Războiul pisicilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VASILE ERNU: „Sîntem într-un moment dificil şi riscant al istoriei”

CRISTIAN TEODORESCU MIERCURI, 19 IUNIE 2019/ Caţavencii

Pe Vasile Ernu îl descos periodic ce se întîmplă în Republica Moldova și în Rusia. E unul dintre puținii care știu să descîlcească ce se petrece la Chișinău și la Moscova. Are două variante la volumul cu care se încheie Trilogia marginalilor și speră ca la toamnă să-i dea de cap.

Cristian Teodorescu: Cum stai cu al treilea volum din Trilogia marginalilor? Că mă mai întreabă și pe mine alții.

Vasile Ernu: Of, nu pune sare pe rană. Lucrez greu, dar sper să o termin în această toamnă. Cred că e prima carte la care am două variante. Să văd cum aleg varianta finală. Editorul mă tot întreabă. Dar Polirom e îngăduitor. Iată că am ajuns şi la vîrsta asta cînd trage editorul de tine. Dar între timp am scos la Editura Cartier o carte pentru copii, căci feciorul meu mi-a reproşat: ce fel de scriitor eşti dacă nu scrii cărţi pentru copii? Am scris. Se numeşte: Războiul pisicilor şi e ilustrată de una dintre cele mai bune ilustratoare de carte, Veronica Neacşu. E despre război, e despre suferinţă, e despre foame, e despre sacrificiu şi viaţă. Sper să fie cu folos ălora mici. Tot la Cartier îmi apare  într-o lună primul jurnal dintr-o serie. Se numeşte Jurnal la sfîşitul lumii. E o carte la care ţin. Nu e un jurnal factual, ci mai degrabă un amestec de întîmplări şi idei în formă de micropovestiri cu tîlc, cu sens. Se citeşte ca o carte de aventuri de idei.

C.T.: Care e diferența între bandiții despre care ai scris și noua mafie din fostele țări sovietice?

V.E.: Bandiţii de rit vechi erau bandiţi „în lege”. Adică în propria lege, pe care trebuiau să o respecte. Era ca un cod al onoarei: împărţiţi pe caste şi destul de coerenţi. Principalele lor trăsături: să ţină la legea lor, să nu intre în relaţie cu puterea oficială (duşmanii lor de moarte), să ţină banii la comun etc. Erau nişte marginali. După anii ’80 şi chiar mai devreme se răstoarnă situaţia: bandiţii încep să guste din roadele colaborării cu Puterea, din coabitarea cu ea. În perioada perestroika, odată cu liberalizarea şi mai ales în perioada Elţîn, ei încep să devină parte a Puterii: din periferie ajung la centru. Şi politic, şi economic. Marile privatizări se fac cu participarea lor activă. Ei devin parte integrantă a statului. Acum îşi trăiesc perioada de „albire”. Îşi scot business-ul pe piaţa globală, curat ca lacrima. Copiii sînt educaţi afară şi vor deveni noua elită de lux a Rusiei şi a regiunii. Ei acum sînt stîlpii societăţii. E un proces prin care trece societatea. Şi asta nu doar în Rusia. Cum spunea prima generaţie de politicieni din SUA: nu mă întreba de primul milion. De ce? E făcut pe sînge şi furt.

C.T.: Văd că, la europarlamentare, stînga e în scădere, dar se ridică populiștii. Pentru care fapte, bre?

V.E.: E un trend general, global. Sîntem într-un moment dificil şi riscant al istoriei. Stînga pierde pe mai toate planurile: şi politic, şi social, şi economic. Chiar zona liberalismului clasic stă tot mai prost. E revanşa populismului conservator: de la Trump la Putin şi de la Erdogan la Orbán. La noi situaţia e şi mai catastrofală. Avem de ales între diverse forme ale conservatorismului şi neoliberalismului, unul mai „nuanţat” decît altul. Mai rămîne să ne privatizeze aerul ca să-l facă mai eficient. E un moment dificil în care e nevoie de o regîndire mai ales a practicii politice în acest nou context. Avem o realitate „de stînga”, adică o populaţie foarte săracă, cu inegalităţi crunte, cu probleme imense sociale şi economice, care nu e reprezentată de nimeni. Dar eu sînt întîi de toate cetăţean şi scriitor. Nu sînt ideolog sau politician de meserie. Eu încerc să gîndesc, să scriu şi să construiesc spaţii mici de reflecţie şi de viaţă decentă socială în jurul meu. În acest moment trebuie să nu-ţi fie frică să spui adevărul, să ai poziţii critice. E foarte important să înţelegi unde se află puterea: unde este locul ei adevărat ca să o poţi urmări şi critica.

C.T.: Putin?

V.E.: Putin, ca persoană, pe mine mai puţin mă interesează. Putin ca sistem, da, e important de înţeles. Cred că ultima oară am povestit aici cum văd eu sistemul Putin: ca pe un tren cu vagoane, stratificat social: ca nişte caste sau cinuri, cum se zicea în Rusia ţaristă. Un mic vagon clasa VIP, 1%, care deţine 90% din averea Rusiei, cîteva vagoane unde se află clasa de mijloc, nu foarte mare. Vagoane speciale pentru birocraţie, armată şi Servicii. Vagoane foarte importante. Şi multe vagoane pentru „păturile de jos”: fără speranţă, fără minime condiţii, care-şi împart firimiturile care au mai rămas de la masa bogaţilor. Am fost în iarnă la Moscova şi în capitala Siberiei, Krasnoiarsk. Am ţinut cîteva prelegeri. Invitat, ca să închidem gura „prietenilor”, în cadrul programului „Dincolo de bariere – Europa fără bariere”, program susţinut de Reprezentanţa Diplomatică a Uniunii Europene din Rusia şi Goethe Institut. Compania e bună mai ales pentru fason românesc veşnic provincial. Cei care au mai fost invitaţi pe aici: Adam Michnik (Polonia, Gazeta Wyborcza), Magyar Bálint (sociolog şi politolog din Ungaria), Vesna Terșelici (activistă croată, directoarea centrului „Documenta”), Nikola Markovici (politolog din Croaţia). Într-una din seri m-am întîlnt cu un prieten la care ţin mult, de o inteligenţă aparte. L-am întrebat: Saşa, va exista un „sfîrşit al lui Putin“? Nu, nu în viitorul apropiat, îmi spune el. Pentru că „sfîrşitul lui Putin“ e înţeles ca o revenire la o „situaţie liberală“, la o perioadă elţînistă precedentă. Acest lucru este imposibil de realizat. Societatea rusă este deja reconstruită altfel şi e sub un control total, fără precedent, într-o combinaţie de capital şi stat: un nou consens şi o nouă arhitectură politică, economică şi socială. Pînă şi faimoasa birocraţie sovietică, cu reminiscenţe ţariste, acum arată ca una corporativ-administrativă: nu mai ştii care lucrează la stat şi care la corporaţie, pentru că au devenit aproape una. Poate apărea o nouă configurare? Da, dar numai ca o redistribuire a resurselor şi a puterii, nu în josul societăţii, ci în interiorul consensului Capital-Stat al unei elite deja configurate şi care controlează totul, de i-ar invidia şi Stalin. Deci „sindromul Putin“ e un fenomen global şi de lungă durată, mult mai accelerat la periferie. Sună cunoscut, nu?

C.T.: Ce se întîmplă în Republica Moldova? Că mie treaba de acolo mi se pare din ce în ce mai încîlcită.

V.E.: Iarăşi avem „revoluţie”. Acum cică are loc un proces de „dezoligarhizare”. Culmea: SUA şi UE au dat mîna cu Rusia ca să-l dea jos pe Plahotniuc, oligarhul-şef. Întreabarea pe care nimeni nu vrea să o pună şi mai ales la care nimeni nu vrea să răspundă: cum a fost posibil Plahotniuc? Cum s-a produs acest fenomen şi mai ales cum a reuşit să preia puterea şi controlul politic aproape total la Chişinău? Dar e bine că a picat. Însă sînt sceptic şi realist faţă de ce vine. De ce spun că e bine să punem şi să răspundem la această întrebare? Pentru că toate „revoluţiile moldave” din ultimii 30 de ani încep cu entuziasm şi speranţe imense şi se termină cu un mare jaf şi cu multă disperare. Cred că am văzut minimum cinci astfel de „revoluţii”: „binele” învinge răul, după care „binele” jefuieşte tot şi se transformă în răul şi mai mare. Pierde cetăţeanul de rînd, care e nevoit să apuce calea pribegiei  economice: de la Vladivostok la Lisabona. În limbaj alcoolic, eu numesc fenomenul acestor “revoluţii” bormotuha. Ce este bormotuha? Este un alcool făcut în perioada sovietică. Este un amestec din diverse vinuri hibride de proastă calitate, amestecat cu ceva spirt. E un  alcool ieftin (mai ieftin decît vodca şi vinul) care loveşte repede la cap. Se bea dintr-o înghiţitură ca să nu-i simţi mirosul şi gustul. Te pileşti repede. Ai o seară frumoasă, de uiţi de tine: doar vecinii îţi pot povesti aventurile tale a treia zi. Adormi profund, somn greu, dar cu multe coşmaruri. Trezirea e dureroasă, capul doare insuportabil. Ai coşmaruri de la durerile imense. Ai nevoie de o perioadă lungă de revenire. Te reabilitezi greu. Bormotuha: cam astea sînt “revoluţiile moldoveneşti” din ultima perioadă.

C.T.: Cum ți se par useriștii, sita nouă din politica de la noi?

V.E.: Eu nu gîndesc politica în termenii de PSD, anti-PSD. Dacă reducem politica la anti-PSD nu facem decît variaţii la PSD. De asta reproşez noii Opoziţii pe acest subiect: nu poţi să-ţi construieşti programul politic doar ca proiect de lichidare a PSD-ului. Dacă dispare PSD, îţi dispare progamul politic. Noi, cetăţenii, ce cîştigăm? Asta creează o situaţie periculoasă E nevoie de o ofertă reală care pune ceva în loc. PSD îşi merită soarta. A făcut cîte ceva, indiscutabil. A făcut şi o mulțime de prostii. Indiscutabil. Dar acum intrăm în epoca post-PSD. Asta cred eu. Epoca post-PSD se anunță periculoasă. Populismul extrem bate la ușă. Mai ales cel economic și social. PSD pare că nu are putere pentru reformare. Istoria ultimilor zece ani ne arată că mașinăria de cadre funcționează pe invers: de la eșalonul 1 la eșalonul 3-4. La capitolul resurse umane nici Opoziția nu este mult mai brează. Partide noi? USR vine cu teme care sperie uneori, populist, cam violent, și redus la un program care reprezintă interesele unui grup restrîns. PNL e un soi de roată de rezervă a PSD pentru alegători: un PSD de mîna a doua. Unde sînt marile teme în discuţie şi program? Poate apărea un partid care să preia temele majore cu care se confruntă această țară: sărăcie, inegalitate, sănătate publică, educație, acces la piața muncii, redistribuire, problemele ruralului și a urbanului mic etc., teme total abandonate, dar care macină țara? Pe stînga încearcă Demos, care nu e partid parlamentar, şi atît. Le dorim succes. În acest moment, problema cea mai mare, sărăcia, nu este preluată de nici un partid parlamentar. În acest moment avem o imensă pătură socială săracă, abandonată, nereprezentată de nimeni.

Vasile Ernu este invitatul Societăţii Memorial din Rusia

„Ca să poţi să fii liber trebuie să ştii ce e controlul şi regula.”

Vasile Ernu în dialog cu Nona Rapotan / bookhub.ro (partea I și partea II)/ aprilie 2018

Evit să abordez teme legate de educație. Poate pentru că fac parte din sistem și, orice-aș zice, aș fi suspectată din start de subiectivism. Poate că așa și este. Numai că, datorită structurii mele interioare și, nu în ultimul rând, studiilor, simțul critic este atât de dezvoltat, încă a mă distanța de sistem a devenit reflex cotidian. În timp am acumulat și suficient de multă experiență în domeniu ca să pot emite opinii avizate legate de felul cum (nu) merg lucrurile astăzi în România.

M-am întâlnit prin februarie cu Vasile Ernu pe stradă. Eu cu ale mele, el cu ale lui. Mânca dintr-un covrig și am glumit pe seama asta: „Ce fac doi intelectuali când se întâlnesc pe stradă? Mănâncă covrigi și fac un selfie!”. Și de atunci încoace m-am revăzut destul de des cu el, iar unul dintre subiectele recurente a fost cel al educației. Așa a apărut interviul de față.

Nu sunt la prima discuție cu Vasile Ernu și vocea interioară îmi spune că nu va fi nici ultima. Nu sunt de acord cu el 100% în tot ceea ce spune și cred că asta ne salvează prietenia. Vasile stârnește controverse, e acuzat de multe, mulți se împiedică de prejudecățile emise de alții atunci când îl etichetează într-un fel sau altul, dar am știut să trec dincolo de toate acestea și să găsesc un om care nu vorbește la întâmplare, care-și documentează orice afirmație, ceea ce, să recunoaștem, e din ce în ce mai rar întâlnit astăzi.

I-am spus, mai în glumă, mai în serios, să nu mă provoace pe teme de educație, că o să-l chinui! Și, drept urmare, a ieșit unul dintre cele mai lungi interviuri pe care le-am realizat până acum, care n-a încăput nicicum într-o singură parte. Sper să vă fie de folos și, de ce nu, să vă și placă stilul lui unic de a argumenta.

Se vorbește mult despre educație zilele acestea. Și de multe ori pe lângă subiect. Dintr-odată (sau nu chiar dintr-odată) toată lumea este expertă în educație; părinții se pricep cel mai bine să asigure educația copiilor lor, psihologii vin și ei cu opiniile lor, mai nou avem și experți în parenting. Hai să facem puțină lumină în toată avalanșa asta de informații. Și am ales să vorbesc cu tine, din cel puțin două motive: ești absolvent de științe umaniste, filosofie în speță, ceea ce presupune că plecăm de la aceleași premise în discuție. Și un al doilea motiv e dat de faptul că știu cât de mult te implici în a face acel tip de educație (foarte important din punctul meu de vedere) în completarea celui clasic – educația nonformală.

Pînă pe la 40 de ani povestea educaţiei nu m-a interesat aproape de loc. După, însă, a început foarte mult să mă intereseze, odată cu naşterea copilului meu, care a venit în viaţa mea după 40 de ani; acest eveniment a determinat interesul pentru domeniul educaţiei.

Eu am început cumva să-mi regîndesc viaţa mea prin acest element al educaţiei. Am început să mă gîndesc la amicii mei, la prieteni, rude şi toţi cei pe care i-am cunoscut, să le văd viaţa prin prisma educaţiei, a ceea ce li s-a oferit: de unde au pornit, cum au pornit şi unde au ajuns.

Ecuaţia educaţiei este o chestiune destul de complicată. Cumva şi de asta am scris primele două părţi ale Micii trilogii a marginalilor – Sectanţii & Bandiţii – cu un accent puternic pe elementul educaţie.

Una din întrebările mele care mă frămîntă de mulţi ani e legată de o experienţă tragică a unui om pe care eu îl consider unul dintre cei mai buni pedagogi pe care i-am avut. Un bătrîn fierar din satul meu de baştină, care ştia muzică la nivel de conservator și era omul responsabil cu educaţia noastră muzicală, şi nu doar în „secta mea”. Am povestit puţin înSectanţii despre el. Pentru noi toţi, omul a fost o lumină, un fenomen. Avea un dar pedagogic cum rar am văzut. Ştia să facă cu noi totul, ştia să ne transforme, să scoată ce e mai bun din noi. Îl adoram, îl iubeam, era un „guru” pentru noi. Dar acest om care a fost pedagogul ideal pentru generaţii de copii a avut un eşec total cu proprii lui copii. Copiii lui au devenit printre cei mari bandiţi din zonă. Cum explici asta? Foarte greu. Pentru mine asta este o enigmă în domeniu în continuare.

Eu în general aş reduce sistemul de învăţămînt la cîteva materii de bază. Prima „sfîntă treime”: matematică, gramatică şi sport. Al doilea palier: ştiinţele combinate cumva biologie-chimie-fizică, cu umanistele literatură-istorie (local-universal) şi două limbi străine, preferabil din familii diferite. Şi un alt palier: muzică-desen-munci practice. Dar astea sînt, fireşte, domenii ce ţin de cunoaştere ceea ce nu e decît o componentă a educaţiei, destul de importantă. Mai este citirea de carte care ajută enorm de mult: e un soi de experienţă de „avatar” cînd poţi să te transpui într-un nenumărat număr de eroi, lumi şi situaţii. Şi filmele sînt la fel de importante astăzi.

Educația e un complex de factori foarte complicat: e despre gîndire, e despre rostire, e despre comportament şi acel „pitic din suflet” care spune ce e bine şi ce e rău, e despre psihologie, e despre corp şi fiziologie, e despre emoţii, e despre cunoaştere. E despre a fi împreună în grup, colectiv, comunitate. Şi toate acestea puse într-un singur „flacon” şi ţinute în frîi, controlate, gestionate. Unii au puterea să le gestioneze mai armonios, alţii le gestionează abuziv, disproporţionat şi atunci apar „maladii”, complicaţii etc. Iar educaţia este această artă de a dezvolta în copil toate aceste lucruri cît mai armonios în colaborare cu el, cu acest copil. Partea cea mai periculoasă e că, de obicei, copilul nu învaţă din ce-i spunem, ci din ceea ce facem noi. Iar noi facem, de obicei, nu doar ceea ce sîntem, ci şi ceea ce ne predetermină şi controlează societatea prin mecanismele sociale, economice şi politice.

Există o dorință nestăvilită în România ultimilor ani de a renunța la tot ceea ce este considerat clasic în educația formală. Clasic devine în acest caz demodat/învechit/retrograd. Eu am o opinie în acest sens, dar acum aș vrea să o știu pe a ta: chiar trebuie tot schimbat din temelii? Chiar nu putem păstra nimic din acel sistem clasic de educație?

Pe mine mă uimeşte lipsa noastră de conştiinţă istorică şi uşurătatea cu care ne raportăm la toată acumularea istorică. Iar superioritatea asta a omului modern faţă de trecut e total nocivă. Viaţa nu începe şi nu se termină cu noi. Există în spate o experienţă imensă, cu bunele şi relelel ei, pe care nu ar trebui să o aruncăm la gunoi. Ba, din contra, trebuie să privim totul în perspectivă istorică şi din perspectiva experienţei cumulate istoric.

Educaţia mea, de exemplu, a avut două dimensiuni foarte importante, legat de acest subiect. Mai întîi educaţia „sectantă”, pe linie iudaică, care încadrează istoria ta în cîmpul unei „istorii Divine”. Tu nu eşti un oarecare individ ci eşti „alesul” pe o line care se trage de la Adam şi Eva, trecînd prin marii Patriarhi şi împăraţi ai Vechiului Testament şi terminînd cu apostolii. Tu eşti un soi de liant între trecut şi viitor: între început şi escaton. Istoria are mereu un sens, nu e o întîmplare. Istoria ta este şi istoria unui „legământ”, a unui pact, a unui contract social cu Dumnezeu, a unei lupte istorice imense. Orice lucru din trect are legătură directă asupra prezentului, o cauzalitate, iar prezentul şi viitorul nu sînt rupte de trecutul de mii de ani. Asta îseamnă să gîndeşti istoric şi să te întrebi de fiecare dată oare ce ar face patriarhul Avraam sau proorocul Isaia în locul tău.

Asta e o gîndire tipic iudaică care se regăseşte din greu în Vechiul Testament. Da, tu eşti un „ales” dar alesul nu însemnă că eşti un răsfăţat al istoriei, ci că ai asupra ta o imensă obligaţie şi ressponsabilitate: tot ce faci trebuie să fie special, deosebit, bun etc pentru că tu eşti interfaţa cu „marea luptă”. Da, tu ai un contract dar contractul, pactul tău cu Iehova nu e definitiv, ci e mereu în negociere. Tu eşti mereu într-o relaţie de negociere şi luptă cu el. El este mereu cu tine dar asta presupune şi bune şi rele. Nu-i prea comod să-l ai pe Iahve la „teşcherea”. Tu eşti om, mai ai şi nevoile tale, slăbiciunile tale, păcatele tale etc. Riscul mare: omul care umblă de mînă cu Divinul tinde să devină fals.

Şi mai există două elemente importante în această „pedagogie iudaică”: binecuvîntarea şi pedeapsa. Viaţa e compusă dintr-o mulţime de reguli. Sînt cărţi întregi de reguli de viaţă, un soi de legi: de la cum şi ce să mănînci la cum să te comporţi cu Iahve, cu străinul, vecinul, păgînul sau săracul. Tu trebuie să respecţi aceste reguli. Rezultatul este binecuvîntarea sau pedeapsa. Cam toată istoria „poporului ales” e despre asta.

Al doilea element educativ legat de înţelegera istoriei şi locului tău în ea e cel din educaţia sovietică care avea, dincolo de propaganda de prost gust, o abordare destul de progresistă de a înţelege istoria: istoria, realitatea istorică are la bază diverse cauzalităţi; e compusă din lupta dintre diverse forţe şi structuri de puteri sociale, politice şi economice care mişcă lucrurile. Şi toate acestea erau prezentate într-o cheie a progresului, a construirii unei lumi mai bune, mai egale, mai echitabile. Omul avea un rol central în această poveste. El era cel care lupta pentru schimbarea acestei istorii. Acestă viziune nu e deloc retrogradă sau conservatoare, ci e un soi de „pedagogie a progresului”: o combinaţie între antichitatea greacă cu iluminism şi modernitate dehnologică. Hai să-i zicem o cheie destul de marxistă, care a marcat puternic ştiinţele sociale occidentale, dar şi si pe cele din spaţiul nostru. Ăsta e cadrul, în mare, al viziunii educative prin care am trecut eu. Orice educaţie are cumva o „ideologie”. Nu se poate altfel.

Practic, în realitate, lucrurile au funcţionat ceva mai simplu. Multă rigoare, multă stabilitate, multă educaţie, mult timp (enorm de mult timp) petrecut în familie şi comunitate. „Sectanţii” ştiu foarte bine că timpul şi resursele sînt totul. De asta îşi concentrează mult pe asta. Economia lor, de exemplu, este una nu a acumulării, ci a risipei, a dăruirii: nimic nu se acumulează pentru tine ci pentru comunitate şi celălalt. Altfel nu are rost. Doi: ei ştiu să construiască instituţii. Este una dintre cele mai mari tragedii ale culturii noastre româneşti: în familiile noastre nu se prea învaţă rigoarea regulilor şi a instituţiilor. Iar aceste lucruri sînt sînt chestiuni destul de complicate. În spaţiu pravoslavnic, în schimb, funcţionează alte instituţii fundamentale precum: nuntă, botez, cumătrii şi înmormîntare. Pentru mine asta e o minune. Sîntem praf la o mulţime de lucruri minimale, cu rigori nu foarte complicate, însă putem face lucruri complicate precum cele enumerate. Asta sînt noile mele pasiuni.De ce aşa?

Chiar dacă vin dintr-o comunitate cu o educaţie foarte riguroasă din punct de vedere religios sînt total împotriva educaţiei religioase, pe model cateheză, în şcoli. Asta e treaba familiei şi a comunităţii din care face parte. Şcoala modernă trebuie să fie laică, universală, gratuită şi fără nicio legătură cu spaţiul religios. Fireşte că nu am nimic cu ideea de a şti istoria religiei, care e fascinată şi care poate fi învăţată în diverse forme.

Eu aş reduce predarea religiei în şcoli, dacă e musai nevoie şi dorinţă, la citirea şi interpretarea textelor bilbice. A şti să citeşti şi să interpretezi un text atît de complicat precum cărţile Bibliei, asta e o mare artă şi te învaţă să gîmdeşti, ordonează mintea, produce reguli, instituţii în minta ta. Asta am făcut de mic şi m-a ajutat cel mai mult. Şi muzica, fireşte, care e o altă grilă de interpretare a lumii.

Vechile sisteme educaționale puneau foarte mult accent pe componenta cognitivă, în detrimentul celor de formare a abilităților/deprinderilor și comportamentelor. Actualele sisteme educaționale tind să minimalizeze cât mai mult posibil partea de formare cognitivă; din punctul tău de vedere, cel care ai umblat mult prin lumea cea mare și ai avut de-a face cu oameni din foarte multe categorii sociale, care crezi că sunt efectele (vizibile deja?) ale schimbării de paradigmă educațională?

Eu am fost destul de critic faţă de educaţia din sistemul sovietic. Ca un copil crescut în „chibuţ”, pe un model foarte diferit de cel dominant sovietic, eu am avut o atitudine profund „antisovietică” pînă mult după căderea regimului. O dată m-am intersectat cu nişte specialişti japonezi pe educaţie care mi-au spus cît de mult repectă ei educaţia de tip sovietică şi că în Japonia au fost preluate foarte multe elemente din acest sistem. Deja ştiam anumite reuşite ale acestui sistem, dar eram sceptic. Îi ştiam bine şi problemele. Cert este că atunci cînd am ajuns în Occident nu m-am simţit cu nimic mai „subdezvoltat” decît colegii mei occidentali. Ba, din contra, aveam cunoştinţe ceva mai avansate în multe domenii. Vorbec la nivel mediu. Atunci mi-am dat seama că sistemul nostru de educaţie din anii ´70 – ´80 era destul de bun pentru acele vremuri dar fireşte cu multe probleme.

Eu mi-am propus să fac o listă cu ce mi-a plăcut şi ce nu mi-a plăcut în acel sistem de educaţie. El arată cam aşa. Deci: părţi bune, rele, stranii.

Bune

Democratizarea la bază. În toate şcolile în care am învăţat (cam 5) am avut tot spectrul social în aceeaşi clasă: de la copii de nomenclaturişti şi intelectuali la copii de bandiţi, muncitori sau ţărani. Pe mine acest lucru m-a ajutat enorm de mult. Observ azi o tendinţă de ghetoizare pe straturi sociale bine conturate care nu se intersectează. Acesta e un mare risc.

Combinaţia echilibrată între materiile teoretice cu cele practice şi implicarea copiilor în diverse munci. Materiile teoretice le ştim. Cele practice: muncă manuală cu diverse ocupaţii, chestiuni agricole. Implicarea copiilor în curăţenea şcolii: de serviciu pe clasă, pe şcoală cu tot soiul de responsabilităţi. Da, noi ne spălam clasa, podelele, bănciile, tabla şi ţineam curat un spaţiu al şcolii împărţit pe clase. Atunci păreau un chin, acum mi se par utile şi importante în procesul pedagogic, în relaţiile dintre copii, dar şi profesori, în construiea personalităţii etc. Importante au fost şi muncile agricole sau practicile din fabrici şi uzine. Aici este şi o parte urîtă (mai jos).

Redistribuţia/repartiţia profesorilor. Ştiu că pentru ei a fost un chin, o pedeapsă. Pentru copii şi pentru sistemul educaţional a fost o salvare. Şansa de a avea printre profesori oameni excepţionali era foarte mare. În Imperiu asta se simţea şi mai tare: am avut profesori excepţionali, care altfel nu aveam nicio şansă să-i întîlnesc, de naționalităţi foarte diferite. De exemplu, în şcoala din sat (sudul Basarabiei) am avut un profesor de pe lîngă Baical care vorbea fluent vreo 10 limbi şi care putea preda orice, la un nivel foarte ridicat. În timp am obervat că în mai toate şcolile prin care am trecut aveam cel puţin 3 profi de excepţie. Nu-mi place ideea de „repartiţie” însă cred că şi astăzi putem găsi soluţii care să motiveze profesorii (motivare financiară) să mergă nu doar la şcolile din centrul oraşelor mari. În multe ţări au găsit soluţii decente pentru aceste „repartiţii”.

Eu am schimbat multe şcoli, multe oraşe. Nivelul mediu destul de echilibrat şi apropiat al educaţiei generale. Adică şcoala era ceva non-elitist şi nu simţeai şocul schimbrării şcolilor. Puteai trece de la o şcoală de sat la una de oraş, fără a simţi un şoc. Fireşte că existau şi şcoli proaste, dar media era destul de apropiată şi destul de ridicată, mai ales dacă ţinem cond şi de contexul social-economic-politic. Cînd am trecut dintr-o şcoală obişnuită de ţară, la una din şcolile bune din capitală, nu am simţit nici un şoc: eram la fel printre primii 5 copii din clasă. Conteză şi familia, dar asta e o altă discuţie.

Infrastructura destul de comună, apropiată. În anii ´70 – ´80 deja dispuneam de o infrastructură educaţională, atît la sat, cît şi la oraş, cam de acealaşi nivel: clase dotate cu laboratoare, săli de sport, terenuri, biblioteci, librării, cinema etc. În satul copilăriei am avut 3 biblioteci, 1 librărie şi 1 cinema, sălă de sport, stadioane şi o baie publică. Tate acestea au dispărut aproape după ´90.

Accentul foarte mare pus pe sporturile de echipe şi sistemul de competiţii. Anual eram înscris cel puţin la un sport şi participam la tot soiul de competiţii sportive şi tot soiul de Spartakiade.

Toată educaţia era axată pe ceea ce eu numesc „pedagogia progresului”. Dincolo de gargara propagandistică ieftină, toată educaţia avea acest element al progresului istoric, uman, al binelui comun, noncomercial etc. Noi chiar visam să devenim medici, profesori şi ingineri. „Pedagogia progresului” a fost scoasă aproape în totalitate din cultura educaţională actuală, care a devenit un soi de „pedagogie a mercantilului, a profitului”. E o cale foarte riscantă.

Rele

Nu pot să uit WC-urile. Nu am înţeles nicodată de ce toaletele şcolilor au fost mereu o mare problemă: proaste, mizere şi deloc gîndite pentru copii. Dacă pentru băieţi erau o problemă, atunci pentru fete ele erau, pur şi simplu, un dezastru. WC-ul sovietic este horror-ul nostru.

Stilul mult prea militar al educaţiei cu accentul pus pe execuţie, ritualuri comportamentale, forme estetice standart etc. Era un anumit tip de uniformitate excesivă, care avea şi partea ei necesară în educaţie, dar la noi era pe alocuri abuzivă.

Dezechilibru în accentul pus pe colectiv, în detrimentul individului. Sînt adeptul şcolii de tip colectiv, comunitar, însă e nevoie de mai multă flexibilitate pentru individ. La noi accentul cădea pe colectiv şi asta afecta demulte extremele: pe cei foarte buni şi pe cei mai slabi. Astăzi accentele cad invers, la fel de abuziv.

Dezechilibru între materiile umane şi ştiinţele exacte. Regimul, statul avea anumite priorităţi şi ştiinţele exacte dominau.

Învăţarea foarte slabă a limbilor străine. Cu excepţia rusei care devenea o a doua limbă aproape automat, limbile franceză, engleză, germană, spaniolă erau prost predate şi ineficient. Nu-mi dau seama dacă era o chestiune strategică, sau dacă ţinea de sistemul de educaţie sau de autosuficienţa tipică imperiilor.

Chiar dacă muncile extraşcolare (CAP, fabrici, uzine) le consider azi un factor pozitiv, ele erau pe perioade prea mari de timp şi ar fi trebuit gîndite în relaţie cu sistemul de educaţie, nu ca munci care să rezolve unele ineficienţe ale statului.

Prea mult timp petrecut pentru serbările comuniste, militare, educativ-militare etc. Acele lungi pregătiri pentru parade şi marş îţi ieşeau pe ochi. Toţi am început să urîm visceral comunismul, mai ales pentru aceste ritualuri obositoare şi deseori absurde.

Stranii

De exemplu, erau foarte stranii şi aveau efecte perverse tot soiul de proteste. Imaginaţi-vă un miting undeva într-un sat amărît din URSS (Basarabia, Uzbechistan sau Ciukotka): Angela Davis. Noi strigam: Libertate Angelei Davis! Strigam în rusă, moldovenească sau uzbekă (de la caz la caz) şi engleză. Mintea copilului este formatată altfel decît cea a omului matur. Trebuia să aflăm cine-i Angela, de unde, pentru ce? În mintea nostră ele devenau un soi de proteste erotico-politico-surparealiste. Mamă, ce imaginaţie declanşa Angela Davis în minţile noastre. Sau protestele cu «El pueblo unido jamás será vencido». Mamă, aici era deja un amestec de Márquez şi Llosa. Chiar dacă regimul vroia altceva, efectul era, mai degrabă, invers şi toal pervers.

Orele de educaţie politică. În clasele primare nu se simţeau. Poezii, cîntecele. Cred că acum copii sînt mult mai bombardaţi din punct de vedere ideologic decît atunci. Acum, însă, se face mult mai pervers. Însă orele de educaţie politică începeau cînd te îndreptai spre adolescenţă. Trebuia să citim presa, să ne informăm şi să o comentăm. Pe lina PC-ului, fireşte. Ei bine, însă, aici apăreau probleme. E foarte greu să minţi un copil şi mai ales un adolescent pus pe scandal şi cu un simţ al dreptăţii nealterat. Apăreau adevărate scandaluri. Mai ales cînd a început perestroika eram de necontrolat. Cert este că am învăţat foarte repede mai multe registre de înţelegere, interpretare, prevenţie, asumare. Cu alte cuvinte, am devenit nişte fiinţe foarte complicate. Astăzi se pierde ceva profund din aceste complicaţii. De exemplu, pe mine mă miră dispariţia limbajelor şi interpetărilor multiple. Nu spun că e mai bine sau mai rău. „Omul complicat” este un om dificil. Însă „omul simplist” este un om ceva mai periculos pentru că poate mult mai uşor cădea în extreme.

Mai este un lucrur straniu: educaţia excesivă pe modelul academic-clasic a creat contrareacții. Şcoala sovietică a încercat să transforme în cultură de masă muzica clasică, şahul, baletul şi alte chestiuni ultraelitiste. Toţi trebuia să facem asta, dar ne crea şi o repulsie şi ne arunca spre domenii noi, opuse. Îmi amintesc cum cîntam la pian Bach şi era destul să dispară proful că totul se transforma în rock. Da, eram oameni complicaţi 😉

Astea sînt doar nişte gînduri subiective.

Crezi că se poate fără memorie? Crezi că putem educa la copiii noștri doar componenta de adaptare la nou? Crezi că e în regulă să mizăm doar pe reactivitate? Dacă ne uităm la generațiile actuale de copii, par că din acest punct de vedere nici n-ar avea nevoie de foarte multă educație.

Eu sînt foarte reţinut legat de trendul actual dominant de educaţie ca joacă şi plăcere. Jocul e foarte important, indiscutabil, dar presupune reguli şi efort. Nu cred în excesul de plăcere. Plăcerea este un rezultat al unui efort nu un punct de pornire. Educaţia presupune efort, şi chiar efectuarea unor lucruri neplăcute. Exersarea memoriei este parte a procesului.

Eu, privind în spate, îmi dau seama că lucrurile care m-au ajutat cel mai mult şi mi-au fost cele mai utile nu prea fac parte din categoria „plăcere”, ci mai degrabă din categoria „efort” pentru care am plătit zile bune de muncă care atunci preferam să le evit. Deseori plăcerile mari vin după un efort sporit nu după o altă plăcere.

Experienţa mea îmi arată că cele mai utile lucruri în viaţă sînt cele la care am depus cel mai mare eforit şi pe care nu le-am făcut cu mare plăcere. Să nu-mi spună mie cineva că un copil de 7-8 ani stă de mare plăcere la pian sau vioară şi cîntă pe note cu profesorul lîngă el în timp ce pe geam vede cum copii de vîrsta lui bat mingea pe maidan. Muzica făcută profesionist e un sistem ce presupune mult efort, timp şi rigoare. La un anumit moment, ea devine un chin. Ah, că sînt profesori care o pot face mai „dulce şi atractivă” e altceva. Dar nu se face „jucîndu-te”. Eu aşa ceva nu am văzut şi am trăit în această lume. Un copil nu stă de plăcere cîteva ore pe zi, de trei ori pe săptămînă să repete la nesfîrşit note de pe partitură, în timp ce afara colegii lui se joacă. Dar, plăcerea cîndva va veni. Uneori vine peste vreo 20 de ani.

Revenind la memorie, adică însuşire. Da, nu poţi face educaţie fără memorie, fără a-ți însuşi lucururi. De multe ori inutile, aparent, dar acest exerciţiu este absolut necesar. Fireşte nu cred nici într-un exces sau, şi mai grav, să reduci educația la memorare, ceea ce e o aberaţie, dar nu o poţi exclude din ecuaţie. Trebuie un echilibru. E bine să ai multă informaţie utilă înmagazinată şi, mai ales, e bine să ai dezvoltată o capacitate de gîndire care să poată să utilizeze cu uşurinţă ceea ce ştii. Dar asta se naşte printr-un proces lung şi complicat. Dar din „tabula rasa” nu se pot construi prea multe lucruri. Mă minunez de unii care se plîng că au învăţat tot soiul de lucruri inutile. Nu există așa ceva. Orice informaţie este utilă. Cînd vei avea nevoie de ea nu se ştie. Şi chiar dacă nu vei avea nevoie de ea faptul că o ai e deja o valoare în sine. Informaţiile „inutile” îşi au rostul lor: sunt ca uleiul pentru motor.

Se vorbeşte de „externalizarea memoriei” prin ustensile tehnice şi motoare de căutare. De ce să ştii x cînd dai un click şi afli. Pentru că informaţia nu e de sine stătătoare, ci e formatoare. Informaţia externalizată nu-ţi aparţine, nu face parte din tine. Iar asta e o diferenţă enormă.

Eu am o poveste numită „De ce trebuie să ştii matematică? Povestea unui anarhist matematician”. Cum noul trend educaţional e legat de piaţă şi bani. Mai puţin de viaţa reală. Muzica nu e profitabilă o scoatem din şcoală. Matematica trebuie să devină un soi de contabilitate etc. Totul trebuie aplicat. Nu, nimic nu trebuie învăţat pentru a fi aplicat. Aplicabilitatea este un rezultat, nu un scop. Să spun o poveste reală…

„Acum mulţi ani, pe la mine prin zonă un tip amărît a fost prins de un Ataman local care lupta în zonă. Erau anii nebuni ai Războiului civil, cu lupte fratricide.

– Ce cauţi pe aici pui de căţea, javră bolşevică? urla la el Atamanul care arăta tare fioros. Avea în mînă un pistol Mauser, la brîu atîrna un mănunchi de grenade. Pe cap avea o cuşmă cu panglică neagră. Iar pe steagul negru se vedea un craniu cu o inscripţie: Anarhia este mama ordinii!

– Vă rog să nu mă împuşcaţi! îl imploră amărîtul. Nu sînt nici alb şi nici roşu, sînt doar un profesor de matematică la Odessa şi caut de mîncare.

– Dacă eşti profesor de matematică, atunci dovedeşte: dă-mi o estimare a erorii obținute prin truncherea seriei MacLaurin la cel de-al n-lea termen.

– Dacă o rezolvi scapi, dacă nu, primeşti un glonţ în frunte.

Profesorul a rămas suprins de o astfel de problemă într-un astfel de context. Era o problemă care aparţinea unui domeniu restrîns al matematicii superioare. Tremurînd, cu pistolul la frunte, profesorul a rezolvat problema şi a înmînat demonstraţia Atamanului. Acesta s-a uitat şi mulțumit de rezultat a declarat:

– Într-adevăr, eşti matematician. Poftim o bucată de pîine şi pleacă în oraş şi învaţă copiii matematică.

Profesorul de matematică din Odessa nu era nimeni altul decît Igor Tamm, cel care avea să devină laureat al Premiului Nobel pentru fizică. Atamanul nu era nimeni altul decît faimosul anarhist Batika Mahno. Ambii, însă, ştiau matematică…”

Învăţaţi copii matematică. Nu pentru contabilitate, ci aşa… căci în viaţă niciodată nu ştii ce te poate salva…

Dat fiind că părinții se cred experți în educație, mai avem și experții în parenting, plus clasicii profesori, nu prea se mai știe ce înseamnă expertiză în domeniu. Se stă foarte prost la capitolul „autoritate în domeniu”. Am dreptate sau nu? Aici aș vrea să-mi dai și câteva exemple concrete, dat fiind că ești și tatăl unui băiat de clasa I (dacă țin eu bine minte).

Da, văd că parentingul a devenit un soi de modă. Călugări care ne vorbesc despre asta, mame cu un singur copil vorbesc ca nişte „guru” care ai impresia că au crescut armate de copii etc. Maică-mea, care a crescut 5 copii , 16 nepoţi şi 17 strănepoţi, nu se aventurează niciodată în a da sfaturi într-un domeniu atît de sensibil. Pentru că ea ştie că nu există o formulă magică şi că educaţia e ceva foarte fin şi complex. Ea susţine că pentru fiecare copil trebuie să ai o altă abordare, un alt set personalizat de sistem educativ: ceea ce merge perfect pentru un copil poate deveni dăunător pentru altul. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ai un sistem generic de educaţie cu care să lucrezi.

Mai nou, văd toată această nebunie cu homeschooling-ul în zona clasei de mijloc urbane. Ideea a apărut în mediul protestant american din considerente sau cauze specifice. Dar a-l aduce pe teren românesc, acum, la noi e o aberaţie. Cine-şi permite să stea acasă ani de zile să-şi crească copilul? De unde surse de subzistenţă? Deci, e clar că e valabil doar pentru familii cu bani. În al doilea rînd, un părinte, oricît de dotat ar fi, nu poate înlocui un corp profesoral specializat. Primii ani te descurci, dar mai departe? În al treilea rînd, comunitatea care-i va lipsi copilului. Eu am învăţat mai mult din experienţa de joacă, lucru şi statul împreună cu colegii mei decît din orele de clasă. Eu nu-mi imaginez să nu am acele amintiri din şcoală cu colegii mei. Ce tristeţe trebuie să fie pe capul copiilor crescuţi şi educaţi singuri. În şcoală, alături de colegii tăi, eşti expus la o mulțime de factori pe care un prăinde nu are cum să-i reproducă. Educaţia nu înseamnă doar informaţii, ci şi o practică, o experienţă de viaţă. Homeschooling-ul e sărăcie, un soi de sectarism. Un copil crescut singur în afara grupului uman. Copilul învaţă repede slăbiciunile şi golurile unui singur om şi le va folosi. În şcoală nu se prea poate face asta, căci sînt mult mai mulţi factori. În acest sens copiii, uneori, trebuiesc „salvaţi” de părinţi.

Ştiu că există o tradiţie a contestării şcolii. De multe ori criticile aduse sînt binevenite. Toţi am ascultat şi cîntat Pink Floyd: „We don’t need no education / we don’t need no mind control / Teachers, leave the kids alone!”. De la generaţia flower-power care vroia o lume fără reguli şi liberă, un soi de întoarcere în natură romantic, la actualul trend promovat de republicanii evanghelici care prinde că şcoala distruge creativitatea și individualitatea copilului. Ei, de fapt, nu doresc decît să suprime şcoala de stat în folosul acestuihomeschooling sau a educaţiei în şcoli confesionale. Asta e un regres teribil. Pentru că şcoala trebuie să fie laică, universală, gratuită. Vorba unui prieten care spune că acolo copiii aud şi lucuri trăsnite: evoluţionism, stiinţă, raţiune, luptă pentru emancipare, lupta împotriva rasismului şi exploatării etc. Ca să poţi să fii liber trebuie să ştii ce e controlul şi regula.

Asistăm în România ultimilor ani la o continuă degradare a sistemului educațional. Ca parte din sistem, îmi asum integral această afirmație. Și dacă ne mai uităm și ce miniștri ai educației am avut, cu rarele excepții care se știu, mă întreb cum de mai avem școli publice. Cum putem interveni noi, oamenii simpli, părinți sau nu, în stoparea acestui fenomen cu consecințe atât de grave și care, din păcate, se vor vedea concret abia în următorii 5 ani?

Tare mă tem că şi părinţii sînt parte constituantă a acestui proces de degradare.

Pentru educaţie nu-ţi trebuie multe. Îţi trebuie în primul rînd oameni de bună calitate, îţi trebuie timp şi stabilitate. Educaţiei nu-i place instabilitatea. Educaţia se construieşte greu şi se degradează greu. De multe ori rezutatele educaţiei şi a degradării ei le vedem după ani de zile. Veşnicile reforme şi schimbări nu au făcut decît să accelereze degradarea sistemului. Am o vagă impresie că, dacă lăsau aşa cum era lucrurile degradau mai încet decît cu zecile de reforme care au ameţit pe toată lumea. Fireşte că e nevoie de reforme, dar nu schimbi atît de des regulile. Aceleaşi chestiuni şi cu manualele alternative, care în mare nu a fost decît un banal comerţ pe seama naivităţii părinţilor. Numărul mare de manuale „alternative” nu creşte calitatea educaţiei. De multe ori pentru educaţie ai nevoie de o cretă, tablă şi un profesor bun. Că ai şi materiale auxiliare e bine, dar să nu ne încredem prea mult în ele. De multe ori faptul că ştergi tabla, că pui creta la loc poate fi mai instructiv decît nu ştiu ce tablă „inteligentă” care mi se pare că deseori lenevește gîndirea. Gadgeturile actuale, prin excesul de oferte şi prin modul lor foarte facil de a-ţi oferi totul, au tendinţa să lenevească creerul.

Cred că sistemul nostru ar trebui mai întîi să se gîndească cum să atragă oameni de calitate în sistem. Şi firesşte că primuş stimul stimul e cel financiar. Ar trebui să ne gîndim şi cum motivăm pe pedagogi să meargă în zone rurale sau orăşele mici şi cred că acelaşi stimul ar fi: un bonus care să-l motiveze, o casă etc.

Practic avem nevoie de fonduri – dublarea bugetului educaţiei, de un solid program de pregătire profsională permanentă a profesorilor şi de un examen de titularizare exigent. Şi stabilitate şi mai puţine „reforme” ameţitoare. E ceva uşor de realizat şi implementat.

În sistemul clasic de educație familia (și valorile ei) avea un rol fundamental, „cei 7 ani de acasă” nu era doar o simplă sintagmă. Astăzi părinții sunt foarte ocupați, dar preocupați de educația copiilor lor; îi vor educați peste noapte și, dacă se poate, cu o implicare minimă din partea lor. Cât de realistă ți se pare afirmația mea? Cred că putem face ministudii de caz pe această temă, am dreptate sau nu?

Despre elementul-cheie am spus: banii, comerţul cu educaţia şi totul pentru piaţă. Dar mai sînt cîteva elemente din „noua educaţie”: siguranţă şi confort. Există o presiune imensă care amprentează noul model educaţional dominant. Această presiune are doi factori importanţi: siguranţa şi confortul. Scopul este unul legat de performanţă, reuşită care e ceva foarte greu de definit proiectiv. Modelul de succes e ca o reclamă aproape religioasă.

Siguranţa e compusă din doi factori. Primul: siguranţa controlului pe care părintele îl exercită asupra copilului. Am mai povestit despre „dictatura controlului” excesiv care duce la distrugerea „imunităţii” personale şi a puterii de decizie. Cînd copilul este controlat excesiv, de la cameră video la GPS, capacitatea lui autonomă de decizie leneveşte. Asta ţine de mediul în care este educat: totul sub control total.

Doi: cerinţa ca el să fie sigur pe sine. Se merge excesiv pe modelul învingătorului: e reuşit copilul care e sigur pe sine. Reuşita şi victoria se produc în condiţii de siguranţă. Siguranţa devine o chestiune aproape religioasă. În teologia americană se numește: siguranţa mîntuirii. Orice îndoială este un păcat de moarte.

Dar ce ne facem cînd ne sare siguranţa? Cum gestionăm situaţiile de nesiguranţă, fragilitate, îndoială, precaritate care în viaţă sînt ceva mai dese? Cum gestionezi nu victoriile, ci înfrîngerile, care sînt mai dese decît victoriile? Cei trecuţi de o vîrstă putem depune mărturii, chiar dacă în acest model dominant recunoaşterea înfrîngerii este o ruşine. Iar viitorul se configurează ca o dictatură a precarităţii şi crizei. Cum ne pregătim pentru o astfel de lume nesigură? Cum ne pregătim pentru minunata lume nouă?

Confortul face parte din aceaşi gamă de presiuni imense. Totul trebuie să fie joacă, plăcut, duios, armonios, fără critică şi pedeapsă, fără efort şi durere. Totul trebuie să fie confortabil. Şi sigur.

În realitate puterea care dezvoltă cel mai bine o persoană nu e nici siguranţa şi nici confortul, fără a le neglija în totatlitate pe acestea. În realitat, puterea formativă constă în disconfort şi nesiguranţă. Întrebarea este esenţa nesiguranţei şi ea este mult mai formativă decît răspunsul. Copiii îşi însuşesc lucruri pe bază de întrebări, nu de răspunsuri.

Disconfortul, la rîndul lui, te pune mereu în situaţii complicate care crează premise noi de înţelegere, cunoaştere şi acţiune. Nimeni nu ştie cum vei reacţiona în condiţii limită, în nesiguranţă şi disconfort. Disconfortul, nesiguranţa te pun în condiţii noi care trec dincolo de clişeele, ritualurile, obiceiurile siguranţei şi confortului. Siguranţa şi confortul, în definitiv, sînt repetitive şi obişnuite pentru tine.

Ce vreau să spun nu e că sînt împotriva siguranţei şi confortului, însă a reduce totul la aceste două elemente e foarte riscant. Dezvoltarea persoanală permanentă presupune, în primul rînd, disconfort şi nesiguranţă, efort şi risc.

Putem să ne bucurăm de plăcerea jocului şi victoriei mai ales după ce am trecut prin astfel de experienţe precum efort, disconfort, risc, durere, transpiraţie şi înfrîngere.

Cam în acelaşi trend intră şi „Să scoatem Baltagul din programul şcolar deoarece e violent?” De ce? Toată literatura mare, importantă este despre crime, sînge, pedeapsă, violenţă, incest, păcat, trădare, ruşine, dezamăgire, disperare.

Literatura are, fireşte şi iubire, speranţă, linişte, sacrificiu, dar nu poţi scoate din literatură una din componentele ei fundamentale: răul, ura, violenţa, nefericirea. De ce? Pentru că e parte a umanului, a vieţii noastre. Şi nici din educaţie nu pot fi scoase. Şi oricum violenţa adevărată, pe care o reproduc copiii, nu e acolo ci în altă parte.

Cel care citeşte un roman bun în care se dă cu toporul în cap cu siguranţă nu va da cu toporul în cap. Literatura bună are grijă de asta. Mai puţin părinţii şi societatea.

Of, cum le zicea Lev Nikolaevici:

„Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel.”.

Dar ne-a molipsit de incest şi sinucideri. A aruncat-o pe Ana Karenina sub tren fără milă, violent: afară din şcoală!

Ca părinte caut să-i asigur copilului meu o cultură generală solidă: merg la teatru, muzee, diferite ateliere etc. Știu că și tu faci asta pentru copilul tău. Și mai știu că ai la MNLR o serie de ateliere destinate special copiilor și părinților acestora. Din acest punct de vedere, ce crezi că ar mai trebui făcut, astfel încât popularitatea unor astfel de proiecte să crească și, mai ales, să fim siguri că ele sunt realizate de profesioniști de calitate?

Mai întîi trebuie terminat cu obsesia asta cu tot soiul de „ateliere plătite” pentru copii. Ideea că tot ce se plăteşte şi cu cît e mai scump e mai bun, iar ce e gratis e rău trebuie să pună capăt. Există o întreagă infrastructură sportivă şi culturală în oraşele noastre abandonate sau aproape distruse. Dar ele se pot ușor pune pe picioare. Toate muzeele şi instituţiile culturale ar trebui să-şi gîndească programe pentru copii, să angajeze sau specializeze oameni care să poate oferi diverse programe copiilor: de la teatre la artă şi de la literatură la cele de istorie, ştiinţă şi tehnică. Şi fireşte sport, mult sport. Mai ales sporturile de echipe care ajută enorm la dezvoltarea copiilor. Acestea ar trebuie să fie priorități naţionale: educaţia şi sănătatea. Şi totul începe cu cei tineri, de la micul copil.

Noi naştem şi educăm copii pentru piaţă sau pentru viaţă? Există o povestea scrisă de Sorokin despre nişte înotători mai speciali. În URSS, regimul, pentru a-şi diversifica coregrafia propagandistică, antrena înotători care să poată înota cu o singură mînă. De ce? pentru că în cealaltă mînă să poată ţine o făclie. Ei înotau în grupuri şi făceau diverse coregrafii complicate: construiau imagini, slogane şi alte minuni care aveau ca scop propaganda regimului.

A apărut însă o problemă: corpul lor a început să se deformeze, înotătorul avînd un braţ foarte dezvoltat şi unul puţin dezvoltat. Ei erau un soi de „produs pentru propagandă”: buni la un singur lucru şi inutili la multe altele. Povestea se termină cu un fiasco total: în flăcări.

De-a lungul timpului, diverse instituţii şi state şi-au gîndit relaţia cu membrii sau cetăţenii lor într-un astfel de raport. Biserica îşi educa şi creştea enoriaşii în vederea atingerii unui scop suprem: salvarea, mîntuirea. Grecii aveau o altă viziune, destul de complexă. Statul modern, statul naţional îşi educă cetăţenii urmărind propriile sale raţiuni de a exista: buni soldaţi, buni patrioţi, buni muncitori etc. Prin bun statul înţelegea: devotat, supus, docil.

În ultimii 30 de ani (mai ales) lucrurile se schimbă radical: tot sistemul de educaţie şi dezvoltare e redus strict la piaţă. De la familie, la grădiniţă şi de la şcoală la Universitate, totul e gîndit ca cetăţeanul să devină apt şi bun doar pentru piaţă. Toate raţiunile sistemului educaţional sînt construite în acest scop. Noi nici nu mai putem gîndi în afara acestui sistem. Alternativa este privită ca un rău fundamental.

Practic noi educăm şi creştem copiii doar pentru piaţă. Noi naştem copii pentru piaţă, nu pentru viaţă. Noi uităm din cauza acestei hegemonii propagandistice fără precedent şi lipsită de alternativă că piaţa nu e doar o mică parte a vieţii, ci este doar o parte chiar a economiei. Istoria omenirii din care nu învăţăm nimic asta ne spune: economia poate fi de piaţă, dar şi de multe alte feluri.

De aceea, educaţia, ca şi sănătatea, trebuie scoasă din logica pieţei, a profitului, pentru că ea este mult mai importantă decît piaţa. Educaţia şi sănătatea este pentru viaţă, nu pentru piaţă. Iar cine ştie să-şi gestioneze viaţa va putea cu siguranţă să gestioneze şi piaţa.

Sau vrem să creştem doar „înotători sovietici” cu unele organe foarte dezvoltate şi cu altele atrofiate? Iată întrebarea….

Revenind, sincer începe să mă deprime acest comerţ agresiv în jurul copiilor care se dă pe post „ingredient educaţional”. În realitate 80% e impostură şi comerţ. Educaţie mai rămîne puţină. Îi dai un nume pompos: Eco şi armonie cu natura. Îl împachetezi cu PR & sclipici şi-l vinzi la fraierii din clasa de mijloc care sînt convinşi: scump bun – gratis comunism, ciuma roşie.

– Doar 35 de lei? E atît de instruciv pentru cei mici. 1 oră, 30 copii/clasa x 35 lei =1050 Ron

Le arată cum se ţine o greblă şi cum se pune o floare în ghiveci. Oioioi…

Măi, frate, dar de la 6 ani am făcut asta. Eram luaţi de mici şi ne duceau să facem curăţenie în parc, în jurul blocului, în jurul şcolii. Fie cu şcoala, fie cu părinţii. Era în program, nu trebuia să plătesc pe cineva să mă pună să greblez, să sap, să pun flori în ghiveci, să aranjez în parc sau curte….

Dacă propui asta: luăm clasa IA să ţinem curat o parte din parc sau în jurul blocului etc. Lunar, o zi facem curat. E educaţional, e aer, e natură, e armonie. Gratis. Util comunităţii (nu faci ghivece pe care le arunci după).

– Eşti un comunist, mi se strigă. Pui copiii la munci. Auuu…

Dacă-i iei fraierului 250 euro ca să fie copilul „în armonie cu natura” e fericit. Ahahahoioioi…

Chiar ne-am tîmpit cu totul? Şi 80% sînt din astea. Cîtă impostură şi comerţ pe seama copiilor, e îngrozitor. Iar asta e şi periculos: impostura lasă urme mai adînci decît multe, multe lucruri.

Şi bumerangul acesta mereu se întoarce înapoi…

Și ca să nu las neepuizat un domeniu foarte drag mie, o ultimă întrebare e legată de nondiscriminare. Și o să te rog să faci apel la toată munca ta de documentare pentru „Bandiții”: cum facem să asigurăm cu adevărat egalitate de șanse în aceea ce privește accesul la educație al tuturor copiilor (și adulților, dacă e nevoie)?

E una din problemele majore. Asta ar trebui să fie un soi de punct zero: orice copil indiferent din ce mediu vine, din ce pătură socială, sărac sau bogat, indiferent de cultura şi religia de care aparţine, trebuie să aibă acces gratuit şi universal la ceea ce însemnă o şcoală publică de bună calitate. Educaţia este cel mai la îndemînă ascesnsor social pentru cei care vin de foarte jos. Şi ei trebuie să aibă acest acces. Obsrvăm cum acest ascensor este distrus cu un cinism incredibil. Şi nu doar sistemul e de vină, ci şi noi părinţii. Mă tem că am regresat destul de mult în ultimii 20 de ani la acest capitol. Sînt foarte multe soluţii şi la îndemînă, dar, din păcate, avem o clasă politică în slujba propriilor interese cu copii „la privat” şi „afară”. Nu sînt foarte optimist, dar am speranţă că vom găsi resurse să mai salvăm cîte ceva în aşteptarea unei catastrofe care va putea repune dotul într-un nou orizont de sens şi care să aducă noi speranţe.

„Am sunat-o pe mama să-mi spună exact reţeta. Ştiu reţeta secretă. Mori. Dar mori de plăcere”

Bookaholik / 03.04.2018 / Interviu cu scriitorul Vasile Ernu de Florina Pîrjol

Lui Vasile Ernu i-am luat primul interviu acum mulți ani, înTime Out, tocmai debutase cu Născut în URSS, care-mi plăcuse mult, și am simțit nevoia să-l întreb despre una-alta, bănuiesc eu cam despre ce, dar, ca să fiu sinceră până la capăt, nu-mi aduc aminte precis cum sunau întrebările. Au trecut zece ani de-atunci, l-am urmărit constant și în cărți (Ultimii eretici ai imperiului, Polirom, 2009; Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Polirom, 2010; Intelighenția rusă azi, Cartier, 2012; Sunt un om de stânga, Cartier, 2013; Sectanții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2015; Intelighenția basarabeană azi. Interviuri, discuții, polemici despre Barabia de ieri și de azi, Cartier, 2016; Bandiții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2016), și în aparițiile publice (fie ele conferințe sau postări pe Facebook), dar de întrebat n-am mai îndrăznit să-l mai întreb nimic. Până într-o zi, când, văzând – pe Facebook – ce vrăji culinare a mai făcut, mi-am zis că e musai să vorbim despre mâncare. Fiindcă mâncarea nu e doar ce pui pe masă, ci atmosfera care se creează în jurul bucatelor, plăcerea și bucuria comuniunii. Și un basarabean știe cum stă treaba cu ospățul, dovadă că peste Prut se zice încă – și e foarte frumos – „a merge în ospeție”. Între timp, măritându-mă cu un basarabean, am aflat și eu ce-nseamnă să stai minimum cinci ore la masă (o masă plină ochi cu de toate, pe modelul à la française) și să vorbești câte-n lună și în stele, fără să te plictisești vreodată. Scriitorul Vasile Ernu ne povestește, și o face cu farmecu-i caracteristic, ce înseamnă pentru el masa, ce-l definește gastronomic și care-i mâncarea copilăriei lui. Și multe altele, o să vedeți. Poftă bună… la lectură!

Cine e personajul principal din bucătaria ta?

Borşul, fără discuţie. Doar că pentru mine „borş” e un nume generic pentru tot ce ţine de supe, supe-cremă, ciorbe, borş, zeamă etc. Dar la baza facerii lumii a stat, clar, borşul în sensul lui moldovenesc: cu „borş-umplut” care se face în casă din tărâţe de o femeie neapărat „rea”, ca să iasă acru. Femeile blânde şi iubitoare cică nu pot „umple” borşul, acel lichid magic. Mă rog, aşa spune povestea la noi. Noroc că acum putem să-l luam din piaţă sau din alimentară. Dar tot mai bun era, parcă, la „tanti Ileana”, în mahala: faimoasa femeie „rea”, dar „bună rău” la borş.

În general, în zona culinară am simpatii mediteraneene şi balcanice, dar şi cu mici slăbiciuni slave.

Spune-mi ce mănânci, dar și ce n-ai putea mânca niciodată, ca să-ți spun cine ești.

Întotdeauna, dar întotdeauna, am un borş în frigider, fie sub formă de supă-cremă de linte sau de praz, ciorbă ardelenească sau lucskos, borş moldovenesc sau ceva rusesc cu sfeclă. Asta face parte din „mâncarea mea de bază”. Tocanele, felul doi, sunt secundare. Fac mai puţin, dar fac și de-astea. Mai fac ceva la cuptor, mai fac peşte. Pastele îmi plac, de exemplu. În general, în zona culinară am simpatii mediteraneene şi balcanice, dar şi cu mici slăbiciuni slave: salatele, de exemplu. Ca să nu mai zic de „şuba” pe care o fac de sărbătorile de iarnă. Îmi mai place bucătăria Caucazului, din care încerc să mai fac câte ceva.

Ce nu aş putea mânca? Am reţineri în privința diverselor bucătării pe bază de chestii de mare. Am mari reţineri legate de bucătăriile prea asiatice care folosesc mult „parfum” şi tot soiul de „goange”. Da, am nişte limite. Nu sunt mai deloc asiatic, doar euroasiatic. 😉 Dar cred că, dacă cineva mi-ar explica cum se face şi m-ar educa puţin pe zona asta, aş învăţa. Gusturile se educă. Papilele se educă. Şi asta e tare bine. Din păcate, asta o ştiu mai ales cei din industria alimentară, cea mai mare mafie a lumii.

Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?

Seducţia e o chestiune deloc simplă. Seducţia ţine nu doar de papile, de gust, ci şi de poveste, de imagine. De asta o mâncare cu adevărat bună nu e doar conţinutul sau gustul – care, fireşte, sunt foarte importante –, ci şi povestea şi imaginea care o înconjoară, care îi creează atmosfera. De ce urâm mesele seci, de etichetă, fără viaţă, care doar ne obligă? Pot fi ele foarte gustoase, dar tot le urâm, nu vrem să participăm la ele. Pentru că sunt mese de etichetă, nu au poveste, nu au atmosferă. Şi, de multe ori, niște cartofi copţi în jar devin cea mai frumoasă amintire şi cea mai gustoasă masă. De ce? Pentru că ăsta e secretul unei mese. Masa trebuie să fie un ospăţ, un chef, o poveste, o mare naraţiune în care să ne simţim bine cu toţii şi în care gustul doar intensifică acea stare de extaz… şi de seducţie.

Mâncarea de la bunica sau primul fel de mâncare pe care ți-l amintești din copilărie, pe care, eventual, o/ îl faci și tu azi?

Eu vin din Bugeac, din sudul Basarabiei şi al Ucrainei, unde amestecul de etnii şi religii e ameţitor. Şi mâncarea e cumva amestecată, cu toate că e formatată pe modelul balcanic-turcesc, cu mici influenţe slave. Pentru că aici avem moldoveni, ruşi, turci, tătari, bulgari, armeni, evrei, ucraineni, albanezi, romi, nemţi şi multe alte etnii. Îmi aduc aminte perfect de o mâncare pe care, în copilărie, o uram, dar acum o ador, pe care o fac cu mare plăcere toamna: e una dintre mâncărurile-hit pe care le gătesc. N-am cum să nu dau lovitura cu ea. Povestea e următoarea. Toamna, la noi, sunt atâtea legume bune încât avem surplus din toate. Se dau roşiile şi ardeii prea copţi la găini, în loc de grăunţe sau iarbă, pentru că se strică. Bunica şi toate femeile din mahala ce făceau toamna? Puneau toate aceste legume la fiert: făceau un soi de tocăniţă de legume cu ceapă, morcov, toate albiturile necesare şi multe roşii. Roşiile trebuiau curăţate de coajă. Pentru că bunica avea alte treburi, ne punea să le curăţăm noi, copiii. Uh, ce chin! Curăţam „căldări” întregi de roşii coapte. Se punea totul la fiert şi, după, se dregea cu sare şi cu puţin zahăr. Era un miros de te rupea. Roşiile alea coapte, cu bulionul lor, amestecat cu toate legumele pământului, când fierbeau, dădeau o aromă specifică. Dar asta era doar începutul. Urmau ardeii, care se coceau la foc, se curăţau de coajă şi se aruncau la final acolo, în zeama aia „nebună”. Ardeii copţi sunt altă nebunie. Miros dumnezeieşte. Dar, amestecat, totul împreună produce o demenţă curată. Şi nici asta nu e tot. Se mai punea, la final, şi nişte mujdei de usturoi. Nebunia e completă. Gustul şi mirosul te doboară. Dar eu am urât această mâncare pe care o numeam „iahnie de roşii cu ardei copţi”. E clar de ce: pentru că era prezentă pe mese toată toamna şi, probabil, pentru că trebuia să curăţ roşiile, în loc să bat mingea în curtea morii, unde aveam „centrul de copii”. După vreo 30 de ani, mi-am reamintit de ea, pe vremea când lucram la Mica trilogie a marginalilor, pentru că acolo am niște poveşti despre mirosuri. Iar unul dintre mirosurile copilăriei e al acestei „iahnii nebune”. Şi am sunat-o pe mama să-mi spună exact reţeta. Ştiu reţeta secretă. Mori. Dar mori de plăcere.

Masa la basarabeni (care seamănă mult cu cea a moldovenilor din România) este intensă, dar periculoasă.

Pârjoale sau kotleti, sarmale ca la Suceava sau găluște ca-n raionul Hânceni, ciorbă rădăuțeană sau borș de varză ca la Chișinău? Cam pe unde e inima ta de intelectual care știe să mănânce, dar și să gătească, între cele două bucătării?

Eu am stat în vreo cinci oraşe şi în toate regiunile istorice. Peste tot se mănâncă bine. Destul de bine. Mâncarea din Bucovina face o sinteză mai aproape de sufletul meu, cu toată că îi lipseşte puţin din elementul balcanic, la care eu nu renunţ niciodată. Balcanii din mâncare e tot ce avem mai valoros: mai valoros chiar decât influenţele Imperiului Habsburgic şi ale Imperiului Rus. Însă cum, pentru mine, mâncarea nu se reduce doar la gust, ci şi la un anumit tip de comuniune, de ospăţ, de chef, de a ne simţi bine împreună, atunci Moldova e pe primul loc fără discuţii. Masa la basarabeni (care seamană mult cu cea a moldovenilor din România) este intensă, dar periculoasă. De ce? Pentru că nu cunoaşte limite. Acolo nu există refuz, iar asta pe mine mă sperie puţin. Dar, dacă treci de aceste „lipse de limite”, tipic ruseşti, atunci totul devine un dezmăţ culinar şi alcoolic. În Basarabia, ca şi în Rusia, ţi se iartă tot, nu şi faptul de a nu bea sau a nu sta la masă când eşti poftit. Asta e păcat de moarte.

Ai scris/ai scrie vreodată despre mâncare?

Am scris mai degrabă despre mirosurile de toamnă de la noi, din Bugeac, în Mica trilogie a marginalilor. În Sectanţii şiBandiţii am capitole întregi în jurul acestor mirosuri. Iar ele sunt legate şi demâncare. E exact ce povesteam mai sus. Memoria mirosului este teribilă: „acasă” e acolo unde-ţi regăseşti „acel” miros al copilăriei. Mi-am dat seama de asta acum câţiva ani, când stăteam la Sarajevo. Era toamnă, se auzea tânguitul rugăciunii de la moschee. Era ceva străin de urechile mele. Era un loc străin. Dar ceva m-a făcut să mă simt, totuși, ca acasă. Mi-am zis: oare ce? Poate blocurile comuniste. M-am tot gândit şi, brusc, am înţeles, am avut o revelaţie: era mirosul acelei „iahnii de roşii” de toamnă. Pe scara pe care locuiam se gătea ceva ce mirosea „ca acasă”. Şi atunci am înţeles că sunt acasă acolo unde am mirosuri care-mi amintesc de copilărie.

Dintre toate națiile cu care ai avut de a face (fie și pe cale livrescă, poftim!), care ți s-a părut că știe să mănânce? E mâncatul o artă?

Nimeni nu se compară cu georgienii, gruzinii, cum le zicem noi. Am văzut multe la viața mea, dar felul cum reuşesc ei să transforme orice banală masă într-un ospăţ şi un chef nu l-am mai întâlnit nicăieri. Numai şi pentru o astfel de experienţă merită să ajungi în Caucaz, mai exact în Georgia. În România, de departe cei care ştiu să mănânce cu adevărat sunt moldovenii, care ne dau clasă la tot ce avem noi. În Ardeal, masa a devenit demult mai mult o etichetă, o chestie de statut şi o obligaţie. Masa, în Ardeal sau Banat, la asta se reduce: venim, dacă vii, ca să ne arătăm unii altora ce știm să gătim. Generalizez, dar cam asta e esenţa. În Moldova, (fie Iaşi, fie Chişinău), masa, ospăţul nu ţine de ce ai pe masă (cu toate că le place şi lor fasonul), ci de plăcerea de a chefui împreună. Ăsta e un mare dar, care se pierde treptat şi la noi. Moldovenii sunt mai cheflii de felul lor și asta-i salvează.

Apropo de nații, de ce crezi că au toate popoarele obsesia asta cu bucătăria națională? Nu e și ăsta un fals, o tradiție inventată?

Cred că „bucătăria naţională” vine odată cu tot procesul acesta de inventare a „identităţii naţionale”, cu „inventarea naţiunilor” de prin ultimele secole. Nu cred că înainte exista o astfel de obsesie. Nu avea de unde. Acum câţiva ani, eram în Erevan, în Armenia, și stăteam la masă cu alţi amici de prin tot Caucazul şi din toată zona Balcanilor. Şi au adus la masă faimoasele sarmale. Toţi, dar absolut toţi au susţinut la unison că sarmaua e „mâncarea lor naţională”. E asta o mâncare „naţională”? Fireşte că nu: are o lungă tradiţie şi e mai degrabă marca unui imperiu, cu propria sa tradiţie culinară. Dar ea devine „naţională” prin asumarea de către fiecare entitate etnică şi de adaptarea ei. Etnia este un construct ca mîncarea. Dar ce, noi nu ne ciondănim care e sarmaua adevărată? Aia mare cât pumnul, învelită în frunză de varză, din Ardeal sau aia micuţă, fină, învelită în foi de viţă din Moldova? Ambele sunt „ale noastre”, la fel cum e şi micul şi cum sunt toate celelalte mâncăruri „împrumutate”. Mie, însă, mi se pare extrem de important faptul că noi avem mâncare cu influenţe din trei mari imperii: Habsburgic, Otoman şi Rus. Iar asta e o chestiune extraordinară. Pentru că ceea ce urâm noi e, de fapt, marea noastră bogăţie. Păcat că nu utilizăm îndeajuns aceste influenţe.

Crezi că rețetele pot fi considerate (o formă de) literatură? Ce-ai pune tu într-o carte de rețete care să te reprezinte?

Nu cred că mâncarea e literatură. Asta mi-o spun şi stomacul, şi papilele gustative. Nici reţetele. Dar cred că pot fi utilizate în literatură din plin, aşa cum au şi fost, de fapt.

Scena preferată legată de mâncare din literatura română sau universală, repovestită în felul tău.

Cum eu sunt fan Gogol, atunci fireşte că am scene legate de mâncare de acolo. Gogol foloseşte de multe ori acest truc cu masa, cu mâncarea, pentru a descrie nişte realități de dincolo de masă. De ce? Pentru că la masă e un amestec de de toate: de la etichetă și de la imaginea pe care vor să o impună cei care o organizează, până la starea de chef, momentul când oamenii îşi dau jos măştile şi devin ei înşişi. Dacă mai apare şi alcoolul, atunci totul iese la iveală. Gogol foloseşte foarte mult această tehnică pentru a pătrunde în sufletul eroilor săi, pentru a-i aduce în mintea noastră cât mai profund şi cât mai nuanţat. În Suflete moarte, într-un fel mănâncă Manilov, într-un altfel Korobicika şi într-un cu totul alt fel Nazdrev sau Sobakevici.

 

Fotografiile fac parte din arhiva autorului.

„În literatura bună se dă cu baltagul în cap“

Suplimentul de Cultură / 05-Feb-2018  INTERVIU  VLAD BOLOCAN  NUMAR 593

Ce aduce nou cartea ta? Există atâtea cărți despre asta…

Cartea mea nu este o istorie a banditismului, nu este o analiză antropologică, sociologică sau politică a fenomenului. Cartea mea în definitiv nu este despre ban­diți, chiar dacă are câte puțin din toate acestea. Bandiții sunt pentru mine un pretext de a vorbi despre educație radical diferit decât suntem obișnuiți.

Eu am observat din expe­riența directă și din lecturi că modelul negativ, interdicția, eroul negativ, pedeapsa, băiatul rău, un anumit tip de violență sunt mult mai eficiente în educația noastră decât elementul pozitiv, eroul bun. Răul este mai fascinant, mai atractiv și mai formativ decât binele. Și atunci am pornit să sondez în această direcție. Cine au fost eroii negativi de lângă mine? Păi în URSS era modelul acesta al bandiților, al hoților care ne fascinau, ne atrăgea și toți îl mimam în mahalalele din Chișinău sau Odessa. Banditul era mitul urban negativ cel mai puternic.

Da, îmi propun să fac un soi de manual de educație alternativă care are ca obiectiv „educația în negativ“, așa cum numesc ironic prima parte a Micii trilogii a marginalilor, Sectanții, ca manual alternativ de religie. Aceste răsturnări sunt foarte importante pentru mine: să vezi binele dinspre rău și pe majoritari și pe cei din centru dinspre marginali. To­tul arată foarte diferit.

Eu pornesc în esență de la mi­tul lui Cain și Abel repovestit în condiții actuale. Și pun întrebări: ce face ca doi frați educați în ace­lași context să devină unul rău și altul bun. Care sunt condițiile acestor deveniri? De ce răul învinge? De ce unii devenim hoți și cerșetori care încalcă toate legile și alții devin oameni care respectă legile. Ce îi face atât de diferiți? Cine în definitiv face legile, cine are putere de lege și care e rostul lor. Cum apare violența și cum ne protejăm de ea? Povestea se con­struiește pe un șir întreg de întrebări fundamentale văzute prin istora unei relații dintre un copil și un hoț în lege, un hoț profesionist, pe parcursul a 40 de ani. E o carte despre educație, despre rostul legii, al vorbelor, al faptelor, al responsabilității și al multor lucruri cu care ne intersectăm în viață și care contează cu adevărat.

 

Șalamov zice foarte răspicat într-unul din textele sale: nu romantizați când vorbiți despre bandiți. O dată pentru că nu e nimic romantic – asta e doar un mit, doi – pentru că adolescenții care citesc sunt induși în eroare și aleg acest drum în viață. Care este poziția ta, în acest sens?

Eu sunt un mare fan Șalamov și m-am luptat puțin ca el să apară în română în varianta excelentă de la Polirom. E un must read. Noi avem trei tradiții rusești de interpretare a culturii criminale: cea romantică pe modelul lui Babel, cea antiromantică pe modelul lui Șalamov și cea cumva religioasă pe modelul lui Dostoievski. Eu mă folosesc de toate cele trei modele. Inclusiv cel religios, pentru că nu e deloc întâmplător faptul că citez la greu Biblia. Pe mine mă interesează mult problema răului dincolo de elementul politic și social. Pe mine fenomenul religios mă interesează chiar dacă factorii sociali probabil domină.

Grila de interpretare a lui Șa­lamov este foarte importantă mai ales în spațiul concentra­ționar, unde el arată cum se distruge politicul și cum „blatarii“, hoții în lege, devin mai inumani și pericu­loși chiar decât paznicii, torțio­narii și călăii regimului stalinist. De ce? Pentru că ei înlocuiesc legea regimului, cât de cât previzibilă, cu o lege pe care „fraierul“, omul obișnuit nu o poate înțelege. Șalamov este unul din cei mai profunzi scriitori care înțelege spațiul concentraționar și-l explică genial. El vede că etica de tip banditesc în Gulag distruge câmpul politic și așa firav. Iar când dispare politicul, intrăm în spa­țiul biologicului, naturii dez­lăn­țuite și al animalicului. Când dispare politicul, omul devine pentru om fiară, iar legea pietrei, bâtei și cuțitului e cea care face ordinea. Asta e înfricoșător. În Ultimii eretici ai Imperiului am dedicat două capitole acestui subiect.

În ce privește cum să scriem ca să „nu stricăm tinerii“, aici eu nu-mi fac probleme. Zilele trecute se discuta despre scoaterea Baltagului din programul școlar – că e violent. Eu zic așa: în literatura bună se dă cu baltagul în cap. Toa­tă literatura mare este despre crime, sânge, pedeapsă, violență, incest, păcat, trădare, rușine, dez­amăgire, disperare. Literatura are, firește și iubire, speranță, li­niște, sacrificiu, dar nu poți scoate din literatură una dintre componentele ei fundamentale: răul, ura, violența, nefericirea. Și oricum violența adevărată pe care o reproduc copiii nu e acolo, ci în altă parte. Cel care citește un roman bun în care se dă cu toporul în cap cu siguranță nu va da cu toporul în cap. Literatura bună are grijă de asta. Mai puțin părinții și societatea. Cum zicea Lev Nikolaevici: „Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel“.

 

Ai putea nuanța diferențele dintre banditul sovietic și banditul din România? În București nu avem o lume interlopă cum avem în toate marile capitale europene. Care este explicația ta pentru asta?

Bandiții, din punctul meu de vedere, sunt o categorie socială pur urbană. Eu fac distincție între ban­diți și haiduci, de exemplu. Au și lucruri comune, dar sunt categorii diferite. Grupurile profesionale și organizate de hoți apar în urma unui tip de organizare urbană, socială, economică și politică.

Diferențele mari dintre ban­diții din Rusia, URSS și cei din România sunt din punctul meu de vedere legate de prezența târzie a populației etnice românești majoritare în orașe. România este o țară ceva mai tânără și mult mai rurală chiar decât Rusia. Cultura rurală are alte instituții, altă economie și organizare socială decât cea urbană. Nu întâmplător pe la noi cei mai mari bandiți au fost evreii, ungurii, grecii, sașii etc. Adică pături sociale și etnice mult mai urbane. În Ardeal în general e jale la acest capitol în mediul etnicilor români, pentru că ei sunt cel mult orășeni la doua gene­rație. În București poți întâlni tot soiul de clanuri solide, pentru că sunt orășeni de mai multe gene­rații. Regatul stă mai bine la banditism. Basarabia e o chestiune mai aparte: ea seamănă cu Ardealul din cauza urbanizării târzii, dar recuperează repede pentru că Imperiul Rus forțează modernizarea și e în proximitatea Odessei, unul dintre cele mai important orașe banditești din lume.

Și mai sunt câteva elemente. Eu nu spun în carte, dar dau de înțeles cum lumea criminală din Rusia preia modelul structurii sociale imperiale, ierarhizată pe cin, pe un soi de ierarhie aproape de castă, și-l reface în lumea criminală pe un calapod mai dur și mai violent. Lumea lor e împărțită în aceste caste/ masti. Bandiții devin un soi de breaslă cu propria lim­bă, propriile reguli, caste, institu­ții. Așa ceva în România e de neimaginat, cu toate că grupurile marginale au multe lucruri comune.

Teza mea legată de banditismul din România e construită pe doi factori. Primul e cel cu urbanizarea târzie. Și al doilea e legat de lipsa instituțiilor și regulilor. Până și rușii când erau în treacăt pe aici în războiul ruso-turc s-au minunat: cum adică nu aveți stra­dă centrală, linie dreaptă și legi? Kiseleff asta a făcut: a tras axa centrală a Bucureștiului și a făcut Regulamentul Organic, deci lege. Pentru a avea bandiți, pentru a avea pe cei care încalcă legea și trec strada pe roșu, trebuie mai întâi să ai stradă și reguli. Banditismul serios și organizat apare numai într-un stat cu instituții cât de cât solide și cu reguli clare. Fără ele nu există banditism, totul devine un soi de „trădare și contrabandă“. Adică totul devine aleatoriu, lunecos și un soi de promiscuitate morală și relațio­nală, care e altceva decât banditism. Astfel de fenomene se întâmplă în zonele de tranzit, de periferie și mai ales de hotar, unde legile și instituțiile sunt permanent negociabile și nu e clar cine le instituie, cum și pentru cât timp.

La noi s-au dezvoltat alte aptitudini. În România niciodată nu mergi pe calea directă că ajungi cel mai greu. Cu cât ocolești mai mult, cu atât ajungi mai rapid. Tipul de relaționare, de organizare e mai apropiat de cel oriental. Orașele rusești (din partea europeană) sunt mai europene, mai urbane și mai puțin orientale. Noi dispunem de mecanisme de negociere foarte diferite de cele europene, pentru că nu lucrăm cu un nomos specific culturii occidentale. Regulile noastre țin de sistemul de ierarhii, ca și la ruși, și pe un schimb simbolic. Sincer, inițial disprețuiam profund lucrurile astea. Acum însă nu mai sunt atât de tranșant: sunt o mul­țime de lucruri care funcțio­nează altfel și asta trebuie înțeles și valorificat. Bandiții noștri nu au nevoie de violență, sunt altfel și au alte tehnici de subzistență.

Știi, un istoric turc mi-a explicat chestii interesante recent la Istanbul. De ce nu ne-au făcut pașa­lâc: eram prea supuși și așa era mult mai ieftin pentru ei. Nu te târâi cu armata și infrastructura pe la Craiova și Vaslui: vine boierul cu banii aici. Noi plăteam în avans totul. Mai zicea turcul că ar fi fost mult mai bine dacă eram pașalâc, pentru că atunci ar fi fost nevoiți să investească în infrastructură, iar boierii noștri ar fi fost ceva mai cumpătați, ar fi știut de frică. Plătește turcul, cum ar veni.

Dar există o chestiune și mai interesantă. Știi că regiunea Buzău e ca o pată albă pe harta Imperiului Otoman? Un teritoriu pe care turcii nu pot să-l controleze? De ce? Pentru că cică nici o orânduire otomană nu a reușit să-l fiscalizeze, să-i ia birul. A controla înseamnă a putea să-i iei birul. Îi explicam că Buzăul acum s-a extins considerabil și cei de acolo au preluat puterea după ce au plecat turcii și rușii. Tehnica economică de tip Buzău este una dintre minunile economiei noastre. Așa că aici eu văd cumva victorioasă „tehnica Buzău“. Avantajul ei e că nu e violentă.

 

Putem afirma (cel puțin cu referire la anii ’90) că bandiții și polițiștii au o lume a lor, iar noi restul suntem o altă lume?

Trăim cu toții în aceeași lume, doar că avem paliere diferite. Pu­tem vorbi și de un soi de lumi paralele în care noi, diverse categorii sociale, nu ne intersectăm, nu ne cunoaștem aproape deloc.

Culmea e că după ’90 acest lucru se acutizează. Pot porni de la exemplul școlii. Da, în perioada comunistă școala la bază era foarte democrată. Mult mai democrată decât acum. De ce? Pentru că în aceeași școală nimereau copii din pături sociale foarte diferite: de la copii de intelectuali și lideri de partid până la copii de muncitori și de bandiți. Asta e o chestiune extraordinară, pentru că poți învăța enorm de mult în această interacțiune. Astăzi asistăm la o ghetoizare fără precedent: un grup social nu se intersec­tea­ză cu alte grupuri. Ghetoul de lux e radical rupt de celelalte ghetouri. Sunt copii care până la 16 ani nici măcar nu știu să meargă la magazin sau la școală fără înso­țitor. Unii habar nu au cum arată transportul public.

Eu sunt adeptul școlilor publice în care copiii din toate categoriile sociale să fie împreună. Altfel distrugem țesătura socială și creăm o ruptură care în timp poate aduce multă violență. Până și regii își făceau clase pentru copiii lor aducând împreună categorii sociale diferite. Oare de ce?

Baiul cel mare este această ruptură imensă care se creează între grupuri și pături sociale: o ruptură financiară, de cunoaște­re, de putere. Și, cu cât ruptura va fi mai mare, cu atât șansa exploziei violenței este mai mare. Cu aceste mediații se termină cartea mea. Nu mă frământă atât de mult diferențele dintre mine și prietenul meu devenit din fost bandit mare oligarh și om politic cu care am împărțit patul și iubita. Noi încă ne cunoaștem. Mă frământă necunoașterea și diferențele enor­me și prăpastia care se cască între copiii noștri, pentru că eu știu că acest abis naște violență. Cain și Abel pornesc din nou lupta și unul moare. Și cu siguranță moare cel slab. Iar noi trebuie să oprim cum­va violența. Cum?

 

Într-un interviu în „Ecoul Moscovei“, Andrei Koncealovski zicea că toate marile familii din Renaștere erau inițial clanuri de bandiți, structuri de tip mafiot. În popor „se știe“ că bandiții fură și că politicienii fură. Care-i deosebirea, atunci?

Mda. În ce constă povestea crimei lui Cain împotriva lui Abel? Cain își omoară fratele, devenind proprietar al părții sale. Crima produce proprietate și îi dă putere de lege, de luare în stăpânire a averii fratelui său. Interesant e că Dumnezeu cere ca el să nu fie omorât și răzbunat. Cine se va atinge de Cain va muri și va fi răzbunat de șapte ori, spune Dumnezeu.

De ce Dumnezeu nu vrea răzbunare? Pentru că răzbunarea este un cerc vicios care produce mecanismul nesfârșit al violenței. Pentru asta se inventează „țapul ispășitor“: să preia altcineva pedeapsa tocmai pentru a opri vio­lența. Îmblânzirea omului și stopa­rea violenței se face prin con­struirea de instituții: „țapul is­pășitor“ este printre ele. Omul devine ființă politică și constru­iește mereu instituții pentru a se proteja de violență: de la familie, la legi, școală, justiție, pușcărie, instituții, stat etc. E vorba despre puterea de viață și moarte, puterea de lege.

Ce-i deosebește pe politicieni de bandiți? Pentru bandiți, furtul nu-i o încălcarea a legii, ci e însăși puterea de a produce o altă etică care sfidează legea majorității. Politicienii nu pot fura în aceleași condiții: ei trebuie să ascundă furtul. Sau, așa cum se produce în epoca modernă, ei trebuie să schimbe legi pentru a fura legal. Lobby-ul, de exemplu, eu îl consider o formă de legalizare a furtului. Însă aceste furturi sunt mai puțin violente, cu toate că uneori pe termen mediu și lung pot produce o violență imensă. Însă în spațiul politic modern mecanismele acestea funcționează altfel și mai complex.

Ai afirmat în mai multe contexte că interferența intelighenției românești post-nouăzeciste cu lumea baronilor a dus-o la autodistrugere. În particular, presa nu s-a mai ocupat de investiga­ții. Poți explica la ce te referi?

Intelectualitatea își pierde din funcția ei de putere, pierde aura pe care o are în epocile clasice și în comunism. În comunism, intelectualitatea are o funcție foarte importantă, pentru că ea legitimează și delegitimează regimul. Nu întâmplător partidul îi remunerează foarte bine pe supuși, pe intelectualii docili sau pe cei ce tac și „rezistă prin cultură“. De ce? Pentru că are nevoie de ei. Sau îi exilează sau bagă în pușcării pe cei care nu se supun și critică regimul. De ce? Pentru că se teme de ei, pentru că au o funcție importantă, cuvântul lor contează. Cum îmi place mie să ironizez: un regim care își bagă intelectualii în pușcărie e un regim care-și respectă intelectualii. Firește, e un fel de respect violent. De ce? Deoarece înseamnă că se tem de ei și de cuvintele lor. Iar cel care se teme de tine – te respectă, îți respectă valoarea.

După căderea comunismului și intrarea în capitalism, intelectualii capătă o funcție în cel mai bun caz de prestigiu, dar cumva una decorativă. Nimeni nu se mai teme de ei, ei nu mai au putere. Devin niște vânzători la tarabă ca toți ceilalți: vând vorbe, dar fără putere, alături de de­tergenți și alte mărfuri. În noul regim unde totul se bazează pe bani și comerț, cei de care are nevoie puterea sunt oamenii cheie din mass-me­dia. Banii se duc spre controlul mass-mediei.

Am un capitol dedicat poveș­tii unui oligarh care vrea să aibă elita intelectuală pe statul de pla­tă. E un fel de a umili și de a îi transforma în „papagali decorativi“, de curte. Dar partea interesantă este felul de control al mass-mediei. Noua putere financiară înțelege că un control eficient al presei nu se mai face cu violență, ci cu bani. Cum? Le oferi indecent de mulți bani oamenilor cheie din media, transformându-i într-un soi de șefi de plantație: bani mulți și drepturi de decizie. Nu cenzurezi nimic, ci dai bani mulți. De ce? Pentru că cel care primește mulți bani va deveni cel mai bun cenzor și va oferi cele mai slugarnice și strategice mecanisme în slujba stăpânului care plătește. Banii mulți creează cea mai mare formă de cenzură creativă. În câți­va ani toată mass-media va fi pusă pe butuci în slujba câtorva moguli și grupuri de putere. E un fenomen global, dar la periferie se simte cel mai bine.

Între Isus şi Lenin. Dileme şi dezamăgiri postcomuniste

Emanuel Copilaș / Baricada / ianuarie 2018

Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Editura Polirom, Iaşi, 2009

Dintre toate cărţile scrise de Vasile Ernu, aceasta a avut până acum cel mai redus impact asupra publicului. După ce am finalizat-o, am înţeles şi de ce: este una dintre cele mai bune lucrări ale autorului, dar este în acelaşi timp prea profundă, prea puţin digerabilă pentru cea mai mare parte a publicului cititor. De aici şi puţina popularitate de care s-a bucurat.

Subiectele din care este alcătuită se regăsesc în bună parte şi în volumul anterior, Născut în URSS, dar şi în Sectanţii, respectiv Bandiţii. Este vorba despre nelipsitele comentarii despre şi paralele între lumea comunistă şi cea postcomunistă, despre caracterul politic al românilor şi nu numai, despre intelectualitate, despre marxism, despre alăturările pripite ale fascismului şi comunismului şi, bineînţeles, despre alcool. Comunismul a fost construit cu alcool, susţine Ernu, iar tranziţia reprezintă mahmureala de după beţia comunistă. Există însă remedii: dacă în ”Născut în URSS” ne sunt prezentate tot felul de reţete alcoolice ieftine şi practice, în Ultimii eretici ai Imperiului apar şi metodele de tratare a mahmurelii. Cea mai importantă se conformează vechiului principiu conform căruia cui pe cui se scoate.

După ce începe pe un ton persiflant despre oportunismul structural al românilor, care ar fi incapabili de moralitate, civism sau ideologie  amintind de dictonul lui Nikita Hruşciov de la începutul anilor 1960, în contextul primelor semne ale viitoarei detaşări geopolitice a României de URSS – „mămăligarii nu sunt o naţiune, sunt o curvă” – autorul se apleacă asupra spinoasei probleme a intelectualilor şi a felului în care aleg aceştia să se livreze, sau nu, puterii politice conjuncturale. Dacă în comunism intelectualii contau mai mult decât în capitalism, datorită naturii lingvistice, nu pecuniare a acestui tip de regim, după cum opinează Boris Groys – astăzi, pentru noua burghezie postcomunistă, intelectualii nu mai sunt nici ameninţători, nici utili, chiar dacă aceştia s-au convertit extrem de rapid la narativa pieţei libere. „În ce priveşte relaţia dintre intelectualitate şi noua burghezie, e un fenomen ce se observă în toate fostele ţări comuniste: cea care propovăduieşte în exces ”economia de piaţă” nu este nimeni alta decît tocmai intelectualitatea. În ciuda acestui fapt, în ultima perioadă se observă o schimbare importantă : intelectualitatea le-a devenit inutilă Puterii şi burgheziei. Burghezia, care include, fireşte, şi clasa politică, a înţeles cã nu mai are nevoie de intelectualitate decât sub forma unui decor. Paradoxul cinic al intelighenţiei din estul Europei, inclusiv al celei de la noi, e faptul că Partidul-stat împotriva căruia a luptat avea nevoie de ea, pe când burghezia pentru care a luptat nu mai are nevoie de ea. Partidul-stat avea nevoie de intelectual – de aceea i-a acordat un rol privilegiat – fiindcã el era cel care putea să producă propaganda (sau antipropaganda) şi să contribuie la crearea statului modern, fie el si de factură comunistă. În noul context istoric, maşinăria propagandei şi a dezvoltării statului este preluată de tehnologiile mass-media, iar oamenii-cheie sînt experţii, managerii, tehnocraţii, domenii în care intelectualul poate juca cel mult un rol marginal” (p. 32).

S-ar putea argumenta că şi tehnocraţii, respetiv managerii, sunt intelectuali. Însă autorul face referire, chiar dacă nu în mod explicit, la o categorie anume de intelectuali, intelectualii umanişti. Mai important, problema de fond este bine articulată: expansiunea tehnocraţiei capitaliste, a cărei orientare nepolitică şi neideologică, deseori sinceră, acesta este paradoxul, ascunde o politizare de proporţii, cu atât mai eficientă cu cât este insesizabilă, chiar şi pentru majoritatea protagoniştilor ei. Prin transformarea politicii într-o chestiune de gestionare ştiinţifică a societăţii, tehnocraţia nu face decât să închidă un câmp de alternative specific politicii şi să anuleze astfel dreptul la opoziţie şi la critică prin irefutabilitatea argumentului ştiiţific. Nu numai politica, ci şi economia devin astfel anexe ale unei noi elite tot mai intrasigentă în misiunea ei civilizatoare şi tot mai puţin empatică. Iar când chestiuni fundamentale pentru bunăstarea colectivă, pentru binele comun, devin non-negociabile, societatea are de suferit pentru că însăşi gândirea societăţii ca societate, ca întreg, este delegitimată. În termeni kantieni, în societatea tehnocratică omul se transformă din scop în mijloc: „Managerii sunt noii politruci, dar şi ”torţionarii soft” ai sistemului. Dar nu în calitatea lor de persoane concrete, ci de persoane-mediu, fiindcă ei pot conecta sau deconecta printr-o alegere total subiectivã şi doar în interesul business-ului pe oricine din afara sistemului. Managerul este ”torţionarul soft” care îl utilizează pe celălalt nu ca pe o persoană umană, ci ca pe o conexiune care poate ajuta, care trebuie sã fie utilizată doar ca mediu care să înlesnească construirea acestui imperiu ”total” mediatic. Managerul este cel care poate face on şi off, îl poate introduce sau exclude din acest circuit pe celălalt” (p. 44, subl. în orig.).

Mai departe, după ce ia în colimator flexibilitatea ancilară a României din timpul regimului Gheorghiu-Dej, aceasta fiind, transmite autorul, cea mai „ironizată” ţară „frăţească” în URSS datorită celebrităţii cu care a trecut de la sprijinirea Germaniei naziste de partea aliaţilor, dar şi din cauza creşterii spectaculoase a numărului de membri ai partidului comunist în erioada postbelică, de departe cea mai mare din întreaga Europă de Est, Ernu ajunge la Marx şi la ameninţarea considerabilă pe care scrierile acestuia au avut-o nu numai pentru regimurile fasciste, ci şi pentru cele comuniste, ca să nu mai vorbim de cele liberale. Critica incisivă a autorului Capitalului este destabilizatoare şi periclitantă pentru toate tipurile de regim politic, acestea având tendinţa de a se transforma invariabil în regimuri conservator-oligarhice.

Pornind de la critica tehnocraţiei de la începutul cărţii, Ernu avansează un argument important şi solid pentru demantelarea asocierii facile a comunismului cu fascismul sub cupola conceptuală a totalitarismului. Atât fascismul cât şi capitalismul, susţine autorul, se bazează pe cuantificare, pe măsurare, pe excludere în cele din urmă, aspect care îi permite fascismului să analizeze şi să delimiteze „evreul” ca o categorie „naturală”, „biologică”, o categorie care nu poate fi reintegrată social sub nicio formă, doar anihilată. Duşmanii produşi discursiv de comunism aparţin însă unor categorii „culturale”, nu „biologice”. Ca atare, ei pot fi „reeducaţi prin muncă” şi transformaţi în cetăţeni relativ decenţi, chiar dacă o urmă de susceptibilitate va plana întotdeauna asupra lor. Nimeni nu neagă că acest proces este unul violent şi abrutizant însă, spre deosebire de fascism, comunismul măcar îţi oferea şansa, oricât de minusculă, derizorie sau cinică putea părea aceasta, de a deveni parte a sistemului. Culpa culturală poate fi îndepărtată mai devreme sau mai târziu; culpa biologică, niciodată. Totuşi, şansa reabilitării oferită de comunism se pate transforma foarte uşor într-un joc politic de-a şoarecele şi pisica având implicaţii psihologice enorme pentru victimă: „Teoretic, comunismul îţi oferă ”şanse”. Este un principiu important, căci se bazează pe faptul că un individ este un dat cultural, nu unul biologic. Ar fi însă o mare greşeală să credem că această ”şansă” simplifică lucrurile. ”Şansa” la ”convertire” prin ”reeducare” complică de cele mai multe ori situaţia. A fi ”duşman” sau ”tovarăş” era un dat cultural, care se baza numai pe discurs, pe limbă, pe cuvînt şi crea posibilitatea infinită a interpretărilor. Era nevoie de un simplu cuvânt, de o simplă frază şi chiar de o simplă tăcere ca să poţi fi transformat din ”tovarăş” în ”duşman al poporului”. În comunism s-a creat un mecanism ce putea produce la infinit semnificaţii şi interpretări care te puteau propulsa în ierarhia oficială sau te puteau arunca în iadul lagărelor de concentrare” (p. 79).

Cartea se termină cu dilema unui adolescent sovietic aparţinând unei minorităţi religioase persecutate, aceea de a se simţi alături atât de Isus, cât şi de Lenin, ambii revoluţionari, ambii subversivi pentru regimul sovietic al anilor 1980, unul reprimat la nivel oficial, celălalt oficializat la modul grotesc pentru a se putea suprima potenţiala reorientare a subversivităţii conţinută în scrierile sale împotriva unui regim care l-a imortalizat tocmai cu acest preţ politic. Se mai termină şi cu o paralelă privind tipurile de democratizare existente în comunism şi capitalism, o paralelă dialectică uşor forţată, din punctul meu de vedere: „capitalismul este un comunism pe dos. Există democraţie la vârf şi un adevărat totalitarism la baza societăţii. La noi era invers, zice el. Cu cât urcai mai sus în structurile piramidei sociale, cu atât totalitarismul era mai dur. De exemplu, noi puteam să discutăm, sã înjurăm pe oricine din instituţiile sau întreprinderile la care eram angajaţi, însă nu puteam să-l înjurăm deschis pe Brejnev. În America e invers. Sus e democraţie, iar la bază e totalitarism. Poţi să mergi în piaţa centrală şi să-l înjuri toata ziua pe Bush şi nu ţi se întâmplă nimic. Însă nu te poţi lega de şeful buticului care te-a angajat, că zbori” (p. 208). Şi în comunism puteai avea mari probleme dacă îţi criticai superiorii, nu numai în capitalism. E drept că nu puteai fi concediat atât de uşor, dar puteai fi transferat pe poziţii inferioare, ţi se refuzau promovările sau deplasarea la rude în străinătate, şi, pe scurt, ţi se puteau face „zile negre” foarte uşor, chiar fără să îţi fi criticat neapărat superiorii. Volumul editat de către Zoltán Rostás şi Antonio Momoc în 2007, ”Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă”1 – este foarte ilustrativ în acest sens. Genul acesta de generalizări poate avea o anumită savoare speculativă numai că, per ansamblu, pot dezavantaja dacă nu sunt dublate de cercetări empirice consistente. Dar, desigur, vulnerabilitatea angajaţilor a crescut fără doar şi poate în postcomunism.

Pentru a încheia, volumul este unul substanţial, alternând inspirat analize filosofice, sociologice şi istorice cu reţete contra mahmurelii şi întâmplări cotidiene picante. Nu pot decât să sper că va beneficia, cu timpul, de atenţia pe care o merită, respectiv că prezenta contribuţie îşi va fi adus aportul, la un moment dat, la creşterea vizibilităţii volumului.

---

„România mea reală arată radical altfel decît România de pe reţelele de socializare şi cea din mass-media”

10 ianuarie 2018 Cristian Teodorescu / Caţavencii

Romancier, eseist și editor, Vasile Ernu a debutat cu volumul Născut în URSS, care a ajuns la a patra ediție și e tradus mai mult de zece limbi. Între timp, a mai publicat cărți de eseuri, interviuri și mai ales primele două volume din Mică trilogie a marginalilor: Sectanții și Bandiții,combinații cuceritoare de memorialistică și de eseistică.

Cristian Teodorescu: În cartea ta despre sectanți scriai că, atunci cînd se înăsprește regimul politic, ei sînt primii care simt asta. Cum le mai merge sectanților tăi în Rusia?

Vasile Ernu: Grupurile marginale, mai ales cele cu tradiţie, au dezvoltate nişte calităţi speciale. Şi asta se întîmplă nu pentru că ar fi ei mai „dotaţi”, ci pentru că fragilitatea lor le impune să-şi dezvolte anumite aptitudini, tehnici sociale, politice şi economice. Pentru că ei nu sînt protejaţi de o mulţime de instituţii pe care le au majoritarii, atunci ei îşi creează abilităţi sociale speciale, propriile reţele şi „antene” care-i ajută să subziste la schimbări, pericole, riscuri etc. Ei sînt ca peştii din acvariu: simt primii schimbările. Au „mirosuri şi sunete” sociale pe care majoritarii nu le au. Iar acest lucru devine un soi de experienţă cumulativă cu o valoare colosală pentru ei şi de la care se pot învăţa multe. Trilogia mea cumva cu asta se ocupă: cum se organizează aceste grupuri, care sînt tehnicile lor de rezistenţă la regimuri destul de violente, totalitare, dar şi liberale şi de tot felul. Sînt fenomene şi grupuri fascinante. Iar experienţa lor este astăzi tot mai actuală: cum te decurci social şi economic într-un stat acaparat? Învaţă de la „sectanţi” şi bandiţi. Revenind: în acest moment asistăm în Rusia la fenomene deloc îmbucurătoare. La 100 de ani de la Revouţia rusă din 1917, acum putem vorbi de o restauraţie, de o adevărată revoluţie conservatoare într-un context economic şi global nou. Biserica majoritară îşi reintră în rolul ei tradiţional în spaţiul politic, statul îşi întăreşte poziţia şi axa verticală, iar statul social dispare printr-un amplu proces de privatizare fără precedent. Revine în prim-plan naţionalismul slavofil, revin la modă şi intră în joc cam toate elementele-cheie ale conservatorismului tradiţional, dar ajutat de un mecanism economic neoliberal foarte violent.

C.T.: Dar în Ucraina?

V.E.: Mie, în Ucraina, mi se pare că lucrurile sînt şi mai grave: un amestec între banditism oligarhic, grupuri paramilitare private necontrolate de stat, naţionalism şi fundamentalism violent şi cu distrugerea aproape în totalitate a statului social şi a instituţiilor statului în general. Dacă Rusia mă face pesimist, atunci Ucraina mă disperă.

C.T.: De ce nu se plictisesc rușii de Putin? Că are deja trei mandate de președinte și a anunțat că mai vrea unul.

V.E.: În Rusia a apărut acum un soi de test ironic: cîte procente din viaţă ai trăit sub Putin? Bifezi nişte răspunsuri şi afli. De ce nu se satură ruşii de Putin? Pentru că ruşii au obosit să mai plîngă şi să mai rîdă. Pentru că au tot soiul de fobii, pentru că au avut un secol nebun. Pentru că au avut un fiasco colosal. Pentru că au obosit de reformele şi dezmăţul anilor ’80-’90, cînd totul era nesigur şi umilitor. Colapsul anilor ’90 a fost pentru ei o pierdere pe toate palierele – teritoriale, umane, economice – mai mare decît în cel de-al doilea război mondial. Şi totul în timp de pace. Psihologic, e o traumă imensă, greu de vindecat. Şi Putin a apărut cumva ca rezultat al acestui colaps şi ca o necesitate pentru ei. Ruşii nu mai vor să rişte, nu mai vor să audă de reforme, de „liberalism” şi alte isme. Vor stabilitate, siguranță şi garanţii minime. Putin le-a promis asta şi parţial le-a oferit: stabilitate, ceva demnitate şi oprirea haosului. Ruşii nu vor multe. Iar alte forţe nu au apărut să facă o contraofertă credibilă. Mandatul ce urmează e interesant din perspectiva „pregătirii urmaşului”. Cel mai logic e ca Putin să facă această mişcare penteru că şi elitele din jurul Kremlinului o vor dori. Toţi vor un viitor sigur şi el trebuie făcut într-un consens cu principale forţe politice, economice şi mai ales cu acceptul instituţiilor de putere ale statului: birocraţia, armata, serviciile.

C.T.: Ce părere ai despre relațiile lui Putin cu Trump și ale lui Trump cu Putin?

V.E.: Sînt ca doi fraţi gemeni sau siamezi mai degrabă. Fac parte din aceeaşi familie politică, însă sînt reprezentanţii unor interese diferite, dar nu atît de diferite încît să se bată prea tare. Dar la capitolul politică, ideologie şi economie sînt din Internaţionala Conservatoare în care Putin are aura şi experienţa, iar Trump puterea reală pentru că are în spate un stat, o economie, instituţii puternice şi o armată imensă.

C.T.: Crezi că îl lasă rușii din brațe pe Dodon, prezidentul de la Chișinău?

V.E.: De ce l-ar lăsa? La curtea ţarului se perindă toate „speciile”. Însă Dodon este o jucărie prea mică şi prea ieftină ca să trezească la Kremlin un interes prea mare. Moldova e un pion prea mic, aşa că România ar trebui să înţeleagă anumite lucruri pentru că interesele ei sînt de alt calibru.

C.T.: De ce cred moldovenii mai mult în Moscova decît în Occident?

V.E.: Nu aş spune chiar aşa. Poate mai degrabă sînt şi, şi. De ce? Pentru că Rusia o cunosc mai bine, au o relaţie veche, îi cunosc limba şi obiceiurile şi, cel mai important, au loc de muncă. În ultimii 15 ani au găsit mult de lucru şi în UE, iar piaţa muncii e împărţită şi într-o direcţie, şi în alta. Acum piaţa muncii e elementul-cheie, urmată de elemente culturale, geografice etc.

C.T.: Bandiții de la Odessa și de la Chișinău, despre care ai scris în volumul doi al trilogiei tale, au continuatori azi?

V.E.: O bună parte din vechii bandiţi ai anilor ’70-’90 s-au mişcat spre centru şi cei ce au scăpat de gloanţe au devenit respectabili businessmani şi politicieni. Asta e traiectoria de obicei: îşi „albesc” averile şi CV-urile cumpărînd presa, lumea culturală şi sistemul de justiţie. Copiii lor sînt plecaţi afară la şcoli înalte şi aşa se naşte „noua aristocraţie”. Însă tragedia mare este legată de ruptura şi de inegalitatea imensă care apare între copiii noştri şi copiii lor, care vor lua puterea. Cum îmi place mie să spun: între mine şi bandiţii vechi deveniţi oligarhi mai este o legătură pentru că am iubit aceeaşi fată şi ne-am jucat în aceleaşi mahalale. Între copiii noştri este însă un abis. Această ruptură nu face decît să repornească un alt val de violenţă şi creează premisele unui nou război civil în diverse forme.

C.T.: Apropo, cînd apare al treilea volum al trilogiei?

V.E.: Dacă va fi pace, sper că pînă vor înflori cireşii. Cel de-al treilea volum porneşte exact de la ruptura de care ziceam, de la „războiul civil” dintre Iacov şi Esau, dar readusă în mahalalele din Chișinău, Iaşi şi Odessa ale începutului de secol XX.

C.T.: Ce viitor crezi că are băiatul tău în România?

V.E.: România e o ţară mult mai normală decît vrem noi să  acceptăm. Există multă sărăcie şi suferinţă. Tot scriu despre asta, Dar… Scriam zilele astea în jurnal exact despre  asta: Ţara mea: On/Off. On: Deschid reţeaua Facebook şi aici curg toate înjurăturile posibile şi imposibile. Deschid televizorul şi mă îngrozesc. În ce ţară trăim: hoţi, tîlhari, mizerie, crimă, disperare şi ciumă. Nu se mai poate trăi. Dacă stau mai mult de cîteva minute pe reţele şi sînt cuplat la mass-media locale aflu că, dacă mai rămîn cinci minute în ţara asta, am o singură şansă: să urăsc, să fur şi să fiu pe cont propriu ca o hienă fără milă. Dacă nu sînt hienă fără milă nu am ce căuta. Cum nu sînt din „specia” hienă, mai am o singură alegere: să fug, să plec cît mai repede undeva afară. În media şi pe reţele, România arată ca un iad dezlănţuit. Aici ni se oferă doar ură şi disperare. Off: Închid reţeaua. Şi descopăr o cu totul altă lume. Cu vecinii mă salut, nu am probleme. Nu sînt ideali, dar sînt oameni de încredere. Femeia de la creşa de stat care a avut grijă de copilul meu mic e aproape perfectă. O recomand tuturor. Despre grădiniţă, dincolo de mici probleme, am de spus doar lucruri de bine. Grădiniţă de stat. În sistemul medical (merg rar) nu am avut probleme deosebite. La Spitalul „Grigore Alexandrescu” chiar am întîlnit medici deosebiţi care au rezolvat problemele urgente ale copilului în cel mai profesionist mod. Nu mi-au luat bani. Am cîţiva prieteni medici şi ştiu multe probleme din sistem. Dar pot spune şi că am o încredere enormă în ei. La şcoală, doamna învăţătoare este la nivel. De-am fi şi părinţii la nivelul ei… Editura îmi dă raportul vînzărilor şi mă plăteşte contractual corect.

Prietenii? Of, of: am de la stîngişti radicali la conservatori pravoslavnici, de la „sectanţi” la foşti bandiţi şi de la profi universitari la „tefelişti”. Am de toate. Ne ciondănim, dar nu aş renunţa la nici unul. Sînt oameni deosebiţi. Ţin mult la ei. Am o singură teamă: să nu-i dezamăgesc eu, căci în ei am încredere. Probleme? Of, da, sînt atîtea probleme în jur. Dar nu ştiu cum se face că pînă şi cerşetorul şi beţivul cartierului mi se par oameni excelenţi. Da, de încredere. Sînt nemulţumit de lucruri? Da, uneori foarte nemulţumit, dar nici pe departe nemulţumirea mea nu rezonează cu disperarea de pe reţelele de socializare sau cu cea din mass-media. E adevărat că, dacă urc în ierahia relaţiilor, observ o degradare a calităţii umane: de la universitate la politicieni, totul devine mult mai fragil. Ceva se întîmplă acolo. Dar asta nu mă disperă atîta timp cît pot încă povesti normal cu prietenii, vecinii şi cerşetorii cartierului. În definitiv, cu ei trăiesc. Însă degradarea de sus şi mai ales cea din mass-media şi de pe reţele ne invadează rău. De cea politică nu mai zic. Şi mai ales ura. Poate e cazul să ne mai deconectăm din cînd în cînd. Şi să ne reconectăm altfel: cu mai puţină ură, cu o agendă mai realistă, cu paşi mai mici.

Recunosc, România mea reală arată radical altfel decît România de pe reţelele de socializare şi cea din mass-media. Priviţi mai atent în jur şi să fim poate mai atenţi la cei de lîngă noi. E foarte important să vezi tot spectrul. Şi să ai speranţă.

MiniRecenzii – Bandiţii (după un an)

Azi se face 1 an de la publicarea volumul Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor (Editura Polirom 2016, ediţia a II-a în 2017). Volumul a fost distins cu premiul pentru Eseistică / Publicistică al revistei Observator Cultural

În Bandiții, nu asistăm la o răsturnare mesianică a lumii în așteptarea Binelui final, ca în Sectanții, ci la o negare a ei în numele Răului etern. „Sectanţii“ se aflau în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrtea bezmetic în jurul lor; „bandiții“ se află în afara Leviatanului și îl provoacă sistematic. O perspectivă neîndreptățită ? Evident, dar nu atît de nedreaptă pe cît ne place să credem, căci fără „bandiți“, „fraierii“ (adică noi) sînt niște Narciși fără oglindă.

Mai întîi, trebuie să amintim că Leviatanul este instituționalizarea excluziunii. În acest sens, un act inaugural pentru Europa, chiar dacă nu inițial, l-a constituit construcția vagabondului, însemnat cu un V de la vagrant, precum evreii mai tîrziu, și care instituționalizează opoziția mai veche dintre „săracii lui Dumnezeu“, supuși ai Ordinii sociale și obiect al carității creștine, și „săracii Diavolului“, decretați inamici ai acestei Ordini și, ca atare, excluși din cetate. Bandiții lui Ernu sînt urmașii mîndri ai celor din urmă, transformînd stigmatul excluziunii în mîndria unei apartenențe la o castă a negației. La periferia acestor marginali se află cerșetorii. Pe primii îi urîm pentru că ne arată fisurile sau incompetențele Sistemului din care facem parte – dar ne și fascinează tocmai pentru faptul că sînt „anti-Sistem“; pe ultimii îi evităm, îi urîm în secret, pentru că sînt abandonații Sistemului și ne întind oglinda în care ne vedem riscul de a fi abandonați la rîndul nostru.

Ordine instituită, Leviatanul este Marele Dresor de Purici. Sau, cum rezumă Ernu, „bagi bușteanul și iese Pinocchio“. Dacă nu e Taganka, e grădiniță, cam tot aia, din acest punct de vedere – sugerează autorul, devenit un soi de Foucault de rit oriental. E rîndul nostru să ne întrebăm ce-i de făcut… Ajungem astfel, în ultimă instanță, să ne punem întrebări fundamentale despre viață. Ce ne mînă pe noi, oamenii, în viață? Răspunsul ar putea fi următorul: dorința de apartenență și frica de excludere. Ce ne orientează în viață? Nu atît gestiunea rațională a intereselor noastre egoiste, ci nevoia de recunoaștere, acea „luptă pentru recunoaștere“ despre care a vorbit inițial Hegel. Pe Ernu nu îl interesează însă micile noastre lupte, individuale sau de grup, ci, în primul rînd, Marea Luptă, de pretutindeni și dintotdeauna, aceea dintre Marginali și Leviatan pentru împărțirea legitimă a sferelor de apartenență. Iar aceasta este totdeauna o luptă de putere.

Vintilă Mihăilerscu / Dilema veche

 

Paralela simbolică dintre cele două incipituri este aproape perfectă: dacă drumul à rebours în timpul Sectanților începe odată cu moartea Tatălui, intrarea în universul bandiților are loc prin intermediul aceluiași Tată moralizator, un Moise care-și predă fiul noului părinte spiritual. Nu întîmplător, unul dintre subcapitole se intitulează Sfîrșitul copilăriei. Sînt două feluri diferite de lectură, două tipuri de mister pe care le abordează autorul trilogiei: un mister al copilăriei, atît de bine integrat celui religios, sub tutela Tatălui, și unul al adolescenței, al rebeliunii, al uciderii simbolice a aceluiași Tată, urmată de înlocuirea lui. Dacă în Sectanții, Tatăl însemna Ordinea, Cuvîntul, în Bandiții, odată cu paricidul acesta simbolic, Ordinea este tulburată, Cuvîntul își pierde greutatea simbolică și trebuie înlocuit și el prin dezvoltarea unui nou limbaj. Cred că de aceea acest al doilea volum se și deschide cu un lexicon banditesc, pentru a reașeza gîndirea și vorbirea pe noi coordonate. E vorba despre găsirea unei noi ordini simbolice, a unui sistem de semne profan care să înlocuiască Ordinea religioasă și care, totuși, să implice un tip similar de hermeneutică. Lumea bandiților este, din acest punct de vedere, extrem de ofertantă: de la setul draconic de legi nescrise la tipologia tatuajelor.

Ajung, în final, la cea de-a treia cale de interpretare a acestei trilogii, care devine evidentă după apariția primelor două volume: este vorba despre un traseu care, mai mult decît autobiografic, își are rădăcinile într-un prezent al scrierii – trilogia lui Ernu capătă un caracter de paidee solitară. Deja departe de schematismul facil al primelor sale cărți, Vasile Ernu se descoperă pe sine ca scriitor, are din ce în ce mai multă încredere în el, face incursiuni într-un subiectivism melancolic pe care îl evita înainte, scriitura lui capătă noi valențe stilistice, devine literatură. Aș mai avea să-i reproșez, de data aceasta, faptul că încă nu a învățat să personalizeze discursurile actorilor pe care-i urcă pe scenă. De multe ori, fie că vorbește un bandit, fie o codoașă bătrînă, îl auzi pe Vasile Ernu ținînd un discurs. Mai are de lucrat la capitolul ăsta. Cert este că un subtitlu (sau supra-?) general al acestei trilogii autoficționale ar putea fi Vasile Ernu devine scriitor.

Bogdan-Alexandru Stănescu / Observator Cultural

 

Astfel, în această logică, volumul „Bandi- ţii” va putea genera două tipuri de reacţii principale: prima – de recunoaştere imediată şi automatică a unor anumite tipologii reduse până la clişeu; a doua – de retragere în zonele exotismului estic. Complementare, ele vor decide un soi de lectură inedită (recunosc aici ingeniozitatea autorului), în senul în care, orice s-ar întâmpla în această lume amorală, exotismul URSS produce un fel de contact îmblânzit: când Profesorul (figură centrală din lumea bandiţilor) îi taie degetul lui Keşa pentru a marca o iertare (ceva din delirul personajelor bolnave şi misticoide ale lui Breban locuieşte la rădă- cina ontologiei/deontologiei personajelor lui Ernu, categoric pe filieră dostoievskiană) episodul nu produce un şoc puternic, ci colaborează cu celelalte elemente (detalii de comportament, detalii culinare sau vestimentare semnificative etc.).

La fel cum, fie venind pe căile unei cateheze inversate (de la Keşa sau Maki la Korj, toţi bandiţii împlinesc alegorii, la nivel simbolic), fie prin elaborarea unui cod particular, regimul metaforic al cărţii dublează şi corijează permanent pornirile antropologice. Prin acest joc focal (între antropologic şi realism magic), Ernu impune o eseistică unică în literatura recentă: „Vechea tradiţie a jocului are la bază penuria, lipsa. Trebuie să inventezi jocuri şi jucării din nimic. Sunt suficiente o frunză, o sfoară, o creangă, un bob de fasole. Noua tradiţie a jocului şi jucăriilor este excesul. Peste tot sunt prea multe jucării, instrucţiuni şi oferte. Spaţiile şi locurile de joacă ale «lumii civilizate» încep să arate obscen: cu cât sunt mai puţini copii, cu atât sunt mai îngropaţi în ele”.

Toate părţile cărţii vorbesc despre dezvoltare prin educaţie alternativă. Trecerea însă se face brusc în postcomunism. De la hoţul de buzunare care considera grobiană utilizarea instrumentelor auxiliare (de exemplu pentru tăierea poşetei), la matroana (tiotea) Hana care vede prostituţia ca pe „cea mai grea meserie pentru o femeie”, se face trecerea la banditul devenit oligarh.

O carte foarte bună, care se citeşte ca un dosar de epocă (extrem de bine informat şi alcătuit pe partea istorică) trecut prin filtrul experienţei. Vasile Ernu e unul dintre puţinii autori contemporani pentru care istoria însăşi e gonzo.

Ştefan Baghiu / Cultura

 

Totul pare autentic, dar se simte că, de astă dată, Ernu investighează din exterior, nu ca în Sectanții, în care el, ca autor, era unul dintre ei. Ca investigație romanescă vorbind, rezultatul e mai acătării, dar povestirea nu e atît de vie în Bandiții ca în Sectanții, deși rezultatul literar mi se pare superior. E imposibil să nu-ți placă personajele lui Ernu, cu ajutorul cărora autorul reconstituie lumea bandiților, dar e clar că în această specie el pătrunde, cît pătrunde, fără a face parte din ea. Acest neajuns mi se pare, de altfel, o probă că romancierul Vasile Ernu e în stare să se descurce și fără protezele memorialistului care, dacă-l scoți din ceea ce a trăit el însuși, nu mai știe să se descurce. Așa se întîmplă că, în afară de istoriile cu bandiți pe cre le pune în pagină, Vasie Ernu procedează ca Victor Hugo, în Mizerabilii, trecînd de la epic la explicațiile epicului, alea care-i fac pe eseiști să-și închipuie că un prea cinstit roman ar fi un eseu aparte.

Din Bandiții lui Ernu îmi plac nu numai poveștile lui personale, cele în care spune cum a intrat în relații cu hoții și cu contrabandiștii de la Odessa și din alte orașe din fosta URSS. Mi se par de neuitat personajele lui, Profesorul, milițianul pensionar, artistul hoțiilor din buzunare, în construirea cărora Ernu are toate datele unui romancier neîndoielnic, deși nu se laudă cu asta. Spre deosebire de alți scriitori, Vasile Ernu nu-și pune problema genului în care scrie. Ca mulți alți mari povestitori pentru care ceea ce contează e ce-ți spun, nu ce crezi tu despre narațiunea lor.

Cristian Teodorescu / Caţavencii 

 

Impresionantă este, la Vasile Ernu, afec­țiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑so­ciale a „bandiților“).

Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infraso­ciale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.

Caius Dobrescu / Observator Cultural

 

Cartea lui Vasile Ernu, Bandiții, a doua parte din „Mica trilogie a marginalilor” este o cercetare antropologică desfășurată pe teren, dar deopotrivă un roman al formării. În cartea lui se întrepătrund observația și introspecția, explorarea și incursiunea în propria memorie. Ca șiSectanții– prima parte a trilogiei marginalilor – , Bandiții intră în ceea ce am putea numi o „autobiografie antropologică”, căci autorul însuși se simte un „marginal”, vigilent la toate pârghiile prin care puterea ne poate ridica doar pentru a ne face să cădem de la o înălțime mai… sigură. Atât înSectanții cât și în Bandiții, Vasile Ernu își folosește propria experiență de viață ca „metodă” de cunoaștere subiectiv-obiectivă a unui mediu străin, exotic, aflat într-un „tărâm al leilor”. Et inter leones ego – ar putea suna motto-ul care stă la baza acestui tip de explorare deopotrivă științifică și mărturisitoare. (…)

Secta și banda sunt exemple că se poate trăi în afara statului și în contra lui. Dar, și aici este paradoxul ce-l umple de melancolie pe Vasile Ernu, asemenea alternative depind substanțial de stat, de existența lui diferită și, necesarmente, ostilă. În momentul în care statul devine favorabil sectelor, în momentul în care bandiții fac legea în interiorul structurilor de stat – aceste alternative (ce păreau atât de viabile câtă vreme erau urmărite și reprimate de stat) se dizolvă de la sine, nici bandele, nici sectele nu mai pot rezista. Coeziunea unei comunități (de la cuplul îndrăgostit până la națiune) este stimulată și menținută de prezența și de atacurile unui dușman comun (real sau imaginar). După cum o spune Ernu foarte frumos iubirea este salvatoare în esența ei și fără această intenție soteriologică nu am mai putea vorbi despre iubire. De aceea atâta vreme cât există un pericol sau un Dușman de (sub) care să vreau să-l salvez sau să-i salvez pe cei iubiți – coeziunea este maximă. De îndată ce acești stimuli încetează, coeziunea slăbește și piere.

Horia Patraşcu / Cultura

 

Meritul antropologic al Bandiților lui Ernu este acela de a ne desluși, de a ne da în vileag structurile profunde, schema de funcționare universală, așa-zisa „gândire sălbatică” a criminalității. E o carte care dezvăluie, dar nicidecum nu dezvrăjește, tot ceea ce ne atrage și ne farmecă în literatura și filmografia cu mafioți, pirați, haiduci, desperados etc., toate resorturile și mecanismele care animă și mențin vie în imaginarul nostru, al fraierilor, emisfera sumbră și tainic geamănă lumii noastre. Un fel de „Take a look on the wild side” estic, cu epicentrul în legendara Odessă. (…)

Lumea celor fără-de-lege are legile ei imuabile, mai rezistente sub vremi decît codexurile orînduirilor oficiale. Are o organizare strict respectată, pe caste. Are o etică a sa, o axiologie și un sistem de credințe. Marea artă a lui Ernu este de a ni le etala și explicita pe îndelete, dar nu teoretizând sec, ci brodînd epic, cu vervă de povestitor. Umorul alternează cu duioșia, revolta trece în compasiune, notația reportericească în flux al memoriei, adeseori fabulatoriu. Istoria însăși a bandiților e o acumulare de legende hiperbolizate, de povești care ating – și uneori depășesc – inimaginabilul, neverosimilul, magia. O lume a fraudei și a iluziei, care – culmea – se vădește mai autentică, mai coerentă moral și mai demnă de încredere decât civilizația conformist-burgheză, cea subminată de ipocrizii și vanități.

Florin Dumitrescu  / Bookaholic.ro

 

Cele două prime volume ale trilogiei au puncte comune, dar și suficiente diferențe. S-ar putea pune întrebarea care dintre acestea este cartea mai bună, Sectanții sau Bandiții, iar asta depinde numai și numai de perspectiva fiecărui cititor. Unii, mai aplecați spre sociologie sau antropologie, ar putea spune că primul volum este mai bun, mai documentat și în care se cercetează mai atent toate resorturile, istorice, evolutive, ale unei comunități închise, dar care lumea o respinge. Este și cazul meu, mereu interesat de comunitățile religioase și de felul în care acestea judecă și se implică în societate. Cei dornici de senzațional, de violență și resorturile ei, dar și de confesiuni și luări de poziție tranșante, vor aprecia mai mult al doilea volum, tocmai că aici este analizată o lume pe care oamenii nu o resping, ci o admiră de la distanță, atâta timp cât nu sunt antrenați în ea.

”Mica trilogie a marginalilor” reprezintă, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune serii de cărți apărute în literatura românească a ultimilor ani. O trilogie care îmbină caracterizări din interior a unor categorii considerate de către majoritate ca fiind marginale societății, fie ei sectanți (respinși de aproape toată lumea), fie bandiți (de care toată lumea se teme, fără a-i cunoaște cu adevărat), cu confesiuni ale autorului cu privire la anii copilăriei sau adolescenței, dar și cu privire la prezentul și viitorul lumii în care trăim. Vasile Ernu joacă pe poziții de forță și ar trebui citit dacă nu pentru a-l înțelege, măcar pentru a-l combate. Că, nu-i așa?, mulți viteji se arată cu privire la scrierile unor oameni fără a-i citi în scrierile lor fundamentale. Așadar, abia aștept volumul trei.

 Jovi Ene / filme-carti.ro

 

În fine… Scap de Profesor, dar tu mi-l vâri pe gât pe Pianist! Păi, cu școala lui, poate c-aș fi dat mai iute din mâini în operații… Pfuai, să-l faci pe unul la buzunare și să nu-i iei decât banii din portofel și să-i pui portofelul la loc – zi tu dacă asta nu-i măiestrie cerească… Știai că un neurochirurg barosan din US (ăla de-a candidat anul ăsta) a fost tot bandit? A fost, Vasea, a fost, și-a făcut ucenicia în mahalalele din Detroit, a dat cu șișul când era mic. Ciudat: și geniul ăsta chirurgical e cu cele sfinte, la fel ca bandiții tăi (Proverbele lui Solomon l-au adus pe calea cea bună), numai că el stă călare pe două lumi: vorbește și „fenea” aia a lor, de mititică americănească, dar și argoul înalt de Johns Hopkins…
Dar cu libertatea lor cum e, Vasea? Intri-n pârnaie dar ești liber – mama lor de bandiți… Păi, cum vine asta? Ce smintiți de tâlhari îmi aduci tu pe cap? De ce se țin ei de cuvânt? De ce țin ei, morțiș, să fie doar ceea ce sunt și să nu pară alții? Ai văzut tu oameni de-ăștia? Păi, acum, ciumecăria e să pari altul, că altfel, cum să-i fraierești pe votanți, pe angajați, pe ăia cu care te spargi în figuri?
Vasea, Vasea… Cartea asta a ta mă încurcă. Mă încurcă, pentru că-mi zici și de Finkă, ăla, care făcea ce făcea când răsucea cuțitul în carne de om… Să-i dai timp ucisului să-și vadă viața, să-l lași pe ucis să-și priceapă greșeala, aha… Păi, Finkă ăsta al tău merită un roman, pe cuvânt! De unul singur o merită!
Dumnezeu nu e fraier, mai spui. Așa o fi, nu mă pun cu tine, păcatele mele, că ăia care mi-au dat mie borșul când eram mic nu s-au trezit cu degetul tăiat după aia… Dar, pentru că m-ai făcut să mă prind, citindu-ți cartea, că eu SUNT un fraier, nefiind nici Dumnezeu, nici vreun bandit curajos, te provoc, Vasea! Și să nu mă refuzi! Nu vrei tu să pornim amândoi de jur-împrejurul Mării Negre, PE USCAT, chit că scrii că e imposibil? Nu vrei tu să plecăm noi doi în aventura asta și să scriem o carte și să facem poze, cu bandiți, cu oameni simpli și cu tâlhari?
Am porni de la casa lui Finkă, de acolo de unde scrii tu că Marea se zărește printre copaci, ne-am duce spre Budachi Cordon, și, de-acolo, în jurul Mării noastre!
Hai să trăiești, Vasea! Pune, și tu, de-un cifir!

Florin Chirculescu

 

 De-a lungul romanului, personajul descoperă, ca un antropolog, o lume răsturnată faţă de a lui și de a noastră, a fraierilor – adică toți cei care nu suntem bandiți. Noi ne supunem vieții și regulilor Puterii care o controlează la orice pas, bandiții vor să supună viața și Puterea. De altfel, ei sunt indicatori ai slăbiciunii și ai puterii statului sub diferite regimuri. Resping mereu „dresajul social” prin care familia și instituțiile ne formatează pe noi, fraierii, pentru a ne face cetățeni model. „De la familie şi până la şcoală, trecând prin grădiniţă, totul are acest unic scop: să te formeze şi să te educe în aşa fel încât tu să alegi ce e bine”, își dă seama Vasea, în așa fel încât să fii protejat și să te supui autorității care îți asigură protecția. „Toată viaţa, de când te naşti, eşti într‑o veşnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta”. De cealaltă parte, bandiții sunt obișnuiți de mici cu răul și sunt lupi ce nu pot fi îmblânziți.

Profesorul întărește: „Copiii sunt trimişi la grădiniţă şi la şcoală. Să fie luminaţi, educaţi şi învăţaţi. Şi aici începe fabrica de formatare. Este o maşină de prelucrat buşteanul primit de la părinţi şi din ea trebuie să iasă Pinocchio. Dar Pinocchio nu iese întotdeauna cum vrea armata de profesori puşi să scoată din buştean, pe calapodul dorit, modelul comandat. Fiecare vine cu lemnul lui. Unul e mai tare, altul mai moale, altul mai umed, altul mai putred. Şi apar în sistem tot soiul de Pinocchio defecţi, imperfecţi”. Bandiții pot fi considerați astfel de „rebuturi”. Unii au avut lemnul putred pentru că au crescut în case de copii sau în alte circumstanțe care i-au făcut să piardă șansa formatării. Așa că au intrat într-un alt proces educativ, „alternativ” – strada și, în lipsa unor garanții și protecții din partea instituțiilor, au ajuns să le respingă în favoarea unei libertăți ce nu poate fi domesticită, libertate care e supusă și ea unor reguli sfinte, dar diferite și „corecte”.

Ionuţ Dulămiţă/ Scena9

 

Despre „Bandiții” nu o să vorbesc neapărat la superlativ, ci mai degrabă o să încerc să evidențiez diferențele prin comparație cu „Sectanții”. M-am întrebat de multe ori în timpul lecturii dacă Vasile Ernu a preferat să sacrifice firul narativ de dragul portretului; și când încercam să obțin un răspuns valabil întâlneam pasaje pline de o nostalgie aproape dureroasă, în care povestea se înnoda firesc cu ceea ce a fost scris în „Sectanții”. Pentru că multe sunt aceste locuri, cred că e necesar să citiți volumele exact în ordinea în care au fost scrise. Dacă în primul volum autorul a preferat să meargă urmând pașii unui adevărat studiu de caz sociologic, combinând măiastru toate  metodele de cercetare sociologică avute la îndemână (inclusiv cercetarea documentelor și a arhivelor, deplasările în teritoriu ori de câte ori s-a simțit nevoia etc.), de data aceasta accentul cade pe individ. Pentru că și lumea bandiților e o lume a oamenilor puternici, a singuraticilor, a damnaților, a celor care se revendică ca făcând parte dintr-o comunitate cu reguli nescrise, dar care se văd nevoiți să-și organizeze viața în cel mai solitar mod posibil. Bandiții lui Ernu sunt copleșiți de singurătate, trăiesc și respiră singurătate și în numele acesteia ajung să săvârșească cele mai blamabile fapte din punct de vedere social. (…)

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” nu e o carte de literatură, nu vă așteptați să găsiți între coperți romanțe cu personaje negative sau povești de citit seara la culcare. Nu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” este o carte despre lumea de dincolo de realitate, dacă vreți de dincolo de realitatea pe care o puteți cuprinde cu ochii minții. Din acel punct începe lumea bandiților. E un alt tărâm și o altfel de viață acolo și rămân la ideea că, asemenea personajelor, lumea aceasta trebuie să existe în continuare, dacă ne dorim o viață liniștită de fraieri.

Nona Rapotan / BookHub

 

La fel ca sectanții, ramura principală a familiei autorului, bandiții resping în mod radical lumea înconjurătoare. Spre deosebire de sectanți însă, ei nu aspiră să o mîntuie, ci doar să-i releve imperfecțiunile, nedreptatea structurală, conflictul social care o traversează și o antagonizează în permanență. Bandiții îi jefuiesc pe „fraieri”, lumea exterioară propriei societăți, și îi disprețuiesc pe „musori”, pe polițiști. Uneori, pentru a preveni apariția unor situații ieșite de sub control, bandiții și polițiștii își pot împărți tacit sferele de influență, alegând să se tolereze reciproc.

Personajele pitorești care îi servesc drept parteneri de dialog autorului sunt cu adevărat fascinante. Mișka Pianistul, hoț de buzunare foarte talentat, Jora, fost „milițian” în Odessa, actualmente pensionat, Korj, fost „hoț în lege” de o autoritate indiscutabilă, asasinul Finkă sau matroana Hana – toți contribuie la hașurarea unei lumi foarte complexe, care întreține cu societatea oficială raporturi simbiotice, mult mai complexe, profunde și intrigante decât ne putem imagina. Funcția socială a bordelului, de exemplu, este una profilactică, permițând păstrarea promiscuității în anumite limite tolerabile. Dacă bordelul este reprimat, societatea întreagă are de suferit, consideră „tiotea” Hana, deoarece dispare acel debușeu de evacuare a furstrărilor de tot felul care îi permite societății să își păstreze moralitatea oficială și să funcționeze prin raportarea la o alteritate care îi este în cele din urmă constitutivă. „În general, bordelurile dispar nu cînd societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul cînd totul se transformă într‑un bordel mult mai mare, chiar dacă aparent vitrinele şi societatea dau de înţeles că se jenează să discute sau să accepte ideea existenţei unui astfel de local. De asta trebuie să ne temem de dispariţia lor şi nu e cazul să ne jenăm de existenţa lor” (p. 240).

Emanuel Copilaş / Timpul

 

Banditi care nu-s din haiducii lui Panait Istrati sau Codin, nici cei din Groapa lui Eugen Barbu si nici puscariasii lui Vasile Voiculescu din Zahei Orbul. Aia care faceau nunta intre ei la ocna. Cei din cartea de fata sunt practic niste tipare de oameni in afara legii imbracati de catre autor intr-o aura din aia romantioasa dar si mistica. Citesc poezie, recita din Biblie, se spovedesc inainte de crima la comanda, nu au bunuri materiale si in general nu se ating de batrani, vaduve, copii sau saraci.

Practic e o lume interlopa utopica complet diferita de cea pe care o stim noi. Evident toata fictiunea asta brodata frumos in jurul unui subiect sensibil are pana la urma un adevar. Venit din documentare si timpul petrecut printre ei. Legi nescrise, ierarhii, caste greu de patruns, razbunari, lupte pentru suprematie si supravietuire in puscariile Siberiei sau instrumentelor de lichidare pe care sistemul le are si le-a avut tot timpul la indemana.

Vasile Ernu e un scriitor ajuns la maturitate si unii zic ca s-a deradicalizat (nu stiu daca exista cuvantul asta). Eu unul cred ca de fapt si-a dat seama ca mesajul lui trebuie sa ajunga la cat mai multa lume. Si in tot scrisul asta al lui am simtit sau mai degraba mi s-a adeverit ca e la baza un anarho-socialist sadea. Tot timpul in pozitie de contra cu sistemul si autoritatea. Din categoria celor care au impanzit Imperiul Tarist inainte ca acesta sa-si dea duhul.

Dar pana una alta lectura placuta. Uite asa mai puneti si voi mana pe o Biblie. Da nu cea legata frumos si tiparita pe foita din aia de-ti vine sa rulezi o tigara. E cea a proscrisilor si celor pe care de altfel fraierii nu isi doresc sa-i intalneasca vreodata-n fata.

George Verdeş

 

Cărţile lui Vasile Ernu sunt definite în fel şi chip: naraţiune non-ficţională, studiu antropologic, eseu (eseu înseamnă aproape orice) etc. Două aspecte sunt foarte rar sau aproape niciodată enunţate: caracterul filosofic al textelor lui şi caracterul lor literar. Mihai Iovănel apreciază, în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura MLR, 2017) că apariţia cărţii Născut în URSS a fost ”un moment remarcabil al resetării raportului dintre stânga şi dreapta” (p. 73), ceea ce cred că e corect, în plan ideologic. Totodată, cred că, prin dimensiunea ei existenţială, proza lui Vasile Ernu aparţine generaţiei 2000. Critica literară de la noi are, din păcate, un ochi prea puţin filosofic, astfel că producţiile literare ale filosofilor sunt, adesea, pur şi simplu ignorate, considerându-se că ele nu participă la schimbările de limbaj din literatură. La fel de importante ca schimbările de limbaj sunt însă schimbările de idei. Mizele filosofilor generaţiei 2000, care au adoptat discursul literar, sunt invizibile deocamdată criticilor literari. În cazul lui Ernu, discursul literar corespunde unor necesităţi de natură filosofică (nu sunt o schimbare de limbaj, ci o schimbare de poziţie), parte a raportării la câmpul filosofic şi la filosofia universitară. În acelaşi timp, s-a subliniat prea puţin caracterul filosofic al textelor lui Vasile Ernu. Acest fapt este de-a dreptul ciudat, căci Vasile Ernu este, în primul rând, filosof. E drept, filosofia sa nu are un caracter sistematic. Aş spune că are, dimpotrivă, un caracter democratic. În fapt, fiind construită pe o serie de distanţări, ironizări şi autoironizări, ea nu putea lua decât forma pe care a luat-o, fiind un hibrid de genuri. Ernu este însă filosof în cele mai elementare mişcări ale gândirii sale, punând la îndoială şi răsturnând lucrurile deja gândite. Vi se pare că bătaia e un lucru rău? Iată ce spune Ernu: „Bătaia e o formă de explorare a celuilalt” (Bandiţii, p. 86). Vi se pare că a bea alcool e un lucru rău? Ernu: ”… a bea este poate forma maximă a comunicării” (p. 146). Vi se pare că puşcăria este un lucru rău? Din nou: ”Viaţa adevărată începe odată cu puşcăria” (p. 150). Există o productivitate conceptuală (dar una de tip ironic), la Ernu, bine mascată sub poveşti dintre cele mai ciudate. Toate acestea arată predilecţia sa de a vedea lumea pe dos, ceea ce, după Hegel, este chiar dovada existenţei organului filosofic. Când toate ideologiile pe care Ernu le împărtăşeşte sau le combate vor deveni desuete, gândirea sa contestatară şi ironică va continua să fie vie.

Arthur Suciu / Vatra

 

Vasile Ernu scrie golănește și șarmant, la derută, ignoră rigorile genurilor, te farmecă și te confuzează, te enervează prin imprevizibil, dar te face să dai pagină după pagină. Lumea bandiților se întinde la marginea memoriilor și memoriei, pe frontiera dintre eseu, monolog, nostalgie și anecdotă. E plin de învățăminte fără să fie măcar o secundă didactic, este valabil și seducător pentru că nu are certitudini. Dar are chef.

Vlad Tăuşance

 

Dragi prieteni am bucuria sa va ofer o bucurie. Prietenește va ofer spre consum cartea. Ii mulțumesc lui Vasile iar voi o sa va multumiți singuri, citind’o. E vorba de lama aia subțire pe care călătorești in viața, din copilărie prin adolescenta si mai apoi prin ceea ce Adulții numesc maturitate. Aluneci in dreapta si te’ai dus, aluneci in stingă si nici urma nu mai ramine, aluneci pe loc si lama se infige’ntre picioare. Iar “in biserica diaconii beau laudanum.)” conf. A. V. Toritet.

Andrei Gheorghe

 

Construcţia narativă a lui Vasile Ernu, care nu este nici eseu, nici roman, dar nici reportaj sută la sută, ci ceva între acestea ori toate la un loc, începe şi se încheie simetric cu intrarea într-o curte. În prima parte, în anii copilăriei şi adolescenţei, când „timpul încă nu făcea nicio presiune asupra noastră”, viitorul scriitor ajunge să-l cunoască pe Profesor, cel care avea să-i ofere câteva lecţii importante, în completarea celor din familie, redate în volumul anterior, „Sectanţii”. Spre deosebire de educaţia centrată pe religie, Profesorul îl învaţă să-şi înfrunte temerile.

 Constantin Piştea / constantinpistea.ro

 

Făcînd un liceu la Chișinău, în anii 2000, singurul joc din oraș pentru generația mea de băieți era trăitul după regulile banditești ale altui Imperiu căzut. Majoritatea noastră n-avea nicio legătură cu lumea de pușcărie, dar imitam codul „blatnoi” ca un fel de lege morală nescrisă, prin care funcționa lumea noastră. Să știi cît și cînd să vorbești, să ții la ai tăi în orice context și să cunoști un cod specific de a argumenta. Purtam haine pregătite de „intervenții”, adică costum de sport cel mai adesea, iar unii dintre noi chiar inele poleite pe degetul mic. Un singur coleg din acea gașcă a făcut carieră pe bune în acea lume. Alții au ajuns oameni de afaceri, corporatiști ori muncitori. Totuși, mă fascinează și astăzi împărtășirea acelui tip de joc de-a bandiții, de machism și spirit de haită, din adolescența noastră.

De aceea, am așteptat cu mare interes cartea lui Vasile Ernu – Bandiții. Al doilea volum din Trilogia marginalilor. Ernu și-a făcut un brand din a recupera și traduce culturile și identitățile (ex)sovieticului pentru publicul român, mai degrabă suferind de clișee și preconcepții referitoare la această zonă. Zonă care la Vasile Ernu nu este delimitată clar, nici geografic, nici temporal. La fel ca în Sectanții, acesta explorează o lume mai degrabă mitică a Bugeacului natal, care se poate întinde și pînă la Chișinău, și pînă la Odessa. De aici, probabil, și lejeritatea cu care autorul desface lumea bandiților sovietici. Povestirile, deși par autobiografice, sunt construite universalist de Ernu. Capitolele sunt deschise de chei de interpretare cu citate mai ales din Biblie. Vasile Ernu este peste toate un povestitor excelent, pentru că utilizează mecanismele miturilor și a pildelor biblice, fiecare povestire încheindu-se rotund și avînd obligatoriu o morală, un tîlc. Atît datorită subiectului romanului, cît și a acestui mixaj stilistic de istorie socială și auto-ficțiune, romanul Bandiții este cu siguranță inovator.

Lectura cărții mi-a deschis apetitul pentru înțelegerea generației autorului față de bandiții sovietici, integrînd totuși destul de puțin perioada marilor jafuri de după căderea Imperiului și a felului în care într-un Chișinău al anilor 90-2000, fără reguli și cu un stat aproape inexistent, lumea ficțională a unor adolescenți erau bandiții.

Dinu Guţu / Art7fm.ro

 

Vasile Ernu e autorul unei trilogii (Mică trilogie a marginalilor) menite să ne scoată pe noi, cei preocupați de critică socială, cât și pe cei preocupați de critică literară, din amorțire. Venind de pe alte meleaguri și bucurându-se de o altă educație și formare decât cele ale majorității scriitorilor noștri, el aduce un suflu nou atât în filosofia, cât și în literatura română. Firește, îl putem bănui că joacă foarte mult cartea provocării încercând să vadă ce se petrece dacă întoarcem puțin cu susul în jos camera de luat vederi. Dar e mult mai mult decât atât. Ultima carte, Bandiții (prima Sectanţii), poate fi considerată un soi de filosofie aplicată, o poveste foarte atrăgătoare construită ca o contraparte literară la celebra A supraveghea și a pedepsi (M. Foucault). Dintre multele merite ale poveștii spuse de Vasile Ernu în Bandiții, cred că cel mai important este apropierea de zona marginalilor cu calm și înțelegere. Acest calm și înțelegere sunt menite să demitizeze această lume sordidă față de care noi, majoritarii, „fraierii” în termenii cărții, ne raportăm destul de pervers: pe de o parte îi detestăm și vrem să-i închidem într-o groapă cât mai adâncă a inconștientului nostru, pe de alta, ne lăsăm seduși de curajul lor. Întrebările pe care i le-am adresat lui Vasile Ernu nu încearcă o lectură corectă politic a Bandiților. Totuși, ca cititoare, mi-aș fi dorit să explorez prin intermediul cercetărilor lui Vasile Ernu și lumea hoațelor, nu doar a hoților. Interviul de mai jos e o expresie a acestei năzuințe.

Maria Cernat / Gazeta de Artă Politică

 

„Actualitatea şi realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trãiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumã la fix motivaţia acestui demers. Şi explicã, implicit, situaţia: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reuşit de istoricizare a unei pãrţi dintr-un spaţiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explicã şi mai exact: „Legendele şi parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecţie. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „reţete” bune oricând şi atât de asemãnãtoare cu reflexele musculare. Bandiţii din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite şi aşezare în logica istoricã a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentalã, ierarhizarea lor – întregul eşafodaj taxonomic are aici în vedere publicul ţintã, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare şi îmblânzire a unei tagme despre care prea puþin exegeți au simțit nevoia sã vorbeascã. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaş, un gol pe care îl umple cu deosebitã empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentaţia cãrţii, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafaţã ca marele câştigãtor al pariului cu sine însuşi. Rezultã o carte care va face în mod sigur sã creascã mãcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.

Mircea Pricăjan / Familia

 

Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!

Mihail Vakulovski / Tiuk

 

Blatarii ignoră faptul că, odată vădite energiile distrugătoare, s-a produs rebeliunea şi că bătălia, pe termen lung, e ca şi pierdută. Membrii tagmei, spre deosebire de neexperimentatul Vasika, au retrogradat din copilărie la infantilism. Mila, iertarea şi dragostea nu există printre ei pentru că, în pruncie, nimeni nu i-a învăţat să le ceară. Situându-se, prin false abilităţi, deasupra tuturor, oamenii aserviţi fărădelegii se amăgesc crezând că au ales răul cel mai mărunt. La maturitate, Vasea deconspiră strategia pescuitului la care asistase: „Cerşetorii, aceşti «peşti sanitari», sunt cei care ţin în viaţă totul, pentru că ne curăţă nouă mizeria. Dar cine înţelege asta?“ (p. 288-289).

Întrebarea, aparent retorică, îşi găseşte răspunsul în persoana pregătită să asculte. Iar sectarul, botezat blatar, deţine această calitate. El tace, moştenind astfel, prin credinţă, nu prin jurământ, secretele clanului. Lui i s-a dat fără să se bănuiască vrednic, arătându-se fidel din voinţă liberă, întrucît şi-a însuşit îndemnul Profesorului: „niciodată, dar niciodată să nu te dai drept ceea ce nu eşti!“ (p. 71). Atras de valuri împotriva firii sale, Vasika nu va înfrunta furtuna pe o barcă şubredă, ci va fi ca leandrul, plantă de stepă, rezistent la arşiţă. Protagonistul înaintează neostenit de sete, melancolic şi împăcat că va trăi cu griji nerezolvate până la încheierea trilogiei.

George Neagoe / Apostrof

 Pentru mine lectura cărților lui Vasile Ernu este fascinantă și dintr-un alt punct de vedere. Născut și trăit fiind pe malul drept al Prutului cunosc foarte puțin și probabil foarte deformat istoria recentă și realitățile de astăzi ale Basarabiei. Cele două volume din trilogia marginalilor pe care le-am citit până acum sunt pentru mine o introducere într-un spatiu foarte diferit lingvistic, cultural, și ca mentalitate de modelul pe care îl aveam în minte despre aceste locuri. Unele dintre povestirile din carte și câteva dintre personaje mi-au amintit mai degrabă de ‘Povestirile din Odessa’ a lui Isaac Babel. Comparația pare intimidantă, dar cred că este meritată, căci Vasile Ernu este și un formidabil povestitor. Combinație de galerie de portrete, memorii, carte despre maturizare, eseu politic, studiu social și etnografic – ‘Bandiții’ este ceva din toate acestea și în plus scrierea unui prozator de talent.

Dan Romășcanu

 

Interviuri

• Vasile Ernu: „Generația studenției mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s-au întors împotrivă” / Timpul / de Gabriel Cheșcu / 01-09-2016
• Bibliotecă de scriitor – Vasile Ernu: „Nu fetișizez cartea ca obiect. Mă interesează povestea, ideea” / Bookaholic / de Ema Cojocaru / 17.10.2016
• „Am un CV de anticomunist cît nu are toată comisia Tismăneanu împreună” de Crisitan Teodorescu / Cațavencii / 02.11.2016
• Bandiții, hoții în lege, cerșetorii: viața și opera acestora / CriticAtac.ro / 11.11.2016
• ”Bandiții”: De la bandiți am învățat să dresez o cioară, un șoarece și purici / Mediafax / 14.11.2016
• „Un fost bandit a devenit oligarh, și apoi un stâlp al societății” de Aliona Ciurcă / Ziarul de gardă / 1.12.2016
• „Dumnezeu nu e fraier, e de-al nostru” de IONUȚ DULĂMIȚĂ / pe Scena 9 / 18. noiembrie 2016  
• Pentru bandiți „Critica rațiunii pure” este pumnul care dărîmă adversarul dintr-o lovitură de Nona Ropotan / BokHub.ro / 13.12.2016
• O literatură bună este una în măsura în care știi să „trădezi”, să „minți” de Alexandra Bădicioiu Matei / IQadas / 16.12.2016
• Ceea ce construiesc eu în carte ajută mult să înțelegem acea lume de Jovi Ene/ FilmeCarti.ro / 22.12.2016
• „E mai ușor, se pare, să ajung la pușcărie decît la universitate” de Doina FIkman / HaiBun / 21.02.2017
• De ce România nu au o mafie? de Dinu Guțu / Art7 / 13.02.2017
• „Cel mai greu mi-a fost să lucrez cu cerșetorii” de Constantin Piștea / 24.02.2017
• Bandiții – puțin loc pentru femei de Maria Cernat / Gazeta de Arta Politica / 16.03.2017
• “Aș introduce în Constituție dreptul la lene” / de Andrei Craciun | 5 .05. 2017 / Cartea de la ora 5
• “Monstrul e pe aproape, e în noi” / de Andrei Crăciun|18.05. 2017 / Ziarul Metropolis  
• Colibași-București. Tur-retur(?) / Europa Liberă / iunie 2017
• De la Sectă la Bandă: „În comunism cetățeanul trebuia să lupte cu despotismul Statului-partid, în capitalism trebuie să luptăm cu despotismul Capitalului” / Platzforma.md / octrombrie 2017

Catalog prezentare cu toate capitolele. Desene: Lautrenţiu Midvichi

 

De la Sectă la Bandă: „În comunism cetăţeanul trebuia să lupte cu despotismul Statului-partid, în capitalism trebuie să luptăm cu despotismul Capitalului”

Interviu cu Vasile Ernu realizat de Pavel Borin în colaborare indirectă cu Bogdan Rusu. (apărut pe platzforma )

Tu ai scos două cărţi „Sectanţii” şi „Bandiţii”, primele două dintr-o trilogie a marginalilor. Care este diferenţa între sectă şi bandă?  

Ambele au fost grupuri marginale în istorie. Pe mine mă interesează aceste fenomene atîta timp cît ele sînt marginale. În momentul în care ele se deplasează spre centru, devin parte a puterii hegemonice, nu mă mai interesează, pentru că ele vor repeta aceleaşi scheme politice, sociale şi economice ale majoritarilor. Şi orice grup marginal tinde spre centru, devine parte a puterii de multe ori, iar locul lor este luat de alţii. „Sectanţii & Bandiţii” mei trec prin astfel de fenomene. Nu arăt cum devin pare a puterii, dar las să se înţeleagă cum au loc aceste transformări. Deci mă interesează marginalitatea: felul de a fi şi de a se organiza al grupurilor marginale.

„Secta” este un grup marginal determinat în comportamentul şi strategia sa de viaţă de un set de credinţe şi valori care se opun atît statului cît şi modernizării laice şi mai ales grupului majoritar religios. „Sectanţii” din punctul meu de vedere sînt ceva mai complecşi în reacţiile lor pentru că duc o bătălie pe trei fronturi: stat, biserică majoritară, lume laică. Însă au soluţii care simplifică mult tehnicile de viaţă. De asta sînt foarte eficienţi şi dinamici.

De asemenea: „Sectanţii” sînt foarte „greu de ucis” în sisteme autoritare, represive. Cu cît represiunea creşte cu atît ei devin mai rezistenţi, au soluţii mai rapide. Sînt însă „uşor de omorît” prin „liberalizare”, adică prin tratarea lor cu indiferență, ca şi cum ar fi majoritari. Ei sînt un grup „reactiv” şi cînd nu au la ce reacţiona se autodistrug sau se adaptează majoritarilor, devin parte a lor. Rugul, pedepsa şi puşcăria nu-i sprerie pentru că îi întăresc.

Banda însă e altceva. Bandiţii şi banda sunt ceva ce se naşte în urma defectelor instituţiilor create de majoritate. Bandiţii apar în urma unui „defect de sistem”. Ei nu sînt Pinocchio. Adică nu trec prin sistemul: bagi buşteanul şi îţi iese Pinocchio. Ei scapă instituţiilor tradiţionale şi moderne de formatare: familie, grădiniță, scoală, armată, birou etc. Adică nu fac parte din acest sistem oficial al statului modern. Din diverse cauze ei scapă acestui mecanism, acestor instituţii, eticii, regulilor şi legilor oficiale prin care trecem toţi.

Şi atunci apar aceste „produse” umane stranii şi periculoase pentru omul-„produs oficial”. Şi pentru a ne proteja de ei noi avem instituţii represive şi de control: poliţişti, bodygarzi, securitate, puşcărie etc. Ei ştiu bine asta şi atunci se regrupează în bande pentru a subzista şi produc paralel noi forme de organizare, propria etică, propriile reguli. Ei luptă aparent cu mai puţine forţe decît „sectanţii”, dar au răspunsuri mai complexe și tind să cred că au şi multiple etici, chiar dacă regulile lor par simple. Şi asta se întîmplă pentru că „hoţii în lege”, şefii bandelor au putere de lege şi de moarte. Nu e ca la „sectă” care are un crez extern ce produce o practică internă. Banda şi bandiţii sînt cameleonici: au putere să schimbe regulile şi etica internă pentru a reacţiona la noi provocări externe. 

 

Sînt multe lucruri care se aseamănă şi multe altele care se deosebesc între cele două grupuri. Scopurile celor două grupuri sînt însă diferite, metodele destul de diferite, chiar dacă anumite strategii se aseamănă.

Poţi să ne dai exemple despre ce seamănă şi ce este diferit între cele două grupuri marginale?

Bun. Obiectivul „sectei” este salvarea. Salvarea în sens religios. După mine, procesul de salvare este poate cea mai politică acţiune umană. „Sectanţii” nu au fost aproape nicodată „politici”, însă efectele acțiunilor lor sînt foarte politice. Toată istoria „ereziilor” ne învaţă asta. De ce? Pentru că acţiunile crezului lor duce la destabilizarea grupului majoritar, pun în pericol puterea. Ce a făcut tradiţonal biserica oficială cu ereticii: distruşi fizic, arşi ei şi cărţile lor, ţinuţi în temniţă încît să nu le rămînă nici numele. Au fost şterşi din istorie. Au înţeles bine riscul: dacă nu-i distrugem definitiv, ei vor cîştiga. Erezia, „secta” trebuie distrusă fizic sau asimilată. Ăsta este crezul majoritarilor.

Eu urmăresc de exemplu istoria unei comunităţi mici din Bugeac, un capăt de lume uitat de Dumnezeu. Şi mă minunează cum decizii aparent banale au efecte politice majore şi destabilizează viaţa oamenilor şi mai ales a puterii.

Ce faci cînd apare în şcoală un om şi spune că nu vrea să-şi înscrie copilul în rîndul pionerilor sau UTC? Toată lumea face asta de cînd se ştie. Nimănui nici prin cap nu-i trece să refuze aşa ceva în anii 50-80. De ce să zgîndări liniştea comunităţii? E o formalitate, spun toţi. Nu e nimic serios. Oare e aşa? Atunci dacă nu e nimic serios de ce cînd apar cîţiva oameni care refuză radical să facă ce fac toţi de ani de zile fără să clipescă apare un adevărat scandal în comunitate? Am o mulţime de mici detalii foarte percutante.

Sau cum e să mergi la CAP și toţi să aibă voie să ia din bunul obştesc cît poate duce: struguri, roşii etc. Puterea acceptă tacit asta: e o convenţie nescrisă între putere şi ţărani. Şi apar în comunitate „sectanţii” care vin la cules de roşii cu roşii de acasă ca să le mănînce acolo. Nu acceptă să ia nicio roşie pentru masă pentru că acest gest este pentru ei un furt. Nu mai zic că nu vor lua nimic acasă de pe cîmpul CAP-ului. Astfel de gesturi mici pot crea adevărate revolte şi scandalizează comunităţile destul de aşezate, comode şi convenţionale. Pentru că au puterea de a scoate la iveală minciuna profundă, convenţionalismul şi falsitatea generală. Iar majoritarii nu iartă astfel de gesturi.

Cum poţi să-ţi dai seama cînd un grup este marginal şi cînd face parte din grupul de putere?

Foarte simplu: cînd acel grup poate să identifice foarte rapid pericolele şi centrul de putere, duşmanul. Majoritarii care sînt parte a puterii nu au conştiinţa acestor fenomene. E o diferenţa mare între vînător şi vînat. Vînatul cu un ochi doarme şi cu celelalte simţuri veghează. Vînătorul are insomnii numai cînd e îmbuibat de prea mult vînat.

Pe marginal poţi să-l trezeşti la miez de noapte şi să-l întrebi cine e dușmanul, ce îi pune în pericol viaţa, existenţa lui şi el să poată spună cît ai clipi în trei cuvinte care e problema şi care e duşmanul. Cînd nici măcar nu-ţi mai pui această problemă, nu o conştientizezi clipă de clipă, atunci eşti parte a puterii. Întreabă un hoţ, un cerşetor sau un emigrant care e duşmanul şi problema lui. Îţi spune fără să clipească. Întreabă un sărac şi-ţi spune fără să clipească. Pentru că viaţa lui e un coşmar, el visează asta noapte de noapte.

Întreabă un bogat, un corporatist sau un om al clasei de mijloc să-ţi spună care e problema şi duşmanul lui şi după ce o să se scarpine mult după ceafă o s-ţi răspundă cu citate din mainstreamul mediatic gen fantasme generaliste cum ar fi „corupţia”, „mentalitatea”, „civilizaţia”. Poftim????? Alo, Alo, Alo…

Aşa se face că ei fug spre false probleme şi false ţinte. La fel e şi cu Coaliția pentru Familie acum: caută duşmani ai familiei tradiţionale într-un grup amărît gen LGBT, în loc să vadă care sînt cauzele care duc la distrugerea familiei. Şi ele sînt în cu totul altă parte.

Practic marginalul are o capacitate incredibilă de a depista centrele de putere de asta ştie foarte rapid să-i găsească slăbiciunile. Majoritarul în general identifică duşmanul în fomula cea mai comodă, lovește în cel slab argumentînd că acela e pericolul lui: străinul, migrantul, săracul, „evrerul”, „coloratul”, „poponarul”, „ţiganul” etc. Marginalitatea este în primul rînd o chestiune ce ţine de relaţa de putere.

Să vorbim puţin despre puşcărie. Spune-mi te rog ce este puşcăria pentru „sectanţi” şi pentru bandiţi pentru că în regimul comunist ambele grupuri trec prin asta?

Cele două grupuri se raporteză la puşcărie şi la pedeapsă foarte diferit. Au grile de interpretare diferite care decurg din modul lor de a-şi construi acţiunea, scopul şi strategiile de viaţă.

Cum „sectantul” are un singur scop acela de a salva lumea din jurul lui şi pe sine, strategiile lui sînt legate de aceste obiective. Pentru un „sectant” pedeapsa venită dinspre structurile de putere cu care se confruntă nu este decît o legitimare a faptului că el este „alesul”: mă pedepsesc, deci sînt cel bun. Pedeapsa, puşcăria este un act şi un gest care îl legitimează. E garantul a ceea ce este el. Este un soi de teologie a martirajului.

Există o linie puternică a martirajului pe care tot încerc să o explic şi puţini o înţeleg. Ei consideră că stalinismul este ultima „epocă de aur” în care s-a putut suferi pentru credinţă. Martirajul pentru credinţă este ceva superior: devin un soi de supra-oameni. Dacă ne bagă în puşcării e de bine, nu e de rău: înseamnă că se tem de noi, înseamnă că noi contăm, înseamnă că ce facem noi e adevărat. Ce poate fi mai înălţător pentru un om care gîndește că binecuvîntarea supremă „e să mori pentru credinţă”, să fie băgat în puşcărie pentru credinţă? De aici vine acea interpretare care pe unii îi sperie, dar ţine de modul profund paradoxal al gîndirii iudeo-creştine: să nu te temi de cel care îţi ia, ci de cel care-ţi dă, nu de cel care te bagă în puşcărie, ci de cel care te scoate.

Bun, asta e despre înţelegere. Şi partea de strategie. Strategia „sectanţilor” în puşcăriile şi Gulagurile sovietice este foarte isteaţă. Ei văd în aceste lagăre de concentrare, puşcării de tot felul, nu ceva ce-i ţine închişi, ci ca pe o oportunitate de a-şi extinde „spaţiul salvării”, „teritoriul luptei”. Un erou de-al meu explică ceva simplu: eu din fundul Bugeacului nu aş fi putut nicodată să ajung să „vestesc salvarea” unui uzbec, tadjic, lituanian, rus, tungus, azer sau ce alte neamuri mai erau pe acolo. Aşa „duşmanul stat” îmi pune la îndemînă această oportunitate: pedeapsa se transformă în binecuvîntare. Puşcăria devine un soi de spaţiu al universalizării „sectei”. E de fapt strategia Apostolului Pavel, dacă ne uităm atent. E foarte eficientă şi cu rezultate extraordinare. Pentru că ei reuşesc să se folosească de rău, de pedeapsă ca să-şi facă nişte reţele extraordinare. Ştii ce înseamnă în Imperiu să fii din Bugeac să ai „fraţi” peste tot: de la Kamciatka la Taşkent?

La bandiţi lucrurile stau altfel. Puşcăria este văzută mai degrabă ca o casă a lor. Ei nu au aceleaşi scopuri ca şi „sectanţii”: ei nu vor să salveze pe nimeni. Ei vor doar să-şi construiască o lume a lor şi sînt într-un raport de luptă cu „lumea oficială”. E un soi de „război civil” nedeclarat între „două specii”: bandiţii şifraierii. Bandiţii îi jefuiesc şi îi fură pe fraieri, adică ăsta e felul lor de a „lucra”, de a produce valoare. Fraierii, majoritarii, pentru a se proteja au instituţii de forţă, au poliţişti şi au puşcării. Fraierii ştiu să vîneze: e jocul hoţii şi vardiştii.

Există o economie numită: Crimă şi Pedeapsă. Pînă şi Şcoala de la Chicago au învăţat de la bandiţi povestea asta. Un bandit decide să-şi ducă la bun sfîrşit furtul doar atunci cînd riscul este mai mic decît pedeapsa. Orice bandit e dispus să crească gradul de risc doar în măsura în care creşte şi profitul în raport cu pedeapsa. Mă rog tema asta era deja rezolvată în literatura rusă a sec. XIX. Puşcăria şi pedeapsa intră în această “zonă de risc” a muncii bandiţilor, adică a furtului şi ei nu le au cu „protecţia muncii”.

Strategia legată de puşcărie este alta la bandiţi: ei vor să o cucerească şi să o facă o casă a lor. Şi reuşesc. Strategia este aşa: în interiorul puşcăriilor şefii nu sînt gardienii, ci „blatarii”, „hoţii în lege”. Ajung la un astfel de compromis: între gardieni şi bandiţi. Legile bandiţilor sînt de obicei mai puternice şi eficiente decît legile oficiale în interiorul grupului. Cînd legile bandiţilor devin mai slabe, au mai puţină putere decît legile oficiale, atunci ei pierd partida. De obicei o cîştigă pentru că şi pedepsele sînt directe, violente şi eficiente. Violenţa e eficientă.

Ei instituie în puşcărie un spaţiu al legii şi eticii lumii lor. Astfel puşcăria se transformă din locul de penitenţă şi reeducare, aşa cum o doresc oficialii, în locul profesionalizării lumii bandiţilor, al consolidării acestei lumi. Astfel creşterea numărului puşcăriilor şi a pedepselor nu va duce niciodată la scăderea lumii criminale, ci la sporirea şi consolidarea ei.

Spui undeva că pedepsele pentru fraudele economice în comunism erau mai mari decât pentru „fraude ideologice”. Cum explici acest lucru?

Da, în perioada asta fac vizite prin puşcăriile din România. Şi primisem o întrebare: de ce în perioada regimului comunist (perioada lui de „glorie” 60-80), infracţiunile de natură economică, fraudele şi daunele produse avutului obştesc erau considerate la fel de grave precum crimele, iar autorii erau pedepsiţi cu moartea? Exemplu din anii 70: „Gheorghe Ştefănescu, gestionarul unui depozit de băuturi alcoolice, a fost autorul unei mari escrocherii înregistrate în regimul comunist. Vreme de opt ani a falsificat alcool şi a creat o reţea clandestină. A prejudiciat statul cu 10 milioane de lei. Comuniştii l-au condamnat la moarte.” Fraudele economice erau mai dur pedepsite decît „fraudele ideologice & politice”. De ce se temeau comuniştii atît de tare de fraudele economice? Are cineva un răspuns?

Nu e deloc întîmplător că în perioada cînd statul comunist devine puternic cea mai cruntă pedeapsă nu se acordă disidenţilor politici, ci bandiţilor, mai ales pentru fraude economice. În anii 70 dacă cîntai cîntece antisovietice primeai 1-2 ani de pușcărie sau îți pierdeai jobul etc. Dacă vindeai însă bilet la concert antisovietic primeai 10 ani. Dacă faceai infracţiuni economice mai mari erai condamnat la moarte. Şi bandiţii şi puterea sovietică ştiau unde se află putera şi slăbiciunea puterii. Dovadă că după 90, după liberalizare, bandiţii au fost pe cai mari: s-a început cel mai mare jaf cunoscut în istoria modernă. În avangarda acestui jaf au stat bandiţii…

Dar nu-i aşa că bandiţii nu au loc în istorie şi în rapoartele de condamnare a comunsimului? Cu toate că ei au fost cei mai autentici duşmani ai regimului comunist. Dar bandiţii nu cerşesc lacrimi, nu fac comerţ cu istoria. Oricum ei au cîştigat şi acum îşi cumpără intelectuali şi ziarişti la tonă, pe post de lautari şi decor…

Spune-mi te rog dacă în interiorul grupurilor apar rupturi? Vorbeai de nişte rupturi…

Să luam cîteva exemple. Ştii cînd are loc prima marea revoltă şi ruptură în interiorul grupurilor „sectante” din URSS? Nu atunci cînd sînt puse sub persecuţie, cînd sînt trimise în Gulag etc. Ci atunci cînd li se oferă să intre în legalitate. Statul sovietic în anii 60 vrea să le ofere statut legal, pentru cult religios, să înregistrze oficial clădirile de cult, să nu se mai adune clandestin etc. O parte acceptă o parte refuză radical acastă ofertă a statului pentru că ei înţeleg că asta înseamnă control. Ei îşi asumă şi vor să trăiscă ilegal, clandestin. A intra în legalitate presupune a accepta controlul statului. Comunitatea se rupe în două: „înregistraţi şi neînregistraţi”. „Neînregistraţii” îi condamnă pe „înregistraţi” pentru trădare şi cred că aceştia şi-au perdut „salvarea”. E o acuză gravă.

La bandiţi lucrurile sînt şi mai radicale: eu nu acceptă nici măcar să aibă acte. Certificatul de naştere, buletinul şi paşaportul cu care noi ne mîndrim ca cetăţeni, ei îl consideră un act de umilinţă, un act de control, de sclavie. Nu poţi face carieră în lumea bandiţilor dacă ai act oficial de la stat. Acceptă doar acte false pentru anumite scopuri legate de meseria de hoţ. Nu poţi deveni „hoţ în lege” dacă ai proprietate, familie şi act. Ce sînt toate acestea? Forme de control. Cînd se rupe lumea criminală sovietică în două? Cînd o parte importantă a acestei lumi acceptă să lupte cu arma în mînă de parte puterii sovietice împotriva fascismului. Pentru lumea bandiţilor statul şi lupta între state nu era problema lor, nu era lupta lor: pentru ei toate statele sînt la fel, toţi poliţiştii şi fraierii la fel. Atunci „hoţii în lege” de rit vechi îi vor condamna pe cei care au luptat alături de putere spunînd că s-au „curvit” şi au devenit „curve”. Asta e o acuză foarte gravă pentru că te aruncă în casta cea mai de jos, iadul lumii criminale. Şi asta va duce la un război lung între cele două grupări.

Bandiţii nu au greţuri ideologice dar sînt foarte religioşi şi superstiţioşi. Am un erou în carte, de meserie „killer” şi era aproape ca un călugăr. Se spovedea după fiecare crimă, nu omora duminica. Se pare că nici în Postul mare nu omora. Omul era un înger: îngerul pedepsei. Foarte spectaculoasă filosofia lui de viaţă: nu omora de la distanţă ci doar cu cuţitul. De ce? Scrie în carte….

Să venim spre actualitate: cum se adaptează bandiţii la lumea postcomunistă?

Se adaptează perfect pentru că vine o lume în care ei se simt ca peştele în apă. Ar trebui reamintit ce spuneam mai sus: în comunism, în partea a doua a existenţei acestui regim, pedepsele pentru furtul din bunul obştesc erau mult mai aspru pedepsite decît cele legate de poziţii politice anticomuniste. Era deja un semnal clar că pînă şi comuniştii înţeleg unde este puterea.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştim e legat de natura muncii la bandiţi. Ei nu acceptă să muncească pentru nimeni şi mai ales pentru putere. A munci pentru cineva, a avea un job înseamnă a te arunca automat din elita „hoţilor în lege” şi a intra într-o castă inferioară. Chiar şi casta a doua valorică, „mujicii”, aveau voie să îndeplinească doar anumite munci. Munca lor este furtul, jaful şi alte îndeletniciri ilegale din perspectiva puterii. Hoţii lucrează doar pentru sine şi pentru „familia lor”. Sînt foarte libertarieni şi capitalişti.

Al treilea lucru e legat de proprietate şi bani. Hoţii de rit vechi ai Imperiului nu au proprietăţi, nu au familii , nu au acte, nu au au propriul cont şi bani. Ei dispun de o bancă comună numită „obşiak” în care-şi ţin banii împreună şi-i cheltuie după anumite reguli. Dreptul de a decide cum se cheltuie aparţine elitei hoţilor, „hoţii în lege”. Tot ei au puterea de lege, de viaţă şi moarte etc.

În perioada brejnevistă mie mi se pare că are loc o mutaţie importantă: mecanisme de acomodare cu puterea. Burghezia de partid şi clasa de mijloc birocratică şi nu doar vrea bunăstare şi consum şi apelează la aceşti bandiţi din cauza penuriei de mărfuri, iar bandiţii înţeleg că se poate fura/munci mult mai eficient cu ajutorul structurilor de partid şi stat. Astfel se nasc reţele destul de sofisticate şi eficiente. Liberalizarea adusă de Gorbaciov va duce la explozia şi dezvoltarea acestui mutant nomenclatură-bandiţi. Cînd cade comunismul, bandiţii sînt primii care au toate datele să fie în avangarda schimbării: ei vor contribui enorm la istaurarea „pieţei libere”. Ei vor lăsa o amprentă puternică pe toată „terapia de şoc” produsă în Est.

Evident că în „marele jaf postcomunist”, sau privatizare cum o mai numim, au pariticpat mai multe grupuri. În baza căror legi se face „privatizarea”, schimbarea naturii proprietăţii? În baza jafului elementar. Cine decide schimarea naturii proprietății şi a cui devine ea? Bandiţii au un rol destul de central în această ecuaţie. La noi încă acest domeniu este nedefrişat. Ar fi util să ştim cum se reface „anatomia puterii” după 90, cum se stratifică social societatea românească, cum are loc transferul de proprietate. Care sînt grupurile sociale active în acest proces. Nu prea ştim, nu avem date multe doar improvizăm aşa. Ştim însă sigur un lucru: majoritatea oamenilor au fost perdanţii acestui proces.

A propos ştii care a fost trucul primului milionar postsovietic? Mai întîi şi-a angajat la firma sa mai toţi veteranii ajunşi pensionari din CC al PCUS. Erau o mină de aur informaţională şi de reţea. Şi doi: controlul mass-media. E cam clar, nu?

Tu spui undeva că nu avem mafie în România din cauză că sîntem prea puţin urbani. Dar cum e cu mafia italiană care e cumva din sud, unde este cea mai rurală zonă a Itaiei…

Banditismul eu îl leg de zona urbană. Haiducii, pe care istoricul Hobsbawm îi bagă tot la bandiţi, eu cumva îi scot din ecuaţie. Înţeleg grila lui de interpetare marxistă. Fără să citesc cartea lui care abia acum a apărut în română la editura Cartier (Bandiţii) văd că avem o mulţime de puncte comune în ce priveşte cauza apriţilor lor. Aici cumva sînt „marxist” fără să ştiu. Haiducii şi tot acest „banditism rural” de care vorbeşte Eric Hobsbawm eu îl numesc „banditism sezonier”: apare periodic, la anumite vîrste după care se linişteşte totul. Culmea e că în „sezon” „banditul rural” trebuie să fie asemenea „banditului urban”: singur, independent, fără famile, acte şi fără proprietate.

Însă pe mine mă interesează nu doar cauzele apariţiei lor cît mai ales modul lor de a se organiza, de a construi instituţii, legi, etici, comportamente etc. Adică mă interesează bandiţii profesionalizaţi. Şi firul roşu al cărţii este educaţia, puterea formativă pe care o au ei în raport cu „lumea bună”.

Revenind. Da, badiţii de care mă ocup eu, sînt cumva un produs al Imeriului ţarist şi al URSS, sînt un produs foarte urban, chiar dacă organizarea şi regulile pe care le folosesc ei intern par a fi foarte arhaice, aproape veterotestamentare. Nu e neapărat un paradox în asta. Însă în mediul rural este foarte greu ca un copil să rămînă în afara familiei, în afara instituţiilor de bază rurale, în afara tipului de muncă prestat acolo, tipul de control social. Aici toată lumea e rudă cu toată lumea, oamenii sînt legaţi unii de alţii şi e foarte greu să ieşi din cutumele locale. Relaţiile de supunere şi libertate funcţionează altfel. Satul tradiţional are o putere de formatare şi de control foarte mare. Ţăranul şi satul e conservator pur sînge: nu schimbă regulile aşa uşor.

În oraş toate acestea dispar sau mai degrabă se transformă. Familia slăbeşte, relaţiile umane se construiesc altfel, tipul de muncă se schimbă şi apar multe breşe, locuri, spaţii goale în care nimeresc mulţi copii. Şi în momentul cînd ei cad, rămîn pe lîngă instituţiile acestea formative, în afara regulilor dominante, apare strada şi bandiţii care preiau rolul lor: nimic nu se pierde, totul se transformă. În viaţă sînt nişte trasee: de la grădiniţă la birou sau de la stradă la puşcărie. Şi în spaţiul urban aceste trasee sînt foarte apropiate şi un copil poate nimeri uşor pe un traseu sau pe altul.

 

Ce spun eu este că oraşul construieşte condiţiile, premisele reale ale apariţiei acestei lumi. Sînt importante şi noile relaţii de muncă şi control. Satul nu are astfel de condiţii sociale, economice şi politice. Satul ejectează şi controlează uşor astfel de fenomene. De fapt nici nu le permite apariţia lor. Asta nu înseamnă că bandiţii nu pot ieşi din medul rural. O nu. Basarabia este un exemplu. Basarabia, un mediu predominant rural a produs mulţi bandiţi celebri din copii de ţărani. Dar ei devin bandiţi şi se manifestă ca atare abia în tîrguri sau în marile metropole. Ba mai mult vin cu un întreg sistem rural care poate fi folosit în urban şi ajută foarte mult: relaţii de rubedenie, de cumetrii, de clan, de sînge, de loc etc care este utilizat în condiţii sociale, economice şi politice noi, urbane. Ei chiar accelerază anumite procese: devin în multe momente mai „catolici decît papa”, vor să ardă etapele, dar rămîn nişte struţo-cămile care îi ajută. Cam la fel face şi mafia italiană din SUA: un soi de clan familial, specific rural, utilizat în condiţii de oraş şi care produce un anumit tip de economie „neagră”. Nu întîmplător este această relaţie de „frate, tată, naş, familie, religie & sînge”.

Românii cumva au fost protejaţi de aceste fenomene tocmai pentru că ei sînt o prezenţă tîrzie la oraş: mai ales în Transilvania unde nu au voie să pătrundă. Cei mai urbani români, etnic vorbind, sînt în sud şi în Moldova, nu în Transilvania cum sîntem tentaţi să credem. Din cauze istorice. Comuniştii au încercat accelerarea urbanizării. Însă abia acum ne urbanizăm cu adevărat. Fireşte că e doar una dintre cauze. Pînă şi bulgarii ne-au luat-o în faţă. Dar mai avem şanse.

Dar avem şi un proces invers. Acum observăm cum în politică au loc aceste fenomene: un soi de ruralizare a relaţiilor politice şi o victorie a periferiei semiurbane, mai degrabă rurale şi de clan a relaţiilor de putere. Oare e întîmplător că puterea este preluată de Alexandria la Bucureşti, Pituşca-Călăraşi la Chisinău şi Bolgrad la Kiev? E de meditat la reaşezarea şi structura păturilor sociale care se fac acum la noi…

Pe cine cunoşti mai bine: pe sectanți sau pe bandiţi? Se spune că foloseşti în cartea ta experienţa unor oligarhi din est precum Plahotniuc, Vîntu, Filat, Poroşenko.

Pe „sectanţi” îi cunosc mult mai bine şi din interior şi din exterior. Ei fac parte din familia mea extinsă istoric şi biografic. Îi urmăresc şi astăzi de la distanţă. Le ştiu bine problemele, viaţa etc. Şi astăzi ţin legătura cu mulţi lideri de-ai lor. Primesc multe întrebări de la ei. Mie îmi place să analizez situaţii complicate, de asta discut multe lucruri cu ei. Îmi place de exemplu să discut despre provocările actuale cu care se confruntă aceste comunităţi. Eu nu sînt teolog, nu le dau grile de interpretare teologice. Nu e treaba mea, însă eu ştiu destul de bine să identific problemele şi mai ales fuga de problemă. Şi-mi place să pun sare pe rană. E treaba lor ce fac ei cu poveştile mele. Şi-mi place să ascult.

Pe bandiţi îi ştiu mai puţin. Am avut cîţiva mai apropiaţi care mi-au făcut cunoştinţă cu lumea lor, dar ei ştiu bine să se protejeze şi mint perfect. Acolo nu trebuie să încerci să culegi poveşti prin interogare directă. Atunci cînd ei ştiu că faci asta încep că te ducă de nas, să te mintă frumos. Pentru ei trebuie să ai răbdare, nervi şi timp să-i urmăreşti, şi o anumită capacitate: să-i înţelegi dincolo de povestea directă. E destul de complicat căci sînt foarte lunecoşi. Ai nevoie de nervi şi ficaţi de fier.

Cu oligarhii lucrurile stau altfel: am copilărit şi mi-am petrecut adolescenţa cu cîţiva din ei. Nu aveam de unde să ştiu că vor deveni oligarhi. Erau ei „oleacă” bandiţi cum eram mai toţi influenţaţi de stradă, dar vieţile noastre au avut traiectorii foarte diferite. Ştiţi că Poroşenko, omul nr. 1 al Ucrainei, e din Bolgrad, orăşel din care se trage o parte a familiei mele. Cu unii dintre aceşti băieţi am dormit în acelaşi pat, am fost la aceeaşi tabără de pioneri, am împărţit cămaşa şi chiar iubitele. Cu unii am mai ţinut legătura. Unii din aceşti „amici” au ajuns deja în puşcării. Pe unii i-am cunoscut prin interpuşi. E meseria mea să-i cunosc, să-i înţelg şi să-i pot povesti. Ştiu şi ce visează noaptea. Însă în carte nu există o istorie a unui individ cu nume, adresă şi CNP. În carte bandiţii nu sînt oameni, ci litere, text, sens, poveste, eroi. Eu construiesc poveşti, naraţiuni, eroi, sensuri, chiar dacă la bază pot avea o documentare reală, cu oameni în carne şi oase. Oricum aceşti oameni vor citi mai devreme sau mai tîrziu cărţile mele.

Cînd au apărut Sectanţii am primit emailuri şi mesaje de la oameni şi comunităţi religioase din regiune care mă anunţau că am scris depre ei. Ei s-au regăsit în poveste. Despre unele comunităţi nici nu ştiam mare lucru. Dar ei s-au regăsit. Asta este puterea poveştii. Sper ca şi bandiţii să se regăsescă într-o formulă sau alta, dar totuşi e bine să nu mă caute să-mi taie vreun deget 🙂

Glumesc. Oricum eu cred că Bandiţii e mai puţin despre bandiţi şi mai mult despre educaţie, despre formare, despre maturizare, despre prietenie, despre dezamăgire, despre reguli şi instituţii…

De unde vine interesul acesta pentru grupuri marginele? De ce sînt interesante „sectele” şi bandele? Marginalii?

Pentru mine ele sînt interesante cel puţin din cîteva motive. În primul rînd ele au o funcţie reflexivă şi cumva e felul meu de a încerca să înţeleg lumea în care trăiesc şi felul meu de a reflecta aspura ei. Există şi altfel de modalităţi de a gîndi, de a te organiza şi de a acţiona decît adevărurile dominante, logica majoritară care determină un anumit fel de a înţelege lumea. Acest tip de exerciţiu este foarte important pentru mine. Şi e bine să-l exersăm cu toţii.

Şi doi: în acest tip de a schimba optica dinspre cel slab şi neputincios e ca şi cum te uiţi cu o lupă la propria ta istorie, lume etc. Poţi descoperi lucruri neaşteptate. Îţi poţi descoperi mult mai uşor falsitatea, minciuna în care trăieşti, vezi mult mai bine şi mai clar ceea ce eşti. Te ajută să să te înţelegi şi pe tine.

Şi cel mai interesant pentru mine e felul în care-şi construiesc grupurile marginale şi oamenii abandonaţi strategiile de viaţă, de subzistenţă care-s radical diferite de cele ale majoritarilor. Majoritarii, fiindcă sînt parte a puterii, nu-şi dau seama că se nasc cu un întreg sistem de protecţie, de instituţii şi mecanisme care-i protejează. Ei trăiesc deja într-o maşinărie care cumva le determină viaţa, dar le-o şi portejează. Marginalii nu dispun de aceste mecanisme. Ei sînt supuşi unor presiuni mult mai mari, unor riscuri diferite. Şi atunci ei trebuie să găsească alte soluţii, uneori foarte ingenioase de a rezista. Nu trebuie să uităm ca marginalitatea ţine de putere, nu de număr. Şi numărul mariginalilor este în plină creştere, aşa că e bine să cunoaştem aceste strategii.

De exemplu scriam zilele trecute despre „Furnici şi furnicare. Despre viitorul copiilor noştri”. În China a apărut un fenomen social nou. A apărut o nouă clasă socială numită „iiţu” (engl. Ant tribe): „furnici”. Ce sînt aceste „furnici”?

Tineri foarte bine educaţi, între 20-30 de ani, harnici şi dispuşi să muncească însă foarte prost plătiţi şi cu munci ocazionale. Se pare că în societatea de mîine nu e nevoie doar de cunoştinţe, instruire şi dispoziţie pentru muncă, ci şi de „guansi”, adică relaţii care să te întroducă în reţelele de muncă sigure şi bine plătite. Munca stabilă, bine plătită şi pe domeniul de specializare devine un privilegiu.

Ca „furnicile” să reziste ele se organizează în „furnicare”. Pe lîngă marile oraşe ei îşi organizează un soi de „komunalka”, cămine în care locuiesc 4-5 oameni în camera de 12 m2 şi au cîte o bucătărie şi baie comună la 80 „furnici”: aici dorm, se spală şi mănîncă. Iar ziua vînează joburi. Deobicei primesc munci temporare şi mult sub nivelul calificării lor. Fireşte, prost plătite. Numărul „furnicilor” şi „furnicarelor” creşte alarmant de repede. Se numeşte povestea asta: dictatura precariatului. Aceste “furnici” pot apela oricînd la experienţa strategică şi organizaţională imensă a „sectelor” şi bandelor.

Şi cea mai importantă lecţie. Majoritarii, puterea hegemonică spune: nu există alternativă. Marginalii sînt deranjanţi pentru că dau peste cap această teză fundamentalistă şi spun: sînt multe alte alternative în viaţă.

Bogdan Rusu îţi reproşa recent într-o cronică la cartea ta că cerşitul nu este muncă, răsturnînd practic una din tezele tale centrale despre cerşit ca “munca celor fără de şansă”. “Dacă cerşitul este o muncă atunci care este valoarea de întrebuinţarare pe care o aduce munca lor?” Cum comentezi…

Bogdan este tipul de cititor ideal la care visează orice scriitor. Adică este cititorul foarte inteligent care vede nu doar ce ai vrut să spui, cum spui, ci vede şi ceea ce tu ca scriitor nu te-ai gîndit. Este cititorul care e mai inteligent decît scriitorul, pentru că dă sensuri multiple textului tău, sensuri la care tu nici nu te-ai gîndit.

Ceea ce e foarte interesant e că Bogdan reuşeşte nu doar să mă pună în dificultate, ci să ofere indirect şi soluţia. Face treaba asta pentru mine. El spune aşa: dar „muncă” este polisemic. Etimologic, muncă înseamnă chin. Biblia gândește munca drept blestem. În sensul ăsta, de chin și blestem, cerșetoria poate fi o „muncă”. Cerșetorii, în acest sens, „se muncesc”, dar nu muncesc. Muncă mai poate însemna și ocupația prin care ne câștigăm pâinea. Și în sensul ăsta cerșetoria poate fi muncă. Cerșetoria, ca și prostituția, este o condiție care e și ocupație, este chin și blestem. 

Aşa e. Nu e deloc întîmplător că eu leg cerşetorii şi prostituatele de prorocii şi nebunii religioşi. Pentru că eu încerc să gîndesc munca dincolo de elementul ei pur economic care este foarte important, dar nu este totul. Başca că “profitul”, “valoarea de întrebuințare” poate fi şi ceva mult mai greu de cuantificat, monetizat, transformat în marfă etc. Nu e deloc întîmplător că aceşti oameni şi tipurile lor de muncă ating coarde foarte sensibile ale “omului obişnuit”, fraierului care este parte a “centrului”. Oare de ce cu cît oraşele şi ţările devin mai “civilizate” şi bogate fac în aşa fel încît să dispară cerşetorii?

Chiar dispar cerşetorii? O nu! Specialistul nr.1 în săraci, Hristos spune că “pe săraci îi vom avea întotdeauna cu noi”. De ce dispar? Pentru că sîntem tot mai puternici şi construim şi controlăm o societate în care facem ca ei să dispară, să fie înlăturaţi, excluşi. În istorie acest fenomen s-a mai întîmplat: vremuri cînd cerşetorii nu aveau voie să intre în cetate.

Am avut epoci, avem şi astăzi în diverse forme, cînd aveam vînători de cerşetori. De asta spun prin vocile cerşetorilor şi prostituatelor: temeţi-vă de oraşele prea curate, fără cerşetori şi prostituate, fără proroci nebuni. Pe străzile acelea bîntuie deja moartea şi controlul.

De ce sînt deranjante aceste “specii”? Pentru că munca lor este munca pe care o făceau cîndva prorocii din vechime, doar că acum totul e social, politic şi economic, şi nu religios. Care e munca lor? Să ne arate chipul nostru hidos, minciuna în care trăim, falsitatea şi defectele societăţii pe care am construit-o. Ei ne pun în faţă oglinda. Ei sînt oglinda noastră pe care noi nu vrem să o privim.

Eu pun acest tip de muncă, cerşitul, în paralel cu alt tip de muncă care este furtul. Munca bandiţilor. Sînt ca doi gemeni. Aşa că e mai bine să te întîlneşti cu cerşetorul, decît cu fratele lui geamăn, banditul. Mai bine dă-i un ban de bună voie decît să fii pus să alegi între viaţă şi portofel. Grele munci. Uşoare alegeri. Şi teme-te de ultima întrebare metafizică: banii sau viaţa?!

Tot Bogdan Rusu face o observaţie important despe Sectanţii şi Bandiţii: “ De la Vasile Ernu se desprinde o credință puternică: omul este o ființă nomotropă și, pentru el, chiar și legea banditească este mai bună decât fărădelegea. Omul este prins în câmpurile gravitaționale ale unor legi reciproc incompatibile: legea puterii, legea lui Dumnezeu, legea hoților. În ce direcție o ia, depinde de mulți factori. Ca să reziști unei forțe trebuie să te servești de alta, trebuie ca o alta să predomine atunci și acolo. Dar când rămâne o singură lege, e sigur că omul în direcția aia o ia. Iată de ce oamenii votează cu cine votează, conchide Ernu. “ Cum interpretezi?

Am spus că Bogdan e cititorul ideal. Cumva sesizează ceea ce textele mele nu spun direct, dar vede dincolo de ele, de sensurile directe. El vede ceea ce mă frămîntă. Da, legea este una din marile probleme, teme care sînt prezente din plin în cele două cărţi.

Cum se nasc, cine are putere de lege, cum se instituie şi cum se dizolvă. Fărădelegea sau cum spun bandiţii “bespredel” – adică ceva fără măsură, fără limită, fărădelege – este ceva monstruos pentru om.

Şalamov, cel care cunoaşte poate cel mai bine lagărele de concentrare, GULAG-ul, are cîteva observaţii geniale pe această temă. El spune că mai groaznic decît maşinăria de represiune stalinistă, mai groznic decît Gulagul este doar fărădelegea, “bespredel”-ul bandiţilor, care apare în interiorul acestei maşinării a violenţei. Pentru că acolo unde există un minim de legalism, un minim de spaţiu al legii mai există ceva uman. De ce? Pentru că acel spaţiu încă este politic. Cînd dispare legea, dispare politicul şi atunci intervine natura, biologicul, animalicul. Omul devine fiară: spaţiul politic, spaţiul dialogului şi negocierii este înlocuit de spaţiul pietrei, bîtei, forţei şi violenţei pure. Nu e deloc întîmplător că “blatarii”, “hoţii în lege” încearcă să blocheze apariţia acestui fenomen numit “bespredel”: fărădelegea. Şi nu e deloc întîmplător că acest cuvânt “blatar” îşi are etimologia în cuvîntul idiş care însemană “linişte”.

Însă acelaşi Şalamov observă un fenomen şi mai straniu. În lagărele de concentrare “bespredel”-ul îl produc de obicei bandiţii. De ce? Pentru că ei controlează aceste spaţii nu puterea oficială. Puterea controlează spaţiile concentraţionale prin intermediul lor: le lasă mînă liberă, negociază cu ei. Iar fiindcă ei au putere de lege şi trăiesc în condiţii limită deseori apelează la schimbarea permanentă a regulilor în folosul lor, producînd un mecanism care duce la acest fenomen al fărădelegii, al aleatoriului, al violenţei brute, cînd omul devine lup pentru celălalt om. Aşa dispare spaţiul şi subiectul politic.

Şi tot Şalamov observă ceva important în această legătură bandit-sectant în Gulag. El spune că în aceste condiţii limită, pline de foamete şi violenţă în care oamenii devin inumani, fiare, există un singur grup care-şi păstrează umanitatea. La limită. Aceştea sînt “sectanţii”. Asta o spune atoritatea nr.1 în cunoaşterea GULAG-ului.

De ce crezi că doar aceştea au reuşit “într-un spaţiu inuman” să-şi păstrezue “chipul uman”?

De ce? E observaţia lui care este o autoritate în domeniu. Eu pot doar specula şi spune că e legat de credinţa lor, de ceva ce e mai puternic decît violenţa, care-i face să nu se teamă de moarte. Ei împing cumva această realitate spre un spaţiu al utopiei, al unei utopii pe care o fac practică, cotidiană.

Ce fac de fapt primii creştini pe care “sectanţii” vor cumva să-i repete? Desfiinţează Legea, legea iudaică. E încercarea de a intra într-un soi de “next level” pentru că ei găsesc “instrumente de salvare” care fac din vechea lege ceva depăşit. Găsesc ceva mult mai universal şi mai puternic care face legea inutilă. Ce e toată bătălia apostolului Pavel dacă nu această încercare de a universaliza alt tip de relaţii şi realităţi care sînt dincolo de Lege, proprietate, identitate etc. Este o utopie pe care el şi mica lui comunitate o transformă în realitate şi corp social. Şi nu o impune prin violenţă, prin puterea armelor etc ci prin sacrificiu, dragoste, cuvînt, dialog şi un praxis şi o logică foarte paradoxale şi scandaloase. Cît reuşesc ei să facă asta? Asta e o altă problemă. Şi nu e deloc întîmplător că asupra textelelor Apostolului Pavel îşi bat capul mulţi gînditori ai stîngii contemporane. Şi nu doar. Şi eu sînt mult mai influienţat de micul profet Osea sau apostolul Pavel decît de Marx de exemplu 😉 Dar ar trebui citiţi toţi. Cu toate că e greu să ascund urmele lui Foucault…

Şi dacă sîntem la acest capitol Bogdan, într-o discuţie, mi-a pus o întrebare încuietoare. Ea sună cam aşa…

Am trimis un text la Criticatac, cînd abia apăruse, era vorba despre abolirea statului. Inițial trebuia să fie despre ceea ce numesc eu „lăsarea statului în paragină”, dar a ieșit despre altceva. Acuma, în lumina Sectanților și Bandiților, revin la ideea mea și te întreb dacă asta este sugestia politică pe care o faci în aceste două cărți. Găsim la sectanți și bandiți strategii de lăsare a statului în paragină care ar putea duce, odată generalizate, la uscarea și moartea naturală a statului?

M-am tot gîndit la asta. Eu în cărţile mele am pus problema asta a relaţiei Leviathan – grup minoritar, puţin altfel. “Lăsarea statului în paragină” presupune că cel care lasă are putere destulă, poate să-şi producă o autonomie şi o putere destul de mare încît să abandoneze statul. Statul în definitiv este o construcţie foarte complexă, cea mai complexă structură politică, socială şi economică inventată de om. Scopul acestuia e să-l ajute pe om în dezvoltarea lui, să-i ofere garanţii, protecţie etc pentru o viaţă mai bună, mai prosperă, mai sigură, mai fără violenţă. Stat înseamnă rupere de natură, biologic, dominare a acestora şi intrarea în ordinea politică. Fireşte, cu riscurile de rigoare: acest stat care ar trebui să-şi slujească cetăţenii poate deveni un monstru feroce percum Leviathanu, cum de multe ori s-a dovedit. Veşnica problemă e cum ţii în frîu această maşinărie, cum o îmblânzeşti.

Tema mea din ultma perioadă pune problema invers: nu “lăsarea statului în paragină”, ci abandonarea cetăţenilor de către acesta. Pe mine mă interesează în ultima perioadă tema oamenilor abandonaţi care trăiesc în afara statului sau se folosesc de statul minimal. Statul Român susţin eu este în acest moment în sluijba unui număr de pînă la 35 % plus 15 % adiacente. Undeva, un 50% dintre cetăţeni sînt abandonaţi. E o temă care mă preocupă: cum trăiesc aceşti oameni abandonaţi, lipsiţi de putere şi protecţie, în afara statului? Care este tipul lor de economie, de organizare etc.?

În Sectanţii şi Bandiţii problema se pune altfel. Cum marea parte a istoriei se petrece în perioada unor state puternice cum e ţarismul, comunismul, fascismul, “sectanţii” şi bandiţii vor să scape de controlul statului şi caută aceste tehnici de fugă spre margine. “Sectanţii” au una din cele mai eficiente strategii: îl ignorăm total. Ne comportăm zi de zi ca şi cum el nu ar exista. De aceea au nevoie să-şi construiască o lume paralelă pornind de la comunitate, la educație, economie etc. Ei produc o distanţă mare faţă de centru: să nu ajungă “mîna lungă” a Leviathanului. Îşi construiesc propriile instituţii la distanţă de centrul de putere. Tehnica lor e foarte eficientă: însă statul iartă tot, dar nu iartă ignoranţa. Asta omoară puterea în modul cel mai eficient.

Bandiţii au altă povestea: ei sînt, cum spuneam, rezultatul defecţiunilor statului, instituţiilor. Banditul, hoţul, cerşetorul sînt rezultatul şi efectul unui anumit tip de stat, de economie, organizare socială, şi mai ales al deficienţei acestora. Şi atunci statul şi “cetăţenii buni”, care nu sunt defecți cum vor să rezolve problema? Fac instituţii de control, pedeapsă etc: poliţie, securitate, puşcărie. Şi atunci începe această relaţie între majoritari şi aceste “elemente defecte”. Două lumi cu etici, legi, şi organizare destul de diferite. Cum bandiţii sînt în minoritate, ei trebuie să fie cu un pas înainte. Ei sînt veşnica avangardă.

Ambele grupuri au tehnici utile pentru pentru perioade de ocupaţie. Repet: marginalitatea nu ţine de număr, ci de relaţie de putere. În istorie, de cele mai multe ori puterea, Leviathanul este o minoritate. Cum am spune azi: 1% la 99%. Marginalii, chiar dacă sînt 99% tot marginali sînt pentru că trăiesc sub ocupaţia celor 1% care controlează, fac legi în favoarea lor, au instituţii care îi apără şi protejează. Pot ei să lase statul în paragină? Da, dar ar fi un act revoluţionar şi mă tem că violent. Cum faci acest lucru procedural? Cine-şi asumă aceste riscuri? Cine îşi pune în pericol bruma de stabilitate comodă pe care o are? Însă lecţiile învăţate de la cele două grupuri sînt foarte utile în anumite contexte istorice.

Crezi că este o diferenţă majoră între Leviathanul comunist şi cel capitalist?

În comunism era “prea mult stat pentru oameni”: adică statul era prea puternic şi controla mult prea mult, devenind fie autoritar, fie totalitar. Oferea în schimb anumite avantaje: muncă garantată – ba chiar erai pedepsit, era penal să nu munceşti – sănătate, educaţie, odihnă etc. Da, era un preţ scump de plătit: libertatea.

Statul capitalist e “prea puţin stat pentru oameni”: oferă libertate politică, dar apar restricţiile sociale şi economice foarte dure care poate pun în pericol toate formele de libertate, mai ales acum, prin precarietatea vieţii sociale şi economice, prin precarietatea muncii. Se produce un tip de stres foarte ridicat, precaritate şi depresie socială şi alienare fără precedent. Riscul acestui stat este să devină o structură în slujba unui număr tot mai mic de cetăţeni, abandonînd marea parte a cetăţenilor. Rămîne un număr mult prea mare în afara statului. Ambele regimuri produc un anumit tip de risc. Eu încerc cumva să înţeleg cum aceste grupuri marginale trăiesc în afara statului, în afara instituţiilor lui sau cu o intersecţie minimă. Tehnicile lor de rezistenţă sînt foarte interesante şi cred eu foarte actuale.

„Sectanţii” au un anumit tip de reacţie: eu ascult, dar nu mă supun. Ei sînt mai aproape de indiferenţă, ignoranţă. „Sectanţii” sabotează cumva statul. Bandiţii sînt mai radicali: nu ascult, nu mă supun niciodată puterii, o sfidez, îi încalc regulile. Exista ceva foarte anarhic la baza acestor comunităţi. Aceste comunităţi sînt greu de controlat pentru că ei ies mereu în afara statului, fug de sub controlul puterii. Limba română nu ne permite, dar aş spune: sînt greu de „statalizat”. Ruşii au un temen bun: nepodvlasnî (în afara puterii de control a statului).

Revenind la povestea Comunism-Capitalism, aş putea tranşa discuţia aşa: în comunism cetăţeanul trebuia să lupte cu despotismul Statului-partid, în capaitalism trebuie să luptăm cu despotismul Capitalului. E clar?

În toată această ecuaţie e o problema de timp, resurse şi muncă. Ambele grupuri ştiu bine cîteva lucruri: cine controlează timpul şi resursele, controlează tot. De aceea mai toate strategiile lor sînt legate de gestiunea timpului şi a muncii. Cum “sectanţii” nu înfruntă regimul, ci mai degrabă îl sabotează, atunci aleg forme “moi”, “lunecoase” şi ceva mai complexe de abordarea a fenomenului. Ei caută forme de muncă care să ţină la distanţă puterea, acolo unde mîna lungă a puterii ajunge mai greu sau nu e interesată. De asta aleg joburi periferice, dar care oferă mult timp liber: cum ar fi paznici, pompieri, munci care presupun că o zi munceşti şi ai trei zile libere, munci faţă de care regimul nu avea interes de control. Un paznic la grădiniţă nu poate fi ceva important. Însă acolo puteai să te odihneşti şi să mănînci bine. Şi aveai acoperire legală în faţa puterii pentru că în comunism, cum deja am spus, a nu munci presupune a deveni penal, pentru că era o lege privitoare la pedeapsa nemuncii.

Ce făceau sectanţii cu timpul lor liber? Economii alternative, meserii diverse care le aducea un surplus financiar destul de consistent. Investeau enorm de mult timp şi resurse în familie şi comunitate. Timpul lor liber imens pe care-l controlau ducea la construirea unor instituţii alternative – de la educaţie, la întrajutorare – şi la construirea unei economii paralele care le aducea resurse autonome suficiente. Spune-mi pe ce-ţi pierzi timpul şi resursele, şi-ţi spun cine te controlează.

În aceasta ecuaţie intră şi datoria, împrumutul: forma maximă de control a timpului şi resurselor. E una dintre cele mai importante teme deloc discutate. În vechime, şi pentru mai toate religiile, împrumutul era un blestem. Era interzis. Puteai împrumuta doar duşmanii pentru că puteai să-i faci dependenţi, puteai să-i controlezi. Acum asta e o mare virtute economică şi chiar morală. Împrumutul te scoate din ecuaţia salvării pentru că e o bogăţie pe minus, pe care nu o controlezi tu şi la care nu poţi renunţa cum e cazul parabolei cu bogatul şi cămila care trece prin urechile acului. Împrumutul e un mod de a-ţi amaneta timpul şi resursele tale, nu pe cele actuale, ci pe cele viitoare. Îţi pui gaj viitorul care nu e al tău pe o bogăţie pe minus, pe un împrumut. Banii împrumutaţi nu sîtn ai tăi dar tu îi cheltuii: odată cheltuiţi ţi-ai consumat şi viitorul. Din acel moment viitorul nu-ţi mai aparţine, ci e al celui căruia i l-ai împrumutat, pentru care ai primit bani în schimbul lui. Un om împrumutat nu poate să fie liber şi nu-şi mai aparţine. Cum îmi place mie ironic să spun: un bogat poate intra în „Împărăţia cerului” pentru că poate renunţa la bogaţia lui, pe cînd un împrumutat, îndatorat nu poate intra în „Împărăţia cerului” pentru că nu poate renunţa la o bogăţie care nu e a lui ci a altuia. Punct.

La bandiţi lucrurile erau mai dure şi deja am povestit cum funcţiona.

Se spune că în ideologia Coaliţiei pentru Familie sînt implicaţi „pocăiţii”, grupurile de care te ocupi tu în Sectanţii? Cum vezi acest lucru.

Eu încerc să mă opresc în povestea mea la anii 90 şi să nu intru prea mult în anii postocomunismului, pentru că aici au loc transformări foarte mari şi încă sînt prea aproape pentru a privi limpede lucrurile. Dar dau nişte direcţii de interpretare.

Eu cred că în perioada comunsită „sectanţii”, aceste grupuri marginale religioase, s-au comportat exemplar, chiar dacă erau destul de multe probleme şi în interiorul lor. Dar la marele provocări ale regimului comunist şi fascist ei au găsit soluţii foarte bune şi eficiente care i-a salvat. Ba chiar i-a făcut să fie mai puternici, coerenţi şi unitari. Acest tip de grupuri sînt mult mai bune, au strategii mult mai eficente atunci cînd sînt sub presiune. Vremurile de prigoană se pare că i-a întărit. În astfel de perioade, cum spineam, sînt „greu de omorît”.

„Sectanţii” sînt unele dintre foarte puţinele grupuri care au avut o disidenţă reală, organizată şi cu un anumit orizont de aşteptare a căderii regimului. Nu cred că a mai existat vreun grup atît de organizat şi de eficient la acest capitol. E bine să nu-i uităm şi pe greco-catolicii din perioada de început a comunismului care au o experienţă importantă. Ca să nu mai spun că despre protestele muncitorilor şi minerilor din perioada comunistă nimeni nu-şi mai aminteşte. Bun.

Dar scopul lor, repet, nu era politic. Însă aveau un efect politic teribil. Prin comparaţie disidenţa intelectuală românească, cu mici excepţii, lipseşte cu desăvîrşire şi pare o glumă pe lîngă disidenţa „sectanţilor”. Cel puţin nu există una organizată. Ei au însă una bine organizată şi bine conectată cu Occidentul. De ce nu s-au folosit de asta după căderea comunismului? De ce lipsesc din istoriografie? Simplu. Pe de o parte „sectanţii” nu au conştiinţa istoriei şi mai ales a propriei istorii. Ei trăiesc cumva într-un alt fel de timp. De aceea studiile despre ei se fac greu, pentru că nu lasă urme. Urme pe care puterea oficială are grijă să le șteargă.

Pe de altă parte, istoriografiei oficiale nu prea îi place să ofere spaţii şi loc în istorie marginalilor. Ei de obicei sînt excluşi din istorie, preferabil excludere totală. Dacă va avea cineva curajul să pună degetul pe rană, s-ar putea să i se taie degetul. Istoria se scrie într-un anumit fel şi doar de majoritarii victorioşi. O ştim de mult. E ca la şah: regina-şi iubeşte culoarea. E clar că istoriografia oficială anticomunistă îi scoate din manuale voit, iar ei nu ştiu să profite de propria lor istorie, să se impună. O uită şi o ignoră.

Pentru mine însă e interesant nu ce fac ei, ci felul în care o fac. Sînt fascinante la ei reţelele de trafic de literatură clandestină, reţelele de autoajutorare, mecanismele de aducere a unor lideri străini în ţară, formele de comunicare clandestină cu Occidentul. Voi aveţi habar de cîţi misionari occidentali erau în RSR şi cîte grupuri clandestine conduceau ei? Da, asta se întîmpla în România comunistă. Voi ştiţi cîte tipografii clandestine erau în URSS şi RSR şi cum funcţionau ele? Ştiţică erau „traficanţi de Biblii” care făceau trafic cu TIRurile pline nu cu punga? Cîţi cunosc aceste mecanisme din afara unui mic grup? Nimeni. Grupurile acestea făceau minuni în acele vremuri şi nimeni nu povesteşte.

Dar să trecem mai departe. Cînd a picat comunismul ei erau printre cei mai pregătiţi pentru schimbare: de la margine ei s-au trezit la centru. Ei şi bandiţii. „Sectanţii” erau printre puţinii care vorbeau „limba hegemonului” fără efort. Îi cunoşteau şi tehnicile. Şi au îmbrăţişat puterea într-o formă destul de stranie: un soi de „teologie a prosperităţii” în sesnul mult mai larg decît cel teologic. Democraţia şi piaţa liberă, capitalismul este o binecuvîntare de la Dumnezeu etc. SUA a devenit un soi de „ţara promisiunilor”, „ţara făgăduinţei”, „binecuvîntată de Dumnezeu, unde curge lapte şi miere”. Sîntem buni, prosperi pentru că sîntem aleşi: e semn al binecuvântării divine etc. Isus devine un vînzător ambulant de Herbalife, un manager, publicitar şi capitalist autentic.

Dacă pentru generaţia „sectanţilor” de sub Stalin semnul binecuvîntării era suferinţa, închisoarea acum, după 90, semnul binecuvîntării devine preosperitatea, plecarea în SUA şi bunăstarea materială. Ce mutaţie imensă. Practic şi-au schimbat raportul faţă de Leviathan: dintr-o raport critic , de negaţie faţă de el brusc totul devine cumva admirativ. Leviathanul devine „unul de-al nostru”. Leviathanul nu poate fi nicodată „unul de-al nostru”.

Tehnic şi strategic însă lucruile s-au complicat şi mai mult: ajutoarele, susţinerea financiară etc au venit şi cu teologia la pachet. Cu o anumită teologie şi viziune despre lume. E ca povestea din 2 Regi, capitolul 5: Cum a luat Ghehazi lepra? Prin darul şi bogăţia primită de la Naaman. Darul şi bogăţia vin la pachet cu lepra de rigoare, cu tot. Mare atenţie la daruri.

O paranteză importantă: comunităţile religioase de sorginte protestantă s-au dezvoltat în Est cu o proprie tradiţie teologică şi practică eclezială, într-un cu totul alt context politic, economic şi social decît cel din Vest şi cu o ruptură lungă între ele. Protestanţii occidentali s-au luptat cu Biserica Catolică care are în spate o cu totul altă tradiţie. Protestanţii estici au o tradiţie de coabitare cu Biserica Pravoslavnică care are cu totul alt tip de practică teologică şi eclesială. Au existat perioade lugi de timp cînd centrele religioase din Est şi centrele protestante din Vest au fost rupte sau au avut legături minime. S-a dezvoltat o tradiţie locală, destul de specifică şi autonomă. Ca să nu mai spun că multe dintre ele au genealogii germane sau elveţiene şi nicidecum americane. Aş putea spune că există o urmă profund pravoslavnică care dă un anumit specific comunităţilor „sectante” de la noi sau din Rusia.

Bun. După căderea comunismului au avut loc cîteva fenomene majore: un amplu proces de „colonizare”. O bună parte a „predicatorilor & evangheliştilor” de sorginte americană (dominant) au venit aici fără să aibă habar de istoria comunităţilor locale şi deseori comportîndu-se ca şi cum au ajuns în „pustie” şi trebuie de luat totul de la zero. Au adus cu ei modele foarte străine de spiritul locului şi de tradiţia comunităţilor de aici. Know-how-ul lor a venit cu o putere destul de mare: mai ales cea financiară. Şi în general, în spaţiul social-politic şi mai ales economic de tip capitalist nou creat cîştigă teologia care are bani mai mulţi, adică putere mai mare. Şi a cîştigat fireşte filiera americană conservatoare şi nicidecum cea liberal-democrată. „Pocăiţii” români se înţeleg politic şi teologic foarte bine cu conservatorii americani, nu cu cei democraţi. De multe ori pentru ei democraţii şi liberalii sînt un soi de comunişti. Aşa că ştim că cine plăteşte, comandă muzica: şi bisericile lor s-au umplut de Worship Songs care treptat au început să fie traduse în româneşte. „Maneaua pocăită” este mult mai neaoşă şi autentică decît acest „Worship”. Ca să dau un banal exemplu.

În acest sens au avut loc mutaţii importante în multe comunităţi. Mai ales în cele urbane. Mai este un factor important dincolo de „noua teologie şi ecleziologie” care a venit din SUA. Comunităţile de aici au început să dezvolte „misiuni”, adică un soi de ONG-uri cu diverse acţiuni comunitare, sociale, educative etc. Nimic rău în asta. „Sectanţii” sînt al naibii de buni la asta. Trebuie apreciat unde sînt ei buni. Problema însă cea mare e că de obicei aceste organizaţii se făceau pe lîngă biserici şi cam cu aceiaşi lideri. La un moment dat, aceste interese şi structuri încep să se bată cap în cap. În joc vin şi alt tipuri de interese: sînt forme diferite de salvare, de economie, de organizare care încep să se suprapună şi să se canibalizeze. Biserica are o misiune, ONG-ul/”misiunea” are cu totul alt scop. Puterea Capitalului este mult mai mare decît Puterea politică şi cea eclezială. Nu te joci cu „viţelul de aur” ca să folosesc terminologia biblică.

Cu alte cuvinte „sectanţii” marginali au începtu să ajungă la centru şi să bifeze exact aceleaşi fenomene şi păcate ale bisericii majoritare. Şi să nu uităm: tradiţia şi puterea „sectanţilor” din România şi fostul URSS ţine de capacitatea lor extraordinară de organizare în afara statului, la marginea lui, creînd propriile instituţii autosuficiente şi autonome. Dacă statul ar fi dispărut, ei nu i-ar fi simţit lipsa. În asta e puterea lor. Şi acum se schimbă radical strategia şi practica: de la margine, direct la centru, cu puterea, în slujba Leviathanului.

Cei mai caraghioşi în ecuaţia asta sînt „conservatorii pravoslavnici” care promovează o viziune asupra lumii politice şi a statului de tip „pocăit” adus pe filieră SUA: libertarieni, stat minimal etc. Da, SUA este un produs tipic al unei lumi construie de „bandiţi şi sectanţi”, cu „stat minimal” cu puşca în mînă libertarian. Ei au propriile instituţii, nu au nevoie de stat, decît la margine. Ei au acest tip de cultură de „bandă şi sectă” în care se descurcă de minune. Statul poate dispărea oricînd pentru că bandiţii şi „sectanţii” au cu ce să-l înlocuiască. Ei au Stat pentru a comunica cu celelalte State din jur. Simplific fireşte şi luaţi-o ca pe o parabolă. Dar să aduci acest model la noi este o sinucidere curată. Pentru că nu există instituţii care să le înlocuiască pe cele pe care le distrugi, iar noi nu avem această cultură a autorganizării, autoeducării autonome, autoajutorării în spaţiul urban (ruralul e altceva) etc.

BOR nu e „sectă”, sorry. Ea are o altă formă de organizare, o altă tradiţie, ea îşi educă enoriaşii total altfel, este altfel implicată social. Şcoala duminicală „pocăită” produce Obama şi Trump, care ştiu să predice de la 5 ani. Şcoala duminicală „pocăită” produce MTV, copiii ăia au showul în sînge, ei fac asta de la 3 ani la biserică. Liturghia şi toate ritualurile pravoslavnice produc alt tip de practici cotidiene şi al tip de instituţii, alt tip de relaţii umane. Şi nici nu sîntem suficienţi de laicizaţi şi urbanizaţi ca să putem depăşi aceste „ritualuri sociale”. Iar instituţiile laice ale statului sînt slabe şi în descompunere.

Nu sînt un mare fan al statului, sînt mai degrabă pentru o democraţie participativă mai socială şi distributivă, însă a distruge statul, a-l minimaliza mi se pare o nebunie. Repet: stat minimal pe model SUA ar fi o catastrofă pentru noi. Ne-ar aruncă în sec. XIX-ce. Noi avem enorm nevoie de intsituţii puternice de educaţie, sănătate, protecţie socială universale şi garantate de stat prin contribuţia financiară de solidaritate a tuturor. Dar toate instituite legal, ca drepturi şi obligaţii.

Aşa că nu e deloc întîmplător că CpF are focarele în Oradea, Arad, Timişoara şi Cluj. Da, ideologic asta vine cumva pe filiera conservatorismului religios american prin intermediul comunităţilor din Transilvania cuplate la SUA. Cînd acest lucru se cuplează sau se va cupla mai serios cu misticismul şi conservatorismul pravoslavnic, cu siguranţă ca vor apărea mutaţii periculoase.

În Rusia de exemplu nu există influenţă americană, dar ceea ce se întîmplă în mediul conservator pravoslavnic te sperie. E un trend global: BORusia se regăseşte în Putin, iar neoprotestanţii, „pocăiţii” americani în Trump. Sînt ca doi fraţi gemeni şi biserici surori. Iată unde s-a ajuns. Asistăm la reinsaurare a Internaţionalei Conservatoare Globale unde Trump, Putin, Erdogan, lideri musulmani şu europeni etc sînt cam din acelaşi aluat chiar dacă au costume diferite. Şi noi păşim devotaţi alături.

Şi ca să închei „profetic”: pe temen mediu şi lung această strategie a „sectanţilor” sau „pocăiţilor” români de a fi parte a puterii şi de a vorbi pe limba hegemonului îi va distruge pentru că nu pot face faţă grupului majoritar care reproduce aceste „păcate” mai eficient, şi cantitativ şi calitativ, adică BOR-ului. Asta o spun cu o oarecare compasiune. Iar această „iubire” între BOR şi „pocăiţi” şi unirea lor împotriva unor „duşmani imaginari” mă îngrijorează. E soluţia cea mai simplă: ţapul ispăşitor. Dar cînd se va întoarce roata va fi dur. Să nu uităm că singurii care s-au atins de ritualurile morţii au fost legionarii de rit pravoslavnic. Odată cu ei, cu consimţămîntul BOR-ului, s-a introdus regula neoficială în care „morţii pocăiţi” şi „morţii pravoslavnici” să nu fie îngropaţi alături, pentru că „pocăiţii” spurcă pămîntul sfînt. Şi astăzi în multe sate acest ritual se păstrează cu sfinţenie. Are loc: ghetoizarea morţii. Ca un stigmat. E un stigmat ca o piatră de aducere aminte: e bine să nu uităm.

Să crezi că problema familiei vine dinspre LGBT înseamnă să nu înţelegi absolut nimic. Problema familiei vine din cu totul altă direcţie, dar asta e deja o altă discuție.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare