constitui într-un fel de „autobiografie pe scurt“. Şi îşi are, de asemenea, propria mitologie, menită să-i întărească prestigiul, fiindcă „puterea poveştilor care se nasc despre unii oameni şi care încep să circule prin folclorul din mahalale este fascinantă. Poate face minuni. Povestea are o forţă mult mai mare decît orice fapte şi realităţi, iar succesul aproape al tuturor acestor bandiţi este dat mai degrabă de capacitatea lor de a fabrica poveştile şi de a le pune în circulaţie“.
Reporterul va face cunoştinţă cu cîţiva dintre eroii cei mai reprezentativi ai acestei mitologii: hoţul de buzunare, hoţul de cai, contrabandistul, proxeneta, killerul, cerşetorul, portretizîndu-i cu o mînă sigură de prozator realist. Se poate spune astfel că, de exemplu, cerşetorii sînt înfăţişaţi cu o forţă de expresie ce rivalizează cu cele mai bune pagini de reportaj „negru“ ale lui Geo Bogza: „Ce şochează aici sînt sărăcia şi mizeria. Şi mirosul urît. […] Dar şi mai tare decît sărăcia şi mizeria şochează schilozii. Cînd îi priveşti de aproape, în mediul lor, îţi vine să-ţi verşi nu măruntaiele şi ce mai ai în tine, ci sufletul, creierul şi mintea. […] Priveşti spre aceşti bătrîni şi tineri, femei şi bărbaţi, cu mîini ciunte, întoarse şi contorsionate în forme inimaginabile. Îi vezi cum se tîrîie cu tot soiul de instrumente ajutătoare improvizate. Vezi oameni cu ochii scoşi, cărora li se vede încă rana din orbită. Vezi răni adînci, cu viermi, şi chiar intestine scoase“. Încă o dovadă că literatura lui Vasile Ernu are şi o miză estetică subiacentă. Înainte de toate, eu îl consider un scriitor care ilustrează (aşa cum spuneam la începutul acestor consideraţii) o „artă a mozaicului“ de o incontestabilă originalitate. Şi care s-a instalat confortabil într-un sector dezolant de pauper pînă în prezent al literaturii române.
Discuţie…
MiniRecenzii la Născut în URSS
Am adunat o parte din recenziile apărute (au fost peste 50) la volumul meu de debut: Născut în URSS care a ajuns la 4 ediţii, mai multe tarduceri şi ceva premii. Fragmente.
Politrucul reloaded si rebranduit
Costi Rogozanu a citit dintr-un text al autorului care a stirnit zimbete in sala (multe dintre ele amare), pornind de la un personaj comun spatiului comunist si celui capitalist. In sistemul comunist, politrucul este „responsabil cu propaganda, ideologia oficiala, conducatori politici, cei cu lectiile de educatie politica. Ei erau in viata noastra de zi cu zi asemenea pauzei de publicitate unde ti se arata detergentul care scoate nu stiu ce pete si lasa totul alb imaculat“. In capitalismul nostru cel de toate zilele, politrucii sint „PR-istii sau specialistii in marketing si publicitate, de la mass-media la image maker, de la specialistii in strategii politice si pina la cei din societatile deschise“.
Branding URSS
Diferentele constau doar in hainele de firma, in limba de lemn mai subtila, in tehnicile de manipulare mai sofisticate. „Ceea ce ma intriga foarte mult, ca «homo sovieticus», e faptul ca astazi, stilul PR, stilul advertising, politrucii prin excelenta, au devenit visul si modelul tinerilor. Nu am crezut niciodata ca modelul politrucului va deveni model de viata si in societate. Am vazut-o si pe asta“, incheie Vasile Ernu. Este insa interesant de observat felul in care autorul a „fentat“ conceptul de politruc, printr-o strategie impecabila de marketing si PR, atunci cind a lansat pe piata acest „pachet promotional“ care include cartea „Nascut in URSS“, site-ul cartii (este prima carte din Romania care are un site), tricouri si cravate pionieresti originale. Vasile Ernu a devenit, in sine, brand. Chiar in acest fapt consta „farmecul capitalismului“, pentru ca in sistemul comunist nu te poti juca de-a politrucul fara sa devii hidos.
Ioana Calen – Cotidianul 29 mai 2006
În cartea sa, pe care autorul o califică drept o „arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice”, cititorul român de azi va întrezări ceva din experienţele cotidiene ale perioadei comuniste, filtrate prin ochii şi din perspectiva copilului şi adolescentului de atunci, ferit de regulă de aspectele cele mai dure ale regimului comunist. Dacă aceia care au trăit fie şi câţiva ani înainte de revoluţie vor descoperi în carte multe experienţe similare cu ale lor, specifice traiului în ţările fostului lagăr socialist, pentru ceilalţi, mai tineri, cartea e o bună modalitate de a înţelege ce au însemnat Uniunea Sovietică şi regimul comunist pentru părinţii lor. Scrisă cu mult umor, dar şi cu o anume nostalgie, cartea, departe de a fi un tratat scorţos, se opreşte asupra celor mai banale, dar semnificative aspecte din viaţa unui „homo sovieticus”. Vă vor face să zâmbiţi, dar vă vor şi întrista capitole dedicate vieţii de pionier, vacanţelor şi taberelor şcolare, sau eroilor din cărţile pentru copii şi din desenele animate, precum Buratino, Habarnam sau lupul şi iepurele din seria animată „Nu pogodi!”. „Sex în URSS”, sau „Ce bea cetăţeanul sovietic?” („Cetăţeanul sovietic bea totul şi încă ceva pe deasupra. Cetăţeanul sovietic înţelege prin cuvântul băutură orice lichid care are capacitatea de a da nuanţe vieţii cotidiene sau, mai ales, de a scoate în evidenţă trăsăturile ascunse ale sufletului.”), sau „”Prima mea pereche de djinsî” sunt alte capitole care vă oferă la rândul lor cioburi de viaţă sovietică, ce descriu, puse cap la cap ,un mod de a gândi şi a trăi specific epocii.
Aurelian Ghiorghita Ion – Gandul 1 iunie 2006
Exista o generatie care vine tare din urma si care scrie – decomplexat si tandru – despre comunism. Discursul despre comunism nu se mai invesminteaza in resentiment si patima. Mantia razbunarii nu mai este intens fluturata, mai degraba sapca e ridicata spre noi in semn de cordialitate: „Va salut din comunism!“, pare a spune Vasile Ernu. Nascut in URSS, debutul in volum al autorului, aparut la Editura Polirom, ofera, probabil, cea mai exacta panoramare, scrisa pina acum direct in limba romana, a ceea ce a fost comunismul in URSS, in vremea stagnarii lui Brejnev si a perestroikai lui Gorbaciov. Marturisirea lui Vasile Ernu, pentru a fi exacta si credibila, trebuia in primul rind sa descrie si nu sa vitupereze. Desi lansarea din Club A a indus in eroare multi participanti-cititori (cu muzica si multe imagini din comunismul sovietic), Vasile Ernu nu poate fi acuzat de nostalgie. Nici n-are cum. N-a avut privilegii in comunism (era un adolescent din Odessa care tresarea la scenele de sex din filmul Micuta Vera), iar in Romania a inceput o facultate in 1990, mult mai pregatit decit romanii din Romania sa vada zorii lumii noi; Vasile Ernu trecuse prin perioada Gorbaciov, care scuturase toate miturile oficiale, si ajungea in Romania, mult prea putin dornica sa se detaseze de trecut. Nascut in URSS ofera o alta cale de intelegere a comunismului: comunismul a fost un sistem apasator si opresiv, dar noi toti, care ne-am nascut inainte de 1989, sintem produsul lui. Cum va reactiona opinia publica romaneasca, atit de vehement anticomunista si uzata in confruntari morale fara finalitate, la acest discurs?
Ovidiu Simonca – Observator Cultural 1-7 iunie 2006
URSS e cel mai cool lucru posibil
Ce am aflat la maratonul de lectură din Club A: Planeta Moldova face mici filmuleţe la fel de bolnave despre fete prostuţe şi bărbaţi răi. Andrei Gheorghe în continuare e Gheorghe, se descurcă excelent. Mihai Vakulovski traduce beton din limba rusă isteriile de melodii rock ale anilor 80 (din DDT: “Pe cer un curcubeu atârna, iar pe el o scroafă stătea / Şi cu ochi de privighetoare de sus totul urmărea.”). Pe partea aparent nesovietizată, adică pe comunismul românesc, părerile sunt împărţite. Ca şi cum toată viaţa băieţii noştri (fraţi mai mici ai băieţilor lor, care au luat-o singuri pe drumul cunoaşterii capitaliste) ar fi exersat discuţia liberă, din vârful pipei, nu cu radioul dat la maxim să nu se audă nimic.
Cum spunea şi Bogdan Ghiu: “Născut în URSS parcă nu are autor”. Volumul e scris din memoria sovietică colectivă, în care lucrurile se amesteacă alandala, de la Stalin la Nu pagadi, cu trecere prin perestroika, Victor Ţoi, Maiakovski şi desigur, Ostap Bender. Este ficţiune toată realitatea asta pe care Vasile Ernu o exploatează ba antropologic, ba literar, ba logic, ba subţire-ideologic? În mod sigur e o explorare, ceva între prima vorbă a lui Gagarin (Poehali – Să mergem!) şi frumoasa vorbă a lui Erofeev: “Şi am băut imediat”.
Costi Rogozanu observă mişcarea de marketing: stânga a devenit un produs de consum al capitalismului. Ea e un brand cu foarte multe picioare. “Stânga e ceva foarte cool, foarte capitalistă” insistă Rogozanu. Tovarăşul Ernu speră ca adevărata stângă, de la Marx citire, să se redreseze în România. Apoi Rogozanu a citit textul în care politrucul de ieri face PR-ul de azi, activistul pierdut e în căutarea noii manipulări. Şi concluzia: “În URSS era naşpa; partea intrigantă a cărţii e tocmai paralela între comunism şi capitalism”.
Constantin Vica – Suplimentul de cultură nr.79, 3-9 iunie 2006
Ce spune in esenta Vasile Ernu? Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat: (i)„lumea in care am trait nu a fost nici atit de rea si nici atit de buna pe cit cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam” (ii)„Intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj. Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sint doua fete ale aceleias i monede. Ambele sint for de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient.” Pina sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de român). Cum? Cu ironie si, in acelasi timp, cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decit la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el. A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si oriunde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre rinduri Ernu. E inutil sa te desparti in vreun fel de ea, pentru ca alta nu vei primi. Tot ce am facut a fost sa schimba m trenul pe un altul; dar ce rost are sa fluturam batistele? Vehicolul (care nu e lumea in care traim, ci viata pe care o traim) a ramas acelasi, chiar daca bancile care inainte erau de lemn sint acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.
Mihai Iovanel – Prezent NR: 19 Joi, 08 Iunie 2006
Vasile Ernu, autorul cărţii Născut în URSS, se autodescrie ca “produsul perfect soviectic”, un homo sovieticus pursînge. Nici n-a apucat să fie lansată bine, că Născut în URSS a şi încins atmosfera şi a stîrnit controverse. Cel mai des s-a spus că este vie şi enervantă. Mai precis, enervant de vie! Ca şi cum nu ar fi fost suficient că ne-a dat dureri de cap cu cartea asta, Vasile Ernu a avut tupeul să o extindă şi asupra Internet-ului românesc, neprihănit de cele sovietice ca un ţînc de trei ani care, între două partide de somn, mai bagă un Counter Strike. Născut în URSS este prima carte din România cu un site propriu (www.nascutinurss.ro ). Nu-i nimic spectaculos în asta. Şi nici enervant. Dar cînd este vorba de primul site din România dedicat comunismului, ar trebui să ne dea un pic de gîndit.
Ernu cel din afara textului este un tip cool şi perfect adaptat lumii capitaliste, care ştie să îşi promoveze produsul şi să (se) vîndă, să facă valuri şi să zgîndăre spiritele (şi bubele lor). Site-ul nu prea face cu ochiul, are un look auster, fără brizbrizuri şi jucării, pentru că este în primul rînd o “arhivă subiectivă şi funcţională”
care ilustrează anumite lucruri din carte. Ideea iniţială era ca aceste imagini să ajungă pe un CD, dar, pentru că legea copyright-ului în România este complexă şi are multe aspecte, proiectul a fost redus la această pagină web.
Ioana CALEN – Dilema Veche Nr.124 9-16 iun. 2006
(i)De ce e Ernu atât de sovietic
Pentru că e preferabil să vii dintr-un centru decât dintr-o colonie. OK, Odessa nu e în centrul URSS; dar măcar făcea parte din corpul sistemului comunist; nu era, precum România, căţelul care păpa firimiturile acestui sistem.
Pentru că URSS e patria-mămică a comunismului: spaţiul unde brandul comunismului a fost inventat (pe bune) şi avortat (tot pe bune).
Pentru că în URSS comunismul şi-a maximizat măreţia (care nu poate fi negată, oricât de criminală, ticăloasă a fost ea); iar, din câte ştiu, ruinele relevante sunt acelea ale unei cetăţi erecte – nu ale unei cocioabe precare.
(ii)Câteva comparaţii: de ce e Ernu atât de tare
Într-o anumită măsură, tocmai pentru că vine din URSS, dintr-un spaţiu cultural pe lângă care România a făcut şi va face întotdeauna o figură la fel de serioasă ca republica de la Ploieşti.
(Paratenteză în paranteză: uitaţi-vă, ca fenomen, la scriitorii tineri basarabeni, care importă/ adaptează pentru uzul României literare scriitori ruşi. Oricât de la mâna a doua ar fi, oricât de xeroxate ar părea versiunile lor după „sufletul rus” – tot sunt extraordinar de interesanţi, de vii, de atinşi de o „nebunie” pe care la noi o găseşti doar prin mediile nescriitoriceşti de la 9.)
Vasile Ernu e lipsit de complexele şi frustrările de care dădea dovadă, într-o lucrare aproximativ similară, Paul Cernat. Îl amintesc pe acesta din urmă şi nu pe altul pentru că Paul Cernat reprezintă plafonul momentan al unui dezgustător machiaj autoficţional: discursul lui amorsa o serie de fantasme ale subversiunii, chipurile asumată precoce încă din grădiniţă (perioadă în care ia cunoştinţă de existenţa Europei Libere şi sabotează intonarea imnului de stat, înjurându-l în gând…)
Desigur, Vasile Ernu nu e tare doar pentru că vine dintr-un spaţiu cultural de primă mână sau pentru că nu e frustrat ca unii autohtoni. Şi nici pentru că are curajul de fi în răspăr cu lumea bună a anticomunismului caricatural.
Dar trebuie şi astea numărate.
Fără batiste!
Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.
Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg.
Încercaţi să vă despărţiţi de unul dintre picioarele care vă compun dispozitivul corporal; veţi descoperi că singura metodă plauzibilă e aceea cu toporul. Şi că nu e recomandabilă.
La fel şi cu memoria, cu amputarea ei şi a substanţei care o umple. Despărţirea de comunism: care despărţire? A fost nasol? OK, şi ce dacă? Viaţa e viaţă, oricum şi unde ai trăi-o, indiferent de ideologia la modă, spune printre rânduri Vasile Ernu. E inutil să te desparţi în vreun fel de ea; măcar pentru măruntul motiv că alta nu vei primi.
Am fost comunişti; unii mai mari, alţii mai mici, unii mai mult, alţii mai puţin – dar am fost cu toţii subiecţii acelui sistem. Asta e. Acum suntem capitalişti. Asta e. Tot ce am făcut a fost să schimbăm trenul pe un altul; dar ce rost are să fluturăm batistele? Vehicolul (care nu e lumea în care trăim, ci viaţa pe care o trăim) a rămas acelaşi, chiar dacă băncile care înainte erau de lemn sunt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.
Mihai IOVĂNEL- Cultura nr.22, joi 22 iunie 2006
„Băieţii buni de ieri au devenit vrăjitoarele de azi“
Ernu se face micmic, un foarte mic cetăţean al URSS, careşi permite să observe similitudini bulversante între, de exemplu, reclama comunistă şi reclama capitalistă, ambele autoreflexive, ambele propunătoare de lifestyle înainte de produs, înainte de calitatea produsului… Cînd îţi asumi statutul de „om sub vremi“ şi îţi şi fabrici o voce autentică pentru asta, astfel de ipoteze capătă farmec şi pun pe gînduri „luptătorii“ anticomunişti de profesie. Pentru că nu e vorba despre o simplă indiferenţă, ci despre indiferenţă inteligentă şi asumare curajoasă a unei poziţii complet „nonintelectuale“ în România, cea de stînga. Iată un atac frumos, curajos la un anumit simplism care pînă la urmă a şi ineficientizat complet lupta anticomunistă prin prea multă emfază: „Mare parte a intelectualilor din spaţiul postcomunist au învăţat acest film banal cu good guys şi bad guys şi şiau construit întregul discurs pe această dihotomie. Peste noapte sau înrolat în gaşca celor supranumiţi good guys pentru construirea şi propăşirea unei noi societăţi, iar băieţii buni de ieri au devenit vrăjitoarele de azi şi rădăcina tuturor relelor. Practic, sau schimbat stăpînii peste noapte şi au rămas la locul lor doar slugile. Ştiam că intelighenţia trebuie să se angajeze, dar mai ştiam şi că în primul rînd trebuie să se îndoiască – şi să se îndoiască mai ales de putere“. Avem o suită de locuri comune reformulate. Un soi de „şi ăştias la fel!“ popular. Dar există un patetism al formulării „să se îndoiască de putere“ care chiar are o forţă în a reaminti misiunea primordială individului careşi cîştigă traiul din spirit critic.
Paralelă între politruk şi PR
Este iresponsabil să nu observi că postcomunismul a fost dominat de forme primitive de autoconservare ale nucleelor dure din comunism. Foştii securişti au devenit mari afacerişti, sau protejat între ei economic, aşa cum foştii demnitari politici sau protejat prin discurs public şi manipulare media. Să compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate, nu are nimic de frondă. În acelaşi timp, Ernu furnizează o utilă voce ingenuă carei propune individului modern să taxeze impostura în toate formele ei şi să conserve autenticitatea măcar în discurs.
Ernu face (de fapt, reia critici uzuale în discursurile anticorporatiste) o paralelă savuroasă între politruk şi PR: „Ceea ce mă intrigă foarte mult ca homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că, atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», «stilul advertising», politruciiprin excelenţă au devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am crezut niciodată că modelul politrucului va deveni un model de viaţă în societate. Am văzuto şi pe asta“. Dincolo de amuzament, avem dea face cu un sofism care omite, conform definiţiei, o dată esenţială din ipoteză: în vreme ce acum PRii lucrează pentru un număr indefinit de clienţi, în alte vremi, politrucii lucrau la aceeaşi „firmă“… Rămîne însă valabilă mirarea ingenuă în faţa uneia dintre cele mai „umflate“ profesii din spaţiul capitalist: o formă ipocrită de control al mijloacelor de comunicare în masă care trebuie denunţat măcar la un pahar de bere plin cu vodcă (a se vedea reţeta „scoate ursul din bîrlog“).
Costi Rogozanu – Suplimentul de culturănr.82, 24-30 iunie 2006
Există în cartea lui Ernu ceva care să-l separe atît de radical de arheologiile subiective dinO lume dispărută, Cartea roz… sau Cartea cu euri şi să-l ataşeze mai degrabă “ostalgicilor” redegişti, nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi avînd multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de autor şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într-un caleidoscop semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei. Perspectiva, tonul şi memoria critică sînt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care-şi conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru homo sovieticus (care a rămas) căci “nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor”. Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucît “pentru noi, homucuşii, nu mai există acasă“. Şi crede că, teoretic, “nostalgia nu este departe de ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului”, credinţă care-i justifică perspectiva nostalgic-ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într-o patrie pierdută, ci chiar durerea de-a nu mai putea s-o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează pînă la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat.
Simona Şora – Dilema Veche nr. 127 30 iunie –6 iulie 2006
Născut în URSS e una dintre rarele lucrări postdecembriste care încurajează rezistenţa critică împotriva caricaturizării propriului trecut, împotriva autocolonizării spaţiului cultural românesc cu ideologeme preluate din repertoriul „taberei victorioase“ a Războiului Rece. Raritatea unor asemenea apariţii vreme de cincisprezece ani de „libertate“ postcomunistă, şi felul în care majoritatea reacţiilor de pînă în prezent urmează acelaşi format, ţinînd întîi să se dezică de „comunism“ înainte de pronunţarea oricărei interpretări referitoare la textul însuşi al lui Vasile Ernu, sînt dealtfel indicii directe ale greutăţii ideologice care apasă şi limitează cîmpul cultural românesc actual.
Semnificativ, revista Idea artă+societate, scena iniţială a autorului, abundă însă de contribuţii critice în direcţii similare, şi invit cititorii care nu se mulţumesc cu practica obişnuită a consumului întrebărilor prin ridicarea lor să examineze colecţia revistei.
Un act real de anamneză
Cîteva remarci preliminare: în pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii: umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de a reda o „faţă umană comunismului“, şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu-monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.
Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale, care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi-vă bine: şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care-au rîs şi au dansat! Iar a asuma acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice: proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou „Ev Mediu“, o lume a întunericului, a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru, un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale. Simpatia lui Vasile Ernu pentru „comunism“, în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anti-comunismul dogmatic, cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului, preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.
Textul lui Vasile Ernu are aşadar valenţe anti-ideologice, nu avem de a face cu un capriciu pur estetic, o simplă manevră oportunistă ori o chestiune provincială – pentru căNăscut în URSS nu este o curiozitate exotică „moldovenească“, ci este scris în primul rînd pentru spaţiul cultural românesc. Da, cetăţenii Uniunii Sovietice, y compris cei ai actualei Republici Moldova, au beneficiat de un acces mult mai larg decît românii la cultură şi consum, iar asta ar trebui să dea de gîndit încercărilor de compensare a sentimentelor locale de inferioritate faţă de Occident prin ironii superioare adresate actualei „rude sărace“ de mai la Est. Valoarea textului nu provine însă din exotismul său, căci tezele vehiculate îi privesc direct pe participanţii la dialog în spaţiul cultural românesc.
Ovidiu Ţichindeleanu – Observator cultural nr. 71 6–12 iulie 2006
Nu e nostalgic, nici furios. Ia comunismul cu partile lui bune si rele.
In “Nascut in URSS”, cartea sa recent aparuta la Editura Polirom, Vasile Ernu incearca sa faca o monografie a Rusiei sovietice: URSS in locuintele comune si in bautura, in filme si dans, in “tualete” si sexualitate. Uneori, teoretic, de cele mai multe ori savuros, Vasile Ernu risca sa fie luat mult prea in serios, cand el de fapt este hiperironic.
“Comunismul a fost sistemul in care m-am nascut si in care am trait, spune el. Problema mea nu e sistemul, ci modul in care ne gestionam viata in interiorul lui. E o minciuna crancena, pe care marea parte a intelectualilor romani ne-o vand astazi, aia cu “sistemul e de vina”.
Nu, noi suntem de vina si important e cum ne gestionam viata. Culmea, a existat viata si in comunism. Majoritatea intelectualilor de pe aici repeta cu lejeritate aceleasi compromisuri pe care le neaga si nu si le asuma. Tara cu cei mai multi comunisti a devenit, peste noapte, tara cu cei mai multi anticomunisti”, spune Ernu.
A ajuns in Romania cand comunismul tocmai se stinsese. Dupa mai bine de 15 ani, poate spune: “Cunosc bine Romania. Incerc sa-mi pastrez insa privirea si gandirea omului din afara acestui spatiu. E un mare avantaj”. Tocmai de aceea, poate spune ca in Romania se gandeste in clisee atunci cand vine vorba de comunism.
“Totul e in alb si negru, nu e loc pentru nuante”, afirma Ernu. Pentru el, cel mai mare avantaj al faptului de a fi trait in comunism este dobandirea “unui anumit fel de a gandi si de a fi care vine din cultura ruso-sovietica.
Exista o anumita grandoare si nemarginire a simturilor si gandirii, un fel de lipsa a limitei care poate da maretie, dar care poate crea si mari probleme. Exista un fel de decomplexare care te pune de multe ori intr-un raport de superioritate. A mai fost importanta si educatia simultana in doua limbi si doua culturi (ruso-sovietica si romana)”.
Elena Vladareanu – Evenimentul Zilei 9 iulie 2006
« go back — keep looking »