Născut în URSS – ediţia a V-a şi “raderea” lui Iovănel

Născut în URSS – ediţia a V-a şi “raderea” lui Iovănel

—

Născut în URSS – ediţia a V-a

A apărut ediţia a V-a a cărţii mele de denut – Născut în URSS. Am adăugat la ea un mic dosar de presă.

Dosar de presă

Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.
Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg. Încercaţi să vă despărţiţi de unul dintre
picioarele care vă compun dispozitivul corporal; veţi descoperi că singura metodă plauzibilă e
aceea cu toporul. Şi că nu e recomandabilă.

La fel şi cu memoria, cu amputarea ei şi a substanţei care o umple. Despărţirea de comunism:
care despărţire? A fost nasol? OK, şi ce dacă? Viaţa e viaţă, oricum şi unde ai trăi‑o,
indiferent de ideologia la modă, spune printre rînduri Vasile Ernu. E inutil să te desparţi în
vreun fel de ea; măcar pentru măruntul motiv că alta nu vei primi.

Am fost comunişti; unii mai mari, alţii mai mici, unii mai mult, alţii mai puţin – dar am
fost cu toţii subiecţii acelui sistem. Asta e. Acum sîntem capitalişti. Asta e. Tot ce am făcut a fost
să schimbăm trenul pe un altul; dar ce rost are să fluturăm batistele? Vehiculul (care nu e lumea
în care trăim, ci viaţa pe care o trăim) a rămas acelaşi, chiar dacă băncile care înainte erau de
lemn sînt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.

Mihai Iovănel, Cultura, nr. 22, 22 iunie 2006

URSS, care‑şi permite să observe similitudini bulversante între, de exemplu, reclama comunistă
şi reclama capitalistă, ambele autoreflexive, ambele propunătoare de life style înainte
de produs, înainte de calitatea produsului… Cînd îţi asumi statutul de „om sub vremi” şi îţi şi
fabrici o voce autentică pentru asta, astfel de ipoteze capătă farmec şi pun pe gînduri „luptă­
torii” anticomunişti de profesie. Pentru că nu e vorba despre o simplă indiferenţă, ci despre indiferenţă inteligentă şi asumare curajoasă a unei poziţii complet „non‑intelectuale” în România,
cea de stînga. […]

Este iresponsabil să nu observi că postcomunismul a fost dominat de forme primitive de
autoconservare a nucleelor dure din comunism. Foştii securişti au devenit mari afacerişti, s‑au
protejat între ei economic, aşa cum foştii demnitari politici s‑au protejat prin discurs public
şi manipulare media. Să compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate,
nu are nimic de frondă. În acelaşi timp, Ernu furnizează o utilă voce ingenuă care‑i propune
individului modern să taxeze impostura în toate formele ei şi să conserve autenticitatea măcar
în discurs.

Ernu face (de fapt, reia critici uzuale în discursurile anticorporatiste) o paralelă savuroasă
între politruc şi PR: „Ceea ce mă intrigă foarte mult la homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că,
atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi
dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», «stilul advertising», politrucii prin excelenţă au
devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am  crezut niciodată că modelul politrucului va deveni
un model de viaţă în societate. Am văzut‑o şi pe asta”. Dincolo de amuzament, avem de‑a face cu
un sofism care omite, conform definiţiei, o dată esenţială din ipoteză: în vreme ce acum PR‑ii
lucrează pentru un număr indefinit de clienţi, în alte vremi, politrucii lucrau la aceeaşi „firmă”…
Rămîne însă valabilă mirarea ingenuă în faţa uneia dintre cele mai „umflate” profesii din spa­
ţiul capitalist: o formă ipocrită de control al mijloacelor de comunicare în masă care trebuie
denunţat măcar la un pahar de bere plin cu votcă (a se vedea reţeta „scoate ursul din bîrlog”).

Costi Rogozanu, Suplimentul de cultură, nr. 82, 24‑30 iunie 2006

Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol româ­ nesc, primul nume care îmi vine în minte este
cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahatul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. Dar atenţie: nu avem de‑a face, în cazul lui Ernu, cu o carte „beletristică”,
avînd în centru un personaj. Este un eseu memorialistic, o metaistorie personală, un
ghid prin muzeul figurilor de ceară al idealurilor care formatau imaginarul şi conştiinţa unui copil
al URSS. O pedagogie critică menită să toarne puţină apă rece peste „visul occidental/american”
al românilor ieşiţi de sub călcîiul fostului Imperiu. Aici este, cred, adevărata miză a demersului:
trezirea din beţia comunistă se cerea a fi dublată de un antidot corespunzător la adresa
narcozelor capitalismului. Paradisului consumist din Apus îi e contrapus mitul sovietic, cu
toate argumentele, atuurile şi slăbiciunile lui. Cu oferta lui de ideal. Inclusiv cu posibilităţile
de a‑ţi forma o gîndire critică independentă. De unde? Din romanele lui Ilf şi Petrov, ale lui
Bulgakov şi Platonov, din textele formaţiilor rock etc. Oricum: perspectiva nu este aceea a unui
copil/tînăr cu conştiinţă de victimă sau de om sub vremi, ci a unui copil/tînăr cu sentimentul
apartenenţei afective la codurile acelei lumi astăzi dispărute. […]

Născut în URSS este cartea‑manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va
mai publica nimic (ceea ce nu cred!), el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă –
a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat. Deşi (îmi şopteşte un drăcuşor) e mai reconfortant să
scrii în numele URSS‑ului pierdut decît să scrii – ca (încă) tînăr român din România – în numele
comunismului autohton…

Paul Cernat, Dilemateca, noiembrie 2006

Există în cartea lui Ernu ceva care să‑l separe atît de radical de arheologiile subiective din O
lume dispărută, Cartea roz… sau Cartea cu euri şi să‑l ataşeze mai degrabă „ostalgicilor” redegişti,
nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la
această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi avînd multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria
exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de
autor şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într‑un caleidoscop
semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei.

Perspectiva, tonul şi memoria critică sînt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care‑şi
conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru
homo sovieticus (care a rămas) căci „nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor”.

Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucît „pentru
noi, homucuşii, nu mai există acasă”. Şi crede că, teoretic, „nostalgia nu este departe de
ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului”, credinţă care‑i
justifică perspectiva nostalgic‑ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau
reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într‑o patrie pierdută, ci chiar durerea de‑a nu mai
putea s‑o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează pînă
la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat.

Simona Sora, Dilema Veche, nr. 127, 29 iunie 2006

În pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur
estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii:
umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e
un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a
industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de
a reda o „faţă umană comunismului” şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem
de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu‑monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.

Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale,
care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi‑vă bine: şi în comunism
a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care‑au rîs şi au dansat! Iar a asuma
acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie
semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice:
proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou „Ev Mediu”, o lume a întunericului,
a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la
adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la
dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru,
un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale.
Simpatia lui Vasile Ernu pentru „comunism”, în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului
trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anticomunismul dogmatic,
cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului,
preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.

Ovidiu Ţichindeleanu, Observator Cultural, nr. 328, 6 iulie 2006

Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să‑i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului
şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor
lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului,
în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere,
cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste”, mi s‑a părut
foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor. […] Astăzi, în România,
se desfăşoară o adevărată campanie – uneori, în tonalităţi isterice – împotriva vîrstnicilor, acuzaţi
că sînt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc.

Florin Constantiniu, Dosarele Istoriei, anul XI, nr. 7 (119), iulie 2006

Situaţia lui Vasile Ernu e paradoxală: el s‑a născut într‑o ţară care nu mai există, în Atlantida.
Împarte această situaţie cu Stefan Zweig, care îşi începe volumul de memorii, Die Welt von Gestern,
cu cuvintele: „M‑am născut într‑o ţară care nu mai există, Imperiul Austro‑Ungar”. (Şi Stefan
Zweig, şi Vasile Ernu îşi aduc aminte mai ales despre stabilitatea lumii lor: „Pe lingurile din
1960 era ştanţat în metal preţul ţena 50 kopeek, iar acest lucru era valabil şi în 1985”, spune
V.E. „Pe vremea mea, funcţionarii de stat erau plătiţi în monede de aur”, îi ţine hangul S.Z.; şi
unul, şi celălalt scriu în vremi de mare inflaţie.) Cartea lui Vasile Ernu are cîte ceva în comun
cu literatura memorialistică apărută la noi după 1990. Primele au apărut cărţile de amintiri ale
foştilor puşcăriaşi ai închisorilor comuniste, din anii ’50, înverşunate şi întunecate, note joase de
fagot, despre lucruri care nu fuseseră niciodată cunoscute. Au urmat, în cheie de piculină, amintirile
generaţiei care are, în 2006, puţin peste treizeci de ani, oameni ce au cunoscut orînduirea
comunistă prin ochii copilului: după 1966, comunismul devine, din represiv, un regim al
supravegherii nevăzute, brutalitatea e înlocuită de viclenie.

Emil Cioran spune despre Uniunea Sovietică: naşterea acestei ţări nu ţine de istorie, ţine de
cosmogonie. Vasile Ernu a trăit într‑o ţară în care mulţi oameni credeau, într‑adevăr, că zidesc
o lume nouă; în România, unde comunismul venise din afară, n‑au existat decît sceptici. În
România n‑a crezut nici un om de pe stradă, sincer şi sănătos la minte, în comunism. În
URSS au crezut. Aici e marea deosebire dintre lumea descrisă de Vasile Ernu şi cea a foarte
tinerilor memorialişti români. Românii jucau, cetăţenii sovietici trăiau.

Dan Ungureanu, Suplimentul de cultură, nr. 99, 21‑27 octombrie 2006

Vasile Ernu a trăit sub comunismul sovietic. La Vasile Ernu există o nostalgie care, la un
moment dat, devine foarte haioasă: articolul despre băuturile din URSS este genial, este antologabil
în orice manual de istorie, trebuie cunoscut. Vasile Ernu ştie foarte bine un lucru: exilul nu
este în spatiu, ci în timp. Vasile este exilat faţă de timpul în care era tînăr şi în care se întoarce
încercînd să se recunoască şi nu reuşeşte. Nerecunoscîndu‑se în trecut, vede o ruptură în
viaţa lui, din care cauză cartea este scrisă fragmentar. Asta mi se pare calitatea principală a
cărţii: este o carte explodată, are o intensitate explodată. O lume dispărută este cartea unei
experienţe, o experienţă meditată mai tîrziu.

Călin‑Andrei Mihăilescu, Observator Cultural, nr. 344, octombrie 2006

Atunci cînd am citit de curînd Născut în URSS m‑am pomenit în faţa unei revelaţîi. Această
fenomenologie aparent naivă şi ambiguu ironică a sovietismului propune, cu şarm literar şi umor
amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, în fond, o aplicaţie a teoriei Supravieţuirii prin
Cultură). Mai lesne de evidenţiat poate în cazul ditai imperiului sovietic – întins în spaţiu pe
aproape două continente; şi întins în timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodează
parantezele, intervalele) –, teza propusă de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzător.
Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roţi, întrucît el însuşi e
o rotiţă a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci înăuntrul lor. E chiar şi cazul disidenţilor,
care trăiesc într‑un fel de simbioză antagonică cu sistemul; e cazul marginalilor, care participă,
prin alteritatea lor, la definirea normalităţii; e cazul tinerilor inevitabil atraşi de modele şi modelele
occidentale, pe care astfel le integrează ei înşişi în sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului
inconştient”, pe care îl dispreţuiesc intelectualii noştri; personaj generic căruia Ernu îi spune, coincidenţă sau nu, homucus, ca o prescurtare
de la homo sovieticus. […]

Ca printr‑o tehnică a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte încărcate cu
ideologie (cum e komunalka, locuinţa comună, reprezentare intimistă şi concentrată a patriei
sovietice), alternează cu fantasme ale lumii de afară, din lagărul opus. Filmele, rockul, dansurile,
pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile în
general) sînt made în USSR. Chiar dacă‑s adaptări, capătă specificul lor; sau sînt incluse în sistem
ca poli de atracţie ai interesului public. În mod complementar, activităţile şcolare şi extraşcolare,
taberele şi alte divertismente tutelate de partid şi de stat se contaminează cu un anumit
aer de libertate, „deviaţionist” şi „gregar”. Cultura sovietică e definită, în mai multe rînduri, ca un
amestec între cultura oficială şi cea populară. De pildă, cele mai tari bancuri sovietice sînt
cele cu Buratino, în care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvăluie
hiper‑valenţe sexuale…

Florin Dumitrescu, TIUK!, nr. 13, toamna 2006

Recunosc, aşteptam de ceva vreme o carte ca aceasta a lui Vasile Ernu. O carte prin care
bruma de comunism pe care am apucat‑o să‑mi fie elucidată pedagogic şi – pe cît se poate –
afectiv. […]

Privite de la o distanţă corectă, fragmentele care compun volumul şi care sînt mici naraţiuni
tematizate, scurte revelaţii ingenuu‑antropologice, pun în lumină o marcă stilistică şi mentalitară a lui Ernu.

Cel puţin în ceea ce‑l priveşte pe lectorul român. O voi numi, aproximativ, tehnica zoom. Nu neapărat pentru că există capitole din categoria „Prima mea pereche de djinsî”, „Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii ’70 în URSS”, „Ce bea cetăţeanul sovietic”, „Stirlitz, un James Bond sovietic”, „Dansul în URSS” ş.a.m.d. În ce constă, atunci, această metodă de amplificare sub lupă? Sau – mai precis exprimat
– printr‑un poliedru de cristal cu mii de faţete. Iată‑le, într‑un crescendo care ar trebui luat cum grano salis…

În renunţarea la un anume relativism făţiş şi facil de dragul abandonului în atmosferă. Minima
ipocrizie a maturităţii nu alterează, în paginile cărţii, naivităţile copilăriei deja trăite. A te naşte
în Uniunea Sovietică înseamnă, într‑un fel, a rămîne acolo. De la începutul vieţii şi pînă pe
coperta volumului ori pe pagina de internet. Cetăţenia nu se poate pierde nici măcar prin
infidelitate. De aceea e mai puţin important dacă vocea lipsită de fluctuaţii a lui Ernu e asumată
sau numai exersată, dacă faptul că se fereşte de îndemînoasa diatribă e voit sau întîmplător.
Discursul său nu se dedublează în nici un moment, ceea ce e îndeajuns pentru a fi remarcabil,
fiindcă pericolul e suficient de mare. […]

În sens larg, Născut în URSS are trăsăturile unui eseu, pe care memorialistica şi detectivismul
nu‑l răstoarnă de pe poziţii. Citim în el o intenţie categorică şi bine gîndită a reconstituirii,
o raportare precisă dar nu mai puţin elegantă la o porţiune de istorie inaccesibilă, un
simţ al observaţiei care se întretaie cu acela al umorului. Şi cu toate acestea, Ernu pare a
nu dori să convingă sau să convertească pe cineva. Rămînem la fel de anti‑/filo‑comunişti,
dar terminăm cartea ceva mai împăcaţi. Ceea ce primim e învăţătura simplă a zoom‑ului, care ne
scoate din orice provincie. Chiar şi din provincia călduţă a literei.

Cosmin Ciotloş, România literară, nr. 48, 2006

Cartea a apărut atunci cînd trebuia să apară. Dar nu în sensul că a tras lozul cîştigător la
plesneală. Nu a fost o chestiune de noroc. Născut în URSS a forţat pur şi simplu lumea să ciulească
urechile. Pentru că avea un mesaj – care trebuia ascultat.
La prima vedere, faza cu Ernu părea o vrăjeală: Ernu scria despre comunism. Despre ce?!
Comunismul nu mai era de mult un subiect interesant: şaisprezece ani de frecat cuvinte îl
transformaseră cu succes într‑un clişeu apatic şi ireal, care‑şi desfăcea picioarele pentru toată
lumea.

În aceste condiţii, ceea ce a făcut Ernu a fost un lucru radical şi în acelaşi timp simplu sau
banal. A spus cîteva poveşti despre viaţa reală din timpul comunismului. Nu a ocolit clişeele ei
maligne, nu a ocolit ideologia, nici ironia şi vorbitul în doi peri, dar nici nu a redus totul la
acestea. Pentru că, în pofida ideologiei, există de partea vieţii un rest nedezirabil, care ne dă
concluzia şi miza cărţii: această viaţă nu putea fi decât fericită, pentru că a fost viaţa noastră.
Singura. […]

Dacă ar fi să rezum cartea în cîteva vorbe, aş folosi o propoziţie a lui Alexandru George:
„Infernul nu este posibil”. Deşi partida e trucată, deşi cărţile au fost împărţite prost, deşi Sistemul
(comunist, capitalist sau cum o mai fi el) ţine toţi aşii în mînecă, viaţa indivizilor concreţi cîştigă.
Întotdeauna. Prin simplul fapt că partida a avut, totuşi, loc.

Mihai Iovănel, Gîndul, 8 mai 2007

Problema esenţială pe care o pune cartea lui Ernu aceasta este: ne‑am trăit viaţa în comunism
ca nişte jalnice larve, ca nişte prizonieri cu toate atributele şi reflexele captivităţii? Sau
am putut fi totuşi senini – nu numai laşi, ci şi curajoşi, nu doar deprimaţi, ci şi fericiţi în cadrul
vechiului sistem? Iar dacă rememorăm episoade frumoase, fragmente existenţiale pline de lumină,
al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i‑a rezistat, smulgîndu‑i frînturi de bucurie
personală? […]

Nu vă grăbiţi totuşi să‑l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodată
mai subtil decît o asemenea stupidă apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai
cărţii i‑au reproşat‑o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o
morală de homo sovieticus, descriind şi interpret­ înd prin această grilă viaţa în URSS. Aşa‑numitul
homucus, cetăţeanul care stă la cozi şi bea litri de votcă, suferă cumplit cînd Gorbaciov introduce
prohibiţia băuturilor alcoolice, merge la „tualetul public” şi se descarcă alături de alţi
tovarăşi, stă în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mîndru de progresele ştiinţei
sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jură pe Lenin, se teme încă de Stalin şi spune
bancuri cu Hruşciov, aşteptînd ziua în care măreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redută,
impunîndu‑şi modelul dincolo de Atlantic.

Pe trunchiul tare, băţos al mentalităţii sovietice sînt „altoite” experienţe personale, transcrise
pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un rîsu’‑plînsu’ pe care îl cunoaştem destul de bine,
o jale schimbătoare, ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrăim trecutul.

Daniel Cristea‑Enache, Ziarul de Duminică, 1 iunie 2007

Site‑ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro – de vizitat!)
ne pune la dispoziţie dosarul complet al receptării acestui bestseller despre o lume moartă (da,
moartă, nu doar dispărută…) şi – deja de ceva timp – îngropată. Un dosar de presă de care „se
sparie gândul”… În treacăt fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurcă
perfect în postura de manager al propriei cărţi şi al propriei imagini, dovedind că, iată, chiar şi
un vajnic ex‑cetăţean al URSS se poate adapta de minune (şi de ce nu ar face‑o, din moment
ce e în interesul său?) regulilor lumii „capitaliste”, „consumiste”. Teribilul (că să nu zic teribilistul)
Vasile Ernu, care plînge convingător pe ruinele imperiului marelui Lenin – creînd o foarte
bună impresie artistică ‑, îşi va fi dat seama pînă la urmă că dracul capitalist nu‑i chiar aşa
de negru şi că, învoindu‑te cu el, poţi vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat şi
inspirat promovat. Scriind acestea, nu am – vă asigur! – nici o intenţie maliţioasă. Dimpotrivă!
Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizării inteligente a succesului
merită, de asemenea, aplauzele noastre. Şi interesantul autor (moldovean? român? sovietic?) nu
se poate plînge că aplauzele au întîrziat. Cele două premii pentru debut venite, unul după
altul, de la România literară şi de la Uniunea Scriitorilor din România au picat exact la tanc,
pentru că, altfel, simpaticul Vasile Ernu s‑ar fi făcut foc şi pară şi, după cum mărturiseşte într‑un
interviu, ar fi renunţat să mai scrie în limba română… Glumesc, evident, aşa cum şi Ernu
glumeşte în interviul cu pricina.

Bianca Burţa‑Cernat, Bucureştiul Cultural,nr. 30, 17 august 2007

Despre marginali în comunism și capitalism

Revista cutura / Emanuel Copilaș /  3 iulie 2020

„Sectanții”, primul volum al Trilogiei marginalilor, prezintă condiția anumitor secte religioase în spațiul cultural, social și politic rusesc de-a lungul secolului XX. Ce tip de relație a predominat în interacțiunea dintre comunitățile religioase marginale și statul sovietic? Dar între comunitățile religioase marginale și statul post-sovietic?

În povestea asta, cea mai interesantă mi se pare tehnica lor de supraviețuire, de relaţie cu puterea. Tehnica lor era una simplă şi al naibii de eficientă. Nu cred că era una programatică, ci, mai degrabă, una intuitivă şi practică. Ea se reducea, în esenţă, la ignoranţă, indiferență: trebuie să te comporți ca și cum puterea şi statul nu există. Tot stilul lor de viaţă corespunde sau decurge din acest tip de atitudine. Felul de organizare, tipul de educație, de consum al timpului, de producţie a resurselor, totul e gândit în afara statului. Se comportau ca și cum statul nu ar exista.

Ei au înţeles repede că cine controlează timpul şi resursele controlează tot. De aceea au început să-şi organizeze munca în aşa fel încât să aibă propriul timp şi propriile resurse: nu te bazezi pe stat. Cu el eşti într-o relaţie minimă. Munca lor era una marginală: paznic la grădiniţă. De ce? Lucrai o zi, aveai acoperire la stat – nemunca era penală în comunism –, la grădiniță te odihneai şi după 24 de ore de odihnă-muncă aveai 2-3 zile libere. Aşa era genul acesta de muncă. În acel timp liber ce făceai? Te dedicai comunităţii, familiei şi unei munci paralele din care făceai bani: grădinărit, pielărit, croitorie, apicultură, lemnărit, construcții etc. Ei aveau şi timp şi bani.

Acest tip de tehnici produc lumi paralele, oaze independente de stat şi regim. Copiii lor aveau şcoli paralele: muzică, şcoală duminicală. Aveau sistem de întrajutorare. Dacă statul ar fi dispărut, ei nu i-ar fi sesizat lipsa.

Tehnica lor era opusă celei disidente care se dorea o confruntare. De fapt, disidenţa întărea regimul, era parte a regimului, era limba care traducea afară regimul. Ba, mai grav: disidența mima dușmanul pentru că lua parte la discursul extern îndreptat împotriva regimului. Disidenţa, dacă nu ar fi existat, trebuia inventată: era necesară – virusul care dă imunitate sistemului. Cu efect minor asupra regimului. Apropos, singurii cărora le-a părut rău de căderea comunismului erau dușmanii regimului și disidenții. Disidenţii nu au iertat comunismului un lucru: dispariția lui. Ei trăiau din asta, din corpul lui, iar după, din hoitul lui. Eu am un mare respect pentru aceşti oameni, dar mi se par tragici şi mult supraestimaţi. Ei trebuie priviţi ca parte a corpului acestui tip de stat.

„Sectanţii” însă sunt o categorie aparte, mult mai eficienţi şi mai periculoşi pentru regim: regimul comunist era foarte iritat nu de disidenţi, ci de cei care-l ignorau. Ignoranţa se pedepseşte. Iar ei, pentru a se proteja de mâna lungă a puterii, alegeau calea distanţării de centrii de putere: nu intrau în partid, nu lăsau copiii să intre în UTC–Komsomol, nu făceau școli superioare, nu acceptau joburi importante. Pe cine naiba interesează soarta unui paznic de la grădiniță. În comunism sistemul controla destul de greu baza societaţii: îi interesa mai puţin. Disidenţii vroiau însă la catedră, în partid, carieră, în uniuni scriitoricești etc. Doreau la centru. Ei, nu se poate: şi la centru, şi plătit, şi cârcotaş. Cine plăteşte comandă muzica. Ca în capitalism, nu? Poţi da foc la bancă şi cere credite fără procente? Nu prea cred. Acesta e jocul dintre putere şi enoriaşi.

Care au fost strategiile puse în practică de către sectanți pentru a face față represiunilor staliniste? Au reprezentat acestea cel mai disruptiv fenomen politic pe care l-au experimentat comunitățile marginale religioase din spațiul sovietic și post-sovietic în ultimul secol?

Asta e partea cea mai scandaloasă a situaţiei, care e greu de înțeles azi, într-o cultură în care se promovează „teologia bunăstării”: îți merge bine, deci eşti alesul lui Dumnezeu, ai bani, ești binecuvântatul lui. Într-o cultură în care avuţia este semn al binecuvântării divine, e greu de înţeles teologia programatică a sectanţilor, care era una a martirajului.

Ei au ales teologia martirajului: dacă ne omoară şi bagă în puşcării pentru că noi credem, atunci e de bine. Ăsta e semn că e autentică şi adevărată credinţa noastră. E de bine, nu e de rău: modelul lor erau creştinii arucaţi la lei în Roma antică. Cum spune acel bunel rabinic: teme-te nu de cei care te bagă în puşcării, ci de cei care te scot; teme-te nu de cei ce-ţi iau, ci de cei care-ţi dau.

Asta unul la mână. Doi: în momentul în care eşti băgat în puşcării şi dus în exil, asta produce o oportunitate imensă să „vestești Evanghelia”, credința. E modelul evanghelic şi modelul apostolului Pavel. Ei foloseau această oportunitate imensă. Ei priveau aceste lucruri ca pe o binecuvântare şi o imensă oportunitate. Eu am numit acestă epocă stalinistă „ultima epocă de aur a creștinismului”. Sună scandalos, privit dinspre teologia bunăstării, dar ei aşa o interpretau. Ştiau ei ce ştiu.

„Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de râs pe cele tari”, afirmă la un moment dat unul dintre protagoniștii „Sectanților”. Cât de valabil mai este acest lucru într-un regim capitalist bazat pe supraveghere prin consum și pe spectacol, comparativ cu dirijismul sovietic, bazat tot pe supraveghere și pe spectacol, dar excluzând glorificarea consumului și permițând existența și chiar dezvoltarea unor spații discursive și a unor micropolitici alternative, nesubordonate atât de fidel limbajului puterii ca în prezent?

Paradoxul e unul straniu. În regimul comunist faţă de care ei erau indiferenţi – nu era indiferent şi regimul faţă de ei – a funcţionat într-un fel. În capitalism însă s-au confruntat cu o situație nouă. Tehnica de indiferenţă nu mai funcţiona. Acum, în regimul capitalist, aparent indiferent faţă de ei, nu mai funcționa tehnica distanțării și indiferenței.

Există un alt paradox: în comunism regimul e puternic în centru şi e slab la periferie. Vrei să te ascunzi, fugi la margine: muncitor în Siberia, paznic, gunoier. Intelectalii se făceau fochiști, lucrau pe la cazangeria blocului. Nici dracu’ nu te căuta. În capitalism lucrurile par a fi diametral opuse: e mai slab în centrii de putere și mai tare în periferii. Sau e peste tot: de el nu te poți ascunde. Explică şi Zinoviev fenomenul: în capitalism poți înjura șeful statului, nu și angajatorul; în comunism e invers. Doar că nu prea ai treabă cu șeful statului, dar cu angajatorul te vezi zilnic. Dacă în comunism baza e prost controlată, în capitalism, prin sistemul economic şi de credite mai ales, este controlată perfect. Mai există sărăcia, care te face şi mai dependent şi mai supus în capitalism.

La margine te loveşti şi mai năpraznic de el. Economia de tip capitalist nu te lasă să te ascunzi, te găseşte peste tot: te înghite ca o mlaștină și te consumă.
Tehnica lor aici nu a mai funcţionat: timpul şi resursele le-au fost luate şi înghiţite. Dacă au mai trecut şi pe la bancă după credite, atunci totul e terminat. Creditul înseamnă vinderea timpului, viitorului, contra cost. Îţi vinzi timpul din viitor pentru bani. Dar timpul nu era al Domnului? Viitorul, din punct de vedere creştin, nu-ţi aparține, iar, dacă nu-ți aparține, nu-l poți vinde. De asta eu ironizez spunând: cei cu credite nu se pot salva, mântui, pentru că au o avere pe minus la care nu pot renunţa pentru că nu e a lor, ci a băncii. Iar cine nu poate renunţa la avere nu poate fi mântuit. Deci în capitalism nu poți practica decent credinţa ta dacă joci după regulile capitaliste. Tot aşa nu prea poți face politică dacă ai credit. Şi nu poţi fi liber: creditul îți ia libertatea. Capitalismul transformă în marfă şi profit credinţa. Jocul s-a încheiat. Îmi pare rău pentru cei care se cred creștini și practică capitalismul. Dar asta nu înseamnă că nu poți fi creștin: poți, dar tot mai greu.

Acesta e marele paradox: comunismul care a vrut să distrugă creștinismul, de fapt, l-a întărit, iar capitalismul, care oferă aparent toate condițiile, l-a distrus. Bunelul sectant a avut dreptate: teme-te nu de cel care-ți ia, ci de cel care-ți dă! Amin.

Care sunt principalele diferențe dintre sectanți și bandiți, protagoniștii celei de-a doua părți a trilogiei? Cum se delimitează de și cum coexistă în același timp cu lumea exterioară propriilor comunități?

Sunt tehnicile diferite de supraviețuire: dacă primii aveau tehnica ignoranței, se comportau ca şi cum regimul sovietic nu exista, bandiţii aveau o tehnică de confruntare cu regimul. Cei mai mari duşmani ai regimului erau bandiţii, pentru că loveau în esența naturii regimului: natura tipului de economie a sovieticilor. Economia sovietică era una de tip planificat şi era proprietatea statului. Sovieticii spuneau că nu există proprietate privată. Bandiții, ce făceau în esență: privatizau bunurile statului, le luau în posesie. Ce făceau de fapt? Puneau la îndoială existența și puterea statului de tip comunist. Bandiții au fost adevărații luptători anticomuniști, pentru că au arătat că statul şi economia lui poate fi privată, poate fi schimbată natura puterii şi economiei.

De aceea, în a doua parte a regimului sovietic (anii 1960-1980) cele mai mari pedepse nu erau pentru disidenţi, ci pentru bandiți, speculanți. Dacă scriai o carte anticomunistă sau dădeai un concert cu cântece anticomuniste, primeai câțiva ani. Dacă vindeai cartea sau vindeai bilete la aceste concerte clandestine, primeai de două-trei ori mai mult. Iar pentru un furt mai mare erai împuşcat: pentru ei exista pedeapsa cu moartea. De ce? Regimul ştia cine sunt adevăraţii lui duşmani. Gargaragiii intelectuali erau utili regimului, bandiții erau periculoși pentru regim. Asta este esenţa poveştii.
După 1990, ei aveau să devină eroii postcomuniști. Bandiţii au învins regimul: şi totul s-a privatizat şi am intrat în lumea lor deja legalizată. Banditism cu faţă umană.

Mai pot fi considerați bandiți cei care au acceptat să colaboreze cu puterea politică și au devenit, după colapsul Uniunii Sovietice, așa-numiții oligarhi, îmbogățiții tranziției post-sovietice? Care este traiectoria care îl propulsează pe banditul rebel, ostil ordinii politice per ansamblu, înspre banditul „sistemic”, cel care devalizează, privatizează, concediază, distruge destine și deseori ucide având acum legea de partea sa?

Anii 1990 sunt ani destul de complicaţi şi prea apropiaţi. Voi scrie o carte după ce termin „Copiii sălbatici Dingo”, care e despre adolescență, despre ultimii copii sovietici din anii 1980. Voi scrie despre „Cannibal generation”, despre teribilii ani 1990 în care efectiv ne-am mâncat între noi fără să pricepem.
Da, eu spun că au învins bandiţii şi au pierdut enorm de mult cei care au cerut căderea comunismului pe față. Dar, cel mai mult au pierdut: muncitorii, ţăranii, intelectualii. Ei au pierdut aproape tot: mai ales muncitorii şi ţăranii, care au devenit carne de tun şi mână de lucru ieftină, exploatată la sânge.
Dar regimul nu putea continua așa, era evident: ajunsese absurd – și politic, şi economic. Iar capacitate de reformare nu avea pentru că toți îl abandonaseră. Era exact situaţia descrisă de Alexis de Tocqueville: în preajma Revoluţiei franceze, puterea a fost abandonată de toţi – de la prostituate până la aristocraţia pur-sânge. Până şi serviciile, câinii de pază, abandonaseră regimul. Până și Prim-Secretarul PC abandonase partidul.

Iar bandiţii, în colaborare cu diverse alte grupuri, au luat cu asalt statul şi economia: au preluat puterea şi au privatizat tot. Ceea ce se numea furt înainte, acum era un act salvator: furtul a devenit un act sacru. Proprietatea a devenit sfântă, iar preoţii cu ritualurile sacre de sfințire au fost bandiții. Totul a intrat într-o formulă ritualică deja legalistă. În prima fază violenţă, furt şi cinism, după care legalizare şi legitimare.

Aşa cum proprietatea privată a fost naţionalizată de comunişti în anii 1950 (la noi) prin violenţă, în anii 1990 procesul a fost inversat, doar că violenţa a fost mai mare pentru că a atins pături mult mai largi. În anii 1950, indiscutabil foarte violenți, a fost sacrificată o pătură de proprietari: o violenţă mare şi nejustificată. În cazul doi, în anii 1990, am avut o violenţă care a afectat o populaţie imensă, care a rămas pe drumuri, fără muncă, fără venituri etc. şi a adus privilegii imense unor grupuri mici. Ambele au fost criminale şi ilegitime? Cu siguranţă ambele au fost violente. Despre asta trebuie să povestim şi să scriem. Dacă avem coloană, conştiinţă şi minte. Dar pe una o damnăm, iar pe alta o aplaudăm: sunt două feţe ale aceleeaşi forme de violenţă.

Vreau foarte mult să scriu despre anii 1990. Poate la anul. Anii ’90 în Est au fost cei mai violenţi ani de după război, dacă ne uităm la proporţiile şi păturile afectate. O violenţă pe ritm de dans, muzică, chef şi bucurie. Rănile sociale au rămas profunde. Ele încă vin.

De ce tonul utilizat în „Izgoniții”, ultima parte a trilogiei, este mai introspectiv și mai bogat în analogii comparativ cu tonul alert și evenimențialitatea abundentă din primele două părți ale trilogiei? Este sau nu voluntară schimbarea stilisticii în „Izgoniții”?

Da, e puţin schimbată stilistica și chiar construcția. Era nevoie de a mai schimba ceva, de a mai aduce noutate. Mai era problema imensă a faptului că eu nu mai puteam fi martor direct decât la începutul şi finalul poveştii. Mă ocup totuşi de începutul secolului XX, unde nu aveam cum să fiu. Lipsa martorului-autor a și influențat această schimbare de registru şi construcţie. E o alegere voluntară, dar și cumva impusă de situație, de subiect. Până la urmă, cred că a fost o alegere bună.

Cum jalonează pogromul și revoluția viețile personale și carierele ale lui Aaron și Sara, cei doi frați în jurul cărora este construită ultima parte a romanului? Sunt ei reprezentativi pentru ultimele generații de tineri ale imperiului țarist?

Da, eu încerc cumva să vorbesc despre „copiii Pogromului”, aceşti „mileniali” ai începutului de secol XX. Ce efecte are un anumit tip de violenţă politică, economică şi socială asupra unor grupuri şi cum răspund ele acestor violenţe şi nedreptăţi. Aaron şi Sara sunt cele două răspunsuri date acestui tip de violenţă. Aaron şi Sara sunt ilustrarea, configurarea secolului XX: unul o ia spre stânga, altul spre dreapta. Eu încerc să fac această frescă socială a secolului XX privit dinspre începutul de secol. În acelaşi timp, o meditaţie despre viaţă: ce însemnă viaţa omului în acest tumult al unui secol nebun.

O întrebare care, cred, sintetizează conținutul trilogiei și o pune în legătură cu alt roman interesant și profund, „Ultimii eretici ai imperiului”: ce tip de relație am putea descoperi între Isus și Lenin, două figuri centrale ale spațiului spiritual și politic rusesc din ultimul secol? Cum influențează întâlnirea lor apariția și ulterior dezintegrarea Uniunii Sovietice? Cât de împreună mai sunt ei în Rusia de astăzi?

O să spun o blasfemie: greu găsești doi oameni care să semene atât de mult la o distanţă atît de mare. Ambii au fost profesionişti ai unor idei cu o practică teribilă, care şi-au urmat întru totul programul. Ambii au răsturnat lumea în felul lor, cu mica lor „bandă”. Sunt revoluționari profesioniști. Ei seamănă nepermis de mult. Isus a ales însă un discurs cu o treaptă superioară, mai greu de învins. Dar capitalismul îl termină și pe el.

Ce planuri literare aveți pe viitor, acum că „Trilogia” a fost finalizată?

Pregătesc acum un volum care sper să apară în toamnă: „Sălbaticii copii Dingo”. Este istoria unor copii din Chişinău care intră în adolescenţă în anii 1987-89 – perioada de sfârșit al unei epoci. E despre adolescenţă, e despre o epocă, e despre o ruptură teribilă. Este adolescenţa mea: de la sălbatic la domestic şi iar la sălbatic. După care vine o incursiune în epoca anilor ’90: „Canibal Generation”. După mine, cea mai violentă epocă din Est de după război. Ce s-a întâmplat cu noi în acea epocă? Am multe proiecte în lucru, să fim noi sănătoşi. Dar mă atrag teme grele, delicate.

Cum ați caracteriza piața de carte din România? Ce tipuri de dezavantaje, respectiv ce tipuri de oportunități întâlnește un scriitor debutant? Dar unul deja consacrat sau în curs de consacrare?

Suntem o ţară rurală, în regres cultural faţă de anii 1960-70, cu un număr de cititori de carte prea mic. Cu un câmp cultural infim, unde nu prea reuşeşte să se constituie o literatură semnificativă. Cu excepţia poeziei, care e mai degrabă un rezultat al unui act individual. Literatura – proză, eseu etc. –, însă, chiar dacă e un act individual, ea are nevoie de un câmp reflexiv şi discursiv mai larg. Literatura nu apare niciodată pe un teren gol. E ca şi facerea unei pâini: nu e suficient să ai făină, apă şi om. Mai e nevoie de drojdie, de un amestec special, de anumite condiţii ca aluatul să crească. Ceva trebuie să fermenteze ca să se producă. Probabil aceste lucruri vor apărea. Da, avem tot soiul de tehnologii de ieşire „pe piaţă”, dar este insuficient.

Cum credeți că va arăta lumea după pandemia de coronavirus? Vor fi păstrate și consolidate vechile tipuri de inegalități sau vor apărea posibilități politice și sociale noi, nepuse până acum în practică?

Va arăta la fel, dar mai rău. Adică pandemia accelerează şi acutizează problemele acumulate: cei săraci vor fi şi mai săraci, cei bogaţi şi mai bogaţi, rupturile şi prăpastia dintre grupuri se va accentua. Problemele acumulate se vor agrava. Vor fi avantajaţi cei care au deja o anumită poziţie strategică faţă de alţii. Precaritatea şi depresia se vor acutiza.

Politicile noi, condiţii politice noi vor apărea în urma unei situaţii de criză accelerată. Cu alte cuvinte: doar o catastrofă ne mai poate salva. Nu cred că varianta soft, cuminte, mai poate îmbunătăţi şi îndulci situaţia. Nu cred în „crize cu faţă umană”.

Ce părere aveți despre protestele din Statele Unite? Cum și de ce scurtcircuitează acestea imaginea idealizată a unei societăți civile moderată și responsabilă?

E prea devreme să tragem concluzii. Dar, ca om care am văzut cum s-a dizolvat URSS, pot spune că totul e posibil. În 1988 puteam mai uşor accepta Sfârşitul Lumii, Apocalipsa, decât căderea URSS. Şi în doar un an s-a dizolvat o putere colosală ca un cub de zahăr într-un ceai fierbinte. Deci, cei care am fost martori acestui fenomen nu mai putem spune „nu e posibil”: pentru noi, mai ales imposibilul e posibil. Deci, politic, totul e posibil.

Vasile Ernu este scriitor, editor și publicist.
A fost redactor fondator al revistei „Philosophy&Stuff”
și redactor asociat al revistei „Idea artă+societate”.
În 2019 a publicat la Editura Cartier volumele „Războiul pisicilor” și
„Jurnal la sfârșitul lumii” și, la Editura Polirom, volumul „Izgoniții”,
ultima parte (după Sectanții” și „Bandiții”) din „Mică trilogie a marginalilor”.

„Da, literatura ne ajută. Avem nevoie de poveste, avem nevoie de sens. Un sens care să nu fie de unică folosinţă”

Actualitatea literară aprilie-mai 2020 – George Motroc în dialog cu scriitorul Vasile Ernu

George Motroc: Domnule Vasile Ernu, chiar dacă trăim zile dificile în care principalele teme de discuţie şi priorităţi par să se fi schimbat radical, vă propun să vorbim, prin acest dialog de la mare distanţă, despre literatură! În definitiv, în aceste zile, literatura trece în plan secund sau devine una dintre puţinele posibilităţi, alături de televizor, de a umple timpul izolării sociale, ca un fel de terapie bună la toate? Asistăm astfel la o schimbare în ceea ce priveşte vechiul rol şi definiţie a literaturii sau, dacă acceptaţi un salt pest timp, Sara sau Paşa cum ar fi privit această lume dominată de spaima virusului şi a morţii?

Vasile Ernu: Crizele de acest tip sunt momente bune pentru reflecţie. Suferinţa este utilă şi face bine gândirii. Tot disconfortul acesta creat de pandemie ne aduce în faţă multe teme mari şi importante. Brusc începem să pricepem şi să apreciem lucrurile pe care până mai ieri nu puneam mare preţ. Faptul că avem nevoie de oameni, faptul că singuri nu putem mai nimic, faptul că e nevoie de solidaritate, nevoie de celălalt. Ne dăm seama că în viaţă moartea este mult mai aproape de noi decât am crezut până mai ieri şi că acest lucru ne ajută să înţelegem că viaţa are alte ierarhii şi priorităţi. Că multe priorităţi de pînă mai ieri erau nişte iluzii, că am acumulat mult gunoi şi am consumat enorm de multă energie pentru lucruri total inutile. Multe din valorile şi comorile noastre se dovedesc în acest nou context a fi un banal moloz. Da, literatura ne ajută. Avem nevoie de poveste, avem nevoie de sens. Un sens care să nu fie de unică folosinţă şi care se termină într-o clipită. Ci avem nevoie de unul care să dureze. Avem nevoie de un sens stabil. Avem nevoie de speranţă, de o proiecţie spre viitor. Sens şi speranţă. Aşa putem trece peste multe greutăţi. Cele două eroine de care spui, Sara şi Paşa, din ultima mea carte, Izgoniţii, sunt printre eroii mei preferaţi. Ambele sunt nişte femei foarte curajoase, fac chiar mulţi bărbaţi „feroce” pe lângă care se învârt să pară fragili. Ele sunt puternice prin felul lor de a înţelege şi înfruntă lumea, istoria în care trăiesc. Ele sunt nişte femei ale secolului XX, cel mai teribil şi violent secol al omenirii. Ele au dus greul acelui secol şi, chiar când pierd, nu se lasă înfrânte. O criză precum cea de azi ar fi fost pentru ele o încercare nu foarte dificilă. Au trăit, totuşi, în cel mai teribil secol, au văzut tot ce poate vedea un om în istoria omenirii: un virus aşa „cuminte” nu le-ar speria deloc.

G.M.: Despre dvs., de la o primă căutare pe Google, apoi şi pe site-ul ernu.ro, am întâlnit tot felul de opinii şi epitete paradoxale, de la „cel mai mare stângist din România” (Iulia Roşu), la „ultimul copil al Imperiului” (Sorin Antohi), dar şi „cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu” (Bianca BurţaCernat) şi aş mai putea continua… Dvs. cum vă raportaţi la toate aceste etichete, cât vă recunoaşteţi şi, dacă ar fi să respectăm titlul rubricii, cum arată esenţializat (auto)portretul literar şi nu numai, al lui Vasile Ernu?

V.E.: Da, oamenilor le este mai uşor cu găsirea unor formule simple, cu un soi de etichete pentru a pune pe poliţe lucrurile. Ca la magazin. Viaţa oamenilor însă este ceva mai complicată. Eticheta de „stângist” a venit într-un anumit context al anilor 2000 când a fi „de stânga” era ceva de neimaginat în România. Mai ales pentru un intelectual tânăr care abia se afirma public. S-a întâmplat să fiu eu primul din generaţia mea cu această „etichetă”: am fost primul din generaţia mea care mi-am asumat public această poziţie într-o perioadă în care era riscant. România este ţara cu o cultură ultraconservatoare şi profund antisocialistă, antisocială, individualistă. Dar eu sunt un „stângist” foarte complicat, care dă bătăi de cap şi stângii locale independente. Am o istorie în spate complicată: vin din URSS, vin dintr-o familie de „sectanţi” prigonită în comunism, cu experienţă de kibuţ, radical antico munistă. Nu am fost nici măcar UTC-ist, nimeni în familie: jurământul era interzis în comunitatea mea, cu excepţia celui medical şi militar. Vin dintr-o familie conservatoare profund religioasă, dar cu o practică de viaţă pur socialistă: solidaritate, redistribuţie, comunitate, întrajutorare etc. Am povestit în Sectanţii această istorie. Sunt mai degrabă un soi de anarhonarodnicist. Adică promovez un soi de societate care să se autoorganizeze, fără ierarhii, pe bază de democraţie internă, cu gestiune comună a lucrurilor, cu o economie a darului şi redistribuţiei. Politic sunt mai aproape de social-democraţia clasică, profund antiautoritarist. Sunt pentru extinderea drepturilor politice, dar mai ales sociale şi economice. Dar asta e doar un element al vieţii mele: o piesă din puzzle. În rest, da: în cărţile mele mă folosesc mult de experienţa sovietică, de experienţa perioadei basarabene, de exprienţa de „sectant”, de influenţa culturii ruse, evreieşti etc. Sunt parte a culturii mele toate astea. E vizibil că eu vin cu o diferenţă care poate impresiona, dar şi irita, enerva, incomoda. Am avantajul foarte mare de a avea mai multe perspective culturale. Şi asta e foarte bine. Lucru foarte important însă: valoarea unei opere literare nu ţine de poziţia politică a autorului, ci de felul în care el construieşte, scrie şi povesteşte ceea ce are de spus. Politicul este un element al întregului: viaţa mai are atâtea alte elemente existenţiale care pot produce şi influenţa o literatură.

G.M.: Aş mai adăuga un citat care mi s-a părut important pentru înţelegerea mesajului cărţilor dvs.: „Vasile Ernu se desparte de comunism râzând mânzeşte, iar nu în stilul sforăitor bine cunoscut pe malurile Dâmboviţei.” (Daniel Cristea-Enache). Până la urmă, fie că suntem scriitori, fie cititori, cum trebuie să ne despărţim de trecutul ideologic? Aşa cum ne învăţau clasicii marxişti, cel puţin la nivel de citate rămase ce- lebre, întotdeauna cu veselie sau, în realitate, e mult mai dificil decât am crezut şi sperat în toţi aceşti ani.

V.E.: Trecutul este mereu o parte a prezentului. Nu ne despărţim în totalitate de el niciodată. El rămîne sub formă de amintire, de formare, de dezvoltare, de informaţie, de emoţie. În trecut este o parte a vieţii noastre: de acolo ne vine cultura, memoria, emoţia, cunoaşterea. Cum ar fi să renunţi la trecut? Indiferent cum a fost acel trecut, cu binele şi relele lui, el este parte a vieţii noastre. A renunţa la trecut înseamnă a renunţa la viaţa ta. Fireşte că trecutul este mereu „îm- blânzut” şi „prelucrat” de prezent. Suntem permanent într-o continuă schimbare şi deseori, cum se spune, „trecutul devine foarte nesigur”, schimbător. Avem nostalgii faţă de trecut. Dar nostalgia nu este decît „o ţară a timpului” nu o „ţară a ideologiilor”: ne este dor „după acele vremuri” ale copilăriei, ale tinereţii, ale unei lumi apuse. Nostalgia este una dintre cele mai consistente materii din care se construiesc marile romane, marea literatură şi cultură. E acea „căutare a timpului pierdut”. A renunţa la trecut înseamnă a renunţa la memorie. Memoria este fundamentală pen- tru viaţa noastră. Memoria este singurul lucru care ne rămâne când rămânem singuri, cu noi înşine. Iar nos- talgia este parte a memoriei.

G.M.: Chiar dacă unul dintre personajele dvs. spune, dacă-mi aduc bine aminte, că Dumnezeu ar trebui să interzică întoarcerea în timp, cu voia dvs., vă propun să ne întoarcem puţin spre începuturile trilogiei… Când aţi descoperit tema, cât de importantă a fost documentarea şi de ce aţi dorit să scrieţi primul volum numit „Sectanţii”? Ulterior, a existat şi nevoia sau tentaţia rescrierii, fie şi una parţială, pentru anumite fragmente?

V.E.: Da, personajul meu spune asta pentru că e cumva o obsesie a lui: întoarcerea în timp presupune munca cu memoria. Memoria este unul din elementele cheie în trilogie. Sau, mai degrabă, e obsesia autorului? Deseori această obsesie e dureroasă, răvăşitoare, ridică multe semne de întrebare şi produce disconfort. Pe alocuri şi o plăcere stranie. Trecutul pentru mine este o materie de lucruri importantă. Dar un trecut care cumva este trecut prin prisma prezentului. Îmi place enorm de mult să plec în trecut să privesc înspre actualitate. Să mă uit dinspre începutul de secol XX la începutul de secol XXI este pentru mine o mare ispită, o mare provocare. Actualitatea arată mult mai clar, mult mai cuprinzător văzută de la distanţa trecutului. Văd firele istorice, cauzalităţile lucrurilor. Asta cumva încerc să fac cu ultima mea carte din Mica trilogie a marginalilor: Izgoniţii. Eu scriu despre lucrurile care mă frământă. La acest subiect am ajuns cumva frământat de un cumul de teme şi probleme. Încercam să caut răspuns la ele. Într-un astfel de proces am ajuns la această formulă: să privesc la temele şi subiectele mele dinspre grupurile marginale. De ce? Aşa cum privind dinspre trecut spre actualitate lucrurile apar mai clare tot aşa privind dinspre marginalitate, periferie temele capătă intensitate mai mare. E ca şi cum ai privi lumea printr-o lupă: unde vezi în detaliu problema şi tema pe care încerci să o desluşeşti. Privirea dinspre trecut şi dinspre margine este mai degrabă o tehnică narativă, de analiză, de povestire. Pentru că în trilogie sunt multe fire şi multe teme puse în discuţie. Fiecare carte are un cumul de teme şi subiecte. Marginalitatea şi trecutul însă sunt instrumentele care mă ajută să le descopăr, să le analizez, să le povestesc. Iar documentarea şi scrierea întregii trilogii a durat mai bine de cinci ani. Documentarea presupune text, analiză, arhive şi teren. Cu „sectanţii” se lucrează într-un fel, iar cu „bandiţii” în alt fel. Chiar dacă uneori au şi lucruri comune.

G.M.: Privind retrospectiv, atât aceste lucruri comune, dar şi diferite despre care aminteaţi mai înainte, puteţi alege şi mărturisi care dintre volumele trilogiei a fost mai uşor de scris, oare primul sau ultimul?

V.E.: Fiecare volum a avut propriile dificultăţi. Dar cred că cel mai uşor am scris Sectanţii, poate şi pentru că această comunitate o cunoşteam cel mai bine, am conexiuni intime cu ea, am o istorie de familie cu ea. Aici problemele mele erau de cu totul altă natură: cât spun, cum fac ca eroii să nu fie „identificabili” pentru că eu fac docu-ficţiune, nu o istorie „reală” a unei comunităţi. Adică eu lucram cu nişte prototipuri, însă în carte eroii sunt ficţionali, au altă viaţă. Combin mai multe tipologii. Funcţia cărţii mele nu e aceea a unei istorii reale. Eu urmăresc cu totul altceva. Cel mai dificil însă mi-a fost să scriu ultima carte. Poate şi pentru că era ultima şi aşteptările erau foarte ridicate după reuşitele primelor două. Mi-a fost greu să găsesc vocea şi stilul.

G.M.: În ceea ce priveşte scriitura, citez dintr-o cronică din „Timpul”, la primul dvs. volum: „Prima parte a trilogiei despre marginali ne înfățișează omul însetat de libertate, aflat pe drumul către un mod autentic de a fi. Marginalii par aici mai degrabă pretextul necesar pentru a surprinde scenariul eliberării de lanțurile puterii, ale majorității, ale acestei lumi – cea comunistă sau cea capitalistă, chiar mai acaparantă decât prima, crede autorul.” (George Bondor) Din această perspectivă, se poate spune că scrieţi un roman politic? Sau aveţi un concept personal, dacă am reţinut bine din ce aţi spus, „docuficţiune”?

V.E.: Da, genul hai să-l numim convenţional ficţiune documentară: docu-ficţiune. Adică am o temă, am un subiect, mă documentez şi împing totul spre ficţiune, dar păstrând multe elemente din domeniul documentaristicii, eseului, reportajului etc. Acest gen îmi permite să mă joc cu multe alte genuri, stiluri. E foarte ofertant pentru mine. Mă simt bine în el. Însă cărţile mele nu sunt romane politice, chiar dacă elementul politic este destul de prezent. În niciun caz ideologi- ce sau teoretice. Acolo e şi despre moarte, educaţie, viaţă, lege, suferinţă, bucurie. Adică încerc să rescriu multe teme mari, mituri biblice într-o cheie şi istorie actuală. Cum ar fi relaţia dintre viaţă şi moarte, bine şi rău, Cain şi Abel, într-o altă cheie. Sau tema celor doi fraţi gemeni, Iacov şi Esau, lege, binecuvîntare, blestem, război. Dar în cheia unor oameni din secolul XX, XXI. Aduse în regiunea noastră, în istoriile noastre de familie. Istoria „divină” este istoria noastră, nu „marea istorie” la care visăm. Roma şi Ierusalimul, centrul lumii, este locul unde ne-am născut noi. Eroii biblici sau ai altor cărţi sacre, eroii antici, zeii şi semizeii, sunt oamenii de lîngă noi.

G.M.: Volumele trilogiei dvs. au fost nominalizate şi au primit mai multe premii literare… Cât de importante sunt pentru dvs. astfel de semnale literare care arată că autorul însuşi nu este, totuşi, chiar un marginal al lumii literare româneşti contemporane?

V.E.: Premiile au o funcţie mai degrabă de marcare în câmpul literar, cultural. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Dacă premiile au autoritatea şi prestigiul unui premiu „autentic”, atunci ele au această putere de ierarhizare. În spaţiul occidental – la noi mai puţin – ele au şi putere de „a marketiza” o operă sau un autor. În câmpul cultural şi economic al simbolurilor cam aşa funcţionează. La noi, din păcate, instituţia premiilor a fost grav afectată de multele scandaluri (vezi cazul premiului Eminescu de la Botoşani) sau felul în care se acordă pe „filiaţii de grupuri” în anumite zone. Asta face ca premiile să fie privite suspicios. Un premiu poate avea o linie „politică şi ideologică” în spate, nu e o problemă. Marele premii au o astfel de „agendă” asumată. Un premiu însă nu trebuie să renunţe la aprecierea calităţii unei opere şi în niciun caz să nu se joace cu priorităţile de grup. Cînd interesele de grup sau de afininităţi de gaşcă prevalează atunci totul e pierdut. Asta distruge orice premiu. La noi coteriile au distrus nu doar premiile, ci au afectat puternic pînă şi cîmpul literar. În acest moment, cel mai solid premiu literar este cel acordat nu de breaslă, prin USR, ci de Observator Cultural.

G.M.: Ştiu că nu se cade să întrebi un autor, dar, totuşi, aveţi personaje preferate şi detestate din cărţile dvs.?

V.E.: Un autor nu are voie să-şi urască eroii. Eu îi iubesc pe toţi. Şi cred că mai am de lucru până voi reuşi un erou negativ semnificativ. Încă nu-mi iese aşa bine asta. Dar promit să muncesc mai mult.

G.M.: Există viaţă literară şi după scrierea acestei trilogii? Sau, mai exact spus, ce va scrie mai departe autorul Vasile Ernu?

V.E.: O, da. Eu am în lucru permanent multe manuscrise. Am acum în lucru cel puţin trei cărţi. Mă gândesc la ele, scriu la ele. Nu am avut niciodată criză de idei. Am doar criză de timp. Am o carte despre adolescenţă şi bătrâneţe: cumva două perioade prinse într-o carte poate din două părţi. Mă interesează această experienţă a adolescenţei şi începutul bătrâneţii. Am o carte despe moarte: ritualurile morţii mai degrabă. Cum se moare azi? Despre ce vorbesc oamenii cînd vorbesc despre moarte? Mă mai interesează câteva texte din Vechiul Testament: aş vrea să repovestesc în limbaj actual cărţile micilor prooroci care sunt sfâşietoare. Am destule în lucru: nu mă plictisesc.

G.M.: În final, vă propun, aşa cum fac de obicei, un scurt fragment pe care l-aţi recomanda unui autor de manual de limba română pentru liceu sau unui cititor care nu a citit niciodată un rând din Vasile Ernu…

V.E.: Izgoniţii (Fragment din capitolul de început: Memorie şi uitare) Cînd eram mic, ai mei mă puneau să citesc şi să comentez cărţile Vechiului Testament, ale Torei, ale Talmudului, pentru că ei se considerau „popor al Cărţii“. Trebuia să ştiu să citesc şi să înţeleg ce citesc. Cărţile erau dificile pentru un copil. Însă aveau partea lor frumoasă, cu aventuri, cu istorii de viaţă ale unor eroi care în capul meu căpătau forme fantastice. „Pământul Făgăduinţei“ arăta în mintea mea ca un soi de Rai plin cu eroi, jucării şi dulciuri, în care eram alături de toţi cei dragi. Acolo întâlneam şi lucruri pe care nu le înţelegeam defel: poveşti stranii, confuze şi chiar înfiorătoare. De ce mă puneau ai mei să citesc regulat aceste cărţi doar ei ştiu. Cu siguranţă nu mi-au dăunat cu nimic. Aşa cred acum. Puteam citi tot, dar erau câteva pasaje insuportabile. Undeva prin Geneza. Îngrozitoare. Erau acele pasaje fără noimă în care sunt înşiruite nume vechi şi care constituiau capitole întregi. Numai nume. Nume, nume şi iar nume. „Iată spiţa neamului lui Ismael, fiul lui Avraam, pe care-l născuse lui Avraam Egipteanca Agar, roaba Sarei. Iată numele fiilor lui Ismael, după numele lor, după neamurile lor: Nebaiot, întâiul născut al lui Ismael; Chedar, Adbeel, Mibsam, Mişma, Duma, Masa; Hadad, Tema, Ietur, Nafiş şi Chedma.” Şi o ţineai aşa pagini întregi. Nu se mai terminau. Iar eu trebuia nu doar să citesc aceste liste interminabile, ci să le şi interpretez. Nu aveam răbdare. Noroc de bătrînul exeget care avea grijă de mine şi care mi-a dat un sfat: să fii atent la micile comentarii, rare, dar importante, care apar pe lângă listele nesfârşite de nume. Ele dau sensul acestor înşiruiri. De exemplu: „Avraam a dat lui Isaac toate averile sale. Dar a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale; şi, pe când era încă în viaţă, i-a îndepărtat de lângă fiul său Isaac înspre răsărit, în ţara Răsăritului“. Despre ce erau aceste liste interminabile? Ce vrea să ne spună Cartea cu ele? E foarte greu de memorat şi de înţeles. Şi citeam, şi tot citeam. Ei bine, aveam să înţeleg mai târziu: aceste liste sînt despre memorie şi despre uitare. Sunt un ritual de aducere aminte: cine de unde vine, unde se duce şi de ce se duce unde se duce. Acesta era unul dintre cele mai folosite ritualuri de luptă cu uitarea. Dar mai era unul. Era acea „piatră de aducere aminte“. Nu era însă singura piatră. Mai exista o piatră. În fiecare an, primăvara, când începeau muncile câmpului, începea şi „sezonul cimitirelor“. La ţară, bătrânii merg regulat la cimitir, ca în propria ogradă sau grădină: strâng iarba uscată, fac curăţenie, pun flori noi, dau cu var tulpinile copacilor, vopsesc masa şi gărduţul. Fac toată această muncă de întreţinere a mormintelor celor dragi de cîteva ori în fiecare an. Nu e uşor pentru ei. Natura este nemiloasă: iarba creşte, materia din care sunt făcute lucrurile se sfarmă, se dizolvă în timp. Până şi metalul rugineşte. Timpul şi natura au grijă să distrugă, să ducă tot în uitare. Doar nişte bătrâni au grijă cu încăpăţânare să li se opună. Cînd eram mai tînăr, nu înţelegeam nimic din această muncă inutilă şi epuizantă. Pentru ce? De ce? Cu ce folos? Mi se părea că seamănă cu citirea listelor interminabile de patriarhi cu toţi copiii, nepoţii şi strănepoţii lor. Total inutilă. Ce ascunde toată această poveste, ritualul îngrijirii unor morminte invadate de buruieni? Un anumit fel de a menţine memoria vie. De a o întreţine. E memoria omului simplu şi sărac. Singurul lui fel de a menţine amintirea vie sunt aceste munci cotidiene, deloc uşoare şi deloc comode. Memoria este întreţinută prin aceste greutăţi şi munci ritmate. Dacă nu le ai, ele trebuie inventate. Doar aşa poate fi menţinută memoria celui simplu care nu are alte mijloace. Altfel, intervine uitarea. Iar „în viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea“. Uitarea este unul dintre ele. Mama plivea mormîntul tatei. Acum îl are şi pe al fratelui. Mai are părinţii. Cele două rânduri de părinţi. Mai are fraţi şi multe rude apropiate. Trei generaţii se odihnesc aici, pe câmpiile Bugeacului. An de an, mormintele trebuie îngrijite. Nu e deloc simplu, la vârsta ei. Mai ales în sudul torid al Bugeacului. Dar memoria are un preţ. Ea trebuie întreţinută, altfel uităm şi murim. Mormintele sînt foarte diferite. Avem mormintele pravoslavnice, majoritare: cu cruci impunătoare de lemn sau piatră. Avem mormintele „sectanţilor“, despărţite de celelalte printr-un drum prin mijlocul cimitirului, pentru că nu pot sta alături. Aceste morminte nu au cruce, ci doar nişte mici postamente sau pietre funerare pe care, pe lângă nume, data naşterii şi data morţii, este scris de obicei un verset din Biblie. De ce nu au cruce? E o poveste lungă – pentru că ei vor să poarte crucea altfel. Aici mai sunt cîteva pietre funerare, vechi. Foarte vechi. Plasate departe, în capătul cimitirului, separate cumva de celelalte două grupuri. Cînd eram mic, mă fascinau literele scrise acolo. Steaua care aducea cu cea comunistă, dar nu era comunistă. Erau atât de vechi, încât până şi culoarea pietrei lua culoarea pământului şi a ierbii. Erau atât de vechi, încât aveam impresia că nu mai sînt morminte, ci fac parte deja din natură. Mi se părea că acele pietre funerare cresc direct din pământ. Erau atât de diferite de celelalte, „ale noastre“, încât nu-mi puteam nici măcar imagina cui aparţin. Ele aparţineau unui trecut care aproape că nu mai avea memorie. Nu mai erau pietre de aducere aminte, ci mai degrabă pietre de uitare. Erau nişte pietre funerare care ne aminteau că am uitat ceva important, dar nu ştiam ce. Mama avea grijă şi de ele. (….)

Cum am aflat că există Vasile Ernu şi de Sectanţii, Bandiţii, Izgoniţii

Un text de Natalia Onofrei / DE BOOKHUB.RO ÎN 16 MARTIE 2020

Trebuie să fiți de acord cu mine că reclamele de pe net și de oriunde aiurea sunt extrem de enervante – nu te lasă să trăiești și să bântui liniștit prin spațiul virtual, îți sar în față când vrei și când nu vrei, dar niciodată n-ai să vezi ce trebuie și n-ai să afli ceva util. Televiziunile și emisiunile lor pseudoculturale, cu mici și rare excepții, nu te informează ci numai creează curente de (ne)gâdire.  Cărți? Sigur că da! Despre nenumărate cărți inutile aflu în fiecare zi – cum să mă spăl pe dinți, cum să cuceresc un bărbat, cum să părăsesc un bărbat, cum să fiu fericită, cum să slăbesc, să mă îngraș, cum să-mi dau demisia și alte prostii despre care cineva chiar s-a obosit să scrie cărți întregi. Dar n-am auzit de Sectanții și nici de trilogia marginalilor până de curând. Mi-a trimis cineva întâmplător un linc cu o postare de-a lui Vasile Ernu care pomenea despre trenul cu care a venit în România pe 29 septembrie 1990, adică același cu care am venit și eu, în aceeași noapte. Până atunci, vreo două luni în urmă, nu auzisem de el. I-am cotrobăit contul din rețea, am dat de cărțile lui…

Le-am citit și m-a înghesuit nevoia să vorbesc despre ele (pentru că este conțăranul meu, recunosc) din punctul meu de vedere, absolut neprofesionist, personal și subiectiv. Băiatul acesta, Vasile Ernu, astăzi ajuns cineva pe la București, a scris niște cărți șocante aproape, despre care mă întreb de ce nu au fost subiect de dezbateri publice pentru că am putea schimba datele din calendar cu unele actuale și am putea  identifica ușor alți „sectanți”, alți „izgoniți” și alți „bandiți” pe loc.  Mă întreb cum e posibil ca eu să nu fi auzit de el, dat fiind că se găsește acolo unde se găsește acum și, mai ales, cu rețelele de azi?

Voi începe cu Sectanții și voi lăsa ce e mai bun și mai frumos la sfârșit.

Sectanții (de la doi pași de casa mea)

Voi spune din start că această carte vrea să ne aducă la cunoștință lucruri prea puțin știute sau nu așa cum s-au întâmplat ele în realitate. Nu știu cum au perceput cititorii din România informațiile detaliate despre sectă și despre viața basarabenilor în Imperiul rus însă cred că ar fi trebuit să zdruncine multe credințe, convingeri și legende false despre Basarabia.

Două aspecte esențiale are Sectanții: în primul rând informații istorice despre Basarabia, detalii din viața cotidiană a tuturor basarabenilor sub toate regimurile și al doilea aspect –  secta cu filosofia și modul ei de viață intern și în raport cu lumea exterioară și Puterea.

La capitolul informații aflu din carte că Vasile s-a născut în sânul unei secte în Bugeacul Basarabiei (zona cea mai de sud), sectă care își are rădăcinile în rascolnicii provenți din pravoslavnici și evreii mesianici (un soi de protestanți iudaici), influențați puternic de protestanții germani și abia după aceea de către cei americani și englezi. Strămoșul familiei din partea tatălui, însă, era român curat, venit din Ardeal.

Dacă vreți să citiți despre dizidența adevărată – această carte trebuie s-o citiți.  Este povestea familiei sale care se împletește cu documentarea serioasă a istoriei sectei și a luptei absolut eroice și utopice purtate insistent de aceasta, luptă unică în felul ei în încercarea de a salva lumea, obsesie care nu-i părăsea pe membrii sectei nici la înmormântări. Fără să provoace o discuție teologică sau ideologică de orice fel, Vasile ne dă amănunte care nu se găsesc nici într-o carte de istorie. Vă plângeți de falsele istorii scrise de învingători? Ei bine, sunt de acord. Aveți ocazia să acoperiți niște găuri și să corectați multe detalii dacă citiți Sectanții.

Veți afla că în Basarabia existau zeci de naționalități pe kilometrul pătrat de foarte multă vreme în urmă și multe religii, iar limba a fost una hibridă dintotdeauna, mai ales în zona noastră, în Bugeac, până la Ismail, la gurile Dunării.

În legătură cu secta și raportul ei cu lumea exterioară veți afla că cel mai mare rău pe care l-au trăit acești oameni a fost sub stăpânirea românească, când i-au pus să-și îngroape morții în cimitirul animalelor ca să nu „spurce pământul”, li s-au interzis adunările și îi obligau să se boteze. Veți afla că Stalin, băgându-i în pușcării doar i-a întărit, în opinia lor, i-a înmulțit și i-a răspândit, căci ei nu pierdeau oportunitatea de a înființa o nouă comunitate în lagărele de muncă silnică, în orice cătun din fundul Siberiei sau munții Caucazului; veți afla că au știut să treacă marea foame de după răzoi uniți, mai uniți decât toți ceilalți!

Sectanții conține informații șocante despre evenimente care nu apar în cărțile de istorie detaliat, iar în manualele școlare sunt absente. Spre exemplu, o familie extinsă de sectanți din zona Tiraspolului, Kovaliov pe numele lor, s-au îngropat de vii cu tot cu copii – 25 de persoane în total, în semn de protest față de puterea imperială rusă care anunța un recensământ amănunțit al persoanelor și bunurilor. Ernu nu aduce în discuție vreo explicație rațională sau o justificare în spijinul  acestui gest radical, însă ne sugerează subtil și ne face să înțelegem că erau niște oameni extrem de determinați și cu voință de fier.

Ce nu știam nici eu, crescută cu vreo două sate mai la deal, era faptul că încă de o sută de ani în urmă membrii acestei secte își învățau copiii să citească, să cânte măcar la un instrument muzical și că studiau Biblia în comunitate de cinci ori pe săptămână, în timp ce țăranul moldovean, bulgar, găgăuz și alții au atins culmile academice cu „patru clase la români”, pomenite cu mândrie dar și cu multă durere, amintindu-și bătăile crunte practicate atunci în școli. Sectanții nu puneau gura pe acool, nu dansau și nu-și lăsau niciun bătrân de izbeliște niciodată. Copiii lor nu făceau mare distincțe între Avraam, Iacov, Isac și propriii părinți – atâta respect le purtau, nici mai mult, nici mai puțin.

O lume care, după ce afli despre ea, te face să te întrebi tu cu ai tăi unde erați și ce făceați între timp. Eu am crescut la o azvârlitură de băț de ei și acum aud pentru prima dată de existența lor. De ce a fost atât de secret? Iată o întrebare pe care aș ști cui să i-o pun abia astăzi.

Cartea conține nenumărate detalii din viața acestei comunități, despre cele mai importante practici, despre educația strictă în comun a copiilor, despre căsătorie, despre înmormântări și despre felul în care tranșau orice problemă nouă apărută din partea statului sau a celorlalți cu ajutorul textelor biblice – acolo și numai acolo se găseau toate răspunsurile și doar așa se luau în unanimitate decizii de  la care nu se abăteau iar dacă cineva îndrăznea, era  excomunicat.

Un detaliu dureros al amintirilor, de care n-aș putea spune că sunt chiar străină, în sensul că am asistat la ceva similar, este perdaful, prelucrarea pe linie de partid de care aveau parte copiii de mici la școală din partea dirigintelui sau a învățătorului. O umilință cumplită căreia copiii de sectanți au învățat să-i facă față devreme. În pasaje asemănătoare legate de biserica pravoslavnică, de obiceiurile celorlalți, de băutură sau petreceri, străbate un ușor subiectivism al autorului pe care îl echilibrează în final.

Astăzi membrii sectei sunt aproape pierduți nu din cauza persecuțiilor – acelea i-au întărit și conservat, așa cum se întâmplă cu orice grup căruia îi este amenințată integritatea, ci din cauză că au primit libertatea de a alege spiritualitatea și pe cea de a poseda bunuri. Bătrânul lor patriarh le spunea că acesta e cel mai mare pericol: când ți se dă ceva! Când ești persecutat, arestat și deposedat de ce crezi că ai, poți fi liniștit, e o stare de normalitate. Să-ți faci griji când ți se dă!

Veți afla că au copiat tone de biblii manual în secoul XX și au făcut contrabandă cu Scripturi pentru că nu se găseau, au acceptat să depună doar două jurăminte în viața lor – al lui Hipocrat și cel militar, nu au intrat în Partid și nu au fost dărâmați pentru că nu se temeau de nimic – ce poți să le faci unor oameni care nu țin la lucruri materiale și nu se tem de moarte??? Cum să-i constrângi?… O lume paralelă la doi pași de mine despre care nu știam nimic.

Descriind evoluția și slăbirea sectei, Vasile ne strecoară în text, pe lângă informații, multe reflecții filosofice ale patriarhilor și membrilor simpli ai comunității, dar și unele proprii. De fapt, cartea e plină de ele. De asemenea, pe niște pagini bune ne vorbește despre pastori și abilitățile lor oratorice excepționale, despre forța lor persuasivă.

Sectanții este despre o filosofie de viață a unei comunități restrânse și oprimate de Puterea oficială dar și de către cea bisericească pravoslavnică, o filosofie de viață extrem de strict reglementată, bazată pe austeritate și modestie și care se ghidează exclusiv după cărțile sfinte, una care ignoră perseverent autoritățile și urmărește doar mântuirea și salvarea proprie dar și a celorlalți aflați pe căile unei credințe greșite.

Vasile Ernu, pe lângă documentarea serioasă, reflecțiile filosofice și amănuntele vieții cotidiene, referirile la amestecul fermecător de limbi – bulgară, idiș, rusă și grai moldovenesc – din Bugeac (pe acestea le ador), are și pasaje absolut artistice și își dezvăluie propriul spirit caracterizat de imensitate și întindere – spiritul slav. Printre fragmentele mele preferate de natură literară este cel în care descrie culorile, vremea, soarele și mirosurile toamnei. Culorile acelea fierbinți, cleiul roșu de must de pe degete, soarele pieziș, dar încă puternic al toamnei și mirosul… Ah! Mirosul acela ușor înțepător de must abia dat în fiert și tescovină fermentată amestecat cu fumul curățeniei de toamnă din grădini care cuprinde satele Moldovei prin septembrie! Uruitul butoaielor pe drugi opărite cu frunze de nuc, viespile lacome care fură și cară dulceața mustului… V-am avertizat, sunt subiectivă… Citiți și vă desfătați și voi!

Cartea e plină de informații de nișă, de amintiri subiective, de înțelepciunea bătrânilor sectanți, de frământările și de întrebările vlăstarului plecat în lume, întrebări fără răspuns… Dar cel mai important și mai valoros lucru al acestei scrieri, în opinia mea, este surprinderea spiritului locurilor și-al comunităților, al Bugeacului de pe vremea Imperiului rus, dar și din vremea statului sovietic, a atmosferei rurale moldovenești unice, coservate și mult dezvoltate, spre surprinderea tuturor.

Eu n-am putut s-o las din mână – 365 de pagini în trei zile.

Izgoniții (unde am simțit că a muncit mult)

N-am citit cărțile în ordinea apariției lor, așa am ales și am simțit eu s-o fac. Așadar, să vă zic ce înțelege țăranca din a doua carte despre marginali.

Care este primul gând, acum că am citit-o? Nimic nou sub soare! Iată la ce m-am gândit – că timpul e o roată care se învârte iar noi suntem niște hamsteri prinși înăuntru. Lectura acestei cărți îi poate lumina pe mulți în ceea ce privește  vremurile actuale, dar și în legătură cu cele de dinaintea Pogromului – conține fragmente de istorie ale bunturilor (revoltelor) populare de la Roma antică, evul mediu și momentul acțiunii din carte.

Vasile Ernu s-a documentat mult și cu atenție despre evenimentele și mișcările sociale de la sfârșitul secolului XIX, începutul lui XX. Povestește despre Pogromul de la Chișinău asupra evreilor, urmărește traiectoria a doi tineri salvați din mijlocul nenorocirii, doi frați – unul aderă la sionism iar sora o ia pe calea revoluționarilor eseri, socialiști, în fine, ne povestește despre toate mișcările revoluționare ale vremii.

Dar cum este cartea? Evenimentele le afli din arhive, le povestești, pot fi reale sau nu, conform documentelor la care ai avut acces dar cum faci cartea? Cei care n-au încercat să scrie niciodată poate își închipuie că ai în față un vraf de materiale și începi să înșiri ce ai găsit acolo. Însă nu e lucru ușor să concepi un roman despre vremuri apuse în care n-ai trăit, n-ai trecut pe străzi, n-ai văzut mersul și portul oamenilor, nu le-ai auzit vorba, accentul, amestecul unic de idiș, rusă, grai moldovenesc, bulgară, găgăuză și tot ce se mai vorbește prin Basarabia de sute de ani, dacă nu le-ai auzit muzica și stilurile de interpretare… Cred că a fost o mare provocare și o mare bătaie de cap să învie atmosfera și spiritul acelor vremi doar din hârțoage îngălbenite, fără martori în viață ai evenimentelor.

Cartea are o descriere fabuloasă, fermecătoare, literară a orașului Kișnev, actualul Chișinău, un oraș de la marginea imperiului rus, aflat la „dracu-n praznic”, cu cele două cartiere ale sale – săraci și bogați, evident. Nu am cum să vă dau fragmente pentru că m-aș lungi prea mult însă vă pot spune că simți mirosul orașului și-i tragi colbul drumului în plămâni, simți că te bate soarele în cap și-ți vine să cauți o umbră când citești descrierea lui Ernu. Și auzi muzica din cârciumi…

Vasile ne descrie hainele epocii, muzica (o să mă opresc îndată la asta), organizarea socială, statală, dar și cea underground, unde mita și corupția erau o instituție paralelă cu Fiscul; ne povestește despre relațiile interetnice, dă și multe date statistice din care puteți afla că orașul era populat în cea mai mare parte de ruși, o altă mare parte de evrei și foarte puțini moldoveni și alte minorități.

Găsiți în carte amănunte despre felul în care opinia publică era manipulată exact ca în sfânta zi de azi și se isterizau masele cu ajutorul presei – un zvon adus pe paginile unui ziar devine o știre – iată ceva cunoscut nouă foarte bine.

În fiecare capitol aflăm despre particularitățile vremurilor – descrierea vestimentației și a semnificației ei sociale, despre snobism, despre meserii, despre relațiile și deosebirile interetnice dintre săraci în paralel cu cele dintre bogați și despre puterea banului care le șterge pe toate – nimic nou sub soare, v-am zis. Multe amănunte despre venituri, case, mobile, ritm de viață și școală…

Capitolele despre tineri sunt impresionante – Ernu face o comparație care mi-a mers direct la inimă despre marea prăpastie dintre mentalitățile și aspirațiile generațiilor – este, zice Vasile, ca diferența dintre icoana lui Rubliov (sfânta treime) și pătratul lui Malevici – adică un pătrat negru pe o pânză.

Dacă tot am ajuns la metafore și descrieri, trebuie să vă spun că îi plac și construiește unele inedite și vii, fără clișeele și automatismele cunoscute pe care le-am întâlnit în multe cărți. Știu că mă lungesc dar vreau să vă dau două sau trei fragmente.

Despre țărani: „Țăranii basarabeni erau precum covorul modovenesc negru cu verde, stropit de roșul sângelui, pe care toți își țineau cizmele, bocancii, pantofii…iar el avea bunul simț să-i țină pe toți fără să se rupă.”

Despre natură și muzică: „Toamna, viața și veselia, acest verde intens intrau într-un proces de descompunere, însă o descompunere de o frumusețe aparte. Era asemenea muzicii care se auzea în unele crâșme: muzică moldovenească locală, îmbrăcată într-o tandrețe rusească și o jale orientală evreiască.”

Despre limbile vorbite: „Evreii din regiune vorbeau limbile locale și în special rusa într-un mod care păstra idiomul idiș. Fraza rostită de evreu în rusă nu era neapărat o traducere mot à mot, ci o calchiere. Însă o calchiere jucăușă care cunoștea și nuanțele limbii ruse. Acest tip de joc lingvistic a dus nu doar la schimbarea stilisticii și gramaticii, ci și a sintaxei limbii ruse vorbite de comunități întregi. În foarte scurt timp, o mulțime de astfel de fraze au început să facă înconjurul imperiului, devenind un fel de citate.”

Teotea Pasa, mătușa de o sută de ani, stabilită la Istanbul:

„- …acum se întâmplă ceva cumplit. Noi ne îndrăgosteam de anarhiști și luptam pentru emancipare și drepturi, iar nepoatele mele și toată generația lor se îndrăgostesc de fundamentaliști islamici gen ISIS. (…) Cum e posibil ca bunica să fie anarhistă emancipată iar nepoata islamistă fundamentalistă? Undeva am greșit profund…”

Despre expresiile pomenite mai sus. Nu mă pot abține și trebuie să vă spun despre una pitorească – moldovenii le folosesc pe toate și în ziua de azi, sunt extrem de colorate și eu sunt moartă după ele!

Una măcar: ștob tî zdoh! Чтоб ты здох! Adică „să zdohnești!” Un blestem. Sau, cum zice Vasile, în varianta mai amplă: să dea Dumnezeu să zdohnești! Voi știți cum sună când spui „Ștob tî zdoh”??? Habar n-aveți! Sună fantastic și spune încă o mie de lucruri pe lângă aceste două cuvinte! Dar știți ce înseamnă să zdohnești? Să crăpi înseamnă. Nu să mori, ci să crăpi dracului, să dispari de printre vii! Acest cuvânt are o nuanță unică și intraductibilă. Când te întreabă cineva de ce bat clopotele, nu spui că a zdohnit cutare, Doamne ferește, spui că a murit. Știți când spui „să zdohnești!”? Când vine săptămânal polițaiul sectorist să-și ia mita de la tine, ca un rachet ce este el, apoi se face că a uitat și mai vine încă o dată – atunci spui „ștob tî zdoh!” – e un blestem de o culoare aparte. Sau când îți mor găinile – atunci spui cu năduf, cu regret, dar și cu revoltă amestecată cu ură: zdohnesc găinile, a dat boala în ele! Oamenii normali nu zdohnesc – ei mor.

Țin neapărat să pomenesc un fragment  care mă unge pe suflet pe mine, despre bunică-sa, si pot spune cu mâna pe inimă: je suis bunica lui Vasile Ernu, Baba Bătrâna mea este una și aceeași cu bunica lui Ernu. Iată: «Bunica mea s-a născut înaintea „materialismului dialectic”. (…) Primul lucru pe care l-am învățat de la ea este următorul: nu există gunoi. (…) Era o adevărată „alchimistă” a obiectelor și hainelor. (…) Pentru ea, haina avea zece vieți, iar „zgârciul” (elasticul) trebuia neapărat scos. Era ceva foarte prețios pentru ea. De nasturi nu mai zic. Așa ceva nu se dădea. Cât despre fermoar, pentru ea era ceva hi-tech. Ceva de viitor. (…) Orice lucru nou apărea în casă era pedepsit. (…) Cârpea toate hainele, dar le cârpea atât de bine, că păreau noi. Mai organiza cu prietenele ei din „epoca preindustrială” tot soiul de clăci în care povesteau, citeau, cântau și întruna reparau ceva. Fascinant era țesutul covoarelor. (…) Bunica era din lumea puristă-austeră-protestantă… (…) Ah, amintirile din vremurile în care nu exista gunoi…»

Cartea cuprinde și reflecții filozofice personale sau puse în gura personajelor care poartă dialoguri argumentate, unele rostesc adevărate discursuri, perle oratorice persuasive.

În esență, pe lâgă detaliile istorice de ordin administrativ, social și politic, cartea este una despre izgoniți la propriu și la figurat – evreii pe de o parte, fiindcă nu aveau acces la pământ, la afacerile din agricultură, la centrul Imperiului și în cercurile elitelor decât de la o anumită avere în sus iar pe de altă parte tinerii – izgoniții din viața adulților aristocrați sau tradiționaliști di toate păturile sociale. Izgoniții lui Ernu este de fapt povestea răzvrătiților.

O categorie aparte a răzvrătiților din acestă carte o reprezintă femeile, cele care nu apar decât scurt și impersonal în Sectanții.  Sara, o tânără evreică din pătura de jos care se ridică, este un personaj central aici. În ea aș identifica tripla izgonire sau marginalizare: prima este cea din partea comunității proprii, a familiei tradiționale evreiești unde avea un rol limitat ca femeie, stabilit de către bărbați; a doua perspectivă este cea a femeii în general în acele vremuri și cea de-a treia – a evreului în cardrul unui imperiu majoritar pravoslavnic.

Sentimentul pe care l-am avut pe parcursul întregii lecturi a fost iminența unei catastrofe care în mintea mea se traducea prin revoluție zadarnică, lucru pe care mi-l confirmă într-un fel la sfârșit mătușa de la Istanbul, cea cu nepoatele îndrăgostite de fundamentaliști islamici, strănepoatele anarhistei Sara…  cerc închis cu o ironie și-un cinism de care e în stare doar viața, noi fiind incapabili să inventăm așa ceva.

 Concluzie: Vreți să cunoașteți Basarabia? Ați găsit o carte potrivită! Noi nu suntem decât ceea ce suntem și am devenit în timp, nici mai mult, nici mai puțin. Ca să-l parafrazez tot pe autor care a spus că educația sectantă te urmărește toată viața, indiferent cât nu te-ai chinui să scapi de ea, spun că poți pleca din Basarabia dar nu pleacă Basarabia din tine, oricât de mult n-ai încerca să te integrezi în altă parte. Personal, nici nu cred că ar trebui să ne integrăm neapărat undeva, ci găsesc mai prețios lucru să-ți accepți smerit soarta și să te porți așa cum ți-a fost dat. Asta simt la el când îl citesc și asta simt și eu – acolo sunt rădăcinile noastre din care ne tragem puterea și n-avem voie să refuzăm acest dar… Vreți să aflați despre Pogromul de la Chișinău și niscaiva istorie? Ați găsit o carte potrivită! Vreți literatură, vreți metaforă inedită, reflecții filozofice, personaje istorice sau pitorești, descrise cu talent? Ați nimerit!

Bandiții (preferata mea)                                                                                                                

Știu că experții și specialiștii au spus că Izgoniții este cea mai bună carte a trilogiei, că este cea mai nu știu cum, dar eu nu sunt expertă, nu sunt critic literar, nici istoric ori filosof, nici scriitor sau cine știe ce cunoscătoare și nu simt nevoia să fiu de acord cu ei. Am mai spus și repet – vă vorbesc despre cărțile lui Ernu din perspectiva unei țărănci din colbul Moldovei. O carte, în opinia mea, trebuie să aducă desfătare cititorului, indiferent de natura sa – literară sau științifică. Dacă lectura este un chin și o corvoadă, o arunc încolo de carte, oricât de mult n-ar lăuda-o criticii!

Bandiții este cartea de dincolo de bine și rău. Nu are eroi de niciun fel pentru că nu vorbește despre fapte bune, glorioase sau rele și odioase ci numai despre oameni așa cum sunt ei, pe drumurile și în locurile în care i-a pus viața, acelea care le fuseseră pregătite.

Cine se așteaptă să găsească între aceste coperți povești despre spargeri de bănci, jafuri spectaculoase, lovituri celebre, prostituție la nivel înalt sau omoruri la comandă să se potolească! Va găsi cel mult trei degete retezate curat, cu barda, fără sânge pe pereți și fără lacrimi.  Să nu vă așteptați nici la bandiți „buni”, eroi ai filmelor americane de la Hollywood, nu vă așteptați să aflați că sunt haiducii care fură de la bogați și dau la săraci! E despre hoți în lege – воры в законе, oamenii care nu fac altceva în viață, nu muncesc și nu se supun nimănui, cei care-ți pun cuțitul la gât și-ți cer banii sau viața, despre hoți de buzunare, cartofori, matroane, despre asasini profesioniști, pușcăriași cu vechime, bătăuși, cuțitari cu meserie și toată flora și fauna lumii interlope dar nu a celei pe care o cunoaște cititorul român. Nici pe departe!

Atunci despre ce fel de hoți este Bandiții?

Vă voi spune că numai aparent e o carte despre interlopi însă, în realitate, e filosofie de la cap la coadă! Nu vă speriați! Vasile Ernu nu vă scoate părul prin căciulă cu vorbe neînțelese și exprimări academice, alambicate, așa cum ar face alți intelectuali ai neamului ca să scoată în evidență studiile lor de sociologie, filosofie sau altele. Stați liniștiți din acest punct de vedere căci stăpânește arta de a fi profund, complicat și filosof prin cuvinte simple, omenești. Se știe că nimic nu e mai greu și mai complicat pe lume decât să rămâi simplu.

Ce conține cartea?

În primul rând ne plasează în sudul Basarabiei, în colbul adânc, fin și fierbinte al Moldovei, colbul nostru moale și vindecător de suflet, în locurile și clima în care doar „oleandrii, oamenii și măgarii rezistă”, spațiul sovietic imens și Odessa despre care la noi se spunea „Oдесса мать, Ростов отец” – adică Odessa ne e mamă, iar Rostovul tată. Vasile se pricepe la descrieri colorate prin comparații neașteptate, detaliate și asociate cu mirosuri și sunete, indiferent dacă poartă cititorul pe bulevarde, pe la petreceri simandicoase, prin cartierul șmecherilor din Odessa, Moldovanca, prin case conspirative, saloane obscure de tatuaj ale blatarilor, bombe de cartier, bordeluri cu femei versate ce se mulează deopotrivă pe milițieni, funcționari, politicieni, amărâți de la ei de-acasă și hoți în lege sau dacă te plimbă printre barăcile cerșetorilor unde te poate aduce în stare să vomiți…

După aceea, cartea conține oameni. Dincolo de bine și rău, dincolo de orice judecată lumească – mulți oameni, multe feluri de oameni, toți vii și toți cu o filosofie de viață clar conturată. Toți bandiții lui Ernu trăiesc după un cod de legi nescris dar cunoscut și respectat la sânge iar esențială în această scriere este filosofia de viață a fiecărei categorii de hoți și a fiecăruia luat în parte.

Dacă Sectanții a fost cartea despre oamenii care ignoră cu desăvârșire statul, se răzvrătesc ocolindu-l și încercând să-i salveze pe toți întru mântuire iar Izgoniții a fost despre tinerii răzvrătiți împotriva generațiilor anterioare și a ordinii sociale, dornici să aducă mai binele (!!!) pentru toți, cu Bandiții răzvrătirea este totală. Ei nu doresc mai binele nimănui în mod special dar consideră că îl aduc, amintindu-le fraierilor (celor de rând, ca noi) că s-au autodresat și nu mai sunt decât niște animăluțe în lesă dar și niște prefăcuți. Căci tot ce are, tot ce spune și tot ce face omul este pentru a-și nega, a-și ascunde și a-și înfrâna adevărata natură, pretinzând că este altceva, ceea ce printre bandiți este un păcat de moarte. Veți avea parte de discursuri spectaculoase în acest sens.

Profesorul – unchiul autorului, un mare hoț, blatar, al vremurilor sale, ar putea fi categorisit drept un mare intelectual, cunoscător al Scripturilor și al celor mai importante tratate de educație, istorie și filosofie. În gura lui Vasile pune discursuri excepționale și fraze memorabile, aforisme iar cel mai des citate din Biblie. Despre puterea faptelor în dobândirea autorității: „Ascultă ce zice Iacov: „ …Arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele. Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii cred… și se înfioară! Vrei, dar, să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?”

Despre educație: „Părinții și copiii vorbesc puțin între ei. Tot mai puțin. Până și câinele aude mai multe cuvinte decât aud copiii de la părinții lor. (…) și, când le aud, sunt reguli, ordine, negații. NU – asta aude cel mai des un copil de la părinții lui. (…) Copiii sunt crescuți prin negație și ordine.”

În realitate, toată cartea lui Ernu este despre regulile parcului uman, ruperea de naturalețe, încorsetarea, limitarea și interzicerea tuturor pornirilor naturale omenești. Despre disimulare avem un discurs excelent – cel despre haine, goliciune, tatuaje și aparențe, despre uniformele care împart lumea, unde rochia de lux este o uniformă ca și zeghea unu zec (pușcăriaș). Ceea ce ai ascunde ceea ce ești.

În aceeași cheie cartea are un capitol despre limbă și limbaj, in special cel al hoților – fenea. Cred că este unul dintre capitolele mele preferate. O temă bună pentru meditație și aceasta.

De o profunzime deosebită se dovedește și matroana bordelului care spune: „Bordelurile au fost și vor fi întotdeauna. Ele au fost pe vremea Faraonului și pe vremea lui Constantin cel Mare, au rezistat și sub Napoleon, și sub toți țarii ruși, și din vremurile păgâne știm de „Curva Babilonului”. Bordelul a rezistat și în epoca creștină și chiar în vremurile inchiziției (…) În general, bordelurile dispar nu când societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul când totul se transformă într-un bordel mult mai mare…”

Țin să vă citez neapărat și din înțelepciunea asasinului prins între cuțit și icoană: „Noi venim și vă punem singura și ultima întrebare metafizică și religioasă: banii sau viața? Noi, asemenea lui Hristos, întrebăm unde îți este comoara. Comoara ta e acolo unde îți este inima. Noi însă punem întrebarea asta pe bune și în mod radical.(…) Noi nu te lăsăm să alegi cândva, cumva, când o să vină un timp al bătrâneții și înțelepciunii, ci acum, cu cuțitul la gât, te întrebăm: banii sau viața? (…) …după ce răspunzi corect la întrebare, începi să apreciezi viața…”

De fapt, cartea ne spune un lucru deosebit de înțelept: banditismul, prostituția și cerșetoria dau măsura umanității noastre… Gândiți-vă la asta.

Chiar și asasinii, țiganii hoți de cai și comercianți, hoții de buzunare, pictorii de tatuaje, cerșetorii, cuțitarii și cartoforii – toți cunosc și trăiesc strict după decalogul hoților sau al pușcăriașilor, după caz, și au o filosofie de viață precisă pe care și-o asumă deschis și de la care nu se abat sau îi paște decăderea din care nici teoretic nu se mai poate ridica nimeni. Vasile Ernu le atribuie cuvântări fascinante… Un lucru interesant de remarcat ar fi în legile hoților faptul că mamele sunt sfinte, iar bătrânii și copiii sunt de neatins – de la ei nu furi! Ierarhiile dintre caste sunt respectate mai ceva decât gradele în armată iar bandiții își asumă „răutatea”, așa cum o înțelegem noi; a te da ceva ce nu ești te costă viața de obicei. Un bandit adevărat nu e fals.

Aș putea să vă țin mult și bine dar o să vă mai spun numai despre partea literară, artistică. Această carte, spre deosebire de celelalte două, curge. Pur și simplu izvorăște fără niciun efort vizibil, nu simt travaliul creației, textul este echilibrat și ca sunet, nu există repetiții de cuvinte prea apropiate, nu se bat consoanele cap în cap, nu se încâlcesc frazele în subordonatele circumstanțiale sau necircumstanțiale, dar nu sunt nici simple… Forma nu mă împiedică și nu-mi îngreunează accesul la fond ci sunt în armonie. Literar, e cel mai bun text dintre cele trei.

Trebuie să fiu onestă până la capăt. Dacă în Sectanții și Izgoniții am observat unele stângăcii în text, atitudini mai mult sau mai puțin subiective pe care încearcă să le echilibreze, dar mie nu mi se mai șterg din minte, în Bandiți,i Ernu atinge detașarea perfectă, nu judecă și nu condamnă, nu încearcă să nuanțeze deloc binele și răul. Cred că Bandiții e cartea în care s-a apropiat cel mai mult de perfecțiune ca atitudine scriitoricească pentru că, așa cum îmi spune un foarte drag prieten, poziția corectă a scriitorului în fața personajelor sale și a faptelor lor este smerit-culcat pe burtă. În toată ingineria aceasta a scriiturii, alcătuită din idee, personaje, fapte și scriitor, acesta din urmă trebuie să fie cel mai mic și mai umil. Bandiții e o desfătare, ceea ce înseamnă că și-a atins țelul, din punctul meu de vedere.

Caracterul radical al luptei

13-03-2020 / Nr. 1010 / Arthur SUCIU / Observator Cultural

Izgoniţii – Nominalizat la Premiile Observator cultural 2020

Premiile Observator cultural sunt în acest moment cele mai importante şi respectate premii din domeniu. E un lucru mare să rezişti atîta timp căci la noi totul se compromite repede. Aceste premii au rămas un soi de bornă, punct de referinţă.

Am mai spus: cred că nomilalizarea la aceste premii este deja suficientă pentru o carte şi un autor. În rest: orice alegere e respectabilă cînd selecţia e bună şi corectă.

Anul acesta la secţiunea la care particip “Eseu/Publicistică/Memorialistică” e mare aglomeraţie de cărţi super bune: Mirel Bănică, Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor, Polirom / Vasile Ernu, Izgoniții, Polirom /
Andrei Gorzo, Viața, moartea și iar viața criticii de film, Polirom / Anca Haţiegan, Dimineața actrițelor, Polirom / Vintilă Mihăilescu, În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului, Polirom /
Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas.

Am citit 3 dintre ele, cunosc bine autorii. Mirel Bănică scrie o carte academică solidă care va rămîne de referinţă la nivel internaţional. Ştiu despre ce vorbesc. Andrei Gorzo este cel mai important şi consistent critic de film de la noi. De bătaie lungă. Eseurile lui pot apărea în orice revistă de specialitate din lume. E foarte bun în ceea ce face. Vintilă Mihăilescu e deja un veteran iar această carte e mai specială căci e despre o experienţă la limita dintre viaţă şi moarte. Celelalte două din păcate nu le-am citit încă. Dar am încredere în juriu.

Eu? Eu scriu total altceva: un soi de docu-ficţiune. Izgoniţii, spun gurile bune, ar fi cea mai reuşită din Trilogie. Dar acesta e jocul. Cu atît mai interesantă e competiţia. Orice carte ar lua e de bine.

Este nu doar onorant ci şi motivant să mă aflu în această companie şi competiţie. Interesant că toţi (cu excepţia lui Vintilă Mihăilescu, adică 5 din 6) suntem născuţi în anii 70.

Acum doi ani cînd am luat acest premiu pentru Bandiţii (eu am fost convins că o să iau pentru Sectanţii dar nu a fost să fie) am avut ceva emoţii.

“Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc”

Iată că a fost nominalizat şi Izgoniţii. Mă “clasicizez” pe zi ce trece. Aşa e cînd nu asculţi de bunici…

Bunicu’ Cosaşu mi-a zis că dacă sunt suficient de inteligent trebuie să fiu musai autoironic 

Lista integrală a nominalizărilor

„Capitalismul distruge creştinismul într-un hal în care comuniştii nici n-au îndrăznit să viseze”

 Vasile Ernu în dialog cu Bogdan Coșa / 17 februarie 2020 / blog  

Vasile Ernu | © Irina Georgescu

În Bugeac există o comunitate religioasă care reușește să supraviețuiască de patru generații, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul țarist, România Mare, URSS și Republica Moldova.

Comunitatea a fost fondată la sfârșitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă și Odessa. Sub influența rușilor rascolnici și molocani, a coloniștilor germani protestanți și a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă și îl aruncă într-o aventură incredibilă.

Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte și un stil de viață de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică și, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar și o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze și să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în fața forțelor cumplite ce îl amenințau? Cum a făcut față marilor ispite ale secolului XX?

Am citit și noi Sectanții, primul volum al Micii trilogii a marginalilor, în care Vasile Ernu spune povestea acestei comunități, și am decis să ne oprim asupra câtorva pasaje mai deosebite, să le discutăm cu însuși autorul lor.

B.C.: Când ai plecat la studii, unchiul Culaie, membru iubit și respectat al comunității religioase din care făcea parte familia ta ți-a zis în felul următor: „Nepoate, să nu intri în politică. Te atrage, te subjugă, dar macină vieți. Sînt lucruri mult mai importante în viață. O să înțelegi tu curînd care sînt acelea.” Te-a tentat vreodată să nesocotești sfatul lui? Mai ții minte, ce era „important în viață” pentru tânărul Vasile Ernu? Ce a devenit important între timp?

Vasile Ernu: Tradiţia „sectanţilor” era aceea de a te ţine departe de putere, de politica puterii, de structurile de putere. Practic aceasta era strategia lor de supraveţuire: ei au înţeles că cu cît eşti mai departe de centrii de putere cu atît poţi fi mai liber, cu atît se reduc şansele ca puterea să te controleze. Era binecuvîntarea rabinică faţă de ţar: să-l ţină Dumnezeu cît mai departe de noi. De aceea ei alegeau să nu facă parte din nicio structură de putere precum Partid, UTC etc. Noi nu am fost în UTC nici măcar formal: căci cînd intrai în UTC depuneai jurămînt iar „sectanţii” nu depun jurămînt nimănui, ei “„slujesc Domnului”.

Strategia fundamentală: boicotau relaţia cu puterea. Nu participiau la ritualurile puterii etc. Ba chiar alegeau joburi ultramarginale precum paznici, pompieri, meserii diverse. De paznici puterea nu e interesată. Puterea e interesată de cei cu meserii „importante”. Cînd toată lumea vrea la centru, unde sunt banii şi puterea, ei aleargă la margine, la periferia societăţii. Eu vin din această tradiţie a boicotării puterii, a politicului oficial.

Eroul Nicolaie, un unchi din familie, a încălcat această tradiţie: a devenit persoană importantă în anii 50 în structurile de putere la Odessa. După un scurt timp însă a ajuns în puşcărie. După ce s-a eliberat a revenit în „sectă” şi cumva îmi povestea ca un om păţit.

Pe mine însă politica m-a atras foarte mult în anii perestroika, cînd eram adolescent. Eram foarte apropiat Frontului Popular, aripii tinere: era o mişcare antisovietică, de eliberare naţională destul de zgomotoasă. Nu lipseam la niciun protest. În 10 noiembrie 1989 am fost arestat împreună cu alţi şase studenţi (eu eram singurul elev cred) din faţa Ministerului de Interne unde făceam un pichet, un soi de protest. Am fost eliberat repede în urma unor mitinguri mari de protest. Eram atunci naivi, romantici şi visători. Lipsiţi total de frică. Poate că eram inconştienţi.

Acum văd lucrurile puţin altfel, dar mereu am fost un admirator al protestelor. Ce ştiu sigur că nu voi face: nu voi intra niciodată în partid şi în structuri de putere. Eu lucrez cu textul, cu ideile, cu atitudinea. Asta pot face. Suntem oameni, iar omul este o finţă politică şi trebie să aibă şi această dimensiune. Iar munca mea de scritor, de om care are o atitudine public asumată, este destul de clară.

Dar în viaţă sunt multe lucruri mai importante: e importantă viaţa în sine, care ţine mult de relaţiile cu oamenii, de prietenii, ţine de reflecţie, de sentimente, de iubiri, de pasiuni etc. Mai apare şi copilul în joc, care e o parte fascinantă a vieţii. Sunt multe lucruri frumoase în viaţă chiar şi cînd suferi.

B.C.: Deviza comunității în care ai crescut a fost „Luptă lupta cea bună”. Dacă în copilărie bătrânii și patriarhii voștri îți ghidau acțiunile, să nu te risipești, îmi închipui că „lupta cea bună” s-a dovedit mai complicat de circumscris pe măsură ce te-ai îndepărtat de ei.

Vasile Ernu: Comunitatea era ca un chibuţ, bine organizată, după reguli severe, clare. Se punea mare accent pe tot soiul de rigori morale, reguli, responsabilitate. Exista un soi de control social al grupului în care unii aveau grijă de alţii. Totul era construit pe un sistem sever religios. Multă educaţie şi auto-organizare: comunitatea îţi dădea permanent ceva de făcut. Petreceam enorm de mult timp împreună.

Adică era ceva ce în cultura pravoslavnică, ortodoxă e greu de înţeles – unde totul destul de confuz şi doar vag religios; unde relaţia cu biserica este una doar de slujba de dumincă, sărbători sau ritualurile obigatorii importante. La „sectanţi” toată viaţa se învîrte în sînul comunităţii. Acolo dacă dispare satul şi lumea din jur nu simţi.

„Sectanții” sunt puritanişti. Ortodocşii nu cunsc, nu pricep cultura puritanistă. Noi nu consumam cinema decît rar, nu mergem la discotecă, nu participam la petreceri ca să nu mai spun că alcoolul sau înjurăturile erau inexistente în mediul acesta. Iar într-o comunitate ortodoxă să nu bei este un păcat de moarte. Cum îmi place mie să spun: pravoslavnicii estici iartă tot, de la crime la violuri, dar nu iartă păcatul de moarte de a nu bea. Dacă nu bei eşti exclus din comunitate: a nu bea este marca „străinului radical”, a exclusului total. Asta este cultura puritanistă: să trăieşti ca şi cum eşti în prezenţa lui Dumnezeu non-stop, în permanenţă. Asta produce multe complicaţii mai als pentru copii şi în mod special pentru adolescenţi cînd încep să „calce strîmb”. Există o suferinţă şi un chin moral care te macină. Pravoslavnicii au mai puţin astfel de frămîntări. Dar acest tip de comunitate puritanistă produce şi multă falsitate, frustrare. Dar produce şi multă rigoare, claritate. A trăi într-o astfel de comunitate nu e deloc simplu. Orice comunitate religioasă are părţile luminose şi parţile mai puțin luminoase. Are riscuri.

© Polirom

B.C.: Ce crezi, ai luptat lupta cea bună scriind despre o comunitate pe care ai iubit-o și ai respectat-o, dar pe care ai și trădat-o, ai urât-o și ai desconsiderat-o, pe care ai tratat-o cu superficialitate și o ignoranță demne de tot disprețul, după cum recunoști în primele pagini?

Vasile Ernu: Da, cumva. Cartea însă este totuşi nu doar documentaristică ci şi ficţiune. Adică un soi de docu-fiction. Dar sensul e cumva acesta.

Mi-a trebuit o despărţire radicală ca, după mulţi ani, să o apreciez foarte mult.

Am revenit cumva încercînd să-i înţeleg toate resorturile şi dedesubturile ei. Dincolo de oameni şi comunitate, să înţeleg cum au trăit ei, de ce au făcut anumite lucruri şi de ce au ales anumite căi şi nu altele. Care a fost strategia lor de viaţă în niște contexte foarte dure, dificile. De multe ori au ales soluţii foarte dificile. Cum de au rezistat atîta timp unor presiuni teribile şi schimbări de regim, de viaţă socială şi economică etc. Să nu uităm că ei erau supuşi unei triple forme de violenţă: violenţa statului (regimului ţarist, fascist, comunist) care nu-i dorea, nu-i acepta; violenţa bisericii majoritare pravoslavnice, ortodoxe (să nu uităm că nu aveau voie în anii 30 nici măcar să-şi îngroape morţii alături de pravoslavnici, căci spurcă pămîntul) care-i considerau eretici; şi imensa presiune a lumii laice moderne, care e o altă povestea complicată. Ei trebuia să răspundă acestor provocări complexe, să caute soluţii.

Mi-am dat seama că experienţa de acolo este una colosală, vezi lumea destul de diferit din acel punct. Este exact diferenţa unei poveşti, dar spusă din unghi diferit: una povesteşte vînătorul cînd vinează şi alta cărioara vînată. Istoria lor este istoria vînatului, nu a vînătorului. Ce însemnă să fii marginal? Marginalitatea este o relaţie de putere. Marginal e cel fără putere.

Am învăţat imens de multe lucruri acolo. Cînd am plecat de acasă, am părăsit cumva comunitatea; a fost o uşurare. Însă educaţia de acolo lasă urme profunde, lasă multă frămîntare şi îndoială, produce crize morale, te temi să greşeşti. Această educaţie moral-creştină făcută riguros de mic rămîne cu tine toată viaţă: nu poţi scăpa de ea oricît ai încerca tu să o îmblînzeşti.

Eu datorez foarte mult acestei comunităţi. Ei m-au învăţat să nu urăsc nicodată, chiar dacă celalălat merită ura mea. A urî este inuman: a urî însemnă a renunţa la umanitate. Ei m-au învăţat să fiu bun, să fac totul pentru a fi bun chiar şi cînd greşesc. Acolo am învăţat cultura comunitară, fără ierarhii. Acolo am practicat această cultură a redistribuţiei, a într-ajutorării etc. E o practică foarte utilă. Mama, care se ocupă de bolnavi şi bătrîni (fiecare în comunitate are o fucnţie clară socială), mă lua de mic cu ea. O zi pe săptămînă o dedicam acestor munci „neprofitabile”: a ajuta oamenii nevoiaşi. Dar astea dau roade în timp. Acum, la cei 87 de ani ai ei, la ea este coadă ca la Maica Tereza. Toată lumea o vizitează. Sunt fascinante aceste relaţii umane şi felul cum ele se construiesc. În cultura dominantă actuală, cînd fiecare e doar pentru sine, sunt greu de înţeles astfel de comunităţi. Par nişte „nebuni”.

Ce părere aveau ai mei despre biserica pravoslavnică? Orice sectant cît de cît educat și care-și asumă credința are convingerea fermă că ortodoxia este de fapt un soi de păgînism cu elemente creștine. Chiar dacă e învățat să-l respecte pe aproapele său, „să-l iubească ca pe sine însuși”, pentru el, ortodoxia este de esență păgînă: de la ritualuri, de la biserică și icoane pînă la comportament. De aceea, datoria lui intimă și sinceră e de a-l salva pe pravoslavnicul de lîngă el. Așa a fost crescut și educat fiecare copil sectant. Și așa va rămîne până la moarte, pentru că astfel de convingeri bine înrădăcinate, dobîndite în copilărie, sînt greu de schimbat.

B.C.: Mai mult, în cartea ta apare ideea că acești păgâni trebuie salvați. Ai încercat vreodată să faci asta sau te-ai oprit la respect și compasiune față de cei mai puțin norocoși, care s-au născut într-o familie pravoslavnică, obișnuită?

Vasile Ernu: Da, de mic am fost educat aşa: provoslavnicii sunt un soi de creştini formali dar „păgîni” în felul lor de a fi. Aşa cum praviolsavnicii numesc peiorativ aceste grupuri marginale religioase „sectanţi”, adică un soi de rătăciţi. Ambele grupuri cred unii despre alţii că nu se vor salva, mîntui. Iar viaţa unui creştin practicant îi este dată pentru a se salva, a se mîntui, sau mai degrabă a accepta salvarea care vine prin credinţă şi prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. E o întreagă poveste.

Pentru mine pătrunderea în mediul pravoslavnic a fost dificilă, pentru că nu-l înţelegeam. Religios vorbesc. Nu pricepeam nimic din ritualurile lor. Erau din punct de vedere religios de pe altă planetă, ceva foarte arhaic, primitiv. Icoanele, da, mă speriau rău de tot cînd eram mic. Muzica era stranie. Totul era straniu.

Cu timpul însă am apreciat mult şi această cultură „lenoasă” şi mai puţin reglementată legal, atemporală, fără rigori morale directe, aproape la limita „zen amoralistă”. Cele două culturi radical diferite puse alături sunt foarte interesante pentru mine. Cultura pravoslavnică vizuală (foarte colorată) şi muzicală (poilfonică la ruşi, puţin diferită de cea românescă, orientală) sunt fascinante. Total opuse austerităţii albe şi imnurilor solemne protestante.

Acum mie nu-mi place felul în care protestantismul occidental citeşte estul pravoslavnic după propriile rigori legaliste, puritan, de superioritate orgolioasă, de pe poziţia de putere. Suntem bogaţi şi civilizaţi pentru că Dumnezeu e cu noi, suntem aleşii. E total falsă poziţia şi total anticreştină. Estul pravoslavnic lucerază în cu totul alte coduri, altfel sunt structurate relaţile umane, codurile morale, relaţiile cu puterea etc. E o cu totul altă istorie în spate. Dar a venit capitalsimul care ne formatează global după acelaşi calapod. Noi vrem totul „ca afară”.

B.C.: Putem citi eforturile tale de a pune bazele platformei Critic Atac în aceeași grilă? Trebuie respectați, iubiți și salvați neoliberalii, conservatorii etc. de pornirile lor păgâne?

Vasile Ernu: Hahaha. M-ai prins. Multe din atitudinile mele „de stînga” asumate, uneori percepute ca „radicale”, au un filon mai degrabă religios decît „marxist” sau mai ştiu eu ce curent de stînga. Chiar dacă nu-mi sunt străine teoriile occidentale dinspre stînga. Totuşi, am făcut filosofie. Iar eu asta nu o ascund, chiar dacă acum sunt un laic pur sîinge cînd e vorba de valori politice. Fac diferenţa între caritate, o valoare creştină devenită burgheză, şi legi, drepturi de protecţie socială. Dar asta e istoria mea, eu nu am unde fugi de ea. Am o vîrstă la care nu mai am voie să fug de ea. Fiecare avem în spate o istorie personală care ne-a influenţat cumva viaţa. Dar pînă la urmă trebuie să luăm nişte decizii.

Comunitatea din care provin, chiar dacă e una profund conservatare, are o practică exemplară mai degrabă socialistă: fără ierarhii, decizii colective prin vot egal, într-ajutorare, redistribuţie după nevoi şi necesităţi, lupta împotriva acumulării văzută ca un rău, egalitarism, bani comuni etc. Dar asta am înţeles mult mai tîrziu. În grup rezişti mai uşor la catastrofe, la mari probleme sociale, economice şi de altă natură, decît singur. Individualismul, concurenţa nebună, lupta pentru superioritate, singurătatea în faţa problemelor, „meritocraţie” la limita rasismului – ăsta este iad! Îmi este foarte greu să înţeleg astăzi cum se împacă creştinismul oamenilor asumaţi cu capitalismul. De fapt, capitalismul distruge creştinismul într-un hal în care comuniştii nici nu au îndrăznit să viseze. Paradoxal: comuniştii care au vrut să distrugă creştinismul l-au întărit, iar ţările cele mai dezvoltate capitaliste din UE l-au dizolvat. Despre povestea asta am un întreg capitol în carte.

Firește că exista și influența pravoslavnică de sub care ieșiseră majoritatea celor din mediul nostru „pocăit”. Paradoxal însă, Biserica Ortodoxă a lăsat în sufletele foștilor săi enoriași mai puține urme decît noile influențe pe baza cărora își construiau aceste grupuri organizarea. A lăsat mai degrabă niște influențe vagi legate de ritualuri și unele influențe indirecte asupra muzicii și versurilor. Însă cele din urmă par mai degrabă să aibă origini în folclor.

De ce ortodoxia românească nu a lăsat urme adânci în sufletele foștilor enoriași? Azi am o singură explicație: lipsa aproape totală de educație religioasă în rîndul ortodocșilor. Vă pot spune cu multă siguranță și sinceritate că într-un an de educație în cea mai banală grupare „pocăită” se învață mai multă religie decît în 20 de ani în comunitatea ortodoxă. În familia „pocăită”, educația religioasă e permanentă, zi de zi, în toate acțiunile cotidiene. Această educație e o prezență aproape obsedantă. În familiile ortodoxe ea lipsește cu desăvîrșire și e înlocuită de niște ritualuri pe care nimeni nu le pricepe. Biserica, la rîndul ei, nu face mai nimic pentru a-și educa enoriașii. Firește că există și excepții, însă sînt destul de rare.

Noi, sectanții din fostul Imperiu Rus, proveneam dintr-o tradiție absolut diferită. Noi aveam rădăcini în grupurile rascolnicilor ieșiți din rîndurile pravoslavnicilor. Ei, rascolnicii, erau un soi de protestanți conservatori ieșiți din biserica majoritară, nu catolică, ci pravoslavnică. Aveau o cu totul altă tradiție și o altă experință de viață religioasă, statală și socială.

A doua rădăcină puternică era cea a evreilor mesianici, un soi de protestanți iudaici, ieșiți din comunitatea iudaică, cu o experiență religioasă, socială și politică total diferită de toate celelalte grupuri. Ei erau oaia neagră a tuturor comunităților: marginalii marginalilor. La finalul listei se găseau influențele grupurilor protestante nemțești și abia apoi a celor de sorginte americană sau engleză.

B.C.: Personajele tale se declară de nenumărate ori îngrozite de „nivelul de incultură religioasă” a pravoslavnicilor, a creștinilor ortodocși, „fie ei ruși sau moldoveni”, la începutul secolului trecut ca și la ora actuală. Cum ți s-au părut românii, din acest punct de vedere, când te-ai mutat aici?

Vasile Ernu: Nu am înţeles niciodată de ce pravoslavnicii nu au habar de citirea şi interpetarea Bibliei. Eu asta o faceam cu uşurinţă de pe la 7 ani. La 10 ani eram un as în cunoaşterea Bilbiei şi în capacitatea de a comenta. Ştiam cam tot ce e legat de cărţile Bibliei, context, istorie, sens, interpetare etc. sau ceea ce se numeşte hermeneutică şi teologie biblică. Acolo se făcea enorm de multă educaţie religioasă, muzicală şi organizatorică.

Protestanţii au aceste „şcoli duminicale” în care sunt educaţi copiii: de la cum să citească şi să comenteze textele pînă la educaţia muzicală, educaţie organizatorică, educaţie retorică şi o întreagă stilistică eclesială. Teza mea este că ceea ce se numeşte cultura americană muzicală şi politică este în mare produsul „şcolii duminicale” protestante. SUA este o ţară contruită de „sectanţi” şi „bandiţi”, de aceea ei sunt formataţi politic şi cultural pe un cu totul alt calapod decît Europa, care are în spate cultura catolică şi pravoslavnică, culturi mult mai complicate şi de lungă durată. Chiar şi protestantismul european este cu totul altfel decît „sectarismul” American, foarte radical şi puritanist. Da, MTV are marca „şcolii duminicale pocăite”, iar politicienii lor vorbesc aşa cum predică „pocăiţii” duminica la „Casele lor de rugăciune”. Asta se învaţă de mic: au show-ul în sînge pentru că-l practică natural de foarte mici.

Revenind la întrebare: în mediul pravoslavnic atît rusesc cît şi românesc cultura teologică şi biblică la nivel de mase este inexistentă, aproape nulă. Există însă tradiţia unor ritualuri, practice religioase care ţine totul unitar. În spaţiul ortodox religia are, din ce pricep eu, o funcţie puţin diferită decît cea din mediul protestant. De asta nu trebuie să le comparăm, ci trebuie să le înţelegem şi respectăm aşa cum sunt ele. Aceste ierarhizări cu „civilizat”, „necivilizat” sunt mărci ale prostiei şi ignoranţei, iar bunăstarea ţine de alţi factori decît cei religioşi, chiar dacă religia poate influenţa anumite lucruri. Dar e doar o piesă din puzzle-ul mare.

B.C.: „Urbanizarea excesivă care a avut loc la noi aici pare abia la început. Satul tehnicizat și tendința generală spre industrializare trăiau aici primele momente. Satul de aici l-am găsit ca în tinerețea mea, arhaic, un sat dintr-o lume uitată. Aici pînă și orașele păreau aglomerate cu oamenii de la sate. Un fenomen care la noi se pierduse. În România comunistă am descoperit un adevărat Bizanț rural. Un fenomen extraordinar.” Am redat una din notițele făcute de „tatăl tău” în jurnalul său de călătorie după ce a vizitat România. Care a fost impresia ta când ai văzut pentru prima oară România?

Vasile Ernu: Aceste însemnări sunt reale. Culmea e că ele sunt din jurnalul unor călugări pravoslavnici ruşi. Asta ca să dezvălui din tainele construcţiei, poveştii. Pentru aceşti călugări care au venit în anii 60 în RSR a fost un adevărat şoc nivelul de religiozitate şi concubinajul al statului cu BOR: salarii de stat, maşini de stat pentru ierarhi, biserici pline, mănăstiri enorm de multe. În URSS aşa ceva nu a existat. Ca să nu mai zic că „sectele” erau la limita ilegalităţii iar unele nu aceptau să se „oficializeze” şi trăiau în clandestinitate.

Şi eu în anii 90 am descoperit o România mult mai rurală decît URSS şi asta ne arată şi statisticile. Chiar şi oraşele noastre arată ca nişte sate, cu o populaţie vizibil tîrziu urbanizată. În Ardeal nu mai zic: acolo mai toate oraşele sunt urbanizate cu populaţie etnic românească foarte tîrziu. Oltenii şi moldovenii, oricît de paradoxal ar părea, sunt mai urbani decît ardelenii. Asta m-a şocat cînd m-am mutat de la Iaşi la Cluj. Clujul anilor 90 era incredibil de rural faţă de Iaşi. Excepţie face comunitatea maghiară, germană şi evreiască. Dar asta din cauze istorice, pentru că populaţia românească nu avea voie să se aşeze în perioada vechiului imperiu Austro-Ungar în oraşele nemţeşti sau ungureşti. Asta s-a întîmplat şi în Basarabia cu oraşele mari: ruşii şi evreii era populaţia urbană, pe cînd românii erau cei rurali. Dar suntem tineri, o naţiune destul de tînără, putem recupera repede.

Conflictele mele cu „noua Patrie” au fost de cu totul alt ordin: eu am venit cu o imagine foarte livrescă despre România şi am descoperit o Românie reală care se bătea cap în cap cu România mea imaginară. Am avut chiar o criză în acest sens, am început să urăsc cumva ce e românesc, să am o atitudine de „copil de imperiu”, o poziţie de superioritate. Eram adolescent încă. M-am lecuit treptat, am început să cunosc şi să înţeleg, şi totul a intrat în normal. Acum România este ţara în care mă simt foarte bine, nu aş pleca nicăieri de aici (decît pentru a călători). România îmi oferă tot: limbă, gîndire, frămîntare, discomfort, plăcere, nervi etc. România îmi oferă tot de ce are nevoie un om pentru a fi viu.

”Eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat”

Romanul refuza cumva să înceapă

Emanuel Copilaş / Culutra / 23 februarie 2020

În cadrul trilogiei marginalilor a lui Vasile Ernu, acest ultim volum este cu siguranță cel mai neobișnuit din punct de vedere stilistic. Este totodată și cel mai intens, apăsător și, în același timp, tragic. Nu intenționez să recenzez aici cartea, cât mai degrabă să îi fac o scurtă prezentare; să ofer, dacă vreți, câteva impresii de lectură răzlețe și nesistematice.

După „Sectanții” și „Bandiții”, care ne-au obișnuit cu un tip de lectură alert, evenimențial și aventuros, „Izgoniții” încheie trilogia oarecum atipic: abstracția, sugestia și evocarea iau locul acum concreteții seducătoare și oarecum convolute care caracterizează primele două volume. La început am fost puțin surprins, trebuie să recunosc: romanul pur și simplu refuza cumva să înceapă. Dar până la urmă începe, și începe bine.
Narațiunea se desfășoară în Chișinăul aflat la cumpăna dintre secolele XIX și XX, oraș periferic în cadrul Imperiului Țarist, având totodată o numeroasă minoritate evreiască, printre altele. Relațiile de bună vecinătate dintre moldoveni, ruși, ucraineni, evrei, romi și nu numai sunt puse însă la încercare de către politica de factură „divide et impera” a țarismului, care încearcă să își ascundă eșecurile economice și sociale utilizând un instrument abject și în același timp dureros de eficient: antisemitismul. Starea de înapoiere socială generalizată care a generat astfel o efervescență revoluționară pe măsură reprezintă probleme pe care autocrația țaristă caută să le rezolve nu prin reforme structurale, ci prin identificarea de țapi ispășitori care, în contexte de penurie, pot galvaniza foarte ușor resentimentele sociale, canalizându-le pe un traseu nepericulos din punct de vedere politic pentru ordinea socială existentă.

Ajungem astfel la odiosul pogrom din 1903, când comunitatea evreiască a Chișinăului a fost grav afectată, cei mai fioroși criminali dovedindu-se a fi chiar membri ai unor familii foarte apropiate de familiile evreiești, pentru care diferențele etnice nu contaseră până atunci deloc sau aproape deloc. Un astfel de eveniment nefericit îi radicalizează pe mulți dintre tinerii evrei din cadrul imperiului, atrăgându-i de partea mișcărilor socialiste subversive. Radicalizarea tinerilor nu este însă privită întotdeauna cu ochi buni de către bătrâni, care aleg de multe ori să se disocieze de copii lor în cadrul unor drame familiale mai mult sau mai puțin cunoscute. Însă persecuțiile antisemite îi afectează deopotrivă pe bătrâni și pe tineri.
O astfel de familie evreiască greu încercată include doi frați, Aron și Sara, al căror tată a fost ucis în timpul pogromului. Fiecare caută să facă față acestei situații și să încerce să schimbe societatea țaristă (sau să renunțe la ea) în felul propriu: Aron devine sionist, iar Sara, după ce a „încercat” mai multe mișcări subversive, inclusiv pe cea a nihiliștilor, ale căror atentate și crime politice au zguduit din temelii imperiul, a optat în final pentru eseri, socialiști revoluționari democratici care după revoluția din februarie 1917 s-au scindat în cele din urmă în pro-menșevici și pro-bolșevici. Scena în care are loc convertirea ideologică a Sarei de către un eser experimentat este savuroasă. Acesta o avertizează: pentru conservatori, femeia este „un suport pentru ceai” sau „un bibelou frumos pe care e bine să îl arăți societății înalte din când în când. E un obiect împodobit prin care bărbatul își etalează puterea, cinul și averea. La ei, femeia e în cel mai bun caz fata educată care cântă doar la pian, recită o poezie în franceză în pauzele pe care le iau bărbații de la treburile cetății și țării”. În general, rolul femeii este acela de a procrea; preocupările sale nu trebuie să depășească familia, în niciun caz să se îndrepte spre politică. Liberalii sunt puțin mai înaintați, în sensul în care acceptă femeia, ca secretară, în „anticamera politică”, dar cam atât. Doar noi „luptăm pentru drepturile tuturor, dar mai ales ale femeilor” (pp. 215-216).

Pogromul, forma supremă a injustiției sociale alimentată politic, se află deci în continuitate directă cu revoluția ca mijloc radical de depășire violentă a lumii care face posibil, ba chiar încurajează, pogromul. Iar despre ambele, așa cum foarte bine a înțeles autorul – și cum am înțeles până la urmă și eu – nu se poate scrie decât cu o anumită retragere calculată, care este mai mult decât un procedeu stilistic, este chiar o formă de respect al unor lucruri despre care, măcar uneori, vorba poetului, trebuie vorbit în șoaptă; prin anticipări sugestive mai de grabă decât prin descrieri directe, pentru că primele redau întotdeauna mai bine intensitatea extraordinară a unor astfel de cataclisme istorice ce riscă la un moment dat să fie banalizate prin intermediul excesului de evenimențialitate.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare