”Eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat”

TeleU: Cu scriitorul Vasile Ernu, despre Mica trilogie a marginalilor și (re)descoperirile sale

Timişoara  / Tudor Creţu – TeleU / 31 ianuarie 2020

Discuţii incomode despre romane şi femei – Interviu cu scriitorul Vasile Ernu

Maria Cernat – Discuţii incomode despre romane şi femei – Interviu cu scriitorul Vasile Ernu despre Sara, personajul feminin din ultima sa carte / Adevărul / 30 ianuarie 2020

O discuţie despre personaje feminine şi relaţii de gen patriarhale, despre modul în care patriarhatul se ascunde la vedere.

Vasile Ernu este o figură deja emblematică a stângii româneşti. Hulit sau aclamat, fie dinspre stânga, fie dinspre dreapta, el s-a impus în peisajul intelectual românesc ca un personaj nonconformist. A scris mult şi a militat aproape la fel de mult. Vasile Ernu este un intelectual auto-declarat de stânga. Identităţile de acest tip sunt însă tot mai complicat de asumat. În cercurile progresiste e mai nou foarte greu să te auto-defineşti. Te defineşte grupul, sau mai exact liderii săi autoproclamaţi, ceea ce e desigur foarte riscant, dar asta e o altă poveste.

Am vorbit cu Vasile Ernu pentru că i-am citit ultima carte din trilogia pe ca o anunţase în urmă cu câţiva ani. După multe discuţii pe tema absenţei personajelor feminine din romanele lui, iată că Sara vine să compenseze această lipsă. ”Izgoniţii” e considerat de critica literară profesionistă drept cel mai bun roman al trilogiei. Cred că dacă evaluăm calitatea în termeni de profunzimea documentării, verosimiliatea poveştii, conturul şi complexitatea personajelor, calitatea dialogurilor, fluenţa şi pertinenţa descrierilor, da, ”Izgoniţii” punctează bine la toate aceste capitole.

Cartea se citeşte uşor şi dacă în cazul celorlalte cărţi îl vedeam pe Vasile în fiecare frază şi l-aş fi recunoscut cu foarte mare uşurinţă ca autor, aici lucrurile stau diferit. Textul se rafinează şi ideologia lasă loc poveştii, ceea ce nu doar că face cartea foarte atrăgătoare pentru publicul larg, nu doar pentru fanii progresişti, dar învăluie militantismul într-o ficţiune verosimilă şi bine construită.

Să revenim acum la Sara. Ceea ce veţi citi nu e un dialog facil. Unele dintre întrebările pe care i le-am pus sunt de-a dreptul obraznice şi, cum după ce i le-am trimis a întârziat să îmi răspundă, mă temeam sincer că am reuşit să-l enervez. Genul acesta de discuţie pe care o veţi citi mai jos e posibilă în două situaţii: eşti pe poziţii de adversitate cu cel pe care-l intervievezi şi îl întrebi nemilos tot ce-ţi trece prin cap pentru că nu-ţi pasă ce crede despre tine sau, din contra. Există şi un caz fericit. Ai trecut prin multe alături de cel cu care urmează să vorbeşti. Aţi avut momente foarte grele şi tensionate pe care le-aţi depăşit cu mult consum emoţional şi relaţia matură de amiciţie e terenul sigur care îţi permite să-l iei la întrebări sincer şi fără ocol. Varianta a doua este una care se întâlneşte rarisim, mai ales în lumea intelectuală plină de vanităţi, ceea ce e un argument în plus să citiţi discuţia noastră.

Ultimul volum al trilogiei, Izgoniții, este apreciat de critică și de cititorii avizați drept cel mai reușit. Tu cum te raportezi la aceste aprecieri?

Într-o trilogie care a debutat cu Sectanţii, carte care a fost declarată “cartea anului” de la Paul Cernat la Cătălin Tolontan, e important foarte mult să păstrezi acel nivel. Important e să nu scazi sau să dezamageşti mai ales cînd primele două au avut aprecieri foarte bune. Asta a fost şi una dintre temerile şi obsesiile mele. La o trilogie e greu să păstrezi nivelul calităţii constant. Mai  spre final mulţi  „o dau de gard”.

Chiar am lucrat puţin altfel, am rescris mult, am lăsat capitole pe afară etc. Izgoniţii, chiar dacă e destul de diferită faţă de primele două, cred că rămîne apropiată de celelalte două cel puţin prin calitatea scriiturii şi poveştii. Dar asta e meseria criticilor să facă comparaţii. Sper că e aşa cum zic cei cîţiva critici importanţi care au dat acest verdict.

Am văzut că într-unul dintre interviurile recente te arătai mulțumit că finalmente ai reușit să creezi un personaj feminin credibil, pe Sara. De ce era asta o provocare?

Mai întîi pentru că în primele două volume prezenţa feminină a fost destul de redusă. Puţin pe nedrapt chiar dacă am avut cîteva presonaje feminine. Însă mereu în plan secund. Poate şi din cauza temelor dar oricum mi se părea o nedreptate şi mi se mai părea că e o imagine incompletă.

În Izgoniţii am ştiut de la început că voi avea doi eroi: o fată, Sara şi un băiat Aaron, care sunt fraţi. Dar nu am ştiut cum se va desfăşura şi cum vor fi împărţite proporţiile. Sara s-a dovedit mult mai „ofertantă” atît ca pesonaj cît şi ca subiect. Brusc a început să-mi placă să dezvolt acest personaj mult mai mult de aceea ea rămîne clar „vioara întîi” în această carte. Puteam chiar renunţa la fratele ei însă el era o necesitate pentru tabloul întreg. Şi a rămas secundar.

Sara este un personaj credibil, dar oare nu e crebil tocmai pentru că urmărește un traseu previzibil? Nu e oare Sara credibilă tocmai pentru că se înscrie în galeria personajelor feminine clasice – fată tânără și inocentă se îndrăgostește de un băiat deștept care o ”inseminează intelectual” cu autorii potriviți?

 Dacă am cunoaşte epoca am spune că nu e deloc previzibilă. În acea epocă femeia nu e „sunbiect politic”, procesul de emancipare e la început mai ales în Est. Femeia acelei epoci era „o proprietate” a familiei şi bărbatului. Sara ca să fie „clasică” şi să meargă pe un „traseu previzibil” trebuia să fie nu doar tăcută şi drăguţă, ci şi să stea frumos în familie, să meargă la sinagogă şi să se căsătorească cum îi cerea familia cu un evreu ceva mai avut.

În acest sens Sara face o notă dizcordantă: nu merge la sinagogă ci la un club de lectură destul de radical, se duce la şcoală, îşi „trage” un prieten cam dubios, se înbracă straniu, cîntă muzici deocheate, umblă prin cabaret, se împrieteneşte cu eseri (cei mai radicali dintre revoluţionari, cei cu bombele şi cu exproprierea), „trage” cocaină, e implicată în întreg procesul de emancipare. Sara face parte dintr-o mică „galerie” a femeilor foarte curajoase şi implicate.

Dragostea acolo e secundară iar ea nu e chiar aşa pasionată de „subietul” în cauză cît mai ales e atrasă exact de mediul în care se învîrte prietenul ei pe care cumva îl şi părăseşte pentru că pleacă la studii în Elveţia unde dă de floare emigraţiei politice ruse. Dragostea e „un motiv” util de a te folosi de situaţie. Da, uneori bărbaţii merită să „fie folosiţi” fie şi cu preţul dragostei pentru a face un pas mai departe.  Sau asta lasă de înţeles textul.

Drumul către emancipare al Sarei este determinat de bărbatul de care se îndrăgostește. El o duce în oraș și îi spune că el i-a hotărât soarta și că ea va pleca la Zurich la facultate pentru că așa crede el că e mai bine. O sărută ca să o convingă și asta este etichetat în roman drept gestul decisiv. Această emancipare cu forța pecetluită prin sărut nu e ea tot o formă de rețetă patriarhală de codificare a relațiilor de gen?

Putem spune şi aşa. Sau mai putem spune că se îndăgosteşte de el tocmai pentru că el e altfel: el e cel care corespunde căutării ei. Ea îl alege: asta e foarte important. E genul de dragoste „care utilizează” un personaj pentru a ajunge într-o lume la care ea speră. Ea are acest mic moment adolescentin însă el e foarte scurt dovadă că această relaţie e trecut în plan secund. Ea devine repede personaj mai principal în mediile în care se învîrt.

Relaţia dintre cei doi e umană: da, tinerii se îndrăgostesc uneori. Însă în acest cuplu nu e nimic „patriarhal” ci mai degrabă existenţial. Ba mai mult: ea îl alege, ea îl părăseşte. Da, el este un soi de „garant” al întrării ei în anumite medii politice. Dar să nu uităm că suntem la început de secol XX unde în politică femeia are maxim rol fie de „suport de ceaşcă de cafea” pentru conservatori, fie de „dactilografă” pentru liberali. În grupurile care se implică ea devine personaj important. Dar din motive neclare. Aici mă interesează altceva.

Pe mine mă interesează foarte mult elementul uman care e mai puternic şi important decît cel politic. Politicul trebuie să se întrezărească, să fie subînţeles nu declarat. Partea „idologică” nu mă interesează aşa mult. Asta e prezent deja în discursul eroilor căci face parte din epocă.

Şi da, istoria Sarei, se bazeaz pe un studiu amănunţit al cîtorva personalităţi de marcă al epocii.

Sara pleacă la facultate așa cum a decis bărbatul. Interesant este că acolo întâlnește o serie întreagă de alți bărbați. Revoluționarul fără o bucată de ureche, intelectualul rasat. Pe toți îi vedem prin ochii Sarei (sau mai degrabă ai naratorului). Aici aș avea mai multe probleme. De ce ai lăsat nerezolvată idila cu Ezra, bărbatul care îi decide soarta? După ce ea ajunge în Odessa nu mai aflăm nimic despre relația lor. De ce ai ales această strategie? (poate e o întrebare de cititoare simțitoare, dar am rămas cu această dilemă la finele romanului)

Eu pornec de la date concrete. Am studiat detalii ale epocii. Pot să-ţi spun şi care era garderopa epocii, şi cum se tundeau şi de ce. Pot să-ţi spun numărul exact al femeilor în partidele importante. Da, în politică erau implicate puţine femei.

Este epoca în care pentru pirma dată femeia devine subiect politic. Din punctul meu de vedere în Est, mai ales în Imperiul Ţarist, marea noutate a mişcărilor politice nu sunt nici revoluţionarii, nici emanciparea muncitorilor care începe ceva mai devreme, nici democratizarea cît de cît a societăţii, ci alte două lucruri. Primul este intrarea în politică a adolescenţilor. E fără precedent în istorie: tinerii (nu studenţii, ei erau deja în politiciă), gimnaziştii intă în sfera politică. E pentru pirma dată în istorie cînd tinerii (foarte precoce) fevin subiecţi politici activi şi pregătesc o nouă generaţie care se va rupe total de părinţi. Ba char vor lupta radical împotriva părinţilor. E un subiect important în carte. Pşractic eu încerc să prind acest spiritu al „milenialilor” de încpeut de secol XX. O generaţie profund politică. Revoluţia rusă o fac aceşti copii. Tu ştii că ei ajung la putere la o vărstă medie de 33 de ani?

Doi, un alt element foarte important este inrarea femeiie pe scena politică. Femeia devine cel mai important subiect politic la începtu de secol XX şi va schimba radical soarta politicii globale iar  Rusia în acea perioadă era în avangardă. Ai acolo o „panoplie” de personaje politice femei care de multe ori sunt mai importante decît bărbaţii politici. Eu încerc să arăt acest fir. Eu cred în continuare că este foarte subestimat rolul femeiei jucat în politica asta de emancipare a înceuputului de secol XX.

În cazul Sarei ea merge unde merge nu pentur că a „decis bărbatul” ci pentu că era singurul traseu posibil pe care-l foloseau foarte puţine femei. Enorm de puţine dacă privim la statistici. Ea nu era doar femeie ci şi evreică. Ce însmena asta? Un numpăr imens de restricţii şi lipsa unor minme drepturi. Ea alege ceva care o ajută imens în acest proces.

De ce ajung toate femeile mai emancipate şi educate în Elveţia? Pentru că e singurul loc unde sunt acceptate la studii: femeile nu au dreoptul la studii superioare. Fireşte, pentru asta era nevoie şi de bani. Unde se aflau exilanţii politici ruşi? Tot acolo pentru că era o ţară ceva mai tolerantă şi „neutră”. Ce se întîmpla acolo la intersecţia acestor grupuri? Deja e istoie, ştim cum s-au întîmplat lucrurile. O nouă generaţie de copii se întorc acasă, copii din „lumea bună”, care luptă pentru a renunţa la privilegii. Iarăşi: o noutate fără precedent.

Sara nu vorbește prea mult. Ea cântă frumos și, în genere, este un receptacul pasiv al ideilor marilor intelectuali pe care îi întâlnește. Cineva mai cârcotaș ar putea spune: că e tăcută înțelegem, dar oare cu alte femei mai înfipte nu e întâlnește prin mediile revoluționare?

 Eu nu scriu istoria unor oameni politici, a unei idei politice etc. Eu scriu istoria unui grup, a unor oameni simpli din anumit mediu. Mă rog, nu foarte simpli: e un soi de clasă de mijloc deja.

Mă interesează istoriile lor de viaţă nu activismul lor politic. Activismul politic este doar o parte din viaţă. Chiar îl pun la îndoială pe ici pe colo arătînd că în viaţă sunt multe momente, multe întîmplări care sunt mai importante decît crezul politic. Viaţa e întotdeuana mai complexă decît politicul chiar dacă el este prezent. Eu încerc să fug tot mai mult de aceste capcane „ideologice” pentru că ele omoară povestea. Iar pentru o carte povestea şi stilul sunt fundamentale. Femeile „prea vorbăreţe” nu sunt interesante. Glumesc. Aici important este felul în care ea priveşte această lume, felul în care o gîndeşte şi înţelege. Felul în care face asta în text, felul în care priveşte, este mult mai important decît felul în care ţine discursuri.

Este viaţa unei femei dintr-un mediu marginal concret care-şi cîştigă independenţa. Iar ea vine treptat, greu, cu multe probleme.

Din punctul meu de vedere, dincolo de povestea Sarei, pentru care te felicit deși am mici probleme cu ea, una dintre cele mai profunde meditații se află la finele romanului. Acolo o cunoaștem pe o teribilă mătușă, fiica Sarei, revoluționară și progresistă la rândul ei. Asta n-ar fi nimic, dar în camera unde locuiește această legendară mătușă intră nepoata înfășurată din cap până-n picioare în straiele pe care o interpretare ultraconservatoare a Coranului le impune femeilor. Un avertisment, o meditație? Cum ai comenta faptul că mătușa se lupta pentru emancipare doar ca să-și vadă nepoata luptând pentru tradiție?

Da, asta mi se pare mult mai important: acest tip de stare, de medidaţie scurtă dar lungă istoric căci e o privire  spre începutul de secol XXI dinspre înceuptul de secol XX. Asta e forţa medidaţiei mătuşii din Istanbul.

Sara îşi termină aventura în carte tot meditînd: dar ea nu ştie ce se va întîmpla cu ea în seclul XX. Nu-i prezint secolul XX de după 19017. Toată istoria ei e între 1903, Pogromul de la Chişinpău, şi Revoluţia din 1917. Ea se desparte de fratele ei pe malul mării la Odessa în debutul de secol XX, un secol teribil şi violent, fără a şti ce o aşteaptă. Se rupe de o lume veche, visează la o lume nouă dar dintr-o postură îngrijorată. Aici mă interesează mult mai mult sătrile, emoţiile personajelor decît discursul lor de care înerc să fug. De asta ea la final recită din Blok şi cîntă un cîntec de leagăn. Se rup două lumi, se nasc două lumi. Ea intuieşte dar nu ştie. Această stare de nehotărîre îmi place. Orice ruptură e dureroasă, orcie naştere e dureroasă, orice moarte e dureroasă.

Pe cînd teotea Sonia e deja după o viaţă foarte lungă,  e martorul înţelept al secolului XX dar care vede cum se schimbă tot mai mult secolul în care a intrat. Ea încearcă să trimită aceeaşi stare de teamă, de neprevăzut, de angoasă, care cuprinede cumva viitorul tulbre spre care ne îndreptăm.

Mătușa se arată foarte intrigată de faptul că pe vremea ei fetele se îndrăgosteau de revoluționari, iar femeile din ziua de azi se îndrăgostesc de luptătorii ISIS. Ai ales deliberat ideea că lupta de emancipare a femeilor a fost parțial inutilă și că de la statutul de a se îndrăgosti de X au ”progresat” fix până în punctul în care se îndrăgostesc de Y? Care să fie rolul lor politic în noul context?

Eu iau povestea ca pe o metaforă şi nu o aplic direct pe o politică reală. Mă interesezează această stare de nesiguranţă a viitorului. De teamă, de îndoială, de emoţii tulburi.

Da, e o prevestire că „răul” existenţial, politic, social etc este mereu la îndemînă, în noi, în familia noastră, în cele mai intime locuri, lucruri, persoane. Răul în forma lui volentă. Violenţa este doar ascunsă, îmblînzită dar care ca o fiară poare să renască şi reveni în forţă asemenea unor atavisme bine camunflate. Cînd violenţa va răzbufni va veni exact din zonele în care ne aşteptăm cel mai puin şi poate chiar din zonele „cele mai civilizate”.

„A scrie o carte nu e chiar un lucru romantic.” (Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu)

Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu / 13 IANUARIE 2020 / bookhub.ro

Despre fiecare dintre cele trei cărți am scris pentru Bookhub.ro. Îmi plac scriitorii care își gândesc proiectele literare structurat și nu le abandonează din diverse motive. După cum, la fel de mult, îmi plac și oamenii care își convertesc orice eșec personal într-un plus de cunoaștere. Vasile Ernu este unul dintre acești scriitori, un om cu care poți să nu fii de acord, dar cu care este extrem de dificil să ajungi să te cerți: conflictul de idei pentru el este sursă de cunoaștere, ceea ce înseamnă plusvaloare pentru literatură.

Am vorbit despre Mică trilogie a marginalilor și așa am reușit să aflu și despre cum s-a scris această trilogie.

Cum ai defini acum „marginal”, după ce-ai încheiat trilogia?

Recunosc că eu îmi construeisc temele şi ideile „în avans”. Adică pornesc de la nişte teme, idei care mă obsedează şi asupra cărora gîndesc mult. Mă documentez. În procesul scrierii, însă, lucrurile se transformă, se modifică şi chiar capătă forme neaşteptate, conflictuale şi uneori în dezacord cu ce ai gîndit tu. Adică ideile transpuse în poveşti sunt  cu totul altceva decît în teorie sau idei „lipsite de carne”. De aceea eu rămîn descumpănit cînd cărţile mele sunt trecute la zona „teorie”. Eu nu fac teorie, istorie a ideilor, antropologie sau altele din această zonă. Eu fac un soi de docu-fiction: o proză documentară. Acolo sunt prezente idei destule, însă ele capătă viaţă şi forme, ele au deja o formă cotidiană specifică prozei care are eroi și poveste.

Pentru mine marginal nu ţine de număr, nu ţine de „minoritate”, ci de putere: eu cunosc multe „minorităţi”, care sunt parte a nucleului dur al puterii. Pentru mine marginal este cel fără putere sau cu o putere redusă în raport cu o altă categorie socială. Ba chiar încerc pe alocuri să arăt cum marginalul de ieri devine central şi puterea de azi şi invers. E o relaţie care poate fi schimbată, răsturnată. Asta se vede şi la „bandiţi” şi la „sectanţi”. Dar pe mine mă interesează aceste trei grupuri marginale doar în calitatea lor de marginali lipsiţi de putere şi felul în care-şi construiesc viaţa. Cînd ei devin „centrali” acest lucru nu mă mai interesează. Cu toate că şi „centrul” este un subiect atractiv. Nu însă acum. Poate altădată.

De ce sectanții, bandiții și izgoniții? Dincolo de faptul că sunt trei categorii sociale distincte și greu de analizat chiar și dpdv sociologic, pentru mine ele reprezintă trei categorii de oameni de la care avem de învățat mereu câte ceva, dar în primul rând supraviețuirea. Să fie aceasta și percepția ta?

Am avut de ales între mai multe grupuri, dar cele trei grupuri aveau mai multe atuuri. Mai întîi pentru că-mi erau cunoscute, îmi erau cele mai la îndemînă. De ce să scrii despre un „marginal” de peste mări şi ţări cînd ai sub nasul tău atîţia. Deci primele cauze au fost apropierea şi cunoaşterea cît de cît a acestor grupuri.

Al doilea lucru ţinea de faptul că îmi ofereau o arie mult mai largă şi diversă de problematici. Dacă în  linii mari urmăream un anumit tip de comportament şi organizare al acestor grupuri, nu aveam cum să nu observ că ele se confruntă cu probleme diferite şi au soluţii diferite. Înr-un fel se defineşte un grup religios şi îşi stabileşte „duşmanii” şi strategiile de supravieţuire şi cu totul altfel un grup de bandiţi sau o comunitate atît de experimentată precum comunitatea evreiască.

În acelaşi timp eu am mai multe teme pe care le urmăresc în interiorul „marginalilor”: tema legii, tema educaţiei, tema represiunii, tema inegalităţii şi echităţii, tema sărăciei, tema nedreptăţii, tema transformărilor şi stratificărilor sociale etc. Cele trei grupuri sînt foarte diferite şi îmi oferă o paletă discursivă şi tematică foarte largă. Pentru mine a fost destul de clar şi destul de repede am decis asupra acestor grupuri. Felul în care povestesc aceste lucruri a fost însă o poveste mult mai complicată. Iar în literatură acest „cum povesteşti” este fundamental.

Evident că pentru fiecare dintre cele trei volume ai avut de întâmpinat dificultăți. Din tot noianul de piedici care ți s-au ivit în cale de-a lungul anilor dedicați trilogiei, care a fost cel mai greu de surmontat și care a fost imposibil de de depășit?

Tot procesul a durat cam cinci ani: documentare şi scriere. Am lucrat de multe ori în paralel. Am avut noroc şi de cîteva burse care m-au ajutat destul de mult, pentru că am avut timp efectiv pentru scriere.

Pentru mine documentarea este un proves destul de uşor şi plăcut: îmi place această perioadă, pentru că este cumva partea uşoară. Este perioada de adunare de material şi de gîndire. Mintea zburdă liber fără restricţii. Chiar şi munca cu oamenii o fac cu multă uşurinţă: comunic uşor cu oamenii, chiar şi cu cei din grupurile marginale care, de obicei, sunt grupuri închise.

Partea dificilă este procesul de scriere în sine, pentru că e un proces unde se munceşte mult cu textul, cu scrierea efectivă, unde toate gîndurile tale trebuie să aibă cap şi coadă, să fie textul unitar și să aibă un stil.

Eu lucrez programatic: 50 de zile, a cîte zece ore pe zi minim. A sta cîte zece ore pe zi să lucrezi cîteva pagini de text nu e un lucru chiar foarte plăcut şi uşor. Fizic este greu să rezişti, dar cînd mai pui şi oboseala psihică atunci se adună. Există, fireşte, şi plăcere, dar în mare este multă muncă migăloasă. Eu nu prea romantizez acest proces. A scrie o carte nu e chiar un lucru romantic, ci este multă muncă, nervi, energie şi consum psihic. De asta prozatorilor li se cere să fie „sănătoşi fizic” tocmai pentru a rezista la astfel de munci. Plăcerea vine cumva în urma acestui „chin”, cînd ai un rezultat care te mulţumeşte. Ce „demoni” mişcă pe unii în astfel de procese nu ştiu. Nu mai vorbesc că remunerarea este mică, chiar şi cînd vinzi mult după standardele locale.

Mica trilogie a avut parte de multe cronici scrise atât de oameni de litere, cât și de specialiști din alte domenii. Care dintre ele ți-au fost de folos?

Asta face parte din „confuzia genului”, cea  care produce şi dificultăţi, dar are şi avantaje. Adică o carte greu încadrabilă într-un anumit gen poate fi ignorată sau poate atrage categorii foarte diferite. Cum eu sînt însă mai greu de „ignorat” din cauza subiectelor alese, al  stilului subversiv şi al problemelor ridicate, atunci reacţiile vin. Şi ele vin din direcţii foarte diferite: de la critici literari pînă la antropologi, politologi, jurnalişti şi sociologi. De exemplu, Vintilă Mihăilescu, antropologul nostru principal, spunea că Sectanţii ar fi o carte model despre felul cum se face antropologie azi. Eu nu am o astfel de pretenţie şi de aceea spun că eu nu fac antropologie, chiar dacă mă folosesc de acest domeniu drag mie.

Pe mine, din toate aceste reacţii mă interesează să am critici decente şi inteligente. Adică oameni care gîndesc textul şi care înţeleg lucrurile poate ceva mai bine ca mine. Criticile inteligente sunt foarte utile.

Însă reacţiile de la cititorii „neprofesionişti” mă interesează cel mai mult. Am foarte multe recţii de la ei, uneori de o inteligenţă sclipitoare. Am foarte multe reacţii de acest gen: oameni care scriu doar pentru că au fost impresionaţi sau iritaţi de ceva citind cărţile mele.

Ți-ai construit trilogia plecând de la oamenii care fac parte din familia ta. Îi regăsim acolo, printre personajele celor trei volume. Cum ți-a fost să scrii despre ei, fără să îi arăți prea mult lumii, fără să-i desconspiri?

Parţial. Genul îmi permite multe amestecuri dintre „real”, documentar şi ficţional. Cel mai „documentar” volum este Sectanţii, pentru că chiar am trăit între multiple cupluri religioase „marginale” şi foarte pestriţe. Aşa e toată zona mea. În familie am foarte amestecaţi, am moşi şi bătrîni din familie care au fost „ctitori” de tot soiul de grupuri religioase. Fireşte că pe unii e greu să-i „ascunzi” şi să-i faci „necognoscibili”, pentru că despre mulţi deja circulă legende locale, istorii pe care le recunosc toţi cei din comunitate sau localitate. Mulţi copii ai acestor eroi au comentat. E o zonă sensibilă, pentru că nu vreau ca eroii să fie „translaţi” din carte în „real”. Eroii de carte chiar dacă au un prototip nu mai sunt eroii din viaţa reală, oamenii pe care-i ştim noi. Dar oamenii citesc deseori direct, ei vor să recunoască „omul real”: „Vasea, s-a petrecut exact cum scrii tu, am fost martor!” ;). Am încercat însă pe cît am putut să păstrez distanţa de „prototipuri”.

La Sectanţii e foarte interesant că am fost contactat de tot soiul de grupuri religioase marginale, care-mi spun că am scris despre ei. Despre unii care s-au recunoscut eu nici nu ştiam de existenţa lor, sau cu siguranţă că nu m-am gîndit la ei. Dar ei s-au regăsit şi s-au identificat. Asta spune ceva despre „pattern-urile” acestui tip de poveste, de istorie. Am cîteva istorii foarte haioase pe acest subiect.

Cu Bandiţii e mai simplu: eşti obligat să cauţi această distanţă, pentru că ei nu iartă uşor dacă se simt jigniţi sau simt că tu „ai minţit” şi ai scris „cum nu trebuie”. Avantajul e că ei nu sunt aproape de lumea noastră literară, nu au treabă cu acest gen de cărţi. Însă cei cîţiva cu care am lucrat se pare că au dat „notă de trecere” cărţii, dovadă că nu mi-au tăiat niciun deget.

La acest capitol cel mai uşor a fost cu Izgoniţii, pentru că aici eroii nu mai sunt în viaţă şi nici măcar urmaşii lor. Aici am avut cu totul alt tip de dificultăţi.

Anii dedicați trilogiei au fost anii maturizării tale scriitoricești. Așadar, te pot întreba: ce urmează – roman sau nonficțiune? Personaj sau poveste?

Eu nu mai fac aşa mare distincţie între genuri. Mie îmi plac genurile impure, amestecate. Da, mă aproprii tot mai mult de genul ficţiunii clasice, dar nu aş renunţa la „nota mea specifică”, la documentaristică, la jocul cu ideile etc. Mă atrag tot mai mult personajele, recunosc, dar nu aş renunţa la ideile care mă frămîntă. Poveştile trebuiesc dezvoltate. Povestea contează mult.

Mă interesează multe lucruri, am subiecte destule, dar cel mai mult mă pasionează acum istoria generaţiei mele, a copiilor născuţi în jurul anilor ´70 care cumva au luat-o în piept rău de tot în anii ´90 – 2000 şi care acum se îndreaptă spre un deznodămînt tragic: un soi de „saga” unui grup de prieteni: între copilărie şi bătrîneţe.  Mă mai interesează „ritualurile morţii”, acestea întîlniri în jurul morţii, nu moartea efectiv. Am stat vara trecută în mai multe localităţi şi am bifat toate înmormîntările, parastasurile, pomenile şi tot ce ţine de acest fenomen al morţii. În faţa morţii oamenii devin foarte diferiţi: moartea umanizează ceva de speriat.

Sectanții poate fi cumpărată de aici.

Bandiții poate fi cumpărată de aici.

Izgoniții poate fi cumpărată de aici.

Vasile Ernu, despre „Izgoniţii”: „De ce povestim şi tot povestim? Pentru a nu uita”

INTERVIU Scriitorul Vasile Ernu: ”Întotdeauna avem „izgoniţi” lîngă noi. În diverse forme”

INTERVIU Scriitorul Vasile Ernu: ”Întotdeauna avem „izgoniţi” lîngă noi. În diverse forme” de TIBERIU FĂRCAŞ –

25 decembrie / ClujulCultural

Autor al trilogiei ”Sectanții”, ”Bandiții” și ”Izgoniții” la Ed. Polirom

Volumul ”Izgoniţii. Mică trilogie a marginalilor” de Vasile Ernu a fost lansat pe 14 decembrie, la Cluj-Napoca, de la ora 17.00, la Casa Tranzit (str. George Bariţiu nr. 16)

Clujul Cultural a stat de vorbă cu autorul acestui volum, partea a treia a unei trilogii unice în cultura română:

Clujul Cultural: De ce ai ales o temă veterotestamentară pentru ultima carte ”Izgoniții”? Cât e ea de relevantă într-o lume considerată tot mai desacralizată, mai ales de către intelectuali?

Vasile Ernu: Ultimele mele cărţi, adică toată Mica trilogie a marginalilor (Sectanţii, Bandiţii şi Izgoniţii), au un puternic filon Biblic şi mai ales veterotestamentar. Sună straniu venind de la un intelectual de stînga, ştiu. Însă eu am o genealogie mai complicată: sunt un foarte bun cunoscător a teologiei biblice şi un mare fan al unor cărţi veterotestamentare şi a apostolului Pavel. A propos mulţi intelectuali de stînga de marcă au scris comentarii la cărţi biblice. Doar că eu, ca şi alţii, mă folosesc de aceste naraţuni, mituri biblice, nu în sens religios ci în unul laic.

La Bandiţii m-am folosit de mitul Cain şi Abel încercînd să caut răspuns la cum se instituie legea şi de ce în condiţii sociale şi culturale identice unul devine criminal şi altul victimă. Cum are loc tot acest proces. Fireşte că povestea e readusă în secolul XX în cu totul alte condiţii.

În Izgonţii mă folosesc de un alt mit care pe mine m-a frămîntat mult în adolescenţă: cum îşi pierde dreptul de întîi născut Esau în faţa lui Iacov. Cum „un furt” produce o altă ordine a lucrurilor şi cum acest „furt” produce un conflict în sînul familiei, în sînul comunităţii.

Tot acest conflict eu îl aduc în secolul XX, în Chişinău, în comunitatea evreiască. Urmăresc traseul a doi fraţi, „copii ai pogromului”: răspunsul lor la o violenţă.

În ce a costat documentarea cărții? Cât timp ți-a luat?

La trilogie m-am documentat diferit de la caz la caz. Dacă la Sectanţii mi-a fost totul la îndemînă pentru că vin din astfel de comunităţi şi cunosc bine mediile acestea, atunci la Bandiţii lucrurile au foste ceva mai complicate. La prima am lucrat cu interviuri, teren, texte. Cu bandiţii e mai greu căci au comunităţi foarte închise, nu prea acceptă intruşi. La ei mi-a fost mai dificil dar cam acelaşi traseu. Mai greu acolo mi-a fost cu cerşetorii şi „castele inferioare”. Psihic e greu să lucrezi cu oamenii aceştia. E multă suferinţă.

La ultima carte, pentru că are loc într-o epocă la care eu nu am acces direct, nu mai sînt martori, atunci am mers la documente: arhivă, jurnale, rapoarte, documente, istorii etc.

Genul în care lucrez eu, docu-ficţiunea, îmi permite să am mult material documentar dar să şi împachetez ficţional istorii reale. Chiar să le combin, să „deraiez”. Important e să am un sens al poveşii. Cărţile mele nu sînt document, „istorii reale”, ci sunt ficţiuni care au la bază documentaristică. La ele naraţiunea şi sensul contează.

Izgoniţii s-a scris cel mai greu. Mi-a luat aproape dublu decît celelalte. Dar asta ţine şi de faptul că am fost implicat în alte proeicte care mi-au luat energii destule. Acum avem toate trei cărţile gata: trilogia s-a încheiat. Văd că place, are succes la public şi critică. Ce-i mai trebuie unui scriitor…

Izgoniții…mai avem timp sa fim reprimiţi? Dreptate se mai poate face ?

Întotdeauna avem „izgoniţi” lîngă noi. În diverse forme. În cartea mea ei sînt cei cărora puterea, grupul majoritar, cei puternici le taie din drepturi, crează condiţii nedrepte, inegale atît politice cît şi sociale, şi economice. Urmăresc cum aceste nedreptăţi produc violenţă şi ce efecte au ele asupra comunităţii. Totul spus în poveşti de viaţă.

Se mai poate face dreptate? Eu sper că da dar printr-un proces tot mai complicat şi mai dificil azi. De ce? avem o societate ultraindividualistă, spartă, fragmentată. E tot mai greu să pui oameni împreună, pentru o idee, pentru o cauză. Dar cînd nedreptatea creşte asta împinge oamenii spre un soi de „solidaritate de nevoie”.

„Este istoria unui război civil modern, în condiţii total diferite, laice şi radicale. Este istoria frămîntării lor şi istoria soluţiilor lor la aceste nedreptăţi care li se fac”…

Conflictul intern care se naşte în sînul comunităţii mă interesează mult. Pentru că mă intersează răspunsul acestor „copii ai Pogromului”: ce soluţii dau ei, cu ce soluţii vin la această violenţă şi nedreptate la care sunt supuşi.

Sara, eroina principală, alege o cale. Aaron, fratele ei, alege o cale radical diferită. De ce se întîmplă aşa? Care sînt cauzele acestor alegeri? Ce se întîmplă în acel început de secol XX cu aceşti „mileniali” tineri. Rădăcinile violenţei şi nebuniei secolului XX se ascunde în aceste istorii a acestor copii cu rădăcini care ne arată cauzele şi efectele lucrurilor.

Mai există multe astfel de cazuri, multi izgoniți, în lumea actuală. Care sunt soluțiile pentru că conflictele, iată, continuă, în Orientul Mijlociu în special, Siria, Yemen, dar nu numai. Tema se întinde și asupra acestor conflicte moderne și postmoderne, chiar a războiului comunicațional, a acestui val imens de comunicare și informație la care suntem supuși?

Povestea cu „războiul informaţional” e interesantă. Cînd am studiat Pogromul de la 1903 din Chişinău – pe care eu îl consider primul porgrom cu rezonanţă globală, care bagă în circuitul global termenul dar şi oraşul – am observat rolul presei. Multe sînt cauzele acestui fenomen însă vinovaţii principali sunt în zona puterii, instituţiile puterii care duc spre curtea ţaristă, biserica pentru că a tăcut şi susţinut prin tăcere şi chiar instigare. Mai e vinovată o parte a establishmentului cultural-politic conservator. Şi nu în ultimul rînd presa. Presa este cea care inventează cauza printr-o „informaţie falsă” pe care o rostogoleşte şi prin care isterizează populaţia. Un copil moare, este omorât dar din cu totul alte motive: o răzbunare între rude. Acest omor va fi atribuit comunităţii evreieşti care ar fi apelat la un ritual religios: creştinii omorâţi de iudei. Şi începe isteria şi apare violenţa şi crimele în masă ca formă de răzbunare la care poliţia închide ochii.

Aici vedem cum presa instrumentalizează această isterie ca la carte. Iar presa îşi permite asta pentru că puterea nu doar că nu ia măsuri ci chiar întreţine astfel de cotidiene cu bani greu de la capitală.

Şi astăzi vedem cum iresponsabilitatea presei poate duce la adevărate forme de isterie care pot naşte violenţa. De aceea nu e de jucat cu aceste subiecte.

Ce urmeaza ca proiect după trilogie?

Am destule idei. Am cîteva în lucru. Mă interesează o carte despre generaţia mea născută la finele anilor 60 a doua jumătate 70. Cei care s-au maturizat la începutul anilor 90. Mă interesează trauma anilor 90 pe care am trăit-o şi nu am conştientizat-o. Iar acum îi vedem efectele dar încă nu ştium cum să tratăm povestea. Mă mai interesează tema morţii, a ritualurilor morţii mai degrabă. Cum se modifică, cum se schimbă? Ce mai spun ele astăzi. Am destule. Nu o să-mi plictisesc cititorii. Despre cărţile mele se pot spune orice numai nu că ar fi plicticoase.

Poate stânga să raspundă la problema veterotestamentară pusă de tine? Are soluții dacă dreapta, cu piața ei, cu antreprenoriatul, cu capitalismul și consecintele sale a dus la criza globala din 2008. de exemplu?

Aşa sperăm. Stînga în general se află acum într-o derută atît ideologică cît şi organizaţională. A făcut multe greşeli grave şi enorm de multe compromisuri. Stînga trebuie să-şi regîndească serios poziţia şi să aibă capacitate de autocritică pentru a putea ieşi din criză. Dreapta nu ar trebui să se bucure prea mult de criza stîngii pentru că asta le poate afecta şi lor situaţia. Mai ales dacă ne referim la liberalism nu la conservatorism.

Stînga însă trebuie să revină la discursul ei de bază: extinderea drepturilor nu doar politice ci mai ales sociale şi economice. Să revină la problemele majore cu care ştie să lupte şi pentru care a cîştigat multe bătălii pe la început de secol XX: problema muncii, a resurselor, a inegalităţii, a acumulării de capital, a redistribuţiei etc. Să nu uităm ca pacea socială de care s-a bucurat Europa atâția ani este un produs aproape eminamente de stînga fără a neglija şi contribuţia liberală.

Mulțumesc

„Pogromul este doar un vârf de aisberg…” (VIDEO)

Izgoniţii – de la Pogrom la Revoluţie

Despre ce este cartea?

Am terminat Mica trrilogiie a marginalilor. Să o luam pe rînd.  Sectanţii este saga  unei familii din Bugeac: istoria unor marginali religioşi din Imperiul rus şi URSS. Este aventura supraveţuirii unei comuităţi sub multiple forme de represiune: religioase, politice, economice.

Bandiţii venea să dea un raspuns personal întrebarii: de ce în viaţă un om devine Abel şi altul Cain, ce face ca unul să omoare pe altul? Cum se instituie legea şi mecanismele de educaţie? De ce educaţia negativă e mai puternică decît cea  pozitivă? Mitul crimei şi al legii, totul  povestit prin istoria unei relaţii dintre un copil şi un bandit.

Izgoniţii, ultima parte a trilogiei marginalilor, vine să răspundă unei alte teme majore. Tema centrală este una veterotestamentală: lupta dintre cei doi gemeni Iacov şi Esau, fiii patriarhului Isaac. După cum ştiţi, Esau, care, conform legii, trebuie să devină moştenitorul, pierde tot în faţa lui Iacov care cu ajutorul mamei îi fură binecuvîntarea tatălui, iar cu un blid de mîncare îi „cumpără drepturile” flămîndului Esau.

Ce se naşte din acest „furt”? Se naşte primul război civil din istorie, mitul primului război civil. Motto-ul poveştii: „Două neamuri sunt în pântecele tău şi două noroade se vor despărţi la ieşirea din pântecele tău. Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare va sluji celui mai mic.” „Iată! Locuinţa ta va fi lipsită de grăsimea pământului şi de roua cerului de sus. Vei trăi din sabia ta şi vei sluji fratelui tău, dar, când te vei răscula, vei scutura jugul lui de pe gâtul tău!”

Asta este tema. Povestea este însă cu totul alta. Eroii cărţii repovestesc acest mit fondator al războiului civil printr-o istorie a unei familii de evrei din Chişinău de la începutul secolului XX.  Este istoria a doi fraţi: Sara şi Aaron. Viaţa şi aventura lor au loc în Imperiul ţarist între 1903 – primul Pogrom cu rezonanţă globală care are loc la Chişinău – şi 1917 – Revoluţia rusă.

Este istoria unui război civil modern, în condiţii total diferite, laice şi radicale. Este istoria frămîntării lor şi istoria soluţiilor lor la aceste nedreptăţi care li se fac. Ce răspuns dau ei cînd sînt puşi în faţa violenţei şi a „furtului” de drepturi sociale, politice, economice. Avem doi fraţi care dau răspunsuri radical diferite la aceleaşi probleme într-un debut de secol nebun.

 Unde se petrece acţiunea?

Acţiunea se petrece în mai mujlte oraşe din Imperiul ţarist dar şi puţin afară, în Elveţia. Oraşul în care începe acţiune şi de unde sînt eroii noştri este Chişinăul. Dar un cu totul altfel de Chişinău. Este Chişinăul capitală de gubernie a Basarabiei, parte componentă a Imperiului Rus. Este un oraş care chiar dacă are urmele vechiului tîrg moldovenesc este deja un oraş rusesc, remodelat după standardele orăşelelor ruseşti. Este administrat de ruşi însă populaţia majoritară, culmea, este compusă din evrei. Ei sînt pătura etnică, socială şi religioasă principală. Practic avem un oraş ruso-evreu care are o altă dinamică şi compoziţie.

De ce se întîmplă asta? La asta încerc să răspund indirect. Moldovenii sînt majoritari, dar nu în oraş, ci în jurul oraşului. Chişinăul este foarte important în această poveste mai ales în prima parte a cărţii pentru că eroii noştri locuiesc aici, într-un aumit tip de compoziţie socială.

Odessa e al doile oraş important, prin simplu motiv că este cel mai aproapiat oraş mare de lîngă Chişinău, cu o dinamică impresionantă: este al treilea oraș ca importanţă pentru Imperiul ţarist şi al patrulea ca mărime după Petersburg, Moscova şi Varşovia. Iar comunitatea de care mă ocup, comunitatea evreiască, este la fel de importantă ca şi în Chişinău. Poate chiar mai importantă pentru că ea aici este mult mai emancipată şi dezvoltată atît economic, cît şi politic şi social.

Urmează Petersburgul, capitala Imperiului. Acolo este deja o altă „faună” foarte amestecată şi alianţele se fac nu pe bază de identitate etnică, ci de cin / rang, adică poziţie socială sau de afinităţi politice. Mai ales pentru tineri afinităţile politice sînt fundamentale.

Al patrulea loc important: Elveţia. De ce? Pentru că legile în ce priveşte accesul la educaţie în Imperiu erau restrictive pentru evrei şi femei. De păturile de jos nu mai vorbim: ele nu contau.  Cum procesul de emancipare a femeilor şi evreilor a pornit atunci, ei pleacă să înveţe în Europa pentru a scăpa de restricții. Dar nici aici nu poţi învăţa oriunde. Sînt însă cîteva universităţi din Elveţia şi Germania unde ei sînt acceptaţi. Elveţia în acea perioadă era foarte primitoare cu cetăţenii ruşi, evreii şi fetele din Rusia. Doar că în Elveţia se află şi floarea migraţiei, exilaţii socialişti, revoluţionari şi anarhiști de tot felul. Tinerii oprimaţi nimersc într-un mediu care le schimbă radical viziunea. Univesitatea din Elveţia şi exilul din Siberia devin un soi de „pepiniere” de revoluţionari profesionişti. Asta produce un fenomen „pervers”. Bumerangul se produce şi se întoarce: ceea ce Imperiul interzice, restricționează, se întoarce în defavoarea lui şi-l loveşte în creştet. Acesta este un fenomen extraordinar de impresionant.

În ce perioadă? Între Pogrom şi Revoluţie

Urmăresc strict epoca: 1903 -1917. De ce 1903? 1903 este marcat de ceea ce eu numesc „primul pogrom cu rezonanţă globală”, pogromul de la Chişinău. De ce este atît de important acest pogrom? Pentru că în urma acestui pogrom, nu primul şi nici ultimul, au loc cîteva fenomene foarte importante. Mai întîi e importantă poziţia pe care o ia presa liberală şi scialiastă la nivel global: toţi condamnă acest Pogrom. Pentru prima oară cuvîntul „pogrom” apare în presa înternaţională importantă. În al doilea rînd pentru că mai toată floarea intelectuală rusă, dar şi străină face cunsocut fenomenul, îl analizează şi îl condamnă. Am prezentat în carte poziţia lui Tolstoi. Şi nu în ultimul rînd, o mulţime de organizaţii internaţionale iau atitudine. În primavara lui 1903 Chişinăul devine centrul lumii prin acest eveniment tragic. Practic pogromul din 1903 de la Chişinău întroduce în circuitul global acest termen şi face cunoscut fenomenul care avea să facă carieră. Acest fenomen anunţă, prevesteşte nebunia secolului XX care avea să aibă loc.

1917 e punctul de cotitură important. De ce? Pentru că e unul dintre răspunsurile date de „copii pogromului”, unul dintre eroii mei. Un alt erou alege o altă cale. Opusă. Aşa se produce „războiul civil” în sînul familiei.

Ce este războiul civil?

De mic am citit mult Bilbia şi mai ales cărţile Veciului Testament. E o tradiţie de familie pe filieră religioasă, cum am povestit în Sectanţii. Cînd m-am întîlnit cu istora celor doi fii gemeni ai lui Isaac, Iacov şi Esau, am avut o problemă complicată. Îmi plăcea Iacov, dar m-a revoltat mult nedreptatea adusă lui Esau. Conform legii, primul născut are drept de moştenire, întîietate asupra celorlalţi fraţi. În cazul dat, Iacov maî întîi îi cumpără şi mai tărziu îi fură cu ajutorul mamei drepturile de „prim născut” şi binecuvîntarea tatălui. Am fost foarte revoltat şi nici un pastor sau rabin nu a reuşit să mă convingă că ceea ce s-a întîmplat este „corect”. Uneori şi Dumnezeu greşeşte. Asta ştiu de mic.

Atunci am îneles că puterea nu este un dat, ci o relaţie: o relaţie de putere. Atunci am înţeles că dreptul dat de putere, puterea de lege, faţă de „celălalt” se bazează pe un construct, nu pe un dat divin. Se bazează în defintiv pe un furt, pe o viclenie, pe o minciună. Şi poate cel mai important:  că aceste „drepturi furate” produc inegalităţi şi nedreptăţi care duc inevitabil la violenţă şi la un război civil. Adică un război în sînul familiei, în sînul comunităţii extinse. Adică în societate.

Ei bine, această poveste eu o aplic mai larg şi o aduc în secolul XX arătînd cum o comunitate mică, specifică este nedreptăţită prin legi şi mecanisme economice, sociale şi culturale care produc un număr imens de inegalităţi care duc la violenţă. Şi mai ales cum aceste comunităţi încearcă să se protejeze, cum caută soluţii, care sînt pe măsura violenţei la care sînt supuşi. Cauze şi efect.

În cazul dat avem  un Pogrom ca formă de pedeapsă a minorității, ţapii ispăşitori, de majoritari, şi avem soluţia pe care o alege Sara care se refugiază spre mişcările radicale revoluţionare. Dar şi soluţia fratelui ei Aaron, care fuge spre mişcarea sionistă. Două soluţii radical diferite la aceeaşi problemă. Se naşte secolul XX cu cele două soluţii noi, cu cele două lumi noi.

Ce este pogromul şi revoluţia?

Pogrom vine din rusă погрóм, provine de la громить, „a distruge”, cu sensul de măcel şi este o formă de organizare colectivă care are ca scop linşajul îndreptat împotriva unui grup naţional, etnic sau religios minoritar precum şi distrugerea de bunurilor acestora. În Ruia ţaristă pogroamele cele mai faimoase au fost îndreptate cu preponderenţă împotriva evreilor.

Însă eu arăt că pogromul este doar partea vizibilă a unui imens iceberg care e construit pe un număr imens de inegalităţi: o mulţime de legi care favorizează pe unii şi defavorizează pe alţii, de restricţii legale şi economice etc. Certa osedlosti este considerată un exemplu de manual al felului în care au fost discriminaţi evreii în Ruia ţaristă. Ce este asta? Certa osedlosti este zonă rezervată locuirii obligatorii a evreilor, regiune de colonie a evreilor, rezervaţie pentru evrei. Legea obliga evreii să se aşeze cu traiul într-o zonă teritorială bine definită pe care nu o puteau părăsi decît în anumite condiţii. Regiunea de colonizare a fost legitimată formal, prin decrete speciale.

Eu arăt cum toate aceste restricţii şi legi nedrepte produc inegalităţi imense şi se termină mereu cu violenţă: pogrom şi revoluţie.

Revoluţia este la rîndul său un  răspuns la aceste inegalităţi şi nedreptăţi imese aduse diveselor pături sociale. În Izgoniţii eu urmăresc cazul comunităţii evreieşti. Dar mă intersează şi cazul femeilor: Sara, eroina principală, este şi evreică, şi femeie. Ea  cunoaşte o dublă represiune prin comparaţie cu Aaron, fratele ei.

Despre modă şi curente?

Moda vremii surprinde cel mai bine spiritul vremii. Ca să înţelegi spiritul acelor vremuri trebuie să înţelegi care erau elementele centrale ale „modei”: ce ascultau, ce citeau, cum se întîlneau, ce haine purtau, unde se întîlneau, ce discuţii aveau, care erau ideile centrale etc. Moda este un soi de sinteză a vremii. Iar ea este legată de o mulţime de fenomene sociale, politice și economice ale timpului.

De ce fetele încep brusc să se tundă scurt şi să renunţe la hainele sofisticate şi greoaie imitînd mai degrabă portul bărbaţilor? De ce bărbaţii încep să umble cu haine croite mai degrabă pe model militar? De ce tinerii se strîng clandestin să facă cluburi de lectură care erau un soi de reţele pe viu tip facebook? Ce citesc şi care e funcţia lor? De ce e la modă Marx şi Freaud? De ce dacă nu aparţii unui astfel de grup ca tînăr nu mai contezi? De ce fetele şi evreii fug nu spre conservatori şi liberali, ci spre grupurile radical de stînga? De ce o altă parte de evrei organizează cluburile sportive Macabei? Ce vor ele? Sînt un număr de întrebări la care eu dau direcţii de lectură prin istorii de viaţă.

Care erau poeţii în vogă? De ce ei şi nu alţii? Şi da, am multe texte din melodiile vremi: playlistul începutului de secol XX. Cum spunea un poet la modă atunci, Osip Mandelştam: Veacul meu, fiara mea, cine ar putea / Să privească în pupilele tale?
Despre „hipsteri” sau „milenialii” începutului de secol XX şi de ce femeile şi evreii sînt ultimii iobagi politici

În Izgoniţii, cartea care închieie trilogia marginalilor, m-a intersat foarte mult care sînt “noii subiecţi politici” ai acestui debut de secol nebun în Imperiul ţarist.

În a doua jumătate a secolului XIX-ce lucruile încep să se contureze destul de clar. Pe lingă grupurile clasice politice precum aristocraţia, burghezia şi diversele grupuri administrativ-militare, pe scenă apar forţe noi precum muncitorii şi studenţii.

Sînt grupuri politice care se coagulează şi nu mai pot fi ignorate. Muncitorii déjà aveau o mică tradiţie. Ţăranii nu contau în ecuaţie aproape deloc. Ei nu au devenit niciodată un subiect politic autonom. Poate şi de asta au fost cei mai năpăstuiţi: carne de tun.

Însă în debutul de secol XX cele mai puternice noi grupuri politice sînt de fapt trei: adolescenţii (“milenialii” vremii), femeile şi evreii.

Povestea cu adolescenţii este un fenomen politic aproape unic. Vorbim de gimnazişti, nu de studenţi. Pentru prima dată aceştia se organizează în foma de “cluburi/cercuri” de lectură şi discuţie care sînt mai întîi de toate grupuri politice. Acest fenomen avea să devină un fenomen de masă şi se extinde în tot Imperiul ca o “molimă”. E cumva ceea ce e astăzi facebookul, dar într-o formulă fizică şi foarte bine organizată.

A nu fi într-un grup/cerc/club de acest fel însemna a nu exista. Devine practic o necesitate, o modă, o obligaţie. În aceste grupuri se citea de obicei lucruri interzise. Pentru prima dată apare o generaţie de adolescenţi care se rupe total de cea a părinţilor. Nu doar că se rupe, ci merg împotriva lor: programatic.

Ei vin în mare parte din medii cu un nivel ridicat de bunăstare şi sunt bine educaţi. Dar nu se mai solidarizează cu părinţii lor, ci cu “poporul”. Solidaritatea merge în jos, nu în sus cum era tradiţia. Asta e marea noutatea politică a “milenialilor” care avea să răstoarne puterea ţaristă şi să schimbe radical lumea politică.

A doua categorie sînt femeile. Pentru prima dată în Imperiu, femeia devine poate cel mai important grup politic nou. Femeile încep să se emancipeze, să se organizeze şi să intre masiv în mişcările politice. În ce partide se înscriu femeile? Conservatori? Aceştia credeau că femeia este un suport pentru ceai. Cam asta era pentru ei funcţia politică a femeii. Ah, le mai cînta la pian bărbaţilor.

Liberalii? Ceva mai destupaţi: o primeau în anticameră pe post de dactilografă. Oricum liberalii legau drepturile şi libertatea de proprietate. Ai proprietate, ai drepturi. Femeile nu prea aveau proprietăţi: ele erau proprietatea bărbatului.

Unde se duceau ele? Se ducea spre partidele care le deschidea uşa şi le promiteau că luptă pentru drepturile lor: şi ele avea multe de cerut. Cel mai radical partid, al eserilor, ştiţi cîte femei aveau în partid? Ţineţi-vă bine: 30%. E enorm pentru început de secol XX.

De ce se duc aici? Mai întîi pentru că acestea erau cam singurele partide care le acceptau şi le oferea drepturi egale cu bărbaţii în partid. Şi la fel de important: le promiteau lupta pentru drepturi egale, o agendă politică egalitară. O situaţie politică fără precedent. Pînă la acea peridoadă ele erau lipsite de minime drepturi politice şi civile.

Al treilea grup principal sînt evreii, o comunitate lipsită de multe dreturi politice şi sociale. De ce această comunitate se mişcă masiv spre mişcăile revoluţionare ? Din acelaş motiv: conservatorii nu-i aceptă, iar liberalii au nevoie doar de averile lor nu şi de rolul lor politic. Singurii care-i acceptă – nu doar ca simpli membri, ci şi în conducere şi le oferă un program de luptă în care sunt incluse toate drepturile pe care ei le revendică – este palierul de stînga. Ştiţi cîti evrei sînt la eseri? Nu vă speriaţi: 50 %.

Cum interpeta presa conservatoare aceste tendinţe? Copiii sînt „spălaţi pe creier”, femeile sînt „isterice şi iraţionale”, iar eveilor li se trage de la „mesianismul religios” şi „interesele oculte”. Şi nimeni nu era interesat de fapt de cauzele reale ale acestei explozii politice radicale noi la începutul secolului XX.
Ce-i uneşte pe toţi aceştea? Aparent sînt grupuri fără nicio legătură între ele. Ei bine, îi uneşte lipsa de drepturi şi mai ales exluderea lor din viaţa politică. Iar pe ultimile două grupri, femeile şi eveii, îi unește opresiunea la care sînt supuşi.

Femeia şi evreul în debutul de secol XX sînt ultimii iobagi ai Europei. Secolul XX avea să stea sub marca acestui cocktail explosiv „milenial”

Pe eroină o cheamă Sara, e adolsecentă care devine studentă, e evreică şi povesteşte acest traseu social: Chişinău, Petersburg, Zürich şi explozia….

Asta ca să nu citiţi cartea, dacă nu vă interesează subiectul. Dar tema este de o actualitate înspăimîntătoare.

 

VASILE ERNU: „Sîntem într-un moment dificil şi riscant al istoriei”

CRISTIAN TEODORESCU MIERCURI, 19 IUNIE 2019/ Caţavencii

Pe Vasile Ernu îl descos periodic ce se întîmplă în Republica Moldova și în Rusia. E unul dintre puținii care știu să descîlcească ce se petrece la Chișinău și la Moscova. Are două variante la volumul cu care se încheie Trilogia marginalilor și speră ca la toamnă să-i dea de cap.

Cristian Teodorescu: Cum stai cu al treilea volum din Trilogia marginalilor? Că mă mai întreabă și pe mine alții.

Vasile Ernu: Of, nu pune sare pe rană. Lucrez greu, dar sper să o termin în această toamnă. Cred că e prima carte la care am două variante. Să văd cum aleg varianta finală. Editorul mă tot întreabă. Dar Polirom e îngăduitor. Iată că am ajuns şi la vîrsta asta cînd trage editorul de tine. Dar între timp am scos la Editura Cartier o carte pentru copii, căci feciorul meu mi-a reproşat: ce fel de scriitor eşti dacă nu scrii cărţi pentru copii? Am scris. Se numeşte: Războiul pisicilor şi e ilustrată de una dintre cele mai bune ilustratoare de carte, Veronica Neacşu. E despre război, e despre suferinţă, e despre foame, e despre sacrificiu şi viaţă. Sper să fie cu folos ălora mici. Tot la Cartier îmi apare  într-o lună primul jurnal dintr-o serie. Se numeşte Jurnal la sfîşitul lumii. E o carte la care ţin. Nu e un jurnal factual, ci mai degrabă un amestec de întîmplări şi idei în formă de micropovestiri cu tîlc, cu sens. Se citeşte ca o carte de aventuri de idei.

C.T.: Care e diferența între bandiții despre care ai scris și noua mafie din fostele țări sovietice?

V.E.: Bandiţii de rit vechi erau bandiţi „în lege”. Adică în propria lege, pe care trebuiau să o respecte. Era ca un cod al onoarei: împărţiţi pe caste şi destul de coerenţi. Principalele lor trăsături: să ţină la legea lor, să nu intre în relaţie cu puterea oficială (duşmanii lor de moarte), să ţină banii la comun etc. Erau nişte marginali. După anii ’80 şi chiar mai devreme se răstoarnă situaţia: bandiţii încep să guste din roadele colaborării cu Puterea, din coabitarea cu ea. În perioada perestroika, odată cu liberalizarea şi mai ales în perioada Elţîn, ei încep să devină parte a Puterii: din periferie ajung la centru. Şi politic, şi economic. Marile privatizări se fac cu participarea lor activă. Ei devin parte integrantă a statului. Acum îşi trăiesc perioada de „albire”. Îşi scot business-ul pe piaţa globală, curat ca lacrima. Copiii sînt educaţi afară şi vor deveni noua elită de lux a Rusiei şi a regiunii. Ei acum sînt stîlpii societăţii. E un proces prin care trece societatea. Şi asta nu doar în Rusia. Cum spunea prima generaţie de politicieni din SUA: nu mă întreba de primul milion. De ce? E făcut pe sînge şi furt.

C.T.: Văd că, la europarlamentare, stînga e în scădere, dar se ridică populiștii. Pentru care fapte, bre?

V.E.: E un trend general, global. Sîntem într-un moment dificil şi riscant al istoriei. Stînga pierde pe mai toate planurile: şi politic, şi social, şi economic. Chiar zona liberalismului clasic stă tot mai prost. E revanşa populismului conservator: de la Trump la Putin şi de la Erdogan la Orbán. La noi situaţia e şi mai catastrofală. Avem de ales între diverse forme ale conservatorismului şi neoliberalismului, unul mai „nuanţat” decît altul. Mai rămîne să ne privatizeze aerul ca să-l facă mai eficient. E un moment dificil în care e nevoie de o regîndire mai ales a practicii politice în acest nou context. Avem o realitate „de stînga”, adică o populaţie foarte săracă, cu inegalităţi crunte, cu probleme imense sociale şi economice, care nu e reprezentată de nimeni. Dar eu sînt întîi de toate cetăţean şi scriitor. Nu sînt ideolog sau politician de meserie. Eu încerc să gîndesc, să scriu şi să construiesc spaţii mici de reflecţie şi de viaţă decentă socială în jurul meu. În acest moment trebuie să nu-ţi fie frică să spui adevărul, să ai poziţii critice. E foarte important să înţelegi unde se află puterea: unde este locul ei adevărat ca să o poţi urmări şi critica.

C.T.: Putin?

V.E.: Putin, ca persoană, pe mine mai puţin mă interesează. Putin ca sistem, da, e important de înţeles. Cred că ultima oară am povestit aici cum văd eu sistemul Putin: ca pe un tren cu vagoane, stratificat social: ca nişte caste sau cinuri, cum se zicea în Rusia ţaristă. Un mic vagon clasa VIP, 1%, care deţine 90% din averea Rusiei, cîteva vagoane unde se află clasa de mijloc, nu foarte mare. Vagoane speciale pentru birocraţie, armată şi Servicii. Vagoane foarte importante. Şi multe vagoane pentru „păturile de jos”: fără speranţă, fără minime condiţii, care-şi împart firimiturile care au mai rămas de la masa bogaţilor. Am fost în iarnă la Moscova şi în capitala Siberiei, Krasnoiarsk. Am ţinut cîteva prelegeri. Invitat, ca să închidem gura „prietenilor”, în cadrul programului „Dincolo de bariere – Europa fără bariere”, program susţinut de Reprezentanţa Diplomatică a Uniunii Europene din Rusia şi Goethe Institut. Compania e bună mai ales pentru fason românesc veşnic provincial. Cei care au mai fost invitaţi pe aici: Adam Michnik (Polonia, Gazeta Wyborcza), Magyar Bálint (sociolog şi politolog din Ungaria), Vesna Terșelici (activistă croată, directoarea centrului „Documenta”), Nikola Markovici (politolog din Croaţia). Într-una din seri m-am întîlnt cu un prieten la care ţin mult, de o inteligenţă aparte. L-am întrebat: Saşa, va exista un „sfîrşit al lui Putin“? Nu, nu în viitorul apropiat, îmi spune el. Pentru că „sfîrşitul lui Putin“ e înţeles ca o revenire la o „situaţie liberală“, la o perioadă elţînistă precedentă. Acest lucru este imposibil de realizat. Societatea rusă este deja reconstruită altfel şi e sub un control total, fără precedent, într-o combinaţie de capital şi stat: un nou consens şi o nouă arhitectură politică, economică şi socială. Pînă şi faimoasa birocraţie sovietică, cu reminiscenţe ţariste, acum arată ca una corporativ-administrativă: nu mai ştii care lucrează la stat şi care la corporaţie, pentru că au devenit aproape una. Poate apărea o nouă configurare? Da, dar numai ca o redistribuire a resurselor şi a puterii, nu în josul societăţii, ci în interiorul consensului Capital-Stat al unei elite deja configurate şi care controlează totul, de i-ar invidia şi Stalin. Deci „sindromul Putin“ e un fenomen global şi de lungă durată, mult mai accelerat la periferie. Sună cunoscut, nu?

C.T.: Ce se întîmplă în Republica Moldova? Că mie treaba de acolo mi se pare din ce în ce mai încîlcită.

V.E.: Iarăşi avem „revoluţie”. Acum cică are loc un proces de „dezoligarhizare”. Culmea: SUA şi UE au dat mîna cu Rusia ca să-l dea jos pe Plahotniuc, oligarhul-şef. Întreabarea pe care nimeni nu vrea să o pună şi mai ales la care nimeni nu vrea să răspundă: cum a fost posibil Plahotniuc? Cum s-a produs acest fenomen şi mai ales cum a reuşit să preia puterea şi controlul politic aproape total la Chişinău? Dar e bine că a picat. Însă sînt sceptic şi realist faţă de ce vine. De ce spun că e bine să punem şi să răspundem la această întrebare? Pentru că toate „revoluţiile moldave” din ultimii 30 de ani încep cu entuziasm şi speranţe imense şi se termină cu un mare jaf şi cu multă disperare. Cred că am văzut minimum cinci astfel de „revoluţii”: „binele” învinge răul, după care „binele” jefuieşte tot şi se transformă în răul şi mai mare. Pierde cetăţeanul de rînd, care e nevoit să apuce calea pribegiei  economice: de la Vladivostok la Lisabona. În limbaj alcoolic, eu numesc fenomenul acestor “revoluţii” bormotuha. Ce este bormotuha? Este un alcool făcut în perioada sovietică. Este un amestec din diverse vinuri hibride de proastă calitate, amestecat cu ceva spirt. E un  alcool ieftin (mai ieftin decît vodca şi vinul) care loveşte repede la cap. Se bea dintr-o înghiţitură ca să nu-i simţi mirosul şi gustul. Te pileşti repede. Ai o seară frumoasă, de uiţi de tine: doar vecinii îţi pot povesti aventurile tale a treia zi. Adormi profund, somn greu, dar cu multe coşmaruri. Trezirea e dureroasă, capul doare insuportabil. Ai coşmaruri de la durerile imense. Ai nevoie de o perioadă lungă de revenire. Te reabilitezi greu. Bormotuha: cam astea sînt “revoluţiile moldoveneşti” din ultima perioadă.

C.T.: Cum ți se par useriștii, sita nouă din politica de la noi?

V.E.: Eu nu gîndesc politica în termenii de PSD, anti-PSD. Dacă reducem politica la anti-PSD nu facem decît variaţii la PSD. De asta reproşez noii Opoziţii pe acest subiect: nu poţi să-ţi construieşti programul politic doar ca proiect de lichidare a PSD-ului. Dacă dispare PSD, îţi dispare progamul politic. Noi, cetăţenii, ce cîştigăm? Asta creează o situaţie periculoasă E nevoie de o ofertă reală care pune ceva în loc. PSD îşi merită soarta. A făcut cîte ceva, indiscutabil. A făcut şi o mulțime de prostii. Indiscutabil. Dar acum intrăm în epoca post-PSD. Asta cred eu. Epoca post-PSD se anunță periculoasă. Populismul extrem bate la ușă. Mai ales cel economic și social. PSD pare că nu are putere pentru reformare. Istoria ultimilor zece ani ne arată că mașinăria de cadre funcționează pe invers: de la eșalonul 1 la eșalonul 3-4. La capitolul resurse umane nici Opoziția nu este mult mai brează. Partide noi? USR vine cu teme care sperie uneori, populist, cam violent, și redus la un program care reprezintă interesele unui grup restrîns. PNL e un soi de roată de rezervă a PSD pentru alegători: un PSD de mîna a doua. Unde sînt marile teme în discuţie şi program? Poate apărea un partid care să preia temele majore cu care se confruntă această țară: sărăcie, inegalitate, sănătate publică, educație, acces la piața muncii, redistribuire, problemele ruralului și a urbanului mic etc., teme total abandonate, dar care macină țara? Pe stînga încearcă Demos, care nu e partid parlamentar, şi atît. Le dorim succes. În acest moment, problema cea mai mare, sărăcia, nu este preluată de nici un partid parlamentar. În acest moment avem o imensă pătură socială săracă, abandonată, nereprezentată de nimeni.

„Ca să poţi să fii liber trebuie să ştii ce e controlul şi regula.”

Vasile Ernu în dialog cu Nona Rapotan / bookhub.ro (partea I și partea II)/ aprilie 2018

Evit să abordez teme legate de educație. Poate pentru că fac parte din sistem și, orice-aș zice, aș fi suspectată din start de subiectivism. Poate că așa și este. Numai că, datorită structurii mele interioare și, nu în ultimul rând, studiilor, simțul critic este atât de dezvoltat, încă a mă distanța de sistem a devenit reflex cotidian. În timp am acumulat și suficient de multă experiență în domeniu ca să pot emite opinii avizate legate de felul cum (nu) merg lucrurile astăzi în România.

M-am întâlnit prin februarie cu Vasile Ernu pe stradă. Eu cu ale mele, el cu ale lui. Mânca dintr-un covrig și am glumit pe seama asta: „Ce fac doi intelectuali când se întâlnesc pe stradă? Mănâncă covrigi și fac un selfie!”. Și de atunci încoace m-am revăzut destul de des cu el, iar unul dintre subiectele recurente a fost cel al educației. Așa a apărut interviul de față.

Nu sunt la prima discuție cu Vasile Ernu și vocea interioară îmi spune că nu va fi nici ultima. Nu sunt de acord cu el 100% în tot ceea ce spune și cred că asta ne salvează prietenia. Vasile stârnește controverse, e acuzat de multe, mulți se împiedică de prejudecățile emise de alții atunci când îl etichetează într-un fel sau altul, dar am știut să trec dincolo de toate acestea și să găsesc un om care nu vorbește la întâmplare, care-și documentează orice afirmație, ceea ce, să recunoaștem, e din ce în ce mai rar întâlnit astăzi.

I-am spus, mai în glumă, mai în serios, să nu mă provoace pe teme de educație, că o să-l chinui! Și, drept urmare, a ieșit unul dintre cele mai lungi interviuri pe care le-am realizat până acum, care n-a încăput nicicum într-o singură parte. Sper să vă fie de folos și, de ce nu, să vă și placă stilul lui unic de a argumenta.

Se vorbește mult despre educație zilele acestea. Și de multe ori pe lângă subiect. Dintr-odată (sau nu chiar dintr-odată) toată lumea este expertă în educație; părinții se pricep cel mai bine să asigure educația copiilor lor, psihologii vin și ei cu opiniile lor, mai nou avem și experți în parenting. Hai să facem puțină lumină în toată avalanșa asta de informații. Și am ales să vorbesc cu tine, din cel puțin două motive: ești absolvent de științe umaniste, filosofie în speță, ceea ce presupune că plecăm de la aceleași premise în discuție. Și un al doilea motiv e dat de faptul că știu cât de mult te implici în a face acel tip de educație (foarte important din punctul meu de vedere) în completarea celui clasic – educația nonformală.

Pînă pe la 40 de ani povestea educaţiei nu m-a interesat aproape de loc. După, însă, a început foarte mult să mă intereseze, odată cu naşterea copilului meu, care a venit în viaţa mea după 40 de ani; acest eveniment a determinat interesul pentru domeniul educaţiei.

Eu am început cumva să-mi regîndesc viaţa mea prin acest element al educaţiei. Am început să mă gîndesc la amicii mei, la prieteni, rude şi toţi cei pe care i-am cunoscut, să le văd viaţa prin prisma educaţiei, a ceea ce li s-a oferit: de unde au pornit, cum au pornit şi unde au ajuns.

Ecuaţia educaţiei este o chestiune destul de complicată. Cumva şi de asta am scris primele două părţi ale Micii trilogii a marginalilor – Sectanţii & Bandiţii – cu un accent puternic pe elementul educaţie.

Una din întrebările mele care mă frămîntă de mulţi ani e legată de o experienţă tragică a unui om pe care eu îl consider unul dintre cei mai buni pedagogi pe care i-am avut. Un bătrîn fierar din satul meu de baştină, care ştia muzică la nivel de conservator și era omul responsabil cu educaţia noastră muzicală, şi nu doar în „secta mea”. Am povestit puţin înSectanţii despre el. Pentru noi toţi, omul a fost o lumină, un fenomen. Avea un dar pedagogic cum rar am văzut. Ştia să facă cu noi totul, ştia să ne transforme, să scoată ce e mai bun din noi. Îl adoram, îl iubeam, era un „guru” pentru noi. Dar acest om care a fost pedagogul ideal pentru generaţii de copii a avut un eşec total cu proprii lui copii. Copiii lui au devenit printre cei mari bandiţi din zonă. Cum explici asta? Foarte greu. Pentru mine asta este o enigmă în domeniu în continuare.

Eu în general aş reduce sistemul de învăţămînt la cîteva materii de bază. Prima „sfîntă treime”: matematică, gramatică şi sport. Al doilea palier: ştiinţele combinate cumva biologie-chimie-fizică, cu umanistele literatură-istorie (local-universal) şi două limbi străine, preferabil din familii diferite. Şi un alt palier: muzică-desen-munci practice. Dar astea sînt, fireşte, domenii ce ţin de cunoaştere ceea ce nu e decît o componentă a educaţiei, destul de importantă. Mai este citirea de carte care ajută enorm de mult: e un soi de experienţă de „avatar” cînd poţi să te transpui într-un nenumărat număr de eroi, lumi şi situaţii. Şi filmele sînt la fel de importante astăzi.

Educația e un complex de factori foarte complicat: e despre gîndire, e despre rostire, e despre comportament şi acel „pitic din suflet” care spune ce e bine şi ce e rău, e despre psihologie, e despre corp şi fiziologie, e despre emoţii, e despre cunoaştere. E despre a fi împreună în grup, colectiv, comunitate. Şi toate acestea puse într-un singur „flacon” şi ţinute în frîi, controlate, gestionate. Unii au puterea să le gestioneze mai armonios, alţii le gestionează abuziv, disproporţionat şi atunci apar „maladii”, complicaţii etc. Iar educaţia este această artă de a dezvolta în copil toate aceste lucruri cît mai armonios în colaborare cu el, cu acest copil. Partea cea mai periculoasă e că, de obicei, copilul nu învaţă din ce-i spunem, ci din ceea ce facem noi. Iar noi facem, de obicei, nu doar ceea ce sîntem, ci şi ceea ce ne predetermină şi controlează societatea prin mecanismele sociale, economice şi politice.

Există o dorință nestăvilită în România ultimilor ani de a renunța la tot ceea ce este considerat clasic în educația formală. Clasic devine în acest caz demodat/învechit/retrograd. Eu am o opinie în acest sens, dar acum aș vrea să o știu pe a ta: chiar trebuie tot schimbat din temelii? Chiar nu putem păstra nimic din acel sistem clasic de educație?

Pe mine mă uimeşte lipsa noastră de conştiinţă istorică şi uşurătatea cu care ne raportăm la toată acumularea istorică. Iar superioritatea asta a omului modern faţă de trecut e total nocivă. Viaţa nu începe şi nu se termină cu noi. Există în spate o experienţă imensă, cu bunele şi relelel ei, pe care nu ar trebui să o aruncăm la gunoi. Ba, din contra, trebuie să privim totul în perspectivă istorică şi din perspectiva experienţei cumulate istoric.

Educaţia mea, de exemplu, a avut două dimensiuni foarte importante, legat de acest subiect. Mai întîi educaţia „sectantă”, pe linie iudaică, care încadrează istoria ta în cîmpul unei „istorii Divine”. Tu nu eşti un oarecare individ ci eşti „alesul” pe o line care se trage de la Adam şi Eva, trecînd prin marii Patriarhi şi împăraţi ai Vechiului Testament şi terminînd cu apostolii. Tu eşti un soi de liant între trecut şi viitor: între început şi escaton. Istoria are mereu un sens, nu e o întîmplare. Istoria ta este şi istoria unui „legământ”, a unui pact, a unui contract social cu Dumnezeu, a unei lupte istorice imense. Orice lucru din trect are legătură directă asupra prezentului, o cauzalitate, iar prezentul şi viitorul nu sînt rupte de trecutul de mii de ani. Asta îseamnă să gîndeşti istoric şi să te întrebi de fiecare dată oare ce ar face patriarhul Avraam sau proorocul Isaia în locul tău.

Asta e o gîndire tipic iudaică care se regăseşte din greu în Vechiul Testament. Da, tu eşti un „ales” dar alesul nu însemnă că eşti un răsfăţat al istoriei, ci că ai asupra ta o imensă obligaţie şi ressponsabilitate: tot ce faci trebuie să fie special, deosebit, bun etc pentru că tu eşti interfaţa cu „marea luptă”. Da, tu ai un contract dar contractul, pactul tău cu Iehova nu e definitiv, ci e mereu în negociere. Tu eşti mereu într-o relaţie de negociere şi luptă cu el. El este mereu cu tine dar asta presupune şi bune şi rele. Nu-i prea comod să-l ai pe Iahve la „teşcherea”. Tu eşti om, mai ai şi nevoile tale, slăbiciunile tale, păcatele tale etc. Riscul mare: omul care umblă de mînă cu Divinul tinde să devină fals.

Şi mai există două elemente importante în această „pedagogie iudaică”: binecuvîntarea şi pedeapsa. Viaţa e compusă dintr-o mulţime de reguli. Sînt cărţi întregi de reguli de viaţă, un soi de legi: de la cum şi ce să mănînci la cum să te comporţi cu Iahve, cu străinul, vecinul, păgînul sau săracul. Tu trebuie să respecţi aceste reguli. Rezultatul este binecuvîntarea sau pedeapsa. Cam toată istoria „poporului ales” e despre asta.

Al doilea element educativ legat de înţelegera istoriei şi locului tău în ea e cel din educaţia sovietică care avea, dincolo de propaganda de prost gust, o abordare destul de progresistă de a înţelege istoria: istoria, realitatea istorică are la bază diverse cauzalităţi; e compusă din lupta dintre diverse forţe şi structuri de puteri sociale, politice şi economice care mişcă lucrurile. Şi toate acestea erau prezentate într-o cheie a progresului, a construirii unei lumi mai bune, mai egale, mai echitabile. Omul avea un rol central în această poveste. El era cel care lupta pentru schimbarea acestei istorii. Acestă viziune nu e deloc retrogradă sau conservatoare, ci e un soi de „pedagogie a progresului”: o combinaţie între antichitatea greacă cu iluminism şi modernitate dehnologică. Hai să-i zicem o cheie destul de marxistă, care a marcat puternic ştiinţele sociale occidentale, dar şi si pe cele din spaţiul nostru. Ăsta e cadrul, în mare, al viziunii educative prin care am trecut eu. Orice educaţie are cumva o „ideologie”. Nu se poate altfel.

Practic, în realitate, lucrurile au funcţionat ceva mai simplu. Multă rigoare, multă stabilitate, multă educaţie, mult timp (enorm de mult timp) petrecut în familie şi comunitate. „Sectanţii” ştiu foarte bine că timpul şi resursele sînt totul. De asta îşi concentrează mult pe asta. Economia lor, de exemplu, este una nu a acumulării, ci a risipei, a dăruirii: nimic nu se acumulează pentru tine ci pentru comunitate şi celălalt. Altfel nu are rost. Doi: ei ştiu să construiască instituţii. Este una dintre cele mai mari tragedii ale culturii noastre româneşti: în familiile noastre nu se prea învaţă rigoarea regulilor şi a instituţiilor. Iar aceste lucruri sînt sînt chestiuni destul de complicate. În spaţiu pravoslavnic, în schimb, funcţionează alte instituţii fundamentale precum: nuntă, botez, cumătrii şi înmormîntare. Pentru mine asta e o minune. Sîntem praf la o mulţime de lucruri minimale, cu rigori nu foarte complicate, însă putem face lucruri complicate precum cele enumerate. Asta sînt noile mele pasiuni.De ce aşa?

Chiar dacă vin dintr-o comunitate cu o educaţie foarte riguroasă din punct de vedere religios sînt total împotriva educaţiei religioase, pe model cateheză, în şcoli. Asta e treaba familiei şi a comunităţii din care face parte. Şcoala modernă trebuie să fie laică, universală, gratuită şi fără nicio legătură cu spaţiul religios. Fireşte că nu am nimic cu ideea de a şti istoria religiei, care e fascinată şi care poate fi învăţată în diverse forme.

Eu aş reduce predarea religiei în şcoli, dacă e musai nevoie şi dorinţă, la citirea şi interpretarea textelor bilbice. A şti să citeşti şi să interpretezi un text atît de complicat precum cărţile Bibliei, asta e o mare artă şi te învaţă să gîmdeşti, ordonează mintea, produce reguli, instituţii în minta ta. Asta am făcut de mic şi m-a ajutat cel mai mult. Şi muzica, fireşte, care e o altă grilă de interpretare a lumii.

Vechile sisteme educaționale puneau foarte mult accent pe componenta cognitivă, în detrimentul celor de formare a abilităților/deprinderilor și comportamentelor. Actualele sisteme educaționale tind să minimalizeze cât mai mult posibil partea de formare cognitivă; din punctul tău de vedere, cel care ai umblat mult prin lumea cea mare și ai avut de-a face cu oameni din foarte multe categorii sociale, care crezi că sunt efectele (vizibile deja?) ale schimbării de paradigmă educațională?

Eu am fost destul de critic faţă de educaţia din sistemul sovietic. Ca un copil crescut în „chibuţ”, pe un model foarte diferit de cel dominant sovietic, eu am avut o atitudine profund „antisovietică” pînă mult după căderea regimului. O dată m-am intersectat cu nişte specialişti japonezi pe educaţie care mi-au spus cît de mult repectă ei educaţia de tip sovietică şi că în Japonia au fost preluate foarte multe elemente din acest sistem. Deja ştiam anumite reuşite ale acestui sistem, dar eram sceptic. Îi ştiam bine şi problemele. Cert este că atunci cînd am ajuns în Occident nu m-am simţit cu nimic mai „subdezvoltat” decît colegii mei occidentali. Ba, din contra, aveam cunoştinţe ceva mai avansate în multe domenii. Vorbec la nivel mediu. Atunci mi-am dat seama că sistemul nostru de educaţie din anii ´70 – ´80 era destul de bun pentru acele vremuri dar fireşte cu multe probleme.

Eu mi-am propus să fac o listă cu ce mi-a plăcut şi ce nu mi-a plăcut în acel sistem de educaţie. El arată cam aşa. Deci: părţi bune, rele, stranii.

Bune

Democratizarea la bază. În toate şcolile în care am învăţat (cam 5) am avut tot spectrul social în aceeaşi clasă: de la copii de nomenclaturişti şi intelectuali la copii de bandiţi, muncitori sau ţărani. Pe mine acest lucru m-a ajutat enorm de mult. Observ azi o tendinţă de ghetoizare pe straturi sociale bine conturate care nu se intersectează. Acesta e un mare risc.

Combinaţia echilibrată între materiile teoretice cu cele practice şi implicarea copiilor în diverse munci. Materiile teoretice le ştim. Cele practice: muncă manuală cu diverse ocupaţii, chestiuni agricole. Implicarea copiilor în curăţenea şcolii: de serviciu pe clasă, pe şcoală cu tot soiul de responsabilităţi. Da, noi ne spălam clasa, podelele, bănciile, tabla şi ţineam curat un spaţiu al şcolii împărţit pe clase. Atunci păreau un chin, acum mi se par utile şi importante în procesul pedagogic, în relaţiile dintre copii, dar şi profesori, în construiea personalităţii etc. Importante au fost şi muncile agricole sau practicile din fabrici şi uzine. Aici este şi o parte urîtă (mai jos).

Redistribuţia/repartiţia profesorilor. Ştiu că pentru ei a fost un chin, o pedeapsă. Pentru copii şi pentru sistemul educaţional a fost o salvare. Şansa de a avea printre profesori oameni excepţionali era foarte mare. În Imperiu asta se simţea şi mai tare: am avut profesori excepţionali, care altfel nu aveam nicio şansă să-i întîlnesc, de naționalităţi foarte diferite. De exemplu, în şcoala din sat (sudul Basarabiei) am avut un profesor de pe lîngă Baical care vorbea fluent vreo 10 limbi şi care putea preda orice, la un nivel foarte ridicat. În timp am obervat că în mai toate şcolile prin care am trecut aveam cel puţin 3 profi de excepţie. Nu-mi place ideea de „repartiţie” însă cred că şi astăzi putem găsi soluţii care să motiveze profesorii (motivare financiară) să mergă nu doar la şcolile din centrul oraşelor mari. În multe ţări au găsit soluţii decente pentru aceste „repartiţii”.

Eu am schimbat multe şcoli, multe oraşe. Nivelul mediu destul de echilibrat şi apropiat al educaţiei generale. Adică şcoala era ceva non-elitist şi nu simţeai şocul schimbrării şcolilor. Puteai trece de la o şcoală de sat la una de oraş, fără a simţi un şoc. Fireşte că existau şi şcoli proaste, dar media era destul de apropiată şi destul de ridicată, mai ales dacă ţinem cond şi de contexul social-economic-politic. Cînd am trecut dintr-o şcoală obişnuită de ţară, la una din şcolile bune din capitală, nu am simţit nici un şoc: eram la fel printre primii 5 copii din clasă. Conteză şi familia, dar asta e o altă discuţie.

Infrastructura destul de comună, apropiată. În anii ´70 – ´80 deja dispuneam de o infrastructură educaţională, atît la sat, cît şi la oraş, cam de acealaşi nivel: clase dotate cu laboratoare, săli de sport, terenuri, biblioteci, librării, cinema etc. În satul copilăriei am avut 3 biblioteci, 1 librărie şi 1 cinema, sălă de sport, stadioane şi o baie publică. Tate acestea au dispărut aproape după ´90.

Accentul foarte mare pus pe sporturile de echipe şi sistemul de competiţii. Anual eram înscris cel puţin la un sport şi participam la tot soiul de competiţii sportive şi tot soiul de Spartakiade.

Toată educaţia era axată pe ceea ce eu numesc „pedagogia progresului”. Dincolo de gargara propagandistică ieftină, toată educaţia avea acest element al progresului istoric, uman, al binelui comun, noncomercial etc. Noi chiar visam să devenim medici, profesori şi ingineri. „Pedagogia progresului” a fost scoasă aproape în totalitate din cultura educaţională actuală, care a devenit un soi de „pedagogie a mercantilului, a profitului”. E o cale foarte riscantă.

Rele

Nu pot să uit WC-urile. Nu am înţeles nicodată de ce toaletele şcolilor au fost mereu o mare problemă: proaste, mizere şi deloc gîndite pentru copii. Dacă pentru băieţi erau o problemă, atunci pentru fete ele erau, pur şi simplu, un dezastru. WC-ul sovietic este horror-ul nostru.

Stilul mult prea militar al educaţiei cu accentul pus pe execuţie, ritualuri comportamentale, forme estetice standart etc. Era un anumit tip de uniformitate excesivă, care avea şi partea ei necesară în educaţie, dar la noi era pe alocuri abuzivă.

Dezechilibru în accentul pus pe colectiv, în detrimentul individului. Sînt adeptul şcolii de tip colectiv, comunitar, însă e nevoie de mai multă flexibilitate pentru individ. La noi accentul cădea pe colectiv şi asta afecta demulte extremele: pe cei foarte buni şi pe cei mai slabi. Astăzi accentele cad invers, la fel de abuziv.

Dezechilibru între materiile umane şi ştiinţele exacte. Regimul, statul avea anumite priorităţi şi ştiinţele exacte dominau.

Învăţarea foarte slabă a limbilor străine. Cu excepţia rusei care devenea o a doua limbă aproape automat, limbile franceză, engleză, germană, spaniolă erau prost predate şi ineficient. Nu-mi dau seama dacă era o chestiune strategică, sau dacă ţinea de sistemul de educaţie sau de autosuficienţa tipică imperiilor.

Chiar dacă muncile extraşcolare (CAP, fabrici, uzine) le consider azi un factor pozitiv, ele erau pe perioade prea mari de timp şi ar fi trebuit gîndite în relaţie cu sistemul de educaţie, nu ca munci care să rezolve unele ineficienţe ale statului.

Prea mult timp petrecut pentru serbările comuniste, militare, educativ-militare etc. Acele lungi pregătiri pentru parade şi marş îţi ieşeau pe ochi. Toţi am început să urîm visceral comunismul, mai ales pentru aceste ritualuri obositoare şi deseori absurde.

Stranii

De exemplu, erau foarte stranii şi aveau efecte perverse tot soiul de proteste. Imaginaţi-vă un miting undeva într-un sat amărît din URSS (Basarabia, Uzbechistan sau Ciukotka): Angela Davis. Noi strigam: Libertate Angelei Davis! Strigam în rusă, moldovenească sau uzbekă (de la caz la caz) şi engleză. Mintea copilului este formatată altfel decît cea a omului matur. Trebuia să aflăm cine-i Angela, de unde, pentru ce? În mintea nostră ele devenau un soi de proteste erotico-politico-surparealiste. Mamă, ce imaginaţie declanşa Angela Davis în minţile noastre. Sau protestele cu «El pueblo unido jamás será vencido». Mamă, aici era deja un amestec de Márquez şi Llosa. Chiar dacă regimul vroia altceva, efectul era, mai degrabă, invers şi toal pervers.

Orele de educaţie politică. În clasele primare nu se simţeau. Poezii, cîntecele. Cred că acum copii sînt mult mai bombardaţi din punct de vedere ideologic decît atunci. Acum, însă, se face mult mai pervers. Însă orele de educaţie politică începeau cînd te îndreptai spre adolescenţă. Trebuia să citim presa, să ne informăm şi să o comentăm. Pe lina PC-ului, fireşte. Ei bine, însă, aici apăreau probleme. E foarte greu să minţi un copil şi mai ales un adolescent pus pe scandal şi cu un simţ al dreptăţii nealterat. Apăreau adevărate scandaluri. Mai ales cînd a început perestroika eram de necontrolat. Cert este că am învăţat foarte repede mai multe registre de înţelegere, interpretare, prevenţie, asumare. Cu alte cuvinte, am devenit nişte fiinţe foarte complicate. Astăzi se pierde ceva profund din aceste complicaţii. De exemplu, pe mine mă miră dispariţia limbajelor şi interpetărilor multiple. Nu spun că e mai bine sau mai rău. „Omul complicat” este un om dificil. Însă „omul simplist” este un om ceva mai periculos pentru că poate mult mai uşor cădea în extreme.

Mai este un lucrur straniu: educaţia excesivă pe modelul academic-clasic a creat contrareacții. Şcoala sovietică a încercat să transforme în cultură de masă muzica clasică, şahul, baletul şi alte chestiuni ultraelitiste. Toţi trebuia să facem asta, dar ne crea şi o repulsie şi ne arunca spre domenii noi, opuse. Îmi amintesc cum cîntam la pian Bach şi era destul să dispară proful că totul se transforma în rock. Da, eram oameni complicaţi 😉

Astea sînt doar nişte gînduri subiective.

Crezi că se poate fără memorie? Crezi că putem educa la copiii noștri doar componenta de adaptare la nou? Crezi că e în regulă să mizăm doar pe reactivitate? Dacă ne uităm la generațiile actuale de copii, par că din acest punct de vedere nici n-ar avea nevoie de foarte multă educație.

Eu sînt foarte reţinut legat de trendul actual dominant de educaţie ca joacă şi plăcere. Jocul e foarte important, indiscutabil, dar presupune reguli şi efort. Nu cred în excesul de plăcere. Plăcerea este un rezultat al unui efort nu un punct de pornire. Educaţia presupune efort, şi chiar efectuarea unor lucruri neplăcute. Exersarea memoriei este parte a procesului.

Eu, privind în spate, îmi dau seama că lucrurile care m-au ajutat cel mai mult şi mi-au fost cele mai utile nu prea fac parte din categoria „plăcere”, ci mai degrabă din categoria „efort” pentru care am plătit zile bune de muncă care atunci preferam să le evit. Deseori plăcerile mari vin după un efort sporit nu după o altă plăcere.

Experienţa mea îmi arată că cele mai utile lucruri în viaţă sînt cele la care am depus cel mai mare eforit şi pe care nu le-am făcut cu mare plăcere. Să nu-mi spună mie cineva că un copil de 7-8 ani stă de mare plăcere la pian sau vioară şi cîntă pe note cu profesorul lîngă el în timp ce pe geam vede cum copii de vîrsta lui bat mingea pe maidan. Muzica făcută profesionist e un sistem ce presupune mult efort, timp şi rigoare. La un anumit moment, ea devine un chin. Ah, că sînt profesori care o pot face mai „dulce şi atractivă” e altceva. Dar nu se face „jucîndu-te”. Eu aşa ceva nu am văzut şi am trăit în această lume. Un copil nu stă de plăcere cîteva ore pe zi, de trei ori pe săptămînă să repete la nesfîrşit note de pe partitură, în timp ce afara colegii lui se joacă. Dar, plăcerea cîndva va veni. Uneori vine peste vreo 20 de ani.

Revenind la memorie, adică însuşire. Da, nu poţi face educaţie fără memorie, fără a-ți însuşi lucururi. De multe ori inutile, aparent, dar acest exerciţiu este absolut necesar. Fireşte nu cred nici într-un exces sau, şi mai grav, să reduci educația la memorare, ceea ce e o aberaţie, dar nu o poţi exclude din ecuaţie. Trebuie un echilibru. E bine să ai multă informaţie utilă înmagazinată şi, mai ales, e bine să ai dezvoltată o capacitate de gîndire care să poată să utilizeze cu uşurinţă ceea ce ştii. Dar asta se naşte printr-un proces lung şi complicat. Dar din „tabula rasa” nu se pot construi prea multe lucruri. Mă minunez de unii care se plîng că au învăţat tot soiul de lucruri inutile. Nu există așa ceva. Orice informaţie este utilă. Cînd vei avea nevoie de ea nu se ştie. Şi chiar dacă nu vei avea nevoie de ea faptul că o ai e deja o valoare în sine. Informaţiile „inutile” îşi au rostul lor: sunt ca uleiul pentru motor.

Se vorbeşte de „externalizarea memoriei” prin ustensile tehnice şi motoare de căutare. De ce să ştii x cînd dai un click şi afli. Pentru că informaţia nu e de sine stătătoare, ci e formatoare. Informaţia externalizată nu-ţi aparţine, nu face parte din tine. Iar asta e o diferenţă enormă.

Eu am o poveste numită „De ce trebuie să ştii matematică? Povestea unui anarhist matematician”. Cum noul trend educaţional e legat de piaţă şi bani. Mai puţin de viaţa reală. Muzica nu e profitabilă o scoatem din şcoală. Matematica trebuie să devină un soi de contabilitate etc. Totul trebuie aplicat. Nu, nimic nu trebuie învăţat pentru a fi aplicat. Aplicabilitatea este un rezultat, nu un scop. Să spun o poveste reală…

„Acum mulţi ani, pe la mine prin zonă un tip amărît a fost prins de un Ataman local care lupta în zonă. Erau anii nebuni ai Războiului civil, cu lupte fratricide.

– Ce cauţi pe aici pui de căţea, javră bolşevică? urla la el Atamanul care arăta tare fioros. Avea în mînă un pistol Mauser, la brîu atîrna un mănunchi de grenade. Pe cap avea o cuşmă cu panglică neagră. Iar pe steagul negru se vedea un craniu cu o inscripţie: Anarhia este mama ordinii!

– Vă rog să nu mă împuşcaţi! îl imploră amărîtul. Nu sînt nici alb şi nici roşu, sînt doar un profesor de matematică la Odessa şi caut de mîncare.

– Dacă eşti profesor de matematică, atunci dovedeşte: dă-mi o estimare a erorii obținute prin truncherea seriei MacLaurin la cel de-al n-lea termen.

– Dacă o rezolvi scapi, dacă nu, primeşti un glonţ în frunte.

Profesorul a rămas suprins de o astfel de problemă într-un astfel de context. Era o problemă care aparţinea unui domeniu restrîns al matematicii superioare. Tremurînd, cu pistolul la frunte, profesorul a rezolvat problema şi a înmînat demonstraţia Atamanului. Acesta s-a uitat şi mulțumit de rezultat a declarat:

– Într-adevăr, eşti matematician. Poftim o bucată de pîine şi pleacă în oraş şi învaţă copiii matematică.

Profesorul de matematică din Odessa nu era nimeni altul decît Igor Tamm, cel care avea să devină laureat al Premiului Nobel pentru fizică. Atamanul nu era nimeni altul decît faimosul anarhist Batika Mahno. Ambii, însă, ştiau matematică…”

Învăţaţi copii matematică. Nu pentru contabilitate, ci aşa… căci în viaţă niciodată nu ştii ce te poate salva…

Dat fiind că părinții se cred experți în educație, mai avem și experții în parenting, plus clasicii profesori, nu prea se mai știe ce înseamnă expertiză în domeniu. Se stă foarte prost la capitolul „autoritate în domeniu”. Am dreptate sau nu? Aici aș vrea să-mi dai și câteva exemple concrete, dat fiind că ești și tatăl unui băiat de clasa I (dacă țin eu bine minte).

Da, văd că parentingul a devenit un soi de modă. Călugări care ne vorbesc despre asta, mame cu un singur copil vorbesc ca nişte „guru” care ai impresia că au crescut armate de copii etc. Maică-mea, care a crescut 5 copii , 16 nepoţi şi 17 strănepoţi, nu se aventurează niciodată în a da sfaturi într-un domeniu atît de sensibil. Pentru că ea ştie că nu există o formulă magică şi că educaţia e ceva foarte fin şi complex. Ea susţine că pentru fiecare copil trebuie să ai o altă abordare, un alt set personalizat de sistem educativ: ceea ce merge perfect pentru un copil poate deveni dăunător pentru altul. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ai un sistem generic de educaţie cu care să lucrezi.

Mai nou, văd toată această nebunie cu homeschooling-ul în zona clasei de mijloc urbane. Ideea a apărut în mediul protestant american din considerente sau cauze specifice. Dar a-l aduce pe teren românesc, acum, la noi e o aberaţie. Cine-şi permite să stea acasă ani de zile să-şi crească copilul? De unde surse de subzistenţă? Deci, e clar că e valabil doar pentru familii cu bani. În al doilea rînd, un părinte, oricît de dotat ar fi, nu poate înlocui un corp profesoral specializat. Primii ani te descurci, dar mai departe? În al treilea rînd, comunitatea care-i va lipsi copilului. Eu am învăţat mai mult din experienţa de joacă, lucru şi statul împreună cu colegii mei decît din orele de clasă. Eu nu-mi imaginez să nu am acele amintiri din şcoală cu colegii mei. Ce tristeţe trebuie să fie pe capul copiilor crescuţi şi educaţi singuri. În şcoală, alături de colegii tăi, eşti expus la o mulțime de factori pe care un prăinde nu are cum să-i reproducă. Educaţia nu înseamnă doar informaţii, ci şi o practică, o experienţă de viaţă. Homeschooling-ul e sărăcie, un soi de sectarism. Un copil crescut singur în afara grupului uman. Copilul învaţă repede slăbiciunile şi golurile unui singur om şi le va folosi. În şcoală nu se prea poate face asta, căci sînt mult mai mulţi factori. În acest sens copiii, uneori, trebuiesc „salvaţi” de părinţi.

Ştiu că există o tradiţie a contestării şcolii. De multe ori criticile aduse sînt binevenite. Toţi am ascultat şi cîntat Pink Floyd: „We don’t need no education / we don’t need no mind control / Teachers, leave the kids alone!”. De la generaţia flower-power care vroia o lume fără reguli şi liberă, un soi de întoarcere în natură romantic, la actualul trend promovat de republicanii evanghelici care prinde că şcoala distruge creativitatea și individualitatea copilului. Ei, de fapt, nu doresc decît să suprime şcoala de stat în folosul acestuihomeschooling sau a educaţiei în şcoli confesionale. Asta e un regres teribil. Pentru că şcoala trebuie să fie laică, universală, gratuită. Vorba unui prieten care spune că acolo copiii aud şi lucuri trăsnite: evoluţionism, stiinţă, raţiune, luptă pentru emancipare, lupta împotriva rasismului şi exploatării etc. Ca să poţi să fii liber trebuie să ştii ce e controlul şi regula.

Asistăm în România ultimilor ani la o continuă degradare a sistemului educațional. Ca parte din sistem, îmi asum integral această afirmație. Și dacă ne mai uităm și ce miniștri ai educației am avut, cu rarele excepții care se știu, mă întreb cum de mai avem școli publice. Cum putem interveni noi, oamenii simpli, părinți sau nu, în stoparea acestui fenomen cu consecințe atât de grave și care, din păcate, se vor vedea concret abia în următorii 5 ani?

Tare mă tem că şi părinţii sînt parte constituantă a acestui proces de degradare.

Pentru educaţie nu-ţi trebuie multe. Îţi trebuie în primul rînd oameni de bună calitate, îţi trebuie timp şi stabilitate. Educaţiei nu-i place instabilitatea. Educaţia se construieşte greu şi se degradează greu. De multe ori rezutatele educaţiei şi a degradării ei le vedem după ani de zile. Veşnicile reforme şi schimbări nu au făcut decît să accelereze degradarea sistemului. Am o vagă impresie că, dacă lăsau aşa cum era lucrurile degradau mai încet decît cu zecile de reforme care au ameţit pe toată lumea. Fireşte că e nevoie de reforme, dar nu schimbi atît de des regulile. Aceleaşi chestiuni şi cu manualele alternative, care în mare nu a fost decît un banal comerţ pe seama naivităţii părinţilor. Numărul mare de manuale „alternative” nu creşte calitatea educaţiei. De multe ori pentru educaţie ai nevoie de o cretă, tablă şi un profesor bun. Că ai şi materiale auxiliare e bine, dar să nu ne încredem prea mult în ele. De multe ori faptul că ştergi tabla, că pui creta la loc poate fi mai instructiv decît nu ştiu ce tablă „inteligentă” care mi se pare că deseori lenevește gîndirea. Gadgeturile actuale, prin excesul de oferte şi prin modul lor foarte facil de a-ţi oferi totul, au tendinţa să lenevească creerul.

Cred că sistemul nostru ar trebui mai întîi să se gîndească cum să atragă oameni de calitate în sistem. Şi firesşte că primuş stimul stimul e cel financiar. Ar trebui să ne gîndim şi cum motivăm pe pedagogi să meargă în zone rurale sau orăşele mici şi cred că acelaşi stimul ar fi: un bonus care să-l motiveze, o casă etc.

Practic avem nevoie de fonduri – dublarea bugetului educaţiei, de un solid program de pregătire profsională permanentă a profesorilor şi de un examen de titularizare exigent. Şi stabilitate şi mai puţine „reforme” ameţitoare. E ceva uşor de realizat şi implementat.

În sistemul clasic de educație familia (și valorile ei) avea un rol fundamental, „cei 7 ani de acasă” nu era doar o simplă sintagmă. Astăzi părinții sunt foarte ocupați, dar preocupați de educația copiilor lor; îi vor educați peste noapte și, dacă se poate, cu o implicare minimă din partea lor. Cât de realistă ți se pare afirmația mea? Cred că putem face ministudii de caz pe această temă, am dreptate sau nu?

Despre elementul-cheie am spus: banii, comerţul cu educaţia şi totul pentru piaţă. Dar mai sînt cîteva elemente din „noua educaţie”: siguranţă şi confort. Există o presiune imensă care amprentează noul model educaţional dominant. Această presiune are doi factori importanţi: siguranţa şi confortul. Scopul este unul legat de performanţă, reuşită care e ceva foarte greu de definit proiectiv. Modelul de succes e ca o reclamă aproape religioasă.

Siguranţa e compusă din doi factori. Primul: siguranţa controlului pe care părintele îl exercită asupra copilului. Am mai povestit despre „dictatura controlului” excesiv care duce la distrugerea „imunităţii” personale şi a puterii de decizie. Cînd copilul este controlat excesiv, de la cameră video la GPS, capacitatea lui autonomă de decizie leneveşte. Asta ţine de mediul în care este educat: totul sub control total.

Doi: cerinţa ca el să fie sigur pe sine. Se merge excesiv pe modelul învingătorului: e reuşit copilul care e sigur pe sine. Reuşita şi victoria se produc în condiţii de siguranţă. Siguranţa devine o chestiune aproape religioasă. În teologia americană se numește: siguranţa mîntuirii. Orice îndoială este un păcat de moarte.

Dar ce ne facem cînd ne sare siguranţa? Cum gestionăm situaţiile de nesiguranţă, fragilitate, îndoială, precaritate care în viaţă sînt ceva mai dese? Cum gestionezi nu victoriile, ci înfrîngerile, care sînt mai dese decît victoriile? Cei trecuţi de o vîrstă putem depune mărturii, chiar dacă în acest model dominant recunoaşterea înfrîngerii este o ruşine. Iar viitorul se configurează ca o dictatură a precarităţii şi crizei. Cum ne pregătim pentru o astfel de lume nesigură? Cum ne pregătim pentru minunata lume nouă?

Confortul face parte din aceaşi gamă de presiuni imense. Totul trebuie să fie joacă, plăcut, duios, armonios, fără critică şi pedeapsă, fără efort şi durere. Totul trebuie să fie confortabil. Şi sigur.

În realitate puterea care dezvoltă cel mai bine o persoană nu e nici siguranţa şi nici confortul, fără a le neglija în totatlitate pe acestea. În realitat, puterea formativă constă în disconfort şi nesiguranţă. Întrebarea este esenţa nesiguranţei şi ea este mult mai formativă decît răspunsul. Copiii îşi însuşesc lucruri pe bază de întrebări, nu de răspunsuri.

Disconfortul, la rîndul lui, te pune mereu în situaţii complicate care crează premise noi de înţelegere, cunoaştere şi acţiune. Nimeni nu ştie cum vei reacţiona în condiţii limită, în nesiguranţă şi disconfort. Disconfortul, nesiguranţa te pun în condiţii noi care trec dincolo de clişeele, ritualurile, obiceiurile siguranţei şi confortului. Siguranţa şi confortul, în definitiv, sînt repetitive şi obişnuite pentru tine.

Ce vreau să spun nu e că sînt împotriva siguranţei şi confortului, însă a reduce totul la aceste două elemente e foarte riscant. Dezvoltarea persoanală permanentă presupune, în primul rînd, disconfort şi nesiguranţă, efort şi risc.

Putem să ne bucurăm de plăcerea jocului şi victoriei mai ales după ce am trecut prin astfel de experienţe precum efort, disconfort, risc, durere, transpiraţie şi înfrîngere.

Cam în acelaşi trend intră şi „Să scoatem Baltagul din programul şcolar deoarece e violent?” De ce? Toată literatura mare, importantă este despre crime, sînge, pedeapsă, violenţă, incest, păcat, trădare, ruşine, dezamăgire, disperare.

Literatura are, fireşte şi iubire, speranţă, linişte, sacrificiu, dar nu poţi scoate din literatură una din componentele ei fundamentale: răul, ura, violenţa, nefericirea. De ce? Pentru că e parte a umanului, a vieţii noastre. Şi nici din educaţie nu pot fi scoase. Şi oricum violenţa adevărată, pe care o reproduc copiii, nu e acolo ci în altă parte.

Cel care citeşte un roman bun în care se dă cu toporul în cap cu siguranţă nu va da cu toporul în cap. Literatura bună are grijă de asta. Mai puţin părinţii şi societatea.

Of, cum le zicea Lev Nikolaevici:

„Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel.”.

Dar ne-a molipsit de incest şi sinucideri. A aruncat-o pe Ana Karenina sub tren fără milă, violent: afară din şcoală!

Ca părinte caut să-i asigur copilului meu o cultură generală solidă: merg la teatru, muzee, diferite ateliere etc. Știu că și tu faci asta pentru copilul tău. Și mai știu că ai la MNLR o serie de ateliere destinate special copiilor și părinților acestora. Din acest punct de vedere, ce crezi că ar mai trebui făcut, astfel încât popularitatea unor astfel de proiecte să crească și, mai ales, să fim siguri că ele sunt realizate de profesioniști de calitate?

Mai întîi trebuie terminat cu obsesia asta cu tot soiul de „ateliere plătite” pentru copii. Ideea că tot ce se plăteşte şi cu cît e mai scump e mai bun, iar ce e gratis e rău trebuie să pună capăt. Există o întreagă infrastructură sportivă şi culturală în oraşele noastre abandonate sau aproape distruse. Dar ele se pot ușor pune pe picioare. Toate muzeele şi instituţiile culturale ar trebui să-şi gîndească programe pentru copii, să angajeze sau specializeze oameni care să poate oferi diverse programe copiilor: de la teatre la artă şi de la literatură la cele de istorie, ştiinţă şi tehnică. Şi fireşte sport, mult sport. Mai ales sporturile de echipe care ajută enorm la dezvoltarea copiilor. Acestea ar trebuie să fie priorități naţionale: educaţia şi sănătatea. Şi totul începe cu cei tineri, de la micul copil.

Noi naştem şi educăm copii pentru piaţă sau pentru viaţă? Există o povestea scrisă de Sorokin despre nişte înotători mai speciali. În URSS, regimul, pentru a-şi diversifica coregrafia propagandistică, antrena înotători care să poată înota cu o singură mînă. De ce? pentru că în cealaltă mînă să poată ţine o făclie. Ei înotau în grupuri şi făceau diverse coregrafii complicate: construiau imagini, slogane şi alte minuni care aveau ca scop propaganda regimului.

A apărut însă o problemă: corpul lor a început să se deformeze, înotătorul avînd un braţ foarte dezvoltat şi unul puţin dezvoltat. Ei erau un soi de „produs pentru propagandă”: buni la un singur lucru şi inutili la multe altele. Povestea se termină cu un fiasco total: în flăcări.

De-a lungul timpului, diverse instituţii şi state şi-au gîndit relaţia cu membrii sau cetăţenii lor într-un astfel de raport. Biserica îşi educa şi creştea enoriaşii în vederea atingerii unui scop suprem: salvarea, mîntuirea. Grecii aveau o altă viziune, destul de complexă. Statul modern, statul naţional îşi educă cetăţenii urmărind propriile sale raţiuni de a exista: buni soldaţi, buni patrioţi, buni muncitori etc. Prin bun statul înţelegea: devotat, supus, docil.

În ultimii 30 de ani (mai ales) lucrurile se schimbă radical: tot sistemul de educaţie şi dezvoltare e redus strict la piaţă. De la familie, la grădiniţă şi de la şcoală la Universitate, totul e gîndit ca cetăţeanul să devină apt şi bun doar pentru piaţă. Toate raţiunile sistemului educaţional sînt construite în acest scop. Noi nici nu mai putem gîndi în afara acestui sistem. Alternativa este privită ca un rău fundamental.

Practic noi educăm şi creştem copiii doar pentru piaţă. Noi naştem copii pentru piaţă, nu pentru viaţă. Noi uităm din cauza acestei hegemonii propagandistice fără precedent şi lipsită de alternativă că piaţa nu e doar o mică parte a vieţii, ci este doar o parte chiar a economiei. Istoria omenirii din care nu învăţăm nimic asta ne spune: economia poate fi de piaţă, dar şi de multe alte feluri.

De aceea, educaţia, ca şi sănătatea, trebuie scoasă din logica pieţei, a profitului, pentru că ea este mult mai importantă decît piaţa. Educaţia şi sănătatea este pentru viaţă, nu pentru piaţă. Iar cine ştie să-şi gestioneze viaţa va putea cu siguranţă să gestioneze şi piaţa.

Sau vrem să creştem doar „înotători sovietici” cu unele organe foarte dezvoltate şi cu altele atrofiate? Iată întrebarea….

Revenind, sincer începe să mă deprime acest comerţ agresiv în jurul copiilor care se dă pe post „ingredient educaţional”. În realitate 80% e impostură şi comerţ. Educaţie mai rămîne puţină. Îi dai un nume pompos: Eco şi armonie cu natura. Îl împachetezi cu PR & sclipici şi-l vinzi la fraierii din clasa de mijloc care sînt convinşi: scump bun – gratis comunism, ciuma roşie.

– Doar 35 de lei? E atît de instruciv pentru cei mici. 1 oră, 30 copii/clasa x 35 lei =1050 Ron

Le arată cum se ţine o greblă şi cum se pune o floare în ghiveci. Oioioi…

Măi, frate, dar de la 6 ani am făcut asta. Eram luaţi de mici şi ne duceau să facem curăţenie în parc, în jurul blocului, în jurul şcolii. Fie cu şcoala, fie cu părinţii. Era în program, nu trebuia să plătesc pe cineva să mă pună să greblez, să sap, să pun flori în ghiveci, să aranjez în parc sau curte….

Dacă propui asta: luăm clasa IA să ţinem curat o parte din parc sau în jurul blocului etc. Lunar, o zi facem curat. E educaţional, e aer, e natură, e armonie. Gratis. Util comunităţii (nu faci ghivece pe care le arunci după).

– Eşti un comunist, mi se strigă. Pui copiii la munci. Auuu…

Dacă-i iei fraierului 250 euro ca să fie copilul „în armonie cu natura” e fericit. Ahahahoioioi…

Chiar ne-am tîmpit cu totul? Şi 80% sînt din astea. Cîtă impostură şi comerţ pe seama copiilor, e îngrozitor. Iar asta e şi periculos: impostura lasă urme mai adînci decît multe, multe lucruri.

Şi bumerangul acesta mereu se întoarce înapoi…

Și ca să nu las neepuizat un domeniu foarte drag mie, o ultimă întrebare e legată de nondiscriminare. Și o să te rog să faci apel la toată munca ta de documentare pentru „Bandiții”: cum facem să asigurăm cu adevărat egalitate de șanse în aceea ce privește accesul la educație al tuturor copiilor (și adulților, dacă e nevoie)?

E una din problemele majore. Asta ar trebui să fie un soi de punct zero: orice copil indiferent din ce mediu vine, din ce pătură socială, sărac sau bogat, indiferent de cultura şi religia de care aparţine, trebuie să aibă acces gratuit şi universal la ceea ce însemnă o şcoală publică de bună calitate. Educaţia este cel mai la îndemînă ascesnsor social pentru cei care vin de foarte jos. Şi ei trebuie să aibă acest acces. Obsrvăm cum acest ascensor este distrus cu un cinism incredibil. Şi nu doar sistemul e de vină, ci şi noi părinţii. Mă tem că am regresat destul de mult în ultimii 20 de ani la acest capitol. Sînt foarte multe soluţii şi la îndemînă, dar, din păcate, avem o clasă politică în slujba propriilor interese cu copii „la privat” şi „afară”. Nu sînt foarte optimist, dar am speranţă că vom găsi resurse să mai salvăm cîte ceva în aşteptarea unei catastrofe care va putea repune dotul într-un nou orizont de sens şi care să aducă noi speranţe.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu
• Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc
• La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală
• Epoca 90 – după 35 de ani: vă aștept seara la chef și discuții
• Interviu cu Vasile Ernu: „Sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni”
• Cristina Manole – Despre Generația canobală
• Generația canibală în top 5 – Paul Cernat
• Victor Cobuz din ObsCult – despre Generația canibală
• Arthur Suciu (II) Destpre Generația canibală
• 2024 sau viața ficțiunii după un coșmar politic (I) – de Cezar GHEORGHE / Observator cultural

Cautare