L-am prins pe Vasile Ernu între reeditarea unui bestseller din Mica Trilogie și redactarea unui serial despre șah pentru „GSP“; între surpriza de a-și vedea cartea Bandiții răsfoită de un rapper moldovean într-un recent videoclip și graba procurării de ingrediente pentru ceaunul de peste câteva zile din Londohome. „Ai văzut trailerul pentru Sălbaticii copii dingo?“ Îmi trimite linkul de pe YouTube. „Bravo, Vasile, ai un trailer pentru următoarea carte. Acum, hai să fim capitaliști până la capăt și să-i facem și un teaser!“, îi zic. Și am dat drumul înregistrării.
Vasile, ai fost anticomunist în tinerețe, în anii ’80-’90, dar nu faci din asta un titlu de glorie. Dimpotrivă, azi privești episodul ca pe un fel de boală de copilărie. În schimb, ai reușit să-i întărâți pe cei mai zeloși anticomuniști din România, printr-o poziționare critică față de marile directive pro-capitalism, pro-liberalism și pro-„ca-afară“ din politica mainstream. De ce nu vrei să cazi la pace?
N-ar fi fost simplu să-ți iei certificatul de bună purtare și s-o duci bine, acolo, cu elitele?
Acum am terminat o carte, Sălbaticii copii dingo despre adolescența mea din anii ’87-’89: cartea adolescenței. O perioadă a naibii de interesantă. Pe de o parte adolescența, schimbările majore în viața unui copil, pe de altă parte transformările imense în cadrul URSS. Comunismul se dizolva, Imperiul se năruia, copii se maturizau. Astăzi regândesc acea epocă și am o perspectivă diferită față de acum treizeci sau chiar față de acum zece ani. Pe de altă parte, vin dintr-o tradiție complicată – am crescut într-un soi de chibuț radical antisovietic, cum am povestit în Sectanții. Adică sunt educat de un soi de rabini creștinați și de atei sovietici, dar buni pedagogi.
Cred că a fi anticomunist are sens doar în comunism, așa cum a fi împotriva puterii, a critica puterea azi – e clar că îți impune să definești care e puterea hegemonică actuală. Care e? Capitalismul, clar. Ăsta este jocul firesc și normal al unui om care gândește și face din asta o practică de viață. A fi azi anticomunism, la treizeci de ani de la dispariția comunismului, e un banal oportunism, fie cu scop comercial, fie conjunctural. Sau o deviație stranie – e ca și cum ai lupta azi cu ereziile dispărute în Evul Mediu.
Eu sunt interesat să înțeleg anii ’80 și anii ’90, ca să pot înțelege actualitatea mai ușor– trecutul se leagă mult cu actualitatea: trecutul e nepermis de mult prezentul nostru.
După Sălbaticii copii dingo, pregătesc o istorie axată pe anii ’90, despre Generația canibală. Ce s-a întâmplat cu noi în această tranziție dementă? Va fi ceva dur: despre o societate care se canibalizează. Copiii dingo încep să se mănânce între ei.
O altă teză a ta în răspăr cu opinia oficială privește educația. În timp ce toți vectorii de putere încearcă, de treizeci de ani încoace, reformarea învățământului, tu te-ai exprimat pentru continuitate și previzibilitate în educație. Toți miniștrii Educației s-au reformat și re-reformat unii pe alții, dar au concordat în privința nevoii de reformă. Tu reușești să îi contrazici pe toți la un loc. Cum așa?
Știi care este cel mai urât cuvânt în Rusia postcomunistă? Cuvântul „liberal“. El trezește supărare, furie, resentimente mai ceva decât „stalinist“, „fascist“ sau „bolșevic“, pentru că e asociat cu epoca ’90, numită „liberală“, pe care poporul o asociază cu descompunerea statului, foame, umilință, criminalitate, banditism și tot răul pe care și-l amintește. Epoca abandonului total – iadul social e în anii ’90 pentru ei.
La noi e cuvântul „reformă“. Oamenii îl asociază cu catastrofa: pentru că tot ce a însemnat la noi reformă s-a terminat prost pentru popor. De la reforma economică la cea agrară și socială. Când un politican spune vom veni să facem reforme, poporul traduce „vor veni să ne mai tragă o țeapă“. Reforma la noi e drumul spre noul Infern social.
Cu educația lucrurile sunt și mai complicate, ea urăște cel mai mult „reforma“ – schimbarea. Educația în sine este un lucru destul de conservator, se construiește greu, dar se și distruge greu. Are nevoie de stabilitate și schimbări puține: ea se bazează pe norme clare, deloc confuze, repetiție, învățare și exersare. Și investiții de lungă durată în infrastructură și resurse umane. Pedagogi buni nu poți face precum agenți de vânzări sau publicitate. Creativitatea, gogorița trendului educativ actual, este un rezultat, nu un punct de pornire. Tot acest exces actual de joc, plăcere și lipsă de stres în educație e periculos. Eu cred că educația are nevoie de efort, de anumită muncă, de anumită rigoare. Nu poți să înveți serios să cânți la un instrument fără efort – la fel și cu matematica. Plăcerea și creativitatea sunt rezultat al muncii, efortului. Așa și apreciezi ceea ce produci – cunoști prețul.
La fel, nu cred în educația axată pe utilitate. Educația este despre viață, nu despre piață. Educația se ocupă să construiască condiții pentru a fi un om cu un set de cunoștințe universale și fundamentale. Înveți matematica pentru contabilitate? Nu, ci pentru dezvoltarea ta, a unui fel de a înțelege lumea. Dacă am învăța numai lucruri „utile“, am scoate multe materii precum muzica, desenul și chiar sportul. Mi se pare foarte riscantă credința enormă în ustensile, de ce să știi să socotești când ai calculator, de ce să știi date dacă ai Google. E total fals: educația e ceea ce rămâne când ești singur, e ceea ce rămâne când uiți totul. Ca să cauți pe Google trebuie mai întâi să știi ce cauți și de ce. Google e util doar pentru cei ce deja știu.
Antropologul Vintilă Mihăilescu ținea mult la tine și te aprecia pentru că, asemeni lui, ți-ai asumat rolul de intelectual public, angajat în marile deliberări ale cetății. Toate bestsellerurile tale par să îndeplinească misiunea unui umanist angajat în activarea reflecției sociale. Și, în plus, au o viziune antropologică pe care însuși maestrul nostru ți-o recunoștea. Azi resimțim lipsa Profului și avem sentimentul acut că este de neînlocuit. Parcă, totuși, cultura noastră are nevoie de un intelectual public cu un profil moral similar, care să îndeplinească acel rol rabinic de echilibrare a tensiunilor și de căutare cumpătată a rezolvărilor. Ce zici, te încumeți să încalți cizmele lui Vintilă?
Ne lipsește mult domnul profesor. Vintilă avea câteva calități foarte rare: pe lângă faptul că era un pedagog excepțional (în sensul acela că, dacă treci pe lângă el, nu rămâi neatins, neschimbat), mai era un liant bun între diverse lumi care, aparent, nu se intersectau. El le unea, le punea în legătură. Și darul lui de antropolog: de a privi lumea în „locurile neînsemnate“, pentru a dezvălui sensurile prime.
Eu nu am studiat antropologie, chiar dacă am citit și citesc mult din acest sector. Cred însă că un scriitor bun, dacă nu poate să fie și antropolog, atunci ar trebui să se lase de meserie. A fi scriitor asta presupune: să poți să asculți, să poți să observi și să vezi sensurile și importanța lucrurilor mărunte, a detaliilor, a semnificațiilor din spate. Un Gogol sau un Caragiale, printr-o simplă piesă sau schiță, ne pot dezvălui o lume, o epocă, mai ceva decât un tratat științific.
Faptul că Vintilă a văzut în trilogia mea a marginalilor un filon antropologic mă măgulește, cu toate că noi știm că eu fac altceva acolo. Dar eu mereu anunț: nu fac antropologie, sociologie, istorie sau altele din acest gen – nu fac non-ficțiune, ci docu-ficțiune. E un gen mai aparte – mult mai aproape de literatura clasică.
Povestea cu intelectualul public este puțin mai complicată în actualul context, pentru că avem o mulțime de mutații și spații tot mai confuze. Spațiul public s-a mutat pe online nepermis de mult, un online nu foarte public. Rețelele pe care noi activăm cu atâta patos sunt private și, mai ales, sunt un instrumente de marketing, nu spații de discuție și dialog. Mașinăriile pe care noi le tratam ca spații publice și loc de comunicare și dezbatere sunt de fapt spații profund marketizate și private, de producție de profit și comerț, spații ale isteriei emotive, ale unificării, controlului și uniformizării. Niciodată lumea nu a fost atât de uniformizată, centralizată și ușor de isterizat emotiv și controlat precum acum. De ce? Din cauza felului în care e construită tehnologia, a felului în care e privatizată și dependentă cam de aceleași softuri, centre și mecanisme. Probabil că va trebui să luptăm pentru un soi de de-privatizare (ca să nu speriem cu acel cuvânt – naționalizare) a internetului și a unor rețele – ca ele să devină bun public, precum aerul, resursele naturale, apa, educația, cunoașterea, sănătatea.
La noi problema este lipsa acestor spații publice de reflecție. Recunosc că de la Universități nu mai am nici o așteptare, chiar dacă acolo mai sunt destui oameni interesanți. Dar ele în sine au devenit strict spații de producție și sunt construite pe relații de piață – asta înseamnă moarte pentru universități, pentru că devin instrumente în slujba puterii. Dar pot apărea mici focare oricând. Media trece printr-o perioadă și mai dură – e aproape total dependentă de resurse și de un public isteric care dă like și reacționează emoțional. Adevărul nu mai există într-un astfel de câmp informațional – informația este un produs de marketing, adevărul – o marfă dependentă de like.
Cum se produc aceste spații publice autonome într-o cultură total dominată de market și spartă mai ales de tehnologia care te vrea ultra-individualist într-un spațiu privat?
Eu sunt adeptul catastrofei – doar o catastrofă ne mai poate salva. Și eu cred că suntem în fața unei mari catastrofe. Cum se va întâmpla ea e greu de prevestit – e clar că e legată de economie, resurse și natură. Datoria noastră este asta: să prevestim catastrofa și să luptăm pentru minimalizarea violenței. Dacă putem face măcar cât peștii aceea din acvariu care se agită înainte de cutremur cu câteva secunde mai devreme, tot e bine. Să prevestim cutremurul.
Și dacă tot am dat metafora acvariului, mai am una. Știi peștii aceea urâți din acvariu pe care nu-i vede nimeni, care stau la fund? Pești sanitari se numesc. Ce fac ei? Curăță acvariul ca să nu se bâhlească apa, să se vadă peștii ăia frumoși. Lumea se uită doar la peștii frumoși, nu la cei sanitari. Dar sanitarii mănâncă rahatul peștilor frumoși, strâng gunoiul după ei. Acești sanitari salvează ecosistemul, salvează viața. Asta e treaba noastră, a intelectualilor – să fim pești sanitari, nu VIP-uri culturale.
Ești tătic, ești povestitor îndrăgit de copii, ești mereu aproape de tineri. Te-am văzut servind la bar și rezistând la discuții întregi cu tineri radical diferiți de noi, cei de azi, dar și de cum eram noi la vârsta lor. Ai reușit să dibui ce ascunde blazarea lor? Ai idee cum își vor amenaja ei viitorul, după ce noi am eșuat să le garantăm o societate echitabilă, a șanselor egale?
Da, fac tot soiul de munci sezoniere, pentru a nu pierde legătura cu viața. Cu vârsta și cu mica îmburghezire, ești tentat să te rupi de unele realități și să trăiești în bule tot mai mici. Mai există și refugiul în online, care te rupe de o mulțime de experiențe foarte importante pentru ceea ce este omul. Online-ul te elibereză de corp, dar în sensul rău – exclude din aria experienței tale toate elementele fiziologice care produc în ființa umană o anumită practică și memoria. Cu vârsta, înțelegi că memoria este legată enorm de mult de fiziologie: miros, gust, pipăit. Uiți cum îl chema pe amicul tău din adolescență, dar îți amintești anumite mirosuri. Online-ul distruge asta.
E o chestiune foarte interesantă că noi le reproșăm multe acestor copii actuali. Însă problemele lor sunt de fapt problemele noastre nerezolvate, pe care le-am lăsat lor, pentru că noi nu am fost în stare să le rezolvam. Ei cumva sunt rana noastră. Iar noi asta nu vrem să recunoaștem și o ascundem printr-un soi de furie și nemulțumire totală.
În Generația canibală, despre anii ’90, asta e cumva în subtext – ce s-a întâmplat cu noi. Ei bine, acești copii dingo, care au fost domestici, s-au resălbăticit și au devenit un soi de lupi și s-au canibalizat și s-au devorat între ei în anii ’90-2000. Acești canibali suferinzi, tandri și cinici sunt părinții actualilor copii. Rănile anilor ’90 le-am transferat copiilor noștri. Avem de dat socoteală. Copiii de azi suferă de rănile produse de noi.
Ai trăit glasnostul și perestroika în anii tinereții. Ai trăit tot acel avânt și toată acea speranță. Ce s-a întâmplat cu toată acea energie? Dacă nu s-a irosit, în ce s-a transformat?
Asta cumva sunt temele următoarelor mele cărți: Sălbaticii copii dingo care apare în februarie – îmi fac un cadou la 50 de ani o carte dedicată generației mele.
A fost un fenomen foarte interesant: sfârșitul copilăriei și începutul adolescenței debutează la mine cu un sentiment profund că lumea și istoria s-au oprit. Planeta se oprise, timpul nu mai curgea. Era un soi de stagnare profundă. E ca în filmele care se dau cu încetinitorul. Iar sentimentul cel mai profund era melancolia. O melancolie teribilă.
Și brusc ceva se întâmplă: perestroika și glasnosti. Un soi de declic care pornește istoria, timpul începe să curgă, pământul se rotește iarăși. Și noi ne turăm motoarele ca niște avioane cu reacție. Istoria începe să înnebunească – timpul accelerează nepermis de tare și pământul sare de pe orbita lui istorică. Istoria și timpul explodează, cade comunismul și toți înnebunim de fericire. Moare o lume și, în loc de parastas, ca la orice moarte, noi dansăm pe corpul muribund al propriei noastre istorii. E un sentiment straniu de tragism, trăit ca o farsă, ca un carnaval de bâlci medieval.
Atâta energie și speranță erau în anii ’90, lumea nu a mai văzuse așa ceva de la Marea Revoluție rusă sau de la sfârșitul Marelui Război Mondial. Eram ca în transă. Stăteam la marginea istoriei – secolul XX apunea – și priveam cu atâta optimism secolul XXI, încât credeam că vom costuri totul radical nou și perfect. Aveam sentimentul că putem face orice și totul ne va ieși – putem sări de pe planeta Pământ direct pe planeta Marte fără navă. Eram niște semizei. Am fi putut deveni orice și nu am devenit nimic. Am căzut în abis crezând că zburăm.
Ce s-a întâmplat cu noi? Cu generația noastră? Ce s-a întâmplat în această tranziție dementă spre nicăieri? Asta e o temă dureroasă la care încep căutarea unui răspuns în Sălbaticii copii dingo, dar la care voi răspunde în următoarea carte, Generația canibală. Am un șir de supoziții, am o mulțime de povești. Noi clar că am înfrînt – eu cred că de două ori am fost înfrânți de istorie. Noi suntem valoroși prin istoria înfrângerii noastre. Datoria noastră e să ne povestim înfrângerea, să depunem mărturie despre ea. Corpurile noastre sunt pline de răni, dar noi ascundem asta. Eu cred că datoria generației noastre e să umble cu rănile la vedere – să-și arate rănile ca pe niște medalii ale unor mari bătălii pierdute definitiv. Nu trebuie să ne rușinăm de acest lucru. Istoria celor învinși e mai spectaculoasă decât istoria învingătorilor.
De ce spui „dublă înfrângere“? Mie nu-mi iese decât o înfrângere unică, cea a tranziției eșuate. Care ar fi a doua?
Vasile ERNU – Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom 2021
Cu desene de Roman Tolici Anii ’80.
Patru prieteni se întâlnesc în gara din Chișinău; vor pleca împreună în vacanță în Crimeea, la mare. Sunt entuziasmați și lipsiți de griji, nu se gândesc că în URSS sunt milioane de alți copii ca ei și nu au de unde să știe că sunt generația ultimilor copii sovietici. Știu doar că au același program în fiecare an: școală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al țării pentru a descoperi locuri extraordinare și populații ciudate. Brusc însă toată această rutină e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov și a altor comuniști de marcă vin Gorbaciov, glasnostulși perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA și afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolați, văzând cum lumea pe care o știau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru și refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski și în piesele formației Kino. Și, fără să vrea, se maturizează și învață să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor lor, iar ceea ce contează e să câștigi cât mai mult. O lume în care a avea este mai important decât a fi.
Ninge fulgi la geam / Peste mări și ocean / Oriunde prieteni am / Din Londra-n Afganistan
Roată măi – hăi, hăi!!!
Direct din pușcărie.
În timp ce pregăteam ediția a 3-a la Bandiții primesc acest colind rap de la bandiții muzicali din Basa – rap ca pe manele, rap ca pe șanson – hip-hop ca pe colinde și urături.
Mai pe scurt: când eram mai mic și treceam de la Cahul spre Kotovsk și Chișinău la Leova te opreau golanii – alde Kapushon. Dădeai o rublă și mergeai mai departe. Așa erau regulile: puțin respect – taxă locală. Dar nu te obijduiau.
Acum Kapushon – capul tuturor relelor din rapul și hip-hapul basarabean – s-a înhăitat cu Valera Leovskii și Anatol Mirzenco. Au cîntat Afganistan. Băieți numai buni de pus la rană – pațani di leac.
Acum când să trec de Leova hop și ei – nu aveam izvar și mi-au ”confiscat” cartea. Acum au ce citi în pușcărie .
Singura întrebare: cine-i intelectualul acela din celulă de citește Bandiții în timp ce cântați?
Piesa e super tare.
Kapushon & Valera Leovskii feat. Anatol Mirzenco – să trăiți și sărbători fericite pe unde vă prind sărbătorile: sper pe lângă lijancă cu izvar
Și fără: Pur și simplu am răcit , Fără dubii de covid!!
Cartea a treia din Mica trilogie a marginalilor – Izgoniții – s-a lansat acum un an, timp în care am putut s-o citesc și s-o rumeg pe îndelete, știind că sigur-sigur voi scrie despre ea: este deja cutumă să întâmpin în cronici, după puterile mele, cărțile-vedetă ale lui Vasile Ernu.
Am făcut-o încă de la Născut în URSS (2006) și Ultimii eretici ai Imperiului (2009), când părea un extraterestru în peisajul cultural românesc, cel autosuficient, nombrilist și provincial, lovit tocmai în aceste metehne de către tânărul și ireverențiosul eseist. I-am comentat apoi primele două cărți ale Trilogiei (Sectanții, 2015, și Bandiții, 2016). Nu am scris despre lucrările lui mai nișate, dar am citat din ele în contexte mai mult sau mai puțin academice.
A glosa pe marginea scrierilor lui Ernu este pentru mine un prilej de a participa la reflecțiile cele mai curajoase din spațiul public. De fiecare dată când am făcut-o, m-am simțit în avanpostul ideilor care înrâuresc și influențează realități, al teoriei care caută calea spre politici sociale. M-am agățat ca biciclistul de un camion, care (dacă e să duc mai departe metafora) a căpătat în timp portanță și gabarit cultural-societal.
Astăzi, la vârsta maturității, Vasile Ernu se așază tot mai bine în rolul intelectualului public care diseminează concepte, explică sensuri, adesea sub formă digest; și, în general, contribuie la democratizarea participării deliberative în republica ideilor.
În ani de trânte ideologice, în care i s-au agățat etichete precum acelea de spion rus, stângist papă-caviar, restaurator comunist etc., Vasile Ernu a încasat zâmbind și argumentând cu răbdare. Și a scris. A tot scris cărți (inclusiv pentru copii), articole, postări pe blog, pilule pe Facebook… Toate prejudecățile neoconilor dâmbovițeni i-au servit drept combustibil polemic în elaborarea volumelor în lucru. Dacă l-am bănui că a știut să profite de scandal, poate că nu am greși; dar trebuie adăugat că ripostele lui au fost întotdeauna benigne, sapiențiale, în spiritul unor valori umaniste indeniabile, uitate poate prea ușor în actuala Românie a darwinismului social.
Cartea are o structură narativă neașteptată
Vocația sa de narator esopic este poate cel mai bine exprimată în Izgoniții, o scriere cu diverse fire epice și numeroase personaje care își împletesc destinele. În câteva cuvinte, cartea urmărește modul în care s-au născut și au luat amploare mișcarea comunistă est-europeană și sionismul (personificate narativ de doi frați care se despart, alegând să meargă pe căi diferite). Poate că unei bune părți din publicul românesc de azi îi vine greu să-și închipuie că pionierii comunismului – resimțit, printre alții, și de noi – erau niște tineri inocenți și idealiști, victime ale unor persecuții istorice. Pasămite, numai nouă ne-a fost greu, numai noi am îndurat ce e mai rău… și ce e mai rău e comunismul, nu-i așa?
Ei bine, nu-i chiar așa, ne spune Vasile Ernu, maestrul decepțiilor revelatoare, reușind să ne explice istoria mare prin istoriile mici ale unor personaje emblematice. Pogromuri, revolte, violențe și mișcări radicale se combină cu modă vestimentară, rețete de prăjituri, trucuri de supraviețuire, snoave evreiești, poezie revoluționară și multe-multe cântece: fiecare se reflectă în toate celelalte; toate participă la Zeitgeist, la mersul vremurilor.
În dialogurile dintre personaje, între un flirt, un cântec de petrecere sau o vorbă de năduf în idiș, se strecoară ideologia, sub formă de dezbateri, frământări sau lamentații. Ernu continuă în stilul cu care și-a obișnuit cititorii, cel al povestirii morale (sau filosofice), cu focus pe conținut, pe valori și pe transmiterea ideilor; gen care distonează atât de puternic cu tradiția prozei românești din ultimele decenii, interesată (dacă nu obsedată) de textualitate și tropi de construcție narativă. La acest capitol, Ernu a știut în timp să se poziționeze alternativ, etichetându-se ca eseist sau autor de non-ficțiune, categorii la care a obținut prestigioase premii, fără a constitui o concurență pentru prozatorii experimentaliști, textualiști și „mașscriiști”.
Volumul Izgoniții vine însă cu îndrăzneala de a tulbura acest armistițiu. Cartea are o structură narativă neașteptată: pornește un număr de istorisiri cvasi-independente, legate pe alocuri prin traiectoria personajelor, pe care le creionează atent, le aruncă în vâltoarea (uneori plină de suspans) a acțiunii, acumulează tensiune diegetică, ne face să participăm afectiv la dezvoltarea eposului… pentru a întrerupe apoi traseul și a trece la următorul caz: de la Aaron la Vladimir, de la un personaj real (Urusov) la altul legendar (Fima), de la Sașa la Sara; și de la Sara la Ezra etc. Va reveni oare în punctul unde ne-a lăsat?, te întrebi. Cum se va lega de noua dezvoltare? Citești pe nerăsuflate, vezi că paginile ți se împuținează… Ce se va întâmpla? Cum și unde se vor întâlni toate aceste fire întrerupte?
Cel mai didactic și mai extrovert scriitor român contemporan
Încă o dată – și de data asta cu brio – Vasile Ernu se dovedește un maestru al decepțiilor revelatoare. [SPOILER ALERT] Toate istoriile rămân suspendate. Acțiunea pornită la sfârșitul secolului XIX în Certa osedlosti (teritoriul de rezidență îngăduit evreilor) se curmă în preajma lui 1917… pentru ca apoi, brusc, să ne trezim în Istanbulul contemporan. Cu aceea ocazie aflăm, redate într-un alineat, dramele nemaispuse ale personajelor principale, de-a lungul cumplitului secol XX: teroare, suferință, deportări, extincție. Toate spuse cu simplitatea relației dintre o bunică și un nepot: „Ea povestea, iar eu aveam în față un secol de istorie. Simțeam în poveștile ei cum istoria o ia îndărăt. Și, în același timp, știam amândoi că nimic nu mai poate fi la fel“ (p. 297).
Poate cel mai didactic și mai extrovert scriitor român contemporan, poate cel mai manifest în intențiile demersurilor sale auctoriale, ne lasă, de data aceasta, în fața unei enigme: de ce această prăpastie istorică în corpul povestirii? O figură analogică pentru hăul căscat între idealurile tinereții veacului și realizarea lor? Între umanitate și pierderea ei? Un metaforic crater de explozie semnificând spulberarea iluziilor? Sau poate o întrerupere neașteptată și absurdă, ca în filmele lui Hanecke, menită să ne bruscheze în atașamentul pe care ni l-am format față de eroi; pentru a ne scutura, astfel, opiniile prea ferme, prejudecățile prea rigidizate? O sugestie a faptului că istoria și-a pierdut sensul, acela pe care idealiștii și l-au imaginat și l-au urmat? „Noi (…) luptam pentru emancipare și drepturi, iar nepoatele mele și toată generația lor (…) vor să revină la ce a fost cândva, să renunțe la toate drepturile câștigate (…) Inimaginabil! Cum e posibil ca bunica să fie anarhistă emancipată, iar nepoata islamistă fundamentalistă? Undeva am greșit profund…“ (idem).
Fiecare carte din tripticul Marginalilor descoperă, grosso modo, câte un corp nevăzut de aisberg, din zonele inaccesibile ale societății. Dar ne și furnizează (pe lângă nenumărate alte idei, considerații și teze) câte un mare principiu simplu de enunțat, important în referențialul concepției lui Ernu. Astfel, cartea despre Sectanți ne spune că puterea hegemonică poate fi înfrântă, nu atât opunându-i-te public, cât ignorând-o și aneantizând-o în conștiință. Cartea despre Bandiți (featuring pușcăriași, cerșetori și teribilii hoți-în-lege) ne demonstrează că sărăcia și violența sunt generate de o violență mai mare, cea a nedreptății sociale. Dar cartea despre Izgoniți? Ce mare adevăr, exprimabil în câteva cuvinte, ne lasă? Probabil că răspunsul îl găsim contemplându-i acea misterioasă elipsă naratologică. Prigoana, persecuțiile, nedreptatea ca sistem funciar – statal chiar – versus combustia idealurilor politice care li se opun pare să fie o combinație explozivă, nimicitoare, fără soluții.
Vasile Ernu, Izgoniții, colecția „Ego-grafii“, Polirom, 2019
”Izgoniții” de Vasile Ernu, carte apărută la Editura Polirom – câștigă Premiul AgențiadeCarte.ro 2019 / secțiunea Eseu/ Publicistică/ Memorialistică (mai mult aici)
Vasile Ernu este unul dintre prietenii proiectului FuturEast.blog (îi puteți citi textele aici). Dar înainte de a deveni un apropiat al blogului, Vasile era pentru noi un nume de referință. Imposibil, deci, să ne înhămăm la exercițiul recenziei echidistante, obiective, impersonale etc. etc. atunci cînd vine vorba de vreuna dintre scrierile sale. (Oricum, nici nu știu ce sens ar mai fi avut un astfel de exercițiu în cazul unei cărți care are deja o vîrstă, niște tiraje epuizate, în fine, o carieră de invidiat.)
Asta nu-nseamnă, evident, că sîntem mereu de-acord cu luările lui de poziție; cred că Vasile ar fi primul care să se înfioare la gîndul unui așa „consens moale”, care deja face ravagii prin lumile noastre. Dar asta înseamnă, pour faire vite, că FuturEast.blog n-ar fi putut să apară în absența unei lucrări precum, să zicem, Născut în URSS, care să mai desfunde ulițele pline de prejudecăți și locuri comune ale sătucului nostru global (sau glocal). Furtună într-un pahar cu apă, o să ziceți, dar eu îmi amintesc bine cum, anul trecut, îmi cumpăram dintr-o librărie clujeană o cărticică cu pagini îngălbenite (trebuie că era ediția a patra), apoi o citeam într-o scurtă vacanță la Eforie Sud, printre hoteluri părăginite din comunism, bucuros că am găsit pe cineva care să vorbească, dacă nu pe limba mea, atunci pe o limbă pe care, nici eu nu mai știu cum, am învățat să o vorbesc. Pe copertă, țin minte, cîțiva copii se zbenguiau fericiți. Poza era alb-negru, numai bine-cunoscutele eșarfe de la gîtul lor își păstrau culoarea roșie („acel roșu”), ca steagul care se înalță pe cuirasatul Potemkin, în filmul lui Eisenstein, atunci cînd revolta reușește. Peste ani, Spielberg avea să facă un giumbușluc similar în Lista lui Schindler. Dar parcă tuturor le devenise mult mai greu să creadă în lacrimi.
Era cumva normal ca, după vreo două luni de vacanță editorială, de deplasări și schimbări, de puneri în chestiune, de gînduri care au avut și n-au avut legătură cu Estul, să reluăm treaba cu Vasile Ernu, ca un soi de revenire „acasă”.
Ioan, ai legătura.
Puține sînt cărțile care, cel puțin în spațiul românesc, se bucură de o atenție constantă care să se păstreze în timp. În acest sens, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii ce și-au dezvoltat o audiență constantă și care, în ciuda lansărilor din ultimii ani (Trilogia marginalilor, spre exemplu), reușește să ducă o carte apărută în urmă cu 14 ani la a cincea ediție. Noutatea în Născut în URSS, varianta 2020, este includerea unui dosar de presă, disponibil totodată și online. Ceea ce mi se pare interesant, pe lîngă performanța reeditării de anul acesta, este modul în care dosarul de presă conturează, la rîndul său, o imagine a trecutului recent: 14 ani nu or fi atît de mulți, însă ideile, situațiile, persoanele și obiceiurile pe care Ernu le prezintă par, poate, și mai îndepărtate celui ce se confruntă cu Născut în URSS pentru prima dată.
În epoca gentrificării în masă, a Netflixului acaparant, a clivajului și mai puternic dintre clasele sociale, dar și a (falsei?) impresii de omniprezență și conectare la un zoom distanță, lumea pe care Vasile Ernu încearcă să o recupereze, deopotrivă memorialistic-nostalgic și antropologic, nu mai este accesibilă altfel decît prin artefacte: o regiune ceva mai izolată dintr-un colț al vechiului imperiu, un cartier de la marginea Kievului care încă n-a fost reamenajat, un tren ce încă circulă pe distanțe care, pentru europeanul contemporan, nu ar putea fi acoperite decît de un avion ș.a.m.d. Paradoxul pe care îl resimt: interesul față de vechea lume nu mai vine decît din exterior; cei care sînt acolo își doresc să plece și tocmai din acest motiv inițiativa dezvoltată de Ernu mi se pare, încă – sau mai bine spus, cu atît mai mult acum – valoroasă.
Pornind de la amintiri personale, povești din familie, tabieturi și obiceiuri, ideea că Născut în URSS își propune să facă o arheologie a vechiului regim este doar o parte a poveștii. Cealaltă parte, după cum remarca Mihai Iovănel în cronica sa din Gîndul, 8 mai 2007, era că volumul a făcut publicul „să ciulească urechile” atunci cînd discursul despre comunism părea să fi pus deja toate etichetele și să fi elaborat toate ghidurile turistice despre secolul trecut. Atunci cînd părea că nu mai e nimic de zis, iată că Vasile Ernu reușea să scrie altfel, supărînd așteptările (neo)liberale și asumîndu-și o identitate refractară într-o perioadă în care cel mai comod era (și, în mare parte, încă este) să îmbrățișezi ideea progresului culminant spre o lume nouă, dacă nu acum, poate la următoarele alegeri sau peste vreo 20 de ani.
În ceea ce privește structura pe care o propune Născut în URSS, cred că post-scriptumul foarte personal pe care Ernu îl include reușește să clarifice în bună parte de ce a optat pentru acest demers, care a fost raportul pe care l-a avut cu amintirile și în ce fel experiența personală face din carte nu doar un o colecție de memorii, ci o interogare profundă a prezentului, prin sondarea trecutului ca termen pentru comparație:
„Întotdeauna m-am întrebat: ce aș fi fost, cum m-aș fi comportat eu, cum m-aș fi transformat dacă sistemul politic comunist ar mai fi continuat? N-am un răspuns. (…) Ce am vrut cu aceste înșiruiri de amintiri? Am vrut să-mi exprim câteva gînduri esențiale. Mai întîi, lumea în care am trăit nu a fost nici atît de rea și nici atît de bună pe cît cred unii sau alții. La această lume din care am ieșit nu ar trebui să ne raportăm cu ură, dispreț, dragoste sau ignoranță, ci trebuie doar să încercăm să o înțelegem și să ne-o asumăm.”
Cît de mult această lume a fost asumată și înțeleasă la 30 de ani de la sfîrșitului omului roșu, vorba Svetlanei Aleksievici, este mai puțin clar. Cert e că, punînd deoparte toată această discuție despre lucrurile din jurul textului, cititorul care se va întîlni cu Născut în URSS pentru prima dată va avea parte de o călătorie adesea pitorescă, alteori tragică sau comică, ce îl va conduce prin celebra komunalka sovietică unde „se întîlneau îndrăgostiții la un pahar de vin roșu și ce certau la o vodcă prietenii [și unde] viața noastră, sufletul nostru devenise parte a bucătăriei”, dar și prin lumea culturală și socială a unei țări care „a dispărut pe neașteptate, așa cum a și apărut”.
În fine, aș mai spune doar că am recitit Născut în URSS cu interesul celui ce descoperă pe zi ce trece părți ale culturii ruse (sau sovietice – greu de spus unde începe una și se sfîrșește cealaltă) ce se intersectează adesea cu referințele pe care Vasile Ernu le prezintă – „ascultam Akvarium, Kino și Nautilus Pompilius, citeam Maestrul și Margareta și Arhipelagul Gulag”, dar care dobîndesc o nouă înțelegere atunci cînd sînt contextualizate de cineva care le-a trăit la mîna-ntîi.
În final, nu pot decît să sper că ediția a cincea a Născut în URSS aduce după sine un nou prilej de conversație și de analiză a trecutului recent și, odată cu acesta, că seria 2006, 2007, 2010, 2013, 2020 va continua și mai departe cu tot ce aduce cartea după sine: regret, nostalgie, contestare, acuze ideologice și controverse.
Născut în URSS, Editura Polirom, 2020 [2006], p.288.
Admirat sau disprețuit, nelăsând niciodată o cale de mijloc, scriitorul Vasile Ernu răspunde pentru Tvr Craiova în stilul care l-a consacrat: onest, lucid, cu tâlc.
L.B: “Sălbaticii copii Dingo”. Noua ta carte, care ar trebui să apară în toamnă. Dau un an din viață pentru un scurt, scurt spoiler.
V.E: Acum lucrez la asta din greu: 12 ore pe zi. 40 de zile continuu. Sper mult să apară pînă în noiembrie.
Ascultînd muzică, mi-am amintit cumva de unde a început totul. Mi-am amintit copacul de rodii, cadoul făcut de tata, de fructul meu preferat, rodia.
Da, am uitat să vă spun că unul din fructele mele preferate este rodia: Punica granatum. Noi îi ziceam granata.
Cînd eram mic, erau foarte scumpe. Le vedeam în pieţele din oraşe, mă atrăgea culoarea lor. Pentru mine, erau nişte fructe foarte exotice. Nu creşteau la noi. Tata mi-a spus că ele cresc undeva în Asia.
Aşa, am flat de Uzbekistan. De Taşkent, Andijan, Samarkand, Buhara. Uzbekistan devenise în imaginarul meu a doua casă. Am citit, chiar printre primele cărţi, una care se numea Arbi, viaţa unui copil uzbec. Am citit-o de nenumărate ori.
Rodiile în pieţele din oraşele URSS-ului erau vîndute de armeni sau de popoarele din Asia Centrală. Caucazul însă domina pieţele. Cînd călătoream cu tata, el mă învăţa să-i deosebesc: cine-i tătar, cine-i tadjuk, udmurt, uzbec, cazah, gruzin, armean sau azer. Tata era foarte atent la aceste detalii. Pe cei din zonaeuropeană, i-am învăţat foarte repede. Pe cei din zona asiatică, ceva mai greu.
Rodiile m-au ajutat să învăţ să-i deosebesc. Ele m-au ajutat enorm să pricep diferenţele dintre Asia Centrală şi Caucaz şi să înţeleg că cei care cresc şi cei care vînd ceea ce cresc alţii sunt lucruri total diferite.
Atunci, a început să mă intereseze Orientul care este, cum spune folclorul, „o chestiune subtilă”. Am învăţat chiar un cîntec uzbec: Shakhrisabz. Iar, mai tîrziu, Ceaihana. Ce este o ceaihana este o poveste separată.
Cînd tata a mers în Uzbekistan la Termez să-l viziteze pe fratele meu, care îşi făcea armata în Afganistan, undeva pe lîngă Kandahar, m-a întrebat ce să-mi aducă. Am spus fără pic de îndoială: un copac de rodii, un rodiu. Vreau să am copacul meu de rodii.
Tata s-a întors din Uzbekistan cu un mic vlăstar de rodiu.
L-am pus în grădină, a prins şi a crescut. Copacul a devenit un soi de tufă, arbust: frunze subţiri. Vara creştea frumos, dar iarna din Bugeac nu-i amintea deloc de Asia lui de baştină. Bugeacul nu e Asia chiar dacă aminteşte uneori de ea.
Ca să reziste iarna, noi îl acopeream cu grămezi de stuf, cu rămăşiţele de porumb, cu „clejani”. Construiam în jurul lui adevărate „cojoace” ca el să reziste şi să nu îngheţe iarna. Iernile din Bugeac pot fi nemiloase, mai ales cu cei care nu o cunosc şi nu sunt din partea locului.
Iarna, o ducea greu. Dar a rezistat stoic pînă a făcut primele rodii: am cules cu mîndrie acele rodii şi am dus prietenilor să le arăt cum se mănîncă.
Pentru copiii obişnuţi cu mere şi struguri, rodiile au făcut senzaţie. Tricourile noastre albe au luat culoarea rodiilor. E greu să mănînci rodii fără să te stropeşti cu sucul lor ademenitor.
Cînd am început să tatonez plecarea de acasă, între copilărie şi adolescență, mă tot gîndeam la el. Mi-ar fi părut rău să părăsesc copacul meu. Era deja şi el adolescent. Rezistase cîteva ierni dure.
În ultima iarnă în care am trăit acasă, cu părinţii, copacul s-a uscat: nu-şi mai avea rostul să facă rodii probabil. Am suferit mult: am simţit că l-am trădat, că el a înţeles asta, a înțeles că-l voi părăsi şi a refuzat să mai trăiască fără dragostea şi grija mea. Chiar am suferit. Dar am priceput ceva. Ceva greu de definit.
Mi-am amintit povestea asta în timp ce priveam pe geam spre lunca Prutului, în timp ce ascultam muzică şi mă îndepărtam de casă.
Am priceput cît de important a fost acel cadou. Am primit multe cadouri în viaţă, dar nimic nu se va putea compara cu acesta. Avea şi are o valoare inestimabilă pentru că m-a învăţat enorm de multe lucruri.
Tufa de rodii a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri primite de la tata. Şi, cu siguranţă, cel mai „educativ”: am învăţat nu doar cum se creşte o tufă de rodii, cum se mănîncă o rodie, ci prin el, am ajuns la o lume veche, complicată şi fascinantă, diferită de lumea în care trăiam eu. Rodia m-a învăţat să fiu curios. Sau cadoul lui tata?
Dar am mai învăţat ceva esenţial: că în viaţă poţi fi prieten chiar şi cu plantele. Mai ales cu ele. Şi că mor dacă nu sunt iubite şi îngrijite. Ca şi relaţiile dintre oameni.
Meditam la acest cadou şi la rodia viu colorată. Priveam pe geam cum totul se mişcă în jurul meu. Aveam un sentiment straniu de tristeţe. Aş fi vrut să plîng. Nu înţelegeam de ce plec, nu înţelegeam ce mi se întîmplă: cu mine, cu sentimentele mele, cu viaţa şi corpul meu. Simţeam că singurul loc în care mă simţeam ceva mai bine era pe drum: aş fi putut petrece în acel autobuz o veşnicie. Aş fi mers aşa trist şi melancolic ore, zile şi ani în şir. Privind, gîndindu-mă la ce văd, la ce iubesc, la ce doresc. Dar nu ştiam bine nici ce iubesc, nici ce vreau, nici ce simt. Căutam ceva disperat, dar nu ştiam ce caut. Eram confuz şi melancolic.
Mă îndepărtam de casă pentru totdeauna fără să ştiu încotro şi de ce şi în căşti îmi cînta Viktor Ţoi – Copacul (traducere Igor Guzun ).
Eu știu – copacul meu nu va trăi nici șapte zile.
Eu știu – în acest oraș copacul meu e sortit pieirii.
Toate celelalte lucruri deja m-au plictisit.
Sunt alături de dânsul mereu.
Îmi pare că acest copac casă mi-a devenit.
Îmi pare că acesta este prietenul meu.
Eu am sădit un copac.
Eu am sădit un copac.
Eu știu – copacul meu va fi rupt poate de un elev mâine.
Eu știu – copacul meu mă va părăsi printre suspine.
Dar cât sunt în viață, nu-l voi abandona.
Suntem alături când mi-e bine sau când mi-e greu.
Îmi pare că acest copac este lumea mea.
Îmi pare că este fiul meu.
Eu am sădit un copac.
Eu am sădit un copac.
L.B: Pe de altă parte, “Născut în URSS”, cartea cu care ai debutat, va fi tradusă și în japoneză. Japoneză! Spune-ne întreaga poveste.
V.E: Am primit un email straniu. Îmi apăreau nişte litere pe care nu le cunoşteam – semne necunoscute. Am aruncat la gunoi, fireşte. Am mai primit o dată, am aruncat. Pînă am fost anunţat de cineva pe care-l cunoşteam: vezi că o editură japoneză îţi tot scrie şi nu răspunzi. Am rămas plăcut surprins. Nu cred că mulţi români sunt traduşi în japoneză. Mă bucur. Acum lucrez, primesc întrebari multe legate de nuanţe de traducere. Traducătoarea ştie şi română, şi rusă. Sunt un norocos.
L.B: În câte limbi a fost tradusă până în prezent “Născut în URSS”?
V.E: Cu cele care urmează să apară, cred că sunt deja nouă. Şi tot mai vin oferte. E straniu cumva pentru mine: credeam că povestea asta nu prea interesează decît estul, dar se pare că nu. Ce interes au italienii, spaniolii şi japonezii? Asta e încurajator.
L.B: Coronavirusul. Lăsând la o parte virusul, crezi că frica excesivă de moarte urâțește omul modern, îl ridiculizează?
Frica are multe resorturi necunoscute. E ca un soi de a umbla printr-un spaţiu necunoscut în întuneric. Trebuie să te obişnuieşti cu locul, să-l cunoşti altfel, prin pipăit, prin miros, prin alte simţuri decît cele cu care te orientezi de obicei în spațiu.
Cert este că omul modern are o perspectivă asupra morţii foarte diferită: nu vrea să accepte că moartea face parte din viaţă, e o parte componentă a vieţii. Cu moartea, trebuie să te împaci cu mult înainte de a veni. Fuga de moarte e ruşinoasă şi cumva inumană. Doar privită dinspre moarte, viaţa are o noimă şi un sens. Ea trebuie asumată cît mai timpuriu. Aşa devenim oameni: prin asumarea morţii.
L.B: Scriai chiar ieri pe facebook că, citez:
“Literatura rusă – de la Gogol trecînd prin Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Nabokov, Gorki, Platonov şi Bulgakov – are un singur duşman declarat. Se trage cu toate tunurile în el: ni se explică şi povesteşte genial despre acest mare pericol. El este întruchiparea răului fundamental. E cel care aduce iadul în societate prin ipocrizia şi falsitatea sa. Un iad plăcut, frumuşel, drăgălaș, comod, moral.
Literatura rusă iartă tot: criminal/ă, prostituat/ă şi toţi decăzuţii lumii. Oamenii căzuţi în cele mai mari păcate şi greşeli sunt priviţi cu multă îngăduinţă şi cu multă speranţă. Unii chiar sunt eroizaţi pentru că aduc lumii un nou suflu: căderea umană este cea mai mare şansă a zborului. Doar unul care a văzut iadul poate aduce speranţa, doar un mare păcătos poate salva lumea asta. Unul care a suferit poate aduce autenticitatea. De aceea crimele nu sperie.
O categorie nu este iertată şi nu este acceptată de nimeni. De nici un scriitor important rus (şi universal – e plină literatura franceză, engleză şi americană de acest subiect – dar rămîn la ce ştiu mai bine).
Ai impresia că marea literatură rusă este scrisă cu un singur scop: să ne ameninţe de acest imens pericol.
Acest pericol este lumea şi etica micii burghezii. Cînd această etică şi stil de viaţă înving totul s-a terminat. Iadul şi apocalipsa devin ultimele şanse de scăpare de lumea mic burgheză – meşianstvo”.
Trăim în vremurile astea “un iad plăcut, frumuşel, drăgălaș, comod, moral”?
V.E: Da, nu prea am ce adăuga: trăim într-o cultură în care această etică a micii burgezii a învins, este visul la care speră tot omul. Este exact ceea ce şi creştinismul condamnă, de altfel: nu rece, nu fierbinte, ci cald. Omul mărunt, căldişor. Nici Dumnezeau, dacă el chiar există, nu suportă această morală şi tipologie: “îl voi vărsa din gură”, spun cărţile acelea religioase. Literatura o spune mai tranşant. E o temă foarte prezentă în toată literatura semnificativă, indiferent de limbă.
L.B: Dar să ne întoarcem puțin și în cealaltă vreme, a comunismului. De ce nu a înțeles comunismul natura religioasă a muncitorilor și a țăranilor?
V.E: Pentru comunismul primar, comunismul real, nu cel din poveste, religia era o formă instituţională concurentă. Şi o formă de proiecţie a viitorului concurentă. Cum, de altfel, şi pentru capitalism este. Acest tip de concurenţă nu o accepta Partidul, aşa cum nu o acceptă nici Banca. Ambele i-au declarat război în diversele ei forme.
Dar teza mea este destul de simplă, o dezvolt în Sectanţii: comunismul, prin forma lui directă, represivă, a întărit creştinismul. Nu e acceptabilă represiunea, fireşte. Dar acesta a fost fenomenul. Nu întîmplător, în estul comunist, creştinismul s-a păstrat atît de masiv. Capitalismul a dizolvat mult mai pervers creştinismul.
Eu încerc să înţeleg aceste fenomene. Şi să le povestesc pe cît pot.
L.B: Exercițiu de imaginație: dacă ar dispărea mâine Rusia sau ar deveni, prin absurd, al 51-lea stat american, ce s-ar întâmpla cu rusofobia românilor?
V.E: Uite, la asta nu m-am gîndit. Cert este că “duşmanul imaginar”, deseori cu o istorie reală în spate, justificată, nu dispare odată cu dispariţia “obiectului urît”. Şi evreii au dispărut de la noi, dar antisemitismul este încă prezent.
L.B: “În casa bunicilor, era un ceas cu cuc. La fiecare oră exactă, cucul cînta cu-cu cu un număr exact, conform orei pe care o anunța.
Ca să meargă exact, era nevoie ca zilnic să fie tras acel lanţ care „încărca” arcul pentru a arăta ora exactă.
Dacă nu era tras acel „lanţ” – un soi de sfoară cu două ghinde în capăt, cucul îşi întîrziacîntatul. Şi se oprea. Bunicul verifica zilnic, atunci cînd suna „ora exactă” pe radioul public pic-pic-pic, dacă cucul cîntă sincron cu ora exactă. Orice întîrziere de cîteva secunde îl deranja. Pentru el, haosul şi decăderea lumii începeau cu acele căteva secunde de nesincronizate.
“Secta” lui era poreclită: Stundişti. Adică de la „Stunde” ceea ce înseamnă oră, în sensul de exact. Într-un loc în care timpul şi spaţiul sunt nemăsurate, unde totul curgea fără limite, ei începuseră să împartă viaţa şi timpul după nişte ritmuri nemaipomenit de exacte.
Cînd am împlinit 13 ani, vîrsta la care el credea că ne maturizăm şi noi, copiii, am primit un ceas de mînă – Raketa. Ca să meargă exact, trebuia să-l „zavodesk” zi de zi – să rotesc acel buton mic pentru „încărcare”. Sincronizarea cu timpul şi cu tine însuți începea prin aceste ritualuri zilnice, repetitive, exacte. Nu le făceai – totul se desincroniza. Veneau haosul şi dezordinea.
Cînd ceasurile o luau razna din cauza neatenției și nepăsării noastre cu aceste mici ritualuri şi mecanisme de sincronizare a timpului, bunelul avea un soi de predică scurtă.
Numai buruiana crește singură. În rest, totul trebuie săpat, semănat, udat, plivit la timp ca să capete viaţă. Nu faci asta – ai doar buruiană!”
Dar care este secretul? De unde știm că am fost neatenți și nu ne mai sincronizăm cu “timpul bun, adevărat”?
V.E: Îmi place să scriu pe Facebook acest gen de poveşti cu tîlc. Un soi de parabole. Facebook-ul ne vrea isterici, grăbiţi, cu fraze scurte, de actualitate. Eu, de ceva timp, încerc să fac din facebook un soi de Jurnal. Aşa a apărut jurnalul meu – Jurnal la sfîrşitul lumii, o carte la care eu ţin mult.
În această poveste, ideea e cumva legată de anumite ritualuri care te fac să “domesticeşti” timpul, să-l apropriezi, să-l respecţi, să-l urmezi. Ca să fii conştient de el. Să te înveţi să-l trăieşti. Să înveţi să înţelegi că eşti parte a timpului. Că tu şi viața ta sunteți trecători. Ceasul e un instrument care te poate ajuta. Dar ai nevoie de un bunic care să te înveţe.
L.B: Political corretness. Ce înseamnă? Ce ar trebui să însemne?
La noi, e total abuzat acest termen. El însă are o istorie aplicată reală, într-un spaţiu cu o istorie complicată. Dar, în esenţă, spune: ceea ce nu-ți place, altuia nu-i face. Respectă-l pe celălalt. Foloseşte limba celuilalt, înţelege-l pe celălalt.
O să te rog să schimbăm registrul și să anulăm – o oroare, știu – scriitorul și omul de stânga Vasile Ernu, și să-mi răspunzi cu un singur cuvânt la următoarele întrebări:
L.B: Acasă pentru Vasile?
Mama.
L.B: Ce înseamnă să scrii o trilogie?
Muncă.
L.B: Descrie-mi literatura rusă.
Fascinantă
L.B: Unde există Dumnezeu?
În om.
L.B: Școala românească în prezent?
Descompusă.
L.B: Cum arată sărăcia, acum, în România?
Dezolant.
L.B. Există istorie obiectivă?
Niciodată.
L.B: Ce ne lipsește nouă, românilor, cel mai tare?
Împăcarea-cu-noi-înşine.
L.B: Ce detestă Vasile Ernu cel mai mult?
Falsitatea.
L.B: Dar de iubit?
Copilul, în primul rind. E o minune să poţi creşte un om şi o responsabilitate imensă. Iubesc şi mă tem să nu greşesc prea mult. În rest, am o slăbiciune pentru simplitate
“Se pare că eschimoșii se confruntă cu o mare problemă. Odată cu încălzirea globală, care acolo spre Polul Nord cste resimțită mult mai puternic, eschimoșii au început să aibă probleme de ordin lingvistic și conceptual. Pe zi ce trece, an de an, odată cu acest proces de încălzire încep să apară noi forme de viață: diverse plante, animale și multe alte fenomene naturale cu care pînă acum acest popor nu s-a mai întâlnit. Pentru eschimoși, cle nu existau. Iar odată ce ele nu existau, toate aceste lucruri și ființe nu aveau nume. Pentru prima dată, acest popor nu poate descrie ce vede în natura care-l inconjoară. Vînătorul merge la vînat și nu poate povesti cînd ajunge acasă ce a prins sau ce a încercat să vîneze, iar culegătorul de tot soiul de fructe sălbatice și ierburi nu poate spune ce a adus acasă. Unul din liderii comunității povestește: ,,în anumite părți ale zonelor locuite de poporul nostru, noi avem animale precum cerbul nordic, pentru care avem peste 1200 de cuvinte și pe care le folosim în funcție de vîrstă, gen, culoare, coarne etc. Ei bine, insă pentru elan, care nu a existat niciodată în părțile noastre, noi avem un singur cuvint ELG’ Noi am crezut întotdeauna că acest elg/elan este o ființă mititică și iată că acum el a luat ființă și se plimbă prin pădurile noastre”.
Mie mi se pare că acest fenomen este o ilustrare perfectă a ceea ce se întâmplă cu intelectualitatea și mai ales cu mass-media noastră mainstream în postcomunism. În jurul nostru, de 25 de ani, se tot intimplă un soi de ,,încălzire globală” politică, apar fenomene noi, ,,animale și plante” politice noi și elita noastră, pentru că nu dispune de concepte si cuvinte, pentru că nu e capabilă să producă un anumit tip de cunoastere, reflecție și explicare, apelează la ceea ce cunoaste deja, apelează la ,,cateheza și ritualul” politice pe care le știe bine și rosteste ca pe o mantra doar acest mistic ,,ELG”. (Jurnal la sfârșitul lumii)
Catavencii / 29 iulie 2020 / de Cristian Teodorescu
Cristian Teodorescu: Cu cei care vorbesc despre tine lucrurile par în alb-negru. Unii te prețuiesc, alții să nu te vadă. Soartă sau premeditare personală?
Vasile Ernu:Asta este bine. Dacă faci şi scrii lucruri care mulţumesc majoritatea, atunci la ce bun să le mai faci? Care e rostul lor? Sînt absolut inutile. Iar mediul reflexiv românesc este nepermis de conservator, oportun şi înregimentat: aici şi radicalii sînt de centru. De cînd mă ştiu asta fac, asta scriu. Îmi plac „iereziile” chiar dacă de felul meu sînt sociabil, timid şi uneori excesiv de tolerant. Cînd greşesc sufăr mult. Eroii mei au fost mereu „micii profeţi”, cum este, de exemplu, Osea. Îţi dai seama cum sună asta din gura unui om care are eticheta de „stîngist”. Te înjură şi stînga, şi dreapta: asta e sănătos. Stînga este mai nemiloasă decît dreapta la „devieri”. Dar mie îmi plac devierile, dislocările şi un anumit tip de anarhism reflexiv. Osea este unul dintre patriarhii gîndirii şi practicii politice critice. Eu nu am întîlnit ceva mai radical: să mergi în dezacord cu toate valorile Puterii şi societăţii în care trăieşti pînă la excluderea totală din comunitate. Pentru că societatea nu suportă un grad prea mare de adevăr şi disconfort critic şi-şi construieşte o lume falsă, cu norme artificiale. E dificil acest tip de demers, dar el trebuie practicat cel puţin în scriitură, din cînd în cînd. Dar şi în viaţă, chiar dacă acolo ne zdrobeşte sistemul, sîntem prea fragili. În general, îmi plac „iereziile”, marginile, chiar dacă sistemul te împinge repede spre centru chiar şi în această formă critică neconvenţională. Sau te aruncă afară total. Asta e puterea noului regim: transformă foarte rapid o criticăîn marfă.Şi recunosc că mie nu-mi plac lucrurile în alb şi negru. Urăsc dogmatismul şi purismul,îmi plac lucrurile impure. Mai ales cînd e vorba de idei şi de viaţă. Eu sînt un tip cu o minte deloc simplă. Am o minte complicată şi mereu în răspăr,ador să privesc la lucruri din zone interzise.
C.T.: Apropo, ai jucat sau chibițat vreodată alba-neagra?
V.E.: Nu prea.Dar am amici care au făcut ceva bani din asta, ca să trăiască în nebunii ani’90.
C.T.: La a cîta ediție și a cîta traducere a ajuns Născut în URSS, cartea cu care ai debutat?
V.E.: Cartea asta a luat o traiectorie foarte stranie. A debutat cu un soi de „revelaţie” combinată cu „scandal”. Pînă atunci, nimeni în România nu mai îndrăznise să schimbe optica, perspectiva asupra felului de a povesti trecutul comunist. Asta a produs două tabere: pro şi contra. Dar toţi, chiar şi criticii duri, au apreciat scriitura şi stilul. Am ales un ton potrivit, o ironie şi un umor destul de universale,care au prins la lectură. La opinii însă am radicalizat auditoriul. Cărţile mele pot irita, enerva, plăcea.Sigur nu plictisesc.Cartea părea că intră într-un con de uitare. Oricum,Trilogia deja îmi construia un alt public. Acum se întîmplă ceva paradoxal: cartea capătă o nouă viaţă. Poate contextul, poate o nouă generaţie de cititori? Habar n-am. Dar cartea se reeditează şi am noi cerinţe de traduceri afară. Nu mai ştiu la cîte reprinturi am ajuns, dar zilele astea a apărut ediţia a cincea. Şi se pregăteşte să apară în sîrbă şi, culmea,în japoneză. Asta cu Japonia m-a dat gata, nu am înţeles de ce îi interesează cartea mea. Dar mă bucur. Cartea are şanse să se „clasicizeze” chiar dacă subiectul nu e România.
C.T.: Dar cu Trilogia marginalilor cum îți merge?
V.E.: Dacă în trei-patru ani Sectanţii şi Bandiţii au ajuns la a treia ediţie,asta e încurajator. Acum se negociază ceva traduceri în alte limbi. Să vedem cum trecem de pandemie. Trilogia a fost o schimbare de direcţie: stil, tematici, construcţie. Cred că am evoluat mult chiar dacă o anumită marcă rămîne. Temerea mea mare legată de cele trei cărţi ale trilogiei – Sectanţii, Bandiţii, Izgoniţii – au fost nivelul şi constanţa stilistică. Adică după apariţia Sectanţilor, care a fost primită foarte bine, neaşteptat de bine, m-am temut ca nu cumvacelelalte două să scadă nivelul. O trilogie e greu de dus. Iar la ultima chiar am avut mici angoase căci doream să fie diferită de primele două, aveam un subiect mai greude controlat şi era ultima din trilogie. M-am temut de fiasco. De aceea mi-a şi luat mai mult timp. Dar cînd am terminat ştiam că e acolo alături de celelalte două. Iar criticii la care ţin mult, de la Paul Cernat pînă la Bogdan-Alexandru Stănescu, au susţinut că e cea mai bună. Şi tu parcă ai spus asta, iar tu nu prea dai verdicte strîmbe. Oricum, am scăpat bine, merg mai departe. Cred că e o trilogie unică în felul ei în pesajul literar românesc, indiferent dacă place sau nu.Acum însă am plecat spre alte teme. Lucrez la altceva: scriu simultanla două cărţi – Sălbaticii copii Dingo şi Cannibal generation– adolescenţa din anii’80 şi tranziţia din anii ’90. Mă tem că mă profesionalizez.
C.T.: Pandemia a ajuns (și) un soi de joc de societate în care e musai să ne dăm cu părerea, chiar dacă unii nu-i știu regulile. Tu după cine te iei?
V.E.: Of. Fiind un domeniu medical, fireşte că încerc să citesc ce spun specialiştii. Mă mai interesează să citesc şi texte de analiză socială, politice şi economice pe subiect, de la antropologi şi filosofi pînă la sociologi şi economişti. E excesiv de multă informaţie, dar cred că dacă ai o şcoală şi un mediu decent de formare poţi să te descurci în acest „potop informaţional”. Totul e să încerci să nu ai convingeri fundamentale(iste), să fii deschis să asculţi argumentele altora, să nu isterizezi lumea din jur. În perioadă de criză avem nevoie de mai mult calm ca niciodată.În astfel de cazuri dificile vorbesc cu mama, care a văzut toate grozăviile secolului XX sau citesc Şalamov. Dacă oamenii aceştia au rămas vii şi cu sufletul curat după toate cele întîmplate,cred că putem şi noi. După suferinţa lui Şalamov ţi se face jenă să spui că suferi pentru că nu ai prins drojdie sau hîrtie igienică.
C.T.: Ce zice băiatul tău despre COVID-ul ăsta?
V.E.: În parc există deja jocul COVID între copii. Nu fost uşor să stăm în casă atîta timp. Ambii sîntem destul de sociali, sociabili şi depindem mult de relaţii. Iar relaţiile virtuale nu pot înlocui relaţia vie. În acest sens am suferit puţin.A avut momente de îngrijorare, e vîrsta care află despre boală, moarte, suferinţă. Mici discuţii, temeri, întrebări delicate. Am ajuns chiar şi la domeniul religiei, care trebuie gestionat foarte atent. Dar cea mai complicată problemă pentru copii este şcoala online care a înlocuit şcoala clasică. După cîteva luni de experienţe cu şcoala online pot spune cu mîna pe inimă: e un regres teribil. Nu spun că nu e necesară. Este, mai ales în situaţii de criză precum aceasta. Dar educaţia online poate fi doar ceva auxiliar, ajutător şi nu poate înlocui educaţia comunitară, de grup, de colectiv, pe viu.
C.T.: Cu ochii la Răsărit, ca Sadoveanu, Puterea de la Chișinău s-a pișat de sus pe ajutoarele venite de la București. O destabilizau politic ajutoarele astea?
V.E.: Puterea de la Bucureşti, de data asta, a procedat corect. A intervenit concret, cu ajutoare reale, într-un moment de stringentă nevoie. Faptul că Puterea de la Chişinău nu au ştiut să gestioneze corect e treaba ei. Eu cred că în acest „conflict” a pierdut Puterea de la Chişinău şi a cîştigat cea de la Bucureşti. Oamenii înţeleg foarte bine aceste lucruri şi apreciază. Eu suţin demult timp că Bucureştiul trebuie să investească acolo în infrastructură de bătaie lungă care ajută oamenii: şcoli, spitale, drumuri, investiţii care produc locuri de muncă. Şi cît mai puţin în „poduride flori” şi „patrioţi”. Dau un exemplu. În Cahul, pe banii statului român s-a făcut noul teatru. Asta e ceva ce rămîne şi oamenii văd, folosesc. Pe malul Prutului, unde am crescut, copiii sînt duşi la şcoală cu „autobuzele româneşti”. Oamenii le-au botezat pentru că statul român a oferit acest ajutor. Astea rămîn, ajută şi fac o imagine bună României. Să cheltuiești bani pentru „patrioţii de meserie” e ceva nociv şi pierdant.
C.T.: Zice-se că rușii îi întărîtă pe cei de la noi și de prin alte părți evropene să nu creadă în pandemie și să iasă în stradă. N-avem noi destui proști și ticăloși cu gura mare?
V.E.: Toată zona conservatoare e reţinută faţă de abordarea „progresistă” a tratării pandemiei. Mie mi se pare că Trump şi Bolsonaro promovează mai pe faţă acest tip de discurs decît Putin, care e frate geamăn cu ei doi. În ce priveşte discursurile conspiraţioniste, la care ruşii sînt profesionişti, ele sînt din plin prezente şi în presa americană. Adică e prea simplu să zicem că „ruşii” destabilizează Europa prin cele zece site-uri. Asta înseamnă că toate instituţiile noastre sînt praf, iar ei sînt „diabolici”. Fenomenul e ceva mai complex şi ţine mult de încrederea în instituţiile proprii, de degradarea instituţiilor, de degradarea politicului, de degradarea mass-media, de scăderea încrederii în ştiinţă, de degradarea educației etc. Adică e bine să încercăm să gîndim fenomenele în ansamblu, căci altfel răspundem la o conspiraţie cu o contraconspiraţie. Nu rezolvăm nimic, iar dușmanul trebuie apreciat corect: nici subestimat, nici supraestimat prea mult. Asta nu înseamnă că ruşii sînt sfinţi şi nu aruncă informaţii false, dar nici să transformăm asta în „marea problemă” şi „răul universal”. Marea problemă sîntem noi, e în noi, nu în afara noastră. Şi noi trebuie să o rezolvăm. Eu sînt un anticonspiraţionist convins, însă nu pot să nu văd că în spatele acestui virus şi pericol real– repet,real – se ascund şise fac jocuri economice şi politice imense. Pe seama suferinţei şi fricii, pe seama nevoii de securitate sanitară se fac averi colosale. Acestea sînt „ruşii” periculoşi şi ei nu au naţionalitate şi culoare politică.
Avem nevoie de spațiu public, de spațiu social în care să ne intersectăm, să ne vedem, să interacționăm. Desocializarea e dezumanizantă, spune scriitorul Vasile Ernu. Și chiar dacă erau de presupus toate acestea, trăirea experimentului ne pune față în față cu mai multe întrebări. Cum ne schimbă pandemia – personal, dar și colectiv? Ce e de învățat din această criză, care sunt efectele ei în societate?
Partea dură în pandemie ține de tipul de organizare a muncii și consumului. Aceste lucruri afectează enorm de mult păturile sărace și precare. Adică bogații cîștigă mai mult, iar săracii pierd și ce au. Oamenii cu venituri mici și contracte instabilie sunt primii care cad pradă. Ei nu-și pot permite să stea în casă. A sta în casă e pentru ei un lux, un privilegiu, spune Vasile Ernu
În rândurile de mai jos, autorul Izgoniților povestește despre cum a trecut prin starea de izolare, ce a scris în această perioadă și despre noua sa carte, Sălbaticii copii Dingo, care ar trebui să fie publicată în toamnă. Vasile Ernu urmărește, de asemenea, efectele pandemiei în societate și vorbește despre educația online, precariat, regândirea mecanismului relațiilor de muncă, depresie, fragilitate și umanitate.
Starea de izolare
Eu rezist ușor la izolare. Am experiență de retrageri lungi. Dar în același timp sunt destul de sociabil, am nevoie de oameni, de a discuta, asculta, observa. Am nevoie de viață socială.
Izolarea aceasta medicală e obositoare: mai ales dacă trebuie să stai într-un apartament mult timp mai multe persoane. Pentru copii e greu.
Pînă acum am observat cîteva lucruri fundamentale: suntem ființe sociale și izolarea ne desocializează. Condamnarea la ”spațiu privat” este dezumanizantă. Avem nevoie de spațiu public, de spațiu social în care să ne intersectăm, să ne vedem, să interacționăm. Desocializarea e dezumanizantă. Știam asta dar acum am trăit fenomenul.
Online-ul? Rezolvă doar parțial problema. Însă pe termen mediu și lung este un mediu riscant și îngustează mult experiența umană.
Educația online este un dezastru, am și scris un text recent unde arătam limitele și efectele negative ale acestui tip de educație.
Educația online își arată limitele: copiii se desocializează, capacitatea de concentrare scade, timpul e fragmentat, comunicarea este sărăcită și lipsită de factori sociali și senzoriali. Adică spus mai simplu: educația online trebuie să fie ceva cel mult auxiliar și folosită în momente de criză dar în niciun caz să înlocuiască educația clasică de colectiv pe viu. Suntem ființe sociale, avem încă corp care presupune că educația are o mulțime de elemente și factori nu doar informații seci și biți.
Inspirația pe timp de criză
E greu să lucrez la ceva cînd am lume în casă. Lucrez bine cînd sunt singur, izolat. Pentru asta-mi iau cîteva luni de izolare: fără familie, fără lume. Dar în această situație trebuie să mă adaptez să lucrez în orice condiții.
Așa că am început să scriu și sper în toamnă să scot un volum nou care se învîrte în jurul temei adolescenței, perioada de adolescență a generației mele din anii 80. Să-i zicem convențional: adolescența generației X pe care eu o numesc Dingo. Cartea se va numi Sălbaticii copii Dingo. După care va veni o parte a doua care o să se ocupe de maturizarea lor din anii 90 – despre nebunii ani 90 și ce s-a întîmplat cu ei în această perioadă – Cannibal generation. Să sperăm că vin repede.
Efectele din zona culturală
Partea dură în pandemie ține de tipul de organizare a muncii și consumului. Aceste lucruri afectează enorm de mult păturile sărace și precare. Adică bogații cîștigă mai mult, iar săracii pierd și ce au. Oamenii cu venituri mici și contracte instabilie sunt primii care cad pradă – nu au rezerve financiare, nu au garanția locului de muncă etc. Ei nu-și pot permite să stea în casă. A sta în casă e pentru ei un lux, un privilegiu. Ei nu dispun de acest privilegiu.
În lumea culturală, mai ales la cei tineri, sunt mulți din cei care se numesc freelanceri, oameni cu cîte două-trei contracte pe diverse zone. Sunt ceea ce se numește astăzi – precariat. Adică nu au locuri stabile de muncă ci doar contracte temporare. Nu au asigurări medicale, nu au garanții, nu au rezerve financiare. Ei cad primii pradă crizei de acest tip. Îi poate salva familia (cine o are) și cu condiția să aibă ceva venit mai mare. Statul a încercat să facă ceva dar puțin.
E clar că trebuie regîndit tot mecanismul acesta al relațiilor de muncă, patronat, contract colectiv de muncă, sindicalizare, drepturi, garanții pentru muncitorii din diversele sectoare, inclusiv cel cultural. Stabilitatea și garanția unui venit și loc de muncă e absolut necesar. Precaritatea distruge tot: psihologic te împinge spre depresie iar social te face disfuncțional polititc – un om precar nu poate fi un subiect politic liber. Iar la noi precarii sunt peste 50% din cetățeni. La cei tineri e dezastru. Și e un trend global.
Efectele sociale
Cu siguranță va lăsa anumite urme. Depinde mult de gravitatea și amploarea pe care o va lua și cum se va sfîrși.
Probabil vor rămîne anumite cutume sociale precum ”distanțarea socială” care încă nu e foarte clar conștientizată. Practici precum spălarea mai des pe mîini, mai multă atenție la serviciile sanitare. Să sperăm că această criză ne va impune să regîndim sistemul public medical și educațional. Relațiile de muncă, asigurări, garanții. Criza ne arată că singuri nu putem rezista, că suntem fragili și avem nevoie de mai multă protecție.
Autoritățile
A fost multă confuzie, dar la cît de distrus a fost statul în epoca Băsescu statul totuși a rezistat. Să nu uităm că în epoca Băsescu &PDL statul a fost demantelat sistematic, iar instituțiile statului au fost puse pe picior de război unele împotriva altora.
Sistemul medical a fost făcut praf, căpușat, subfinanțat, privatizat pe anumite zone și Încă rezistă. Acum înțelegem tot mai bine că propaganda cu ”stat minimal”, fiecare pe cont propriu, este o marotă foarte periculoasă. Avem nevoie de un stat cu instituții publice solide și funcționale. Statul e o construcție importantă pe care nu avem cu ce să-l înlocuim. Fără el revenim la jungă. În același timp statul e și un pericol cînd devine prea puternic. Asta știm din experiențele precedente. Trebuie să știm să-l ținem sub control. E important în ce investim: în poliție, servicii și armată sau în educație și sănătate? Ce fel de societate ne dorim?
De ce e nevoie cel mai mult în Romania
Cred că e nevoie urgent să regăndim un nou contract social minimal, sistemul de impozitare – să impozităm mai puțin munca și mai mult capitalul, impozit progresiv etc. Avem nevoie urgentă de o regîndire a sistemului public de sănătate și educație păstrînd linia accesului universal și gratuit, dar adaptîndu-l nevoilor și crizelor actuale. Nu ne mai putem permite acest grad ridicat de precaritate a tinerilor: îi va omorî depresia.
Aceste fenomene sunt legate enorm de mult de felul în care e organizată societatea. Situația actuală nu arată deloc încurajator pe temen mediu și lung: ne îndreptăm spre o catastrofă garantată. România e parte a unei periferii globale iar în periferie crizele se simt mai puternic. Dar facem parte dintr-un întreg.
Un scenariu de viitor
Eu privesc istoria pe bucăți mari de timp. În ultima mea carte Izgoniții încerc să arăt cum anumite cauze sociale și economice, cum anumite inegalități legislative și felul în care e stratificată societatea, duc la anumite explozii sociale radicale și violente.
Eu cred că semnalele și problemele pe care ni le scoate în față actuala criză sanitară – precaritatea, inegalitate, proasta redistribuție a resurselor, criza sistemului sanitar, educația, sărăcia, ecologia, distrugerea sistemului de asigurări sociale, excesul privatizărilor bunurilor publice etc. – vor fi uitate imediat cum va trece criza. Din păcate. Totul va merge pe vechiul sistem.
În acest moment nu există încă forțe care să se opună serios situației locale și globale. Totul se îndreaptă spre o criza majoră care în tradiție occidentală se termină cu un soi de ”război civil”. Nu vreau să fiu un vizionar, nu prea-mi place să fac pronosticuri dar viitorul pentru mine arată sumbru: vom trece printr-o criză dură și violentă dacă ”elita” nu înțelege că trebuie să refacă un nou contract social și să ofere acces la resurse pentru a micșora inegalitățile.
Așa e de cînd lumea: nu am învățat nimic din istorie. Verdictul meu: va curge mult sînge în viitor. Sau vom termina cu o depresie colectivă: fără sens și scop. Sper din tot sufletul să greșesc.
Cu ce speri să rămână oamenii după pandemie
Cu niște lecții învățate: să se spele la fel de des pe mîini, să fie atenți la sănătate, la reguli sociale, să se bucure de prezența celuilalt, să aprecieze viața trăită împreună, să lupte pentru un sistem de sănătate universal și gratuit, pentru o școală universală și gratuită, să aprecieze lucruri simple dar fundamentale ale vieții. Să ne bucurăm și să apreciem mai mult spațiul public.
E bine să ai gust și miros – face parte din umanitatea noastră.
