Biblioteca lui Gelu #9 | Vasile Ernu

INTERVIU/ Scriitorul Vasile Ernu, născut în URSS și stabilit la București: Trebuie să spun adevărul așa cum îl gândesc în pofida curentului. Să înjuri azi comunismul și să faci osanale capitalismului e cel mai facil

Zeci și sute de interviuri, apariții în presă și pe social media, eseuri, cronici și comentarii pe cele mai diverse subiecte ( de la ură la literatură și de comunism la capitalism), cărți de top și proiecte ambițioase, experimente și polemici – toate acestea îl califică pe scriitorul Vasile Ernu, originar din Basarabia sovietică și stabilit de ani buni la București, drept o persoană publică prolifică, easy to go, mult iubită și apreciată (dar, evident, și ușor detestată pe alocuri) de mediul cititorilor, colegilor  și urmăritorilor săi. Discutăm cu Vasile Ernu despre actualitatea politică și mai puțin politică trântită ca o sirenă leneșă în apa Prutului ce leagă și dezleagă cele două maluri perfect românești ale sale – România și Republica Moldova.

Născut într-un URSS (deloc detestat „en gros” de dvs, după cum e moda) cu un mediu ostil identității noastre românești, dar plecat și stabilit în România. Om de stânga, dar cu pretenții de libertate deplină (a opiniei, cel puțin) de dreapta. Ce îmi scapă, dle Ernu?

Să le luam pe rând. Locul, timpul de naștere nu ți-l alegi. Nici limba sau părinții. Nici regimul în care te naști. Asta e: m-am născut și crescut până la 19 ani în Imperiu. E un dat. Sunt ultimul copil al imperiului: eu nu mă rușinez de asta – ba chiar mă comport ca atare: am trăit infinitul, am văzut nemărginirea, am văzut cele mai mari tragedii ale lumii și experimente ei colosale. Asta e o experiență unică. Suferința este o mare școală.

Vin dintru-un mediu profund anticomunist: radical conservator. Sunt „sectant” la a treia generație: „sectanții” mei au înfundat toate pușcăriile posibile și imposibile de la epoca țaristă trecând prin rebeliunea legionară care-i vâna, până la regimul sovietic. La mine în familie nu a existat niciun membru al Partidului Comunist. Ba mai radical: spre deosebire de tine și toate generațiile de dinainte eu nu am fost nici măcar komsomolist. De ce? Pentru că nu ne permitea credința: noi nu depuneam jurământ nimănui. Erau acceptate trei jurăminte: armată, medicină, Dumnezeu. Ai jurat credință partidului – ești părtaș. Jurământul nu e o joacă pentru noi.

Atenție însă: kibuțul din care vin avea o practică foarte socialistă. Ca la evanghelii: să redistribuim, să împărțim cu cel în nevoie și necaz. Economia familiei a fost o economie a darului, nu a acumulării. Asta povestesc pe îndelete în Sectanții, prima carte a trilogiei marginalilor.

De asemenea, în anii perestroika, am fost printre primii membri ai cenaclului Mateevici și am fost activ în Frontul Popular. Am fost și arestat: a fost un caz celebru cu arestul a nouă tineri în fața Ministerului de Interne în toamna lui 1989, pe 10 noiembrie. În urma acestui fapt au avut loc proteste de masă cu demisia prim Secretarului PC al RSSM, Semion Grossu, și venirea lui Petru Lucinschi. Eram în clasa a X-a.

Nu am făcut niciodată caz de asta, nu am trecut la CV, nu vreau merite. Mi-ar fi jenă. Adică eu am luptat cu regimul comunist autoritar în perioada comunistă, nu după. După au venit anticomuniștii de meserie care au profitat din asta. Nu accept lecții de anticomunism de la foști membri de partid sau comsomoliști. Ca să ironizez.

Mda, e o practică uzuală și acum eroismul de după regimul lui Plahotniuc al celor care pe timpul lui erau „pragmatici”, să zicem… Dar să continuăm cu trecutul mai îndepărtat…

Cum mă raportez la trecut? Trecutul nu e unitar. Comunismul ca regim a fost divers: una a fost anii 50, alta anii 60, altfel anii 70 și cu totul altfel 80. E o istorie socială, politică, culturală și economică complexă. La fel: regimul nu a funcționat la fel pentru toate categoriile sociale. Într-un fel a fost comunismul pentru țărani, altfel pentru muncitori, altfel pentru intelectuali și cu totul altfel pentru birocrați sau nomenclaturiști.

Sunt un om puțin prea inteligent și bine educat ca să cad în patima prostiei care reduce un proces colosal, cu efecte sociale și culturale foarte complexe, la trei etichete de borcan. Simplu spus: trecutul nu trebuie iubit sau urât ci înțeles și asumat. Cu bunele și relele lui – e trecutul nostru.

A fost un regim violent? Represiv? O, da, mult mai represiv decât cred anticomuniștii post-factum. Dar aceste fenomene trebuie analizate la rece și explicate. În mare parte victima și călăul au fost parte integrantă a societății, din aceeași familie.

Da, în comunism au avut loc transformări colosale, cu suferințe teribile, cu crime devastatoare dar acolo s-a și trăit, iubit și construit. Au fost multe realizări, nu putem arunca totul la gunoi. Eu cunosc bine cum arăta societatea noastră în anii 40 și cum arăta în anii 60, 70. E trecutul nostru și trebuie să fim corecți cu el. În cărțile mele vorbesc și despre aceste lucruri. Eu sunt scriitor de școală veche: trebuie să spun adevărul așa cum îl gândesc în pofida curentului. Să înjuri azi comunismul și să faci osanale capitalismului e cel mai facil. Eu spun că o adevărată critică e critica puterii dominante care azi e cine? Banul, Capitalul. Lenin și Stalin demult s-au privatizat.

Și, privind „stângismul” dvs…

Se știe în rest că sunt un intelectual care-și asumă poziția de stânga, ca mai toată intelectualitatea semnificativă europeană. Adică un social-democrat de rit vechi, mai degrabă socialist cu tentă narodnicistă (am mai avut unul, Constantin Stere). Dar eu mi-am asumat această poziție în România când eram cam singur și arătat cu degetul „de lumea bună” și plimbat precum ursul în piață: devenisem „stângistul de serviciu”, să nu râdă Europa de noi – avem și noi „stângistul nostru”. Asta într-o țară profund conservatoare și deloc liberală, că „de stânga” însemna iadul în anii 2000.

Cu liberalii împart dragoste pentru libertate. Pentru mine drepturile sunt nu doar politice cum deseori ni se spune, ci şi economice şi sociale.  Drepturile politice dacă nu sunt dublate de drepturi sociale și economice nu au nicio putere. Sau au una minimă. Dar mă opresc aici că nu mai termin.

Pentru conservatori spun: crezul meu e Predica de pe munte înțeleasă în stil laic, social. Știu: azi la modă e să te afișezi cu cei bogați și puternici – eu sunt de partea cerșetorilor și oamenilor săraci.

De ce atâta interes pentru marginali? De ce săpați acolo unde societatea evită a se uita și nu se regăsește în reflecțiile din cioburile de oglinzi? Cine sunt marginalii de astăzi în România, dar și în Republica Moldova?

Ce este un marginal? Noi confundăm deseori marginalul cu minoritarul. Marginalul nu ține de număr ci de putere. Cum spune și cuvântul: e cel de la margine, omul fără putere. Marginali sunt de obicei grupurile asupra cărora se răsfrâng cele mai dure și violente reacții sociale, politice și economice.

Știi, când vânătorul povestește cum a vânat căprioara sau iepurele. Și cum a ochit și tot așa. Istoria vânătorului care transformă victima în trofeu sună într-un fel. Dar  eu spun: dar hai să ascultăm povestea celui vânat. Cum sună povestea celui care privește pușca și simte glonțul cum îi curmă viața?

Despre asta încerc eu să povestesc în cele trei volume din Mică trilogie a marginalilor: Sectanții, Bandiții și Izgoniții.

Sectanţii este saga unei familii din Bugeac: istoria unor marginali religioşi în Imperiul rus, România Mare şi URSS. Este aventura supravieţuirii unei comunităţi sub multiple forme de represiune: religioase, politice, economice. E practic istoria familiei mele din Bugeac: un amestec de evrei mesianici, staroveri ruși și protestanți germani în sânul unei comunități românești dar amestecate.

Bandiţii vine să dea un răspuns personal întrebării: de ce în viață un om devine Abel şi altul Cain, ce face ca unul să omoare pe altul? Cum se instituie legea şi mecanismele de educație. De ce educația în negativ e mai puternică decât cea în pozitiv? Mitul crimei şi legii: totul povestit prin istoria unei relații dintre un copil şi un bandit din zona noastră.

Izgoniții, ultima parte a trilogiei marginalilor, vine să răspundă unei alte teme majore. Tema centrală este una veterotestamentară: lupta dintre cei doi gemeni Iacov şi Esau, fiii patriarhului Isaac. După cum știți, Esau, care conform legii trebuie să devină moștenitorul, pierde tot în fața lui Iacov care cu ajutorul mamei îi fură binecuvântarea tatălui iar cu un blid de mâncare îi „cumpără drepturile” flămândului Esau. Asta este tema. Povestea este însă cu totul alta. Eroii cărții repovestesc acest mit fondator al războiului civil printr-o istorie a unei familii de evrei din Chișinău de la început de sec. XX.  Este istoria a doi frați: Sara şi Aaron. Viaţa şi aventura lor au loc în Imperiul țarist între 1903 – primul Pogrom cu rezonanță globală care are loc la Chișinău – şi 1917 – Revoluția rusă. Istoria copiilor pogromului de la noi: cartea adolescenților începutului de secol XX. E o carte tristă a violenței, a visurilor și a dezamăgirilor.

Cine sunt marginalii de azi la noi? Of, azi avem prea mulți marginalii – marginalii azi tind să devină prea mulți. Pentru că e legat de sărăcie, de precaritate, de lipsa accesului la job. Cum am distrus statul social și instituțiile statului lăsând totul în mâna „pieței” care poate fi teribil de violentă, marginalii apar peste tot: de la bătrâni la copii, de la tineri la bolnavi etc.

Oricum, indiferent de distanța de la această „margine” existențială la care ne aruncă „piața”, avem nevoie de sens în viață pentru a depăși starea vegetativă, pentru a o trăi plenar, energic. O țară are și ea nevoie de un sens al existenței sale? Care ar fi cel al Republicii Moldova?

Discutam pentru Contrafort cu Vitalie Ciobanu pe temă. Ce visam noi în 89? În primul rând, libertate. Dar mai visam și mai multă bunăstare, mai multă dreptate, mai multă echitate, mai multă cultură etc. După 30 de ani putem trage o linie. Nu mai avem dreptul de a ne minți. Am câștigat libertate? Cu siguranță. Adică am câștigat dreptul la opinie, dreptul de a alege între un partid și altul. Dar ce am făcut cu statul, cu instituțiile sociale, de cultură, educație și sănătate? Le-am cam distrus. Fără ele suntem morți. De 30 de ani distrugem continuu minimul stat social pe care-l aveam.

Cum ne spune Carta drepturilor omului după care se conducea Europa socială a bunăstării: avem nevoie nu doar de drepturi politice ci și de drepturi sociale și economice. Dreptul politic, pentru a avea un sens și o putere, are nevoie de a fi dublat de drepturi sociale și economice: dreptul la muncă, la educație, la sănătate, la odihnă, la bunăstare etc. Degeaba am libertatea politică de a alege între Plahotniuc și Dodon când știu că rezultatul va fi același: jaf fără limite. Practic Moldova are nevoie de un proiect care să reprezinte interesele câtor mai multe pături sociale nu doar a unui grup din centrul Chișinăului. Moldova are nevoie de un nou contract social. Va reuși noua putere?

La această întrebare retorică există un singur răspuns deocamdată: vom vedea… Dar, analizând fenomenele de dincolo de „bula” în care acestea se derulează, cum vedeți situația actuală de la Chișinău? Ce e bine și ce nu e bine? Cum ne descurcăm între est și vest, avem vreo șansă de a redeveni, vorba partenerilor de dezvoltare, „un proiect de succes”?

După 30 de ani putem face o mică contabilitate și spune simplu: am construit un stat care a abandonat interesele fundamentale și esențiale ale cetățenilor săi. Avem un stat capturat care și-a transformat instituțiile în afaceri de clan sau familie. Avem un stat care nu reprezintă decât interesele unor grupuri care nu depășesc 20-30% din întreaga populație. Acest stat cu instituțiile lui nu-și mai deservește cetățenii, ci doar camarila care l-a capturat. Grosul cetățenilor însă sunt doar forță de muncă ieftină pentru interior sau „resursă umană” de export pentru piața externă. Atât. O formă de neoiobăgie.

Practic ce avem? Un stat capturat care și-a abandonat grosul populației: instituțiile praf sau subordonate grupurilor de interese, educația și sănătatea la pământ – demult nu mai sunt universale și gratuite – iar cultura cu instituțiile ei sunt praf. Câte școli, câte spitale și instituții culturale importante s-au construit în ultimii 30 de ani pentru cetățeni? Dar câte s-au distrus? Despre soarta muncitorilor și țăranilor mai bine tac: țara e într-o profundă stare de dispersie socială, în moarte clinică.

În acest moment eu am îndoieli că putem deveni curând „un proiect de succes” pentru că 30 de ani am demantelat statul și societatea, am construit o „elită prădătoare” și am izgonit peste graniță o masă imensă de oameni activi. „Covorul moldovenesc” social arată ferfeniță – nu mai ai masă critică. Instituțiile statului sunt moșii ale unor clanuri și grupuri, educația și sănătatea sunt la pământ. Și totuși cred că ceva se poate face. Orice societate-și poate reveni chiar și din infarctul social în care ne aflăm.

Nu vă întreb cum o poate face, cred că răspunsul acum e în buzunarul noii puteri și… vom vedea. Să revenim la scris. „Sălbaticii copii dingo” (Polirom, 2021) este o carte despre ultima generație a celor născuți în URSS, a celor trecuți prin atâtea evenimente istorice, încât ar trebui să se considere remarcați (sau marcați ca și Gorbaciov pe frunte?!) de Creatorul acestei lumi. Totuși, ce se va alege de noi, cei aflați la 45-50-60 de ani, epuizați de atâtea euforii și depresii, urcușuri, speranțe și prăbușiri devastatoare? Un sens al vieții, ceva, un rost?

În Sălbaticii copii dingo încerc să spun povestea adolescenței. Am pornit de la ideea că nu mai înțeleg adolescenții actuali. Ca să-i înțeleg am zis să încerc să spun povestea adolescenței mele din Chișinăul anilor 87-89. Practic adolescenții de azi sunt copiii noștri: eu le povestesc adolescența părinților lor.

Ce este adolescența? Dacă perioada copilăriei este un soi de Paradis, locul siguranței și al protecției totale, unde tata și mama sunt alături, iar maturitatea este un soi de Purgatoriu – locul responsabilității și muncii permanente – atunci adolescența este epoca transformărilor. Totul se transformă: corpul, vocea, emoțiile, sensibilitățile. Este perioada anarhică dar și liberă: adolescența este perioada omului în afara instituțiilor. E atunci când te revolți. Corpul tău se revoltă: se schimbă permanent, înveți senzații noi, emoții noi. Toți se tem de adolescenți pentru că nu-i înțeleg. E cea mai dificilă și complicată perioadă.

Acesta e un palier. Al doilea: adolescența noastră are loc într-o epocă dementă, perestroika: epoca marilor transformări radicale. Imperiul începe să se năruie. Societatea se transformă, regimul și imperiul se destramă, lumea iese din țâțâni. În timp ce Imperiul se dizolvă corpurile noastre și emoțiile se construiesc.

Al treilea lucru: mă interesează mult să povestesc viața cotidiană a orașului și a oamenilor lui. Cum arăta acel oraș în 1988, cum era stratificat, care erau ”triburile” orașului, cum arătau cinemaurile, video salonul, cu ce se ocupau oamenii, unde se distrau, ce mâncau, ce muzică ascultau, care erau cafenelele etc. Povestesc viața de la Moldova și Fulgușor – cafenelele rezistenței. Pentru că istoria reală este compusă mai degrabă din materie: din această viață cotidiană care se uită.

Mă interesează mult să explic, să povestesc sensul, spiritul acelei epoci, genealogia ei și materia din care era construită, trecută prin filtrul adolescenței și vieții cotidiene. E cartea generației mele. Epoca marilor speranțe. Mă bucur de succesul ei: în trei luni are deja două ediții la Polirom.

Ce se va alege de noi? Dingo este acel câine care a fost un animal sălbatic domesticit și iarăși sălbăticit. Au venit anii 90, a venit „speranța” care s-a transformat treptat în violență și disperare: o violență sistemică pe care atunci nu am înțeles-o. A venit epoca în care a fi a fost înlocuit cu a avea: am început să fim reînsălbăticiți. Am distrus și ne-am împrăștiat ca niște haite de lupi sălbatici. Ne-am mâncat între noi veseli, cu o plăcere nebună. A venit apoi epoca canibală. Dar despre asta va fi vorba în următoarea mea carte: Generația canibală, care sper să apară în 2022.

Aha, deci răspunsul la întrebarea mea s-ar putea să-l găsim acolo. Așteptăm! Revenind la „dingo” – în carte vorbiți despre lucruri atât de familiare nouă, ăstora numiți copii dingo, încât ea ar putea face parte din albumele cu poze și scrisori de familie transmise urmașilor noștri drept moștenire: iaka, na, vezi cine a fost tat-tu! De exemplu, hai să vedem dacă modul în care ați aflat că vorbiți limba română, este o chestie comună sau, cel puțin, din același registru.

În carte am multe povești legate de limbă: despre cum funcționa limba ca instrument politic, ca statut social în Basarabia. E o temă pentru noi importantă. Dar ei povestesc cum era la țară, cum era în centrul orașului sau la gopnicii de la Ciocana. Povestea de care spui e așa.

De mic am folosit sintagma: limba moldovenească la ceea ce vorbeau ai mei şi ceilalţi din jur. Se vorbea în sudul Basarabiei o limbă foarte curată. Apropos, la noi,  ţăranii sunt cei care au salvat limba nu „elita”. Mai ales femeile – căci nu făceau armată: necunoaşterea limbii dominante, rusa, a conservat perfect limba română. Elita intelectuală şi urbanul s-au conformat primii cu „limba puterii”. Asta aşa printre altele. În carte explic de ce și cum.

Sunt ultima generaţie care am scris cu litere chirilice. Am dat examenul – BAC-ul – cu chirilice. După noi au trecut la alfabetul latin. Şi noi trecusem neoficial. Recunosc că şi acum literele chirilice îmi sunt mai intime decât cele latine. Mintea mea e construită pe fonetică chirilică. Ador literele – Ӂ, Ы, Я, Ь,Э,Ю,. Literele latine mi le-am însușit citind Biblia – Cornilescu şi m-am împrietenit şi cu ele timpuriu. Sunt bine familiarizat cu războaiele limbilor, identităţilor etc. Şi astăzi folosesc sintagma limbă moldovenească deseori fără încărcătură ideologică – ci mai degrabă ca marcă retro a unei memorii intime. Nu fac distincție între limbă moldovenească şi limbă română – sunt mărci convenţionale. Aşa e, oficial e limba română. Dodonismele identitare molodveneşti sunt nişte aberaţii.

Dar primul şoc legat de această sintagmă a fost prin 82 cred.  Ştiam să citesc déjà bine cu ambele alfabete. Eram familiarizat bine cu ambele, dar „ale mele”, în capul meu de copil, erau cele chirilice. Ce era cu „latine” era străin. Foarte interesant cum mintea copilului face distincții care pot fi construite destul de uşor.

Așa… și? Cum s-a întâmplat „revelația”?

În toamna cu pricina, anul 82 cred, în clasă a intrat un profesor înalt, îmbrăcat straniu – sacou cu maneci scurte, cu pantaloni scurți, cu sandale cu care umbla iarnă şi vară – cu o barbă mare şi roşie şi cu ochelari groşi. S-a prezentat – Viktor Ghenadievici Grebenşcikov, profesor de istorie. Atenţie: vorbea o moldovenească ca la Radio București. Puţin neobișnuit pentru un „moldovan”.

Aveam să aflăm că omul nostru straniu avea enorm de multe studii – a fost distribuit aici la ţară din întâmplare. Era orășean. Așa era în Est. Vorbea nenumărate limbi – mitul spune că peste 10 limbi. Mergea prin sat mereu cu un radio mic, îl ținea la ureche şi se auzeau doar limbi străine. El m-a învăţat să deosebesc multe limbi – poloneză de sârbă, georgiană de armeană. Ne-a învăţat tenis de masă şi multe lucruri deosebite: de la el am învățat destul de multe lucruri extrașcolare.

Dar el a fost primul care mi-a spus clar şi fără echivoc: limba moldovenească şi limba română sunt limbi identice. Punct. Cu argumente să priceapă şi un copil. El a făcut posibilă dizolvarea acestui mister: de ce pot înţelege o limbă străină fără să o învăţ şi pot asculta TVR şi Radio România, care transmit într-o limbă străină. Proful cu barbă roşie mi-a descifrat misterul. Eram clasa a 4-a, a 5-a maxim.

Cine era acest profesor?  Profesorul era un rus de la mama lui din Siberia de pe Baikal, care însă vorbea o română perfectă. Că aşa-i în Imperiu – necunoscute sunt amestecurile Babilonului. Era fascinant cum mergea în sandale prin zăpadă iarna…

Despre această fascinație și despre multe altele cititorii noștri vor afla din cartea „Sălbaticii copii dingo”. Să le lăsăm această plăcere, să nu fim spoileri! După destrămarea URSS, Republica Moldova a căzut în plasa unei invenții – a statalității sale. Cum ieșim din invenția asta? Sau continuăm să trăim în această fantezie politică, ca și cum ar fi o realitate justificată prin o mie de argumente solide, imbatabile? Sau, poate, chiar este perfect justificabilă și nu mai e nimic de făcut?

Republica Moldova ca stat este o invenție nouă în contextul destrămării URSS. Statele în general sunt constructe politice, sociale, economice, teritoriale care pot căpăta multiple forme. Să nu uităm că din 1812 Basarabia este parte a Imperiului țarist și după a URSS. Cu o mică pauză de puțin peste 20 de ani când face parte din România Mare. Modernitatea noastră noi am petrecut-o în Imperiu, în cu totul alt tip de infrastructură, administrație, experiență socială și economică. Chiar dacă anumite lucruri sunt universale noi nu am fost social, economic și politic cuplați la principate (România încă nu exista) și mai târziu la România. Practic nu am avut experiența unei proprii statalități chiar dacă aveam o administrație, instituții locale, birocrație locale.

După 90 ne-am trezit cu un stat cadou. Erau două posibilități. Stat nou autonom sau unire cu România. Și acum cam tot acest lucru îl avem. Cert este că noi avem acum un stat. Adică aveți pentru că eu nu am și nu am avut niciodată cetățenia Republicii Moldova: eu de la cetățenia sovietică am trecut direct la cea românească. Nu mi-am făcut niciun act moldovenesc. Dar sunt de aici.

Problema mare e că ce am făcut noi cu acest stat arată puțin îngrijorător: noua elită politică de după 90 a fost una prădătoare. Toate guvernele se fac vinovate: unele mai mult, altele mai puțin. Practic „ai noștri” au fost mai prădători decât ocupantul rus sau sovietic. Nici un Gulag, nici o represiune, nici un război nu a fost mai distructiv pentru regiunea noastră așa cum au fost ultimii ani. Astea sunt datele problemei. Știu, aceste cuvinte dor, supără. Dar acesta este adevărul și realitatea. Putem face un stat funcțional, îl putem scoate din mâna „ocupantului nostru”? Avem masă critică să producem un stat funcțional pentru toți, nu unul captiv care să deservească o elită hapsână? Eu am mari îndoieli.

Un amic care e cercetător la unul dintre cele mai solide instituții germane de sociologie îmi povestea că au făcut un soi de simulare: care vor fi primele state care vor dispărea din Europa. Primul pe listă? Republica Moldova. Firește nu e un adevăr ci o simulare, dar asta spune ceva.

Și despre Unire?

Dacă putem alege calea Unirii? Da, dar pentru asta ai nevoie de forțe politice de ambele părți ale Prutului care să pregătească terenul sistematic și să facă posibil acest lucru. E un proces destul de complicat, cu riscuri multiple. Avem astfel de forțe? Nu. De ambele părți avem elite prădătoare cărora le convine situația actuală, Avem elite politice din păcate tot mai slabe în România. Nici în RM nu e mai vesel. Dar acum există o mică speranță legată de actuala putere. Să sperăm.

În timp ce sperăm, să vorbim puțin despre istoria predată în școli… Spuneți undeva că sunteți sceptic privind istoria canonică. Aveți vreo idee cum putem schimba lucrurile? Cum putem transforma acest studiu din învățarea anostă a poziției oficialităților în cunoașterea unui proces viu cu toate derivatele lui, și bune și rele?

Cum se spune, cel mai nesigur lucru este trecutul. Istoria este un obiect de studiu destul de ideologizat de unde și nesiguranța și instabilitatea trecutului. Să nu ne mințim: istoria de azi e la fel de deformată ca și cea din vechiul regim doar că mai finuț, deci mai manipulator. De asta e bine să folosim mai multe surse, mai multe „variante ale istoriei”. Acum avem la îndemână acest lucru. Nu există o „istoria oficială”. Firește avem date, dar ele pot fi interpretate în multe feluri.

Mie nu-mi place de exemplu cum e tratată epoca comunistă. După 30 de ani de la căderea comunismului ar trebui să fim ceva mai raționali, Nu putem să folosim o „istorie revanșardă”. Cu cine ne luptăm, pe cine ne răzbunăm? Cu noi înșine împotriva noastră. Eu sunt pentru o istorie a continuității, a concilierii. Să avem rațiunea de a ne împăca cu istoria, să o putem analiza,  să distingem lucrurile. Acum, sincer, dacă scoți „comunismul” din Chișinău mai rămâi cu zece clădiri și câteva biserici. A fost o epocă foarte complexă: trebuie tratată ca atare. Crimele la crime, construcțiile la construcții. Noi nu am cunoscut niciodată o dezvoltare mai spectaculoasă pe toate palierele, de la resurse umane la infrastructură, precum cea din anii 50-80 ai secolului trecut. Anii 60 mi se par un soi de „epoca noastră renascentistă”. Vezi școli, studii, arte, infrastructură și chiar sat. Satul și orașele în anii 60 recapătă o nouă viață. Este epoca unui entuziasm și a unor speranțe enorme. Prin comparație cu moartea satelor de azi și depresia socială actuală e o diferență de la cer la pământ. Cum explicăm asta? Ce facem cu epoca aceea? O aruncăm la gunoi? Dar acesta era un trend global.

Acum suntem într-o epocă a descompunerii și depresiei totale. Satele mor într-un ritm avansat. Populația care e vie fuge din țară, iar cea care rămâne nu mai e capabilă să reproducă viață. Pe toate palierele suntem într-un soi de moarte clinică. Trăim pentru că mai suntem cuplați la niște aparate care ne mai dau oxigen și mai ajută să pulseze inima. Dar eu sunt optimist. Eu cred că viața are resursele ei nebănuite. Deși, situația nu e tragică ci catastrofală. Cum am ajuns aici? Cum vom ieși de aici? Eu nu am un răspuns clar. Bâjbâi, mă frământ să înțeleg.

Pe final, vă rog să vă referiți la procesele de interconectare, de dezvoltare a relațiilor, de construcție a spațiilor comune moldo-române. Unde am reușit și unde avem restanțe? Instituțiile de profil existente sunt capabile să realizeze comuniunea despre care vorbim sau rămân a fi „o catastrofă”, așa cum le spuneați acum mulți ani?

În fiecare an îmi petrec timpul prin sate și orășele. Din România, dar de vreo 7 ani și în Basarabia. O fac cu treburi, cum e cazul la Cahul, unde sunt implicat într-un festival de film documentar – Moldox, dar și pentru mine. Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Sunt scriitor și trebuie să fac teren mult, să vorbesc cu oamenii, să merg prin piețe, cartiere sărace etc. Merg mult cu stopul, trenul, marșrutka. Ce am observat la acest capitol. Într-un sat din sud am întrebat cum ajung copiii la școală în satul vecin unde făceau școala? Cu „autobusul românesc”, mi s-a spus. Am observat că investițiile statului român în lucruri solide (școli, spitale, drumuri, instituții etc.) devin elemente esențiale în construcția imaginii pozitive și a relațiilor de lungă durată. Nu „poduri de flori” și bani aruncați pe „patrioți de meserie” ci chestiuni durabile care să folosească comunității. Asta produce un efect pozitiv foarte eficient și durabil care bate orice propagandă.

La Cahul se termină de construit teatrul nou pe banii statului român. Da – asta e soluția. Ar trebui mai mult în educație, în sănătate. Unul alt exemplu de proiect solid al statului român față de Basarabia este cel privind bursele de studiu acordate elevilor și studenților.

Eu, în calitate de contribuabil român, vreau acest tip de proiecte. Vreau să nu se arunce banii pe „gargară patriotică”. Cum zice  Saltîkov-Șcedrin: „Atunci când se vorbeşte mult despre patriotism, înseamnă că undeva, ceva s-a furat”…

Oh, cât de vizionar a fost, totuși, acest Saltîcov-Șcedrin! Vă mulțumesc mult, domnule Vasile Ernu, pentru interviu și sper să revenim la unele întrebări esențiale cu alte răspunsuri – ceva mai marcate de realizări pozitive. Ne mai auzim pe ernu.ro

Interviu de Angela Aramă

Interviul săptămânii cu scriitorul Vasile Ernu

Vasile Ernu la #eveniment

O societate în care „nimeni nu mai credea în nimic“

Observator cultural / 04-06-2021 / Nr. 1064 / Ovidiu ŢICHINDELEANU & Vasile ERNU

Sălbaticii copii dingo: cartea adolescenței (Polirom, 2021) explorează (cel puțin) trei direcții: recuperează și oferă demnitate  experienței individuale în socialismul real; e o istorie socială a Chişinăului de la sfîrşitul anilor 1980; şi aduce observaţii în direcția unei analize a fenomenului de clasă, adică a reconfigurării ierarhiilor, diviziunilor şi conflictelor sociale interne, specifice ultimei perioade a URSS-ului. Afectele şi simţurile (în special mirosul şi muzica) au un rol central în desfăşurarea cărţii, avînd rolul de a media între dimensiunea individuală şi cea socială.  În acest sens, afectul definitoriu e melancolia, ce defineşte atît experienţa adolescentului, cît şi momentul istoric: „Acea Меланколие – aşa o scriam noi atunci – mă făcea să zac în pat cu zilele. O tristeţe ciudată mă urmărea. Dorul după ceva pierdut, pe care nu reuşeşti să-l identifici. Dar cea mai puternică senzaţie era aceea că istoria se oprise. Nu doar eu, ci toată lumea mea, a bunicilor şi părinţilor, toată ţara aceea cu istoria ei colosală, cu suferinţa ei imensă se oprise“.

 

Melancolia e afectul dominant; unicul afect care i se apropie e dispreţul superior (de pildă, pentru sovok) – un afect care ştim că s-a prelungit şi a devenit dominant în postcomunism. Accentul pus pe melancolie impune o schimbare de registru, nu e vorba de frică, care e afectul predominant în literatura anticomunistă despre „comunism“. Dar cartea explorează şi violenţa ca răspuns compensator al celor inferiorizaţi, de unde întrebarea mea: ce se întîmplă, în această perioadă, cu sentimentul de furie? 

Foarte corecte observațiile tale. Firește că eu îmi construiesc cartea de aproape 400 de pagini după un scenariu. Am o narațiune amplă pe care vreau să o acopăr: adolescența. Dar ea se întîmplă într-o epocă concretă. Adolescența este o temă al naibii de atractivă, mal ales că noi, acum, sîntem la vîrsta în care avem copii adolescenți. Cam fiecare scriitor rus important a dedicat o carte acestei vîrste. E o temă care îi frămîntă pe toți.

De ce? Ce este adolescența? Adolescența este un soi de vîrstă de frontieră – între hotare: no man’s land. O vîrstă între raiul copilăriei și iadul maturității. E vîrsta în care corpul o ia razna și emoțiile explodează. E vîrsta cînd ești, poate pentru singura dată în viață, autentic și sincer, independent și autonom, revoltat și nesupus. E vîrsta care-i sperie pe toți – e singura vîrstă neinstituționalizată. Toți se tem de această vîrstă explozivă: și părinții, și Statul. Încerc să pătrund în aceste taine prin propria experiență și experiența generațională.

Al doilea lucru pe care îl am în vedere este epoca. Adolescența este o experiență universală, are patternuri comune. Însă există o marcă a vremii. Generația dingo, ultimii copii ai imperiului, ultimii copii sub comunism au o experi­ență foarte complexă. Nu doar corpul și emoțiile o iau razna, ci și societatea. Copiii dingo prind explozia extraordinară care are loc în anii ’87‑’89: societatea se dizolvă, Statul se năruie, imperiul se sfarmă, regimul cade, vechii idoli sînt aruncați la gunoi, fascinația noilor idoli le ia mințile. Acești adolescenți trebuie să-și gestioneze nu doar propriile probleme, ci și să-și trăiască viața într-o demență socială totală. E aproape ca la război – dar războiul e doar a­nun­țat: războiul sînt canibalii ani ’90. Aveau să urmeze: să nu ne grăbim. În ciuda faptului că în anii ’85-’89 noi trăiam ceva destul de diferit față de România, există anumite patternuri sociale care se păstrează, sînt comune în tot Estul.

Tema melancoliei este foarte importantă, cred că e „pasta“ în care ne naștem. Ea nu este direct o marcă a generației mele, ci a celor din generația anilor 1970: părinții, frații mai mari. Noi ne naștem și ne trăim copilăria în epoca brejnevistă, epoca stagnării. Marca acestei epoci este melancolia totală.

Cînd am început noi să trecem dinspre copilărie spre adolescență, acesta era sentimentul dominant: melancolia, o marcă destul de burgheză. Însă melancolia sovietică, puternic burgheză – epoca acumulării, a confortului, a comodității, descoperirea privatului, a apartamentului, a casei de odihnă, a mașinii, a carierei comode – este marcată și de un sentiment de oprire a timpului și a istoriei. Pămîntul se oprise, timpul părea că e un soi de borcan cu miere care curge greu, istoria nu mai producea decît ritualuri. E destul să dai drumul la un post de radio sau o emisiune de atunci și totul îți devine clar – toată cinematografia sovietică e despre asta, toată estrada pop e despre asta: Melancolie, dulce armonie, cum cînta Sofia Rotaru. De asta eu încerc în cîteva capitole să explic ce e cu anii ’70. Și în acest context se declanșează nebunia Perestroika, care ne va arun­ca lumea în aer. În ce privește furia și ruptura între copiii dingo, copiii generației Perestroika și părinți, e puțin altfel.

Spiritul epocii – chipul veacului

Melancolia generaţiei de adolescenţi de la sfîrşitul anilor 1980 se transpune în abulie şi un refuz al viitorului: „Nu voia nimic, ca noi toţi“; „un soi de oameni ai nimănui, starea era de abandon total“; „stăteam trîntiţi“; „abandonul existenţial to­tal“. Cum legi observaţiile acestea, referitoare la abulia generaţiei de la sfîrşitul Uniunii Sovietice, de generaţia actuală de adolescenţi/tineret, despre care ai scris de cîteva ori observaţii asemănătoare?

Miza mea foarte mare e să marchez nu atît elementul politic, cît „noua sensibilitate“ și „transformările materiei“. Încerc să schimb radical grila mea de interpretare de pînă acum. Eu nu mai privesc istoria prin prisma factuală, evenimențială, ci prin „noile sensibilități“ și prin felul în care se transformă materia. Cred că asta ajută mult mai mult la înțelegerea acelei epoci și a noastră în acea epocă.

Încerc să răspund la întrebări de tipul: care sînt mărcile sensibile, noua sensibilitate a epocii, a tinerilor și care sînt mărcile centrale în ce privește transformarea materiei – materialitatea din jurul nostru. De asta merg mult pe descifrarea emoțiilor, a sentimentelor centrale, a modelor, transformarea hainelor, a uniformelor, a locurilor de întîlnire, a ritualurilor, petrecerea timpului liber. Pentru că asta este fundamental pentru a prinde spiritul epocii – chipul veacului. Pentru a înțelege asta e nevoie să faci un pas în spate. Eu cred că noi putem înțelege cît de cît mai bine maxim două generații anterioare. Mai departe, percepția ne e strict speculativă. Generația mea, de exemplu, nu pricepe mai nimic din epoca stalinistă. Nu are o experiență a ei directă, căci ea este filtrată foarte puternic, chiar dacă anumite elemente s-au transmis: prin imagini, prin poveștile celor în vîrstă, prin anumite materii și sentimente, pentru că istoria are continuitate, curge din una în alta, chiar dacă apar filtre și baraje.

Anii 1960 sînt ceva mai clari – o generație pe care cumva am prins-o în plină viață, chiar dacă deja în forma anilor ’70. Generația ’60, generația Sputnik (generația Beat), este definită de explozia speranței, a poftei nebune de viață și decolare – s-au aruncat în cosmos. Este cea mai optimistă și pozitivă generație a secolului al XX-lea: este generația decolării și construcției. Pentru ei, totul era posibil, nimic nu‑i speria: credința nebună în rațiune, știință, frumos, umanism. În Est este marca epocii dezghețului. Ea nu a durat foarte mult: undeva după moartea lui Stalin și Congre­sul al XX-lea, cu de­nunțarea sistemului stalinist (anii 1953-1956), pînă în 1968 – intervenția sovieticilor în Praga. Acolo se frînge acea epocă.

După ’68, intrăm în epoca lungă a stagnării brejneviste marcate de ceea ce spuneam: stabilitate, conformism, acumulare, îmburghezire. Timpul devine materie, se oprește, iar speranța se transformă în dorință de acumulare. E generația care aterizează. Cum o numește un bun prieten: generația dembel – generația demobilizării. Noi nu mai vrem să luptăm pentru un vis: aterizăm din cosmos și începem să săpăm după comori în pămînt – descoperim petrolul și resursele naturale. Descoperim stihia pămîntului: revenim la glie, cultură rurală, religie, națiune, intimitate, privat, etno. Reve­nim la humus, sînge, privat. Totul, într-un conformism teribil.

În ciuda acestei aterizări, epoca stagnării marcată de o teribilă melancolie și de o stabilitate de oțel este ultima renaștere estică, fie și descompusă, pentru că s-a produs imens în acea epocă puțin înțeleasă și studiată. Și, culmea, s-a construit imens de mult, poate cel mai mult. Ea durează între ruptura 1968 pînă spre 1984-1985. Se rupe cu Andropov, iar cu Gorbaciov începe altceva. Din punct de vedere ideologic, va deveni o epocă foarte liberală și conservatoare.  Societatea și „elita“ au un contract social stabil cu puterea: conformism pe toată linia – noi respectăm ritualurile, voi ne lăsați în pace. Anii ’70 reprezintă marca a unui soi de U-turn: intelighenția sovietică/comunistă estică devine ultima intelighenție salvatoare la nivel global a liberalismului de tip capitalist nou, dar mai ales a conservatorismului. Ma­rele paradox. Astăzi vedem rezultatele.

Și apărem noi pe scenă: copiii acestor oameni care trăiau stabil, binișor, confortabil și destul de unitar. Cîinii dingo sînt foștii cîini sălbatici, ca orice animal cîndva sălbatic, acum domestic. Însă canis lupus dingo – sînt cîinii domestici, lăsați liber, care au redevenit sălbatici. Asta e metafora. Reacția noastră la cultura părinților noștri e foarte stranie: eu o numesc pofig –miserupism. Este un soi de refuz exis­tențial. Adică, în timp ce ei investesc în noi enorm de mult și ne spun că pentru a reuși nu trebuie decît să păstrăm convențiile și ritualurile, noi spunem „nu“. Dar nu e un „nu“ de confruntare, căci noi nu ne confruntăm cu ei, ci le abandonăm proiectul. Melancolia este înlocuită de gruz, o tristețe existențială feroce, dar care nu e depresie. Noi nu mai vrem să purtăm nici măcar uniforma aia banală de școală – o purtăm pe dos, aiurea, fără noimă. Un soi de plictis existențial. Nici măcar în bănci sau în rînd nu mai vrem să stăm – ne întindeam pe asfalt, ne retragem în subsoluri. E un fenomen foarte interesant – nu cucerim universitățile și locurile centrale pregătite pentru noi, ci le refuzăm și ne refugiem în subterană. Nu mai visăm să fim ingineri, medici și cosmonauți, ci măturători și fochiști. Imnul și lozinca noastră erau: „Vrem să devenim măturători de stradă şi paznici de noapte“. Iată cum se schimbă noile sensibilități și forme ale materiei.

Melancolia şi gruz-ul caracterizează o societate în care „nimeni nu mai credea în nimic“. Cu toate astea, după cum se vede foarte clar din carte, anii ’80 sînt fără putinţă de tăgadă şi anii unei explozii a subculturilor şi contraculturilor în Uniunea So­vietică. Literatura anticomunistă le-a totalizat pe mai toate sub titulatura „disidenţei“, şi le mai recuperează încă în orizontul redefinit al „libertăţii“ postcomuniste. În ce măsură şi în ce fel sînt însă toate acestea nişte fenomene interne ale societăţii sovietice şi ce posibilităţi deschideau ele în propria logică, dincoace de recuperări?

Eu încerc să ies din această logică dominantă, teribil de nedreaptă, care reduce experiența a milioane de grupuri de o varietate copleșitoare, a unei țări de peste 300 milioane de locuitori, la experiența unui grup restrîns precum cel al disidenței. Și ea prost tratată, pentru că ni se prezintă numai două-trei grupuri disidente. Căci nu știe mai nimeni ce s-a întîmplat cu disidența grupurilor socialiste, a grupurilor religioase, a grupurilor științifice și chiar cu disidența marxistă din URSS, cu diversele grupuri culturale și etnice sau cu disidența feministă și cea a minorităților sexuale. Ca să nu mai vorbesc de grupurile economice și de piața neagră, una dintre cele mai autentice disidențe: bandiții și sectanții au făcut cam singura disidență structurală, restul nu. Grupurile disidente nu sînt nereprezentative pentru experiența colosală a acestui spațiu, cu tot respectul pentru ei. Ea este strict un instrument politic pentru lupta globală și discursul cultural hegemonic. Pe mine asta nu mă interesează, e prea simplist. Eu încerc să arăt din alt unghi cum e structurată societatea pentru un adolescent care se învîrte în mai multe medii, între periferia și centrul orașului, între diverse grupuri, pături sociale și culturi, într-un oraș mediu din URSS în acea epocă. Iar asta mi se pare teribil de interesant și mult mai revelator pentru a înțelege o epocă.

Tipologia diversităților cu care m-am intersectat

Lumile sociale diferite între care circulă eroul cărţii evocă apariţia organică a unor noi ierarhii şi diviziuni, în locul suprimă­rii anunţate a societăţii împărţite pe clase. Sistemul de învăţămînt, mediul lingvistic şi dinamica socială a oraşului, între centru şi cartiere, sînt scenele pe care se profilează cel mai bine aceste diviziuni. În acelaşi timp, subliniezi că diversitatea socială în interiorul unei clase obişnuite de şcoală era mai mare ca în prezent. Cum compari asta cu situaţia actuală a inegalităţilor şi diviziunilor sociale? Cine mai parcurge lumile sociale diferite?

Mă confrunt deseori cu aceste stereotipuri care tratează lumea din comunism ca pe o masă amorfă, unitară. Mi se pare total nedrept și nociv să tratăm așa situația. Nu doar că nu semănăm de la o epocă la alta, dar nici măcar de la un cartier la altul. Tot aud „în comunism era așa“ – negru, sumbru și recitam toți o poezie. Serios? Care comunism, în ce epocă, la țară sau la oraș, pe care palier social, pe ce stradă, în ce școală?

Eu încerc să fac o topologie doar a diversităților cu care eu m-am intersectat: de la stilistica vestimentară pînă la preferințele muzicale, stilurile de viață, cutumele de grup. E o diversitate care azi pare nebună. Acum, globalizarea a uniformizat totul cum nici Stalin nu visa – toți folosim aceleași haine produse în China și aceleași programe, softuri etc. Trăim o uniformitate totală, ceea ce nu era cazul nostru. În acel sistem politic unitar, controlat autoritar și total, noi trăiam o diversitate destul de complexă. Da, existau clase sociale, pături diverse, ghetouri diverse. Încerc prin diverse povești să arăt cum era stratificată societatea, cum „triburile“, care erau foarte multe, negociau între ele, care erau instrumentele de lucru. Firește că încerc să pun totul în povești.

Perestroika ne-a găsit întinși pe asfalt

În cîteva rînduri, observi o serie de pîrghii ale autocolonizării, ce aveau să domine postcomunismul: consumul fără limite de filme americane în videosaloane: „În aceste videosaloane a început marea convertire la o nouă religie socială, economică şi politică“; modul elitnîi în care era interpretat un autor ca Bulgakov în anii 1980 („un profund dispreţ faţă de cîinele proletar Poligraf Poligrafovici“); o viziune ierarhică despre lume: „Ştiam deja că «toţi domnii sînt la Paris»“. Pe o altă bandă a aceleiaşi direcţii de afirmare a elitismului, subliniezi rolul korenizaţiei, a filozofiei sovietice de modernizare a provinciilor prin crearea de elite locale, în apariţia etnonaţionalismului virulent de la sfîrşitul anilor 1980 – începutul anilor 1990, cu rolul său în destrămarea URSS. Într-un fel, vedem conturîndu-se împreună poluri opuse după 1989-1992. Dar în acele momente de cristalizare din anii 1980, ce se opune – chiar dacă nu are cîştig de cauză – acestor direcţii elitiste? Şi ce rămîne azi din „conştiinţa populară“?

Ca să revenim la generația sălbaticilor copiii dingo: ultimii copiii sovietici, „comuniști“. Perestroika ne-a găsit întinși pe asfalt, pofig-miserupiști și gruz-triști: am abandonat nu doar istoria, ci am devenit un abandon existențial. Perestroika a repornit istoria, a accelerat timpul și ne-a aruncat într-o altă dimensiune: vechii idoli se năruiau și veneau noii idoli sclipitori care ne-au cucerit și devorat pentru totdeauna. S-a declanșat ceva nebun – ca în Matrix. Am luat toți o pastilă.  Ce se va întîmpla vom afla în anii ’90: într-o altă carte.

Însă în acest context are loc un transfer foarte straniu al unor obsesii din trecut spre noi și spre viitor. Poate au ieșit atavismele la suprafață? Din acel universalism și umanism comod, brusc încep să iasă noi identități: o explozie de identități. Pofig-ul și gruz-ul, indiferen­ța și tristețea s-au umplut de speranță și dorințe. O speranță nebună. Planeta se pregătea să iasă de pe orbită.

Apar noii idoli și zei împărțiți de mine în trei mari categorii, trei mari zeități: Religia, Națiunea, Capitalul. O explozie a fenomenului religios incredibilă. Dar e vorba de o religiozitate diferită, un soi de mistică stranie. Eu ironizez puțin situația: nimeni nu mai avea habar de Lenin și Marx, însă toți știau toate divinitățile lumii, nimeni nu mai știa Manifestul Comunist, însă toți recitau Hare Krishna și Tatăl nostru. La televiziunea centrală seara se dădea emisiuni cu guru nr. 1 al URSS – Kașpirovski – un soi de vraci taumaturg. În țara ateismului, în ’89, toți erau în transă mistică. La orele de seară, orașele erau pustii: erau în transa lui Kașpirovki – acest Rasputin al epocii Perestroika. Imperiul s-a dizolvat sub un asediu mistic ca în Maestrul și Margareta.

Urmează explozia identităților naționale, o altă identitate la limita mistică: toată lumea și‑a redescoperit brusc identitatea etnică. Totul s-a spart în 1.001 de naționalități, care mai de care „mai aleasă“. Urlam pe stradă: „Treceți, batalioane române, Carpații“. Cîntece, poezii, icoane, neam și sînge. Era ca într-o transă totală, redescoperirea puterii sîngelui.

Iar ultimul element a fost și cel mai puternic: credința dementă în capitalism. Chiar am o poză celebră cu un afiș pe care scrie: Capi­talism – te rog să ne ierți pentru tot, vino și ne salvează! Un strigăt religios. Era divinitatea supremă pentru care eram dispuși la orice sacrificiu. Estul se oferea ca o ultimă transfuzie de sînge proaspăt pentru noul idol – Capitalul. Vampirul tandru – cum cînta NAU – avea să ne sugă nu doar sîngele, ci și mințile și sufletul. Mistica banilor, ca în secolul al XIX-lea, revine, doar că acum are o forță teribilă. Mi-e foarte greu să înțeleg această trecere, au fost declanșate în noi niște mecanisme mistice colosale. Societatea și-a ieșit efectiv din minți. A fost ca o transă socială totală. În ’89, noi credeam în orice, cu excepția comunismului. Ce a urmat este deja subiectul următoarei mele cărți, Generația canibală, unde încerc să povestesc ce s-a întîmplat cu acești „copii dingo“.

În Sălbaticii copii dingo încerc să descifrez această ruptură imensă care a avut loc în timpul adolescenței noastre. Am scris toate astea mai ales cu gîndul la copiii noștri care devin adolescenți. Pe noi, adolescența ne-a prins în Perestroika – zece vieți în trei ani –, pe ei i-a prins în pandemie, stînd în casă.

Interviu realizat de
Ovidiu ȚICHINDELEANU

Pogromul, sionismul și revoluția

Observator cultural / 12-05-2021 / Nr. 1061 / Octavian SOVIANY 

Începînd din 2015, Vasile Ernu a început să publice volumele unei „mici trilogii a marginalilor“: Sectanții (2015) și Bandiții (2017), care vădesc o gîndire politică originală și nonconformistă, încercînd să răspundă la întrebarea ce înseamnă să fii „antisistem“ într-un stat de tipul celui sovietic. Din acest punct de vedere, scriitorul are o bogată experiență de viață: s-a născut și a fost educat în mijlocul unei familii de sectanți din Bugeac, unii dintre acei sectanți sovietici care au descoperit mijloace sui-generis de a se sustrage autorității de stat, iar anumite împrejurări biografice i-au permis ulterior să pătrundă în mediul „bandiților“ („nume dat de putere și de oamenii de rînd celor care încalcă sistematic legea. De obicei, bandiții își spun hoți. Cîteodată folosesc și termenul de bandit, dar fără conotația negativă atribuită de putere, ci doar ca o modalitate de autoidentificare“).

Sectanții și bandiții reprezintă fața diurnă și fața nocturnă a marginalității, dar între ei există, în mod nu neapărat paradoxal, și anumite puncte de convergență. Și unii, și alții consideră că adevărata libertate poate fi dobîndită nu contestînd Statul, ci ignorîndu-l; ei își construiesc astfel un univers perfect autonom, cu propriile sale legi și valori, căutînd să atingă o marginalitate apropiată de absolut, deoarece cu cît ești mai aproape de centru, cu atît ești mai puțin liber.

Trilogia „marginalității“ va fi încheiată în 2019 cu volumul Izgoniții (Editura Polirom), care evocă o altă lume a „marginii“, universul uman al comunității evreiești din Chișinău, cu dramele și frămîntările sale specifice. Dacă în cărțile sale mai vechi, Vasile Ernu era preocupat de fenomenul descompunerii lente a Uniunii Sovietice, de data aceasta evenimentele prezentate de scriitor se desfășoară în epoca de agonie a regimului țarist, fixîndu-se asupra unei epoci care debutează  odată cu marele pogrom de la Chișinău din 1903 și se sfîrșește undeva în apropierea Primului Război Mondial și a Revoluției bolșevice. Este o perioadă extrem de zbuciumată din istoria Rusiei, care include înfrîngerea din războiul Ruso-Japonez, revoluția din 1905, intensificarea activității organizațiilor revoluționare, proliferarea atentatelor teroriste apariția în societatea petersburgheză a lui Grișa Rasputin, manifestările antisemite care se declanșează după principiul „evreul e întotdeauna de vină“.

Pe fundalul acestei epoci, care poartă semnele prevestitoare ale prăbușirii țarismului și în care toată lumea aștepta – unii cu speranță, alții cu spaimă – revoluția, se desfășoară povestea celor doi frații, Aaron și Sara, care încearcă să se sustragă condiției de  „suboameni“, la care îi supuneau legile, jocurile de interese, mentalitățile, o condiție pe care o împărtășeau toți evreii, cu excepția celor foarte bogați.

Ca și lumea sectanților sau cea a bandiților, lumea evreimii este o lume închisă, conservatoare, care își urmează tradițiile ancestrale și nu-și propune decît să supraviețuiască, supunîndu-se legilor, plătindu-și taxele către Stat, mituindu-i pe reprezentanții autorităților și trăind cu sentimentul pericolului permanent care le amenința nu numai bunurile, ci și viața. Pogromul de la Chișinău din 1903 a arătat în ce măsură o mulțime fanatizată de instigările unui gazetar veros poate ajunge, în absența poliției (care dispăruse ca prin minune în timpul masacrului), la cele mai cumplite acte de violență. Dar, în timp ce generația vîrstnică își acceptă cu resemnare condiția, tinerii încep să caute soluții de viață, vor să-și depășească statutul de paria.

Frații Kaliminovici aleg drumuri diferite: Aaron alege soluția sionismului, asumîndu-și pînă la capăt condiția de evreu, în timp ce Sara optează pentru „universalismul“ doctrinelor socialiste, devenind o activistă de vază a Partidului Socialist Revoluționar, artizanul marilor atentate politice ale epocii. Două căi total incompatibile, dar viabilă fiecare în felul ei: „Amîndoi erau cunoscuți și respectați în grupările lor atît de diferite. Era greu să nu afle unul de celălalt. Dar se detestau. Sau, mai degrabă, fiecare îl ura nu atît pe celălalt, cît alegerea pe care o făcuse, pentru că din cauza acestei alegeri ei erau în război. Căile lor erau două răspunsuri radical diferite la aceeași problemă crucială. Pozițiile lor nu erau compatibile. Într‑o teacă poate încăpea o singură sabie. Ei erau două săbii ale aceleiași lupte. Una îndreptată împotriva celeilalte“.

Trecînd de la universul lui homo sovieticus la lumea agonizantă a regimului țarist, Vasile Ernu abordează în Izgoniții și o nouă formulă narativă. Dacă în precedentele volume scriitorul recurgea la o modalitate apropiată de aceea a reportajului literar și întrebuința un bogat material autobiografic, de data aceasta Ernu e mai apropiat de formula romanului, iar „autorul“ nu-și face apariția decît într-un capitol final, în care amintește de relația lui de rudenie cu familia Sarei.

Dintr-o asemenea perspectivă, Izgoniții poate fi privit foarte bine ca un roman istoric, care urmează tradiția realismului și plecînd de la dramele unei mici capitale de gubernie să configureze tabloul de ansamblu al societății rusești de la începutul secolului al XX-lea. Alături de mediile evreiești, în carte este prezentă lumea marilor demnitari, ca ministrul von Plehve și cneazul Urusov, guvernatorul Basarabiei, apar figuri reprezentative ale intelectualității ruse (Korolenko), polițiști corupți și agenți ai ohranei, sînt evocate cercurile revoluționare și sioniste și chipuri de teroriști. Detaliile realiste (mai cu seamă cele comportamentale) dau concretețe acestor personaje. Iar în buna tradiție a romanului rusesc, dialogurile au caracterul dezbaterilor de idei cu caracter politic, moral sau existențial.

Dacă în legătură cu primele volume ale trilogiei semnalam afinități între scrisul lui Ernu și cel al lui Egon Erwin  Kisch, Curzio Malaparte sau Geo Bogza, de data aceasta ingenioasa îmbinare de ficțiune și documentarism din Izgoniții mă trimite cu gîndul la Soljenițîn.

De vorbă cu un sălbatic câine dingo | VR podcast #3 cu Vasile Ernu

 

Am avut bucuria să discut aproape trei ore cu scriitorul Vasile Ernu despre Basarabia, scurgerea timpului, pierderea adolescenței, speranțe distruse și, de ce nu, fericire. Am discutat și despre cea mai recentă carte, „Sălbaticii câini dingo” pe care v-o recomand (Polirom).

„Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăți ratate.“

Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu –  BOOKHUB.RO on 26 MARTIE 2021 

Nu sunt la primul interviu cu Vasile Ernu și, mai mult ca sigur, acesta nu va fi ultimul. Uitându-mă peste umăr, îmi dau seama că discuțiile noastre au căpătat profunzime și nuanțe aducătoare de revelații. E o bucurie să constat acest lucru astăzi, când pandemia de coronavirus pare că ne răpește și ultimul strop de speranță. 

Discutând despre “Sălbaticii copii dingo” ne-am deschis răni adânci și ni le-am pansat cum am știut noi mai bine: vorbind despre ele și punând degetele acolo unde doare mai rău. Asta înseamnă că putem merge mai departe. Mulțumesc, Vasile Ernu, pentru această dovadă de altruism și pentru stropul de speranță binefăcătoare!

Fotografiile care ilustrează interviul sunt marca Roman Tolici și fac parte integrantă din “Sălbaticii copii dingo”.

*****

Cât de sălbatic mai este astăzi copilul dingo? Cum se maturizează un copil dingo?

Copiii dingo au pornit să se maturizeze pe o melancolie teribilă – melancolia anilor ’70, poate cea mai melancolică epocă a secolului XX din Est. Noi o numeam stagnare, epoca brejnevistă. Eram prins ca într-un borcan de miere  – așa curgea timpul: ca o miere vâscoasă dulce amară.

A urmat însă un declic și a venit perestroika care ne-a aruncat în vâltoarea istoriei. Pământul care era oprit, brusc a înnebunit și a început să se rotească dement. Dacă la început eram melancolici și trăiam o puternică atitudine de abandon a istoriei, după a venit o speranță nebună.

Efectiv credeam că lumea se va schimba din temelii, că totul va deveni un soi de rai fericit, plin de tot ce ne-a lipsit până atunci. Noi nu știam că eram de fapt în felul nostru fericiți.

A fost o epocă plină de speranță, copleșitoare pentru noi. În câțiva ani am trăit zece vieți. Rar se întâmplă în istorie o astfel de accelerare a timpului, a lumii, a schimbărilor, a istoriei.

Practic noi ne-am maturizat în acest proces de accelerare a istoriei. Corpurile se schimbau, emoțiile se transformau ca al orice adolescent, iar istoria ne presa, ne transforma radical. Și recitam – Poemă finală.

Istoria contemporană…

E timpul… toţi nervii te vor…

O, vino odată, măreţ viitor.

Și a venit. Ce s-a ales de noi? Viitorul măreț a fost nemilos cu noi. E subiectul următorii cărți – Generația canibală. Am scris ceva timp în urmă un si de „poem de deschidere” despre: Generația mea – stigmatul unei societăți ratate.

În ultima perioadă mă tot întâlnesc cu oameni din generația mea cu care discut. Sunt cei născuți în anii ’70. Este ultima generație de copii educați în comunism, dar care în afară de educație nu au avut alt avantaj al regimului. Căderea regimului i-a prins în liceu sau la facultate. Ei erau priviți ca o generație a speranței: optimiști și energici. Erau foarte convinși că vor schimba lumea și mai ales țara din temelii. A fost o generație foarte optimistă.

Acum, ajunși spre 45-50 de ani, pe ochii lor citesc doar atât: disperare, depresie, cinism. Ce s-a întâmplat? Unde au dispărut optimismul și speranța? Ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani cu ei?

În anii ’90 s-au aventurat în 1001 afaceri din care s-a ales praful. Și-au abandonat profesiile crezând în tot soiul de mituri. Meseriile praf, familiile la limita depresiei sau a exploziei în caz că le mai au. Energiile epuizate. Ochii triști spălați în pastile și alcool. Joburi? NIET.

Cine a reușit? Escrocii, băieții fără scrupule, șarlatanii, bandiții și cei cu cheag bun de familie asigurată. Atât, nu foarte mulți dar foarte obraznici, moraliști și gălăgioși. Și foarte insensibili la castele inferioare. Restul, carne de tun. Majoritatea. Mai sunt și excepțiile. Și toată această tragedie am trăit-o ca pe un mare chef de izbândă. Până acum am citit istoria anilor ’90-2000 într-o notă optimistă, victorioasă. Abia acum începem să recitim istoria noastră într-o cheie tragică și realistă.

Dar să nu disperăm se poate și mai rău. Mulți îmi spun că vor să o ia de la capăt. Eu cred că nu se mai poate. Și greul abia acum începe să vină: fără meserii, fără joburi, fără asigurări, fără pensii, fără familii stabile, dar cu ficații și creierii praf. Adică fără viitor. Să ne sinucidem în masă? Să nu ne grăbim, că mai avem treabă.

Ce-i de făcut? Cred că ar fi corect pentru generația noastră să ducem lucrurile până la capăt. În sus nu mai putem, dar în jos putem încă mult. Datoria generației noastre e să facem rana cât mai vizibilă: până la fiere, până la os, purulentă și sângerândă. Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăți ratate. Poate cei mai mici vor învăța ceva din rănile și tragedia noastră.

Asta e generația noastră: acum a  devenit cinică, înrăită și total nemulțumită. Și care ascunde trufaș o mare înfrângere pe care o prezintă ca pe o mare victorie.

Copiii dingo este și nu este o metaforă. Cum ai ajuns la titlul acesta?

Când scrii lucrurile se schimbă din mers. Pornești cu un lucru și termini altfel. Eu am crezut mult la început că voi putea pune într-o carte toată povestea „generației mele”: și adolescența și maturitatea – adică și anii ’80 și anii ’90. Mi-am dat seama când am început să scriu mai consistent  că e imposibil.

Eu lucrez programatic: ideea, schița, scheletul, narațiunile centrale, documentarea amplă iar după urmează o perioadă „stahanovista” de lucru, câte 12 ore pe zi minim. Ultima parte este cea mai istovitoare, pentru că durează cam 2 luni de muncă imensă. După aceasta urmează partea de șlefuire care e și mai nasoală, dar acolo vin și redactorii. Mie nu-mi place partea de redactare. Ador partea de construcție. Dar nu poate fi ratată nicio componentă, pentru că altfel ratezi ținta. Iar eu nu-mi pot permite asta: anii nu-mi mai permit. Nu mai am timp să scot cărți proaste, mai ales că am debutat târziu. Cei care debutează târziu vor să recupereze și nu au timp de riscuri mici.

Așa că am împărțit în două cărți: Sălbaticii copii dingo – anii ’87 – ’89 și următoarea, Generația canibală –  anii ’90, care sper să apară în 2022.

Acest titlul îl am în minte de mulți ani. Orice copil sovietic știe de unde vine    Este un citat după un film celebru pe care noi l-am văzut în copilărie toți. Absolut toți. Filmul (1962) se numea Câinele sălbatic dingo în regia lui Iulii Karasik după un text de Ruvim Frayerman. E o poveste de dragoste pe malul mării (tot în Crimeea) unde un băiat și o fată, adolescenți, se îndrăgostesc unul de altul și ea îi arată această lume a câinilor dingo.

Mie mi s-a părut că această metaforă este cea mai potrivită pentru generația noastră, pentru ceea ce ni s-a întâmplat nouă în adolescență. O dragoste nebună și, precum acești canis lupus dingo, am început să ne reînsălbăticim: am fost cândva sălbatici, am fost domesticiți, am uitat sălbăticia și am revenit după un mult timp, după generații, din nou sălbatici. În tot acest proces este multă suferința și violență ascunsă, pentru că există o ruptură interioară foarte profundă greu de explicat. Ei bine, eu încerc anume aceste transformări și rupturi să le explic. Parțial aici – parțial în cartea ce urmează.

Careta mea este foarte existențială: mult mai legată de mirosuri, sunete, materii decât de politic în mod direct. Transformarea materiei este una dintre noile mele obsesii – și transformările existențiale din noi.

De cât curaj este nevoie ca să scrii despre propria copilărie? Corolarul – de câtă știință?

Copilărie e puțin. E mai degrabă despre perioada de trecere dinspre copilărie spre adolescență. Mereu vine obsesia asta. Când are loc această trecere? La mine e un profund sentiment că frumoasa mea copilărie se termină într-o vară. O fi vara în care am plecat de acasă sau vara în care am plecat în Crimeea?  Dar copilăria se termină brusc, fără să-ți dai seama.

Cartea este însă despre adolescență, care este cumva această vârstă de trecere dintre copilărie și maturitate. O perioadă complicată, complexă, mereu în schimbare: corpul o ia aiurea, îți produce multe surprize. Emoțiile explodează. Tu nu te mai înțelegi pe tine.

E o perioadă la care revii cu greu ca să o poți povesti. Sunt multe lucruri în viață pe care e greu să le revizitezi, să le rescrii. Pentru că odată revizitate, repovestite, puse într-un text te temi că le dezvrăjești. Le distrugi aura, le pierzi acea intimitate unică care-ți aparținea doar ție. Le desacralizezi cumva.

În acest sens această revizitare a copilăriei și adolescenței este cea mai dificilă muncă. Mai ales că a trebuit să revăd locuri și oameni pe care îi lăsasem undeva în anii ’80. E foarte dificil să revezi locurile și oamenii aceea după 33 de ani. E dureros. Dar o durere care are și o anumită plăcere.

Copiii dingo au un complex întreg de trăsături care-i diferențiază de ceilalți copii. Deconspiri pentru cititorii bookhub.ro câteva dintre aceste trăsături? 

Mie mi se par că sunt o generație care este foarte interiorizată. Într-un anumit fel seamănă cu adolescenții de azi care sunt la fel de interiorizați dar altfel. O fi de vină ei? Pentru că adolescenții de azi sunt copii acestor dingo. E o întrebare.

Exista un anumit tip de indiferență, un soi de abandon existențial, cu o tristețe profundă. Nu era chiar depresie dar era undeva în sfera unei tristeți profunde. Eu numesc această stare a generației noastre – pofig – miserupism. Dar de fapt e un abandon existențial. De acest abandon și pofighism ne scapă perestroika. Ne aruncă într-o luptă colosală, ne dă speranțe imense. O speranță care se va termina catastrofal în anii 90. Dar e o altă istorie.

Mai există destul de mult individualism: suntem cea mai individualistă generație sovietică. Nu mai credeam în nimic. Eram destul de alienați și chiar cinici față de generația precedentă. Repet: eu văd o profundă asemănarea cu actuală de adolescenți. Doar că într-un context foarte diferit care ne menținea într-o altă realitate. Noi totuși, nu eram depresivi în termenii actuali. Acum avem o depresie socială pe care eu nu am mai întâlnit-o. Mi se pare că abandonul existențial al generației actuale este și mai profund.  Urmăresc și această linie de meditație.

Pe mine mă interesează foarte mult să găsesc spiritul epocii – elementele cheie care-l caracterizează epoca. Și genealogia lor – dinspre ’60, ’70 spre ’80 și mai departe. Pentru mine aici istoria, politica devine un decor pentru acest Zeitgeist. Eu cred că fiecare epocă are niște mărci centrale: mărci ale materiei, ale spiritului, ale ideilor, ale emoțiilor.

Știu că ai primit deja câteva reacții stârnite de apariția noului volum. Nu pun întrebarea dacă trebuia scrisă o astfel de carte, ci cum ar trebui ea percepută/înțeleasă. Pe ce raft să o așeze cititorul?

Eu vin dintre-o tradiție sau un cumul de tradiții. Câteva sunt însă marcante. Mai întâi eu știu că există o istorie mare și una mică, o istorie mare în care trăiești și cea mică în care-ți duci existența. Însă ambele trebuie să aibă un sens, o direcție, o noimă. Pentru ambele trebuie să găsești un răspuns: de unde vine, încotro se îndreaptă și care este rostul a ceea ce se întâmplă în jur și ceea ce se întâmplă cu tine.

În această carte eu încerc cumva să-mi răspund mie la câteva întrebări: ce este cu această perioadă de ruptură din viața omului, perioada adolescenței, când nu mai este copil, dar încă nu este matur. E una dintre cele mai complicate perioade ale vieții omului și cele mai lunecoase. Nu ești nici suficient de matur cu experiență încât să iei decizii inteligente, dar  nici suficient de docil încât să mai asculți de cineva. Și atunci factorii externi sunt fundamentali.

Aici vine contextul, istoria, lumea din jur pe care eu încerc să o povestesc prin acești ochi de adolescent. Avantajul e că am prins și o epocă complicată: destrămarea unui regim, a unui Imperiu, a unei lumi. Asta face și mai complexă situația. ȘI încă un factor: am trăit și la periferie și la centru, și la sat și al oraș. Viața mi-a oferit această experiență de a trece prin toate formele de rural-urban, periferie-centru, schimbând multe localități și multe școli. Atunci mi-a fost greu, acum o privesc ca pe o experiență colosală,  ca pe o avere. E tot ce am – experiența și curiozitatea de a pricepe.

E și o carte a memoriei, dar a unei memorii reflexive, existențiale. Sper să ajute părinții și tinerii să se înțeleagă mai bine, să-i ajute să înțeleagă lucrurile mai profunde, să-i ajute să fie mai atenți cu viața lor. Să încerce să nu cadă în capcanele lucrurilor facile care iau mințile celor tineri. Să ajute părinții să fie ceva mai atenți și mai puțin ignoranți cu acești tineri: multe din rănile celor tinere sunt de fapt problemele nerezolvate ale părinților.

Cartea cred că mai are și o valoare istorică că încercă să dezvăluie o epocă cu viața ei destul de complexă, privită de la firul ierbii.

M-a surprins să primesc reacții de la cititori foarte tineri care s-au simțit bine citind-o. Asta e încurajator.

Dincolo de evidența că va avea o continuare, Sălbaticii copii dingo parcă mai cer ceva: o reinterpretare a istoriei, o revizitare a anilor ’80, ani foarte dificili din toate punctele de vedere. E un întreg proces terapeutic aici, necesar și util celor care vin după noi. Proiectele interdisciplinare sunt o soluție în acest sens. În calitate de autor al Sălbaticilor copii dingo ai accepta provocarea să faci parte dintr-un astfel de proiect de cercetare?

Da, de ce nu. Eu sunt destul de deschis la orice formă de experiment.

Eu de obicei sunt destul de sceptic în ce privește istoriografia canonică care dezvăluie o epocă. Firește, sunt unele mai bune, altele mai puțin bune dar ele de obicei reprezintă o linie „oficială”, reprezintă statul și puterea. Adică e vocea cea dominantă care de obicei reprezintă anumite grupuri sociale. În realitate există multe istorii, voci care nu se aud. Uneori mult mai multe decât credem. Iar istoria lor arată foarte diferit.

Chiar și în cazul cărții mele. Eu sunt vocea unui copil urban, chiar dacă vin din rural. Dar aici ai vocea unor grupuri. Colega mea care a rămas la țară, în sat, citește și spune: dar asta nu e despre noi, nu e despre epoca noastră, nu e despre viața noastră. Voi ce ați făcut acolo la Chișinău în ’87- ’89? Noi, spune ea, trăiam în altă lume, cu alte probleme. Are sau nu dreptate? Firește că are? Dar noi istoriile lor nu o să le auzim niciodată. De asta e nevoie de scriitori – ei pot recupera aceste istorii. Asta încerc să fac și eu.

„Nu-s copiii problema, noi suntem problema, părinții lor” De vorbă cu Vasile Ernu, despre „Sălbaticii copii dingo”

„Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa lui este problema noastră”

Interviu de George Motroc – Actualitatea literară – nr. 108, februarie 2021

George Motroc: După tradiţionalele urări şi mulţumiri pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viaţa scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneţi cât de diferită a fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau de după 1989?

Vasile Ernu: 2020 a fost un an straniu. Imprevizibil. Nimeni nu se aștepta la o astfel de experiență. Inițial am crezut că totul va dura scurt, ca o răceală. Și a urmat ceea ce știm cu toții. A trebuit să ne adaptăm, să ne organizăm altfel. Mai ales pentru cei care au copii. Practic, încet dar sigur, casele noastre s-au transformat din spațiu intim, privat în spații de producție. Au început să se întâmple o mulțime de fenomene noi: desocializarea fizică, distrugerea spațiului intim prin transformarea în spațiu de producție, fuga în on-line etc. Însă nu poate fi comparat cu timpul de dinainte de ’89. Înainte de ’89 nu există conceptul de on-line, ba chiar era opusul: ne petreceam excesiv de mult timp împreună. Acolo restricțiile erau de alt ordin, dar sunt lumi radical diferite. Tocmai am terminat o carte – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței – unde povestesc cumva felul de a ne petrece timpul. Sunt lumi și experiențe tare diferite. Ca un teaser, povestea spune așa. Anii ’80. Patru prieteni se întîlnesc în gara din Chişinău. Vor pleca împreună în vacanţă în Crimeea, la mare. Sunt lipsiţi de griji, nu au de unde să ştie că fac parte din generaţia ultimilor copii sovietici. Ştiu doar că au acelaşi program în fiecare an: şcoală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al ţării pentru a descoperi locuri extraordinare şi populaţii ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov şi a altor comunişti de la vârf, vin Gorbaciov, glasnostul şi perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA şi afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolaţi, văzând cum lumea pe care o ştiau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru şi refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski şi în piesele formaţiei Kino. Şi, fără să vrea, se maturizează, descoperă alte identităţi şi învaţă să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor, iar ceea ce contează e să câştigi cît mai mult. O lume în care a avea este mai important decît a fi.

G.M.: Se scrie mai greu sau pur şi simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada de dinainte sau de după ’89?

V.E.: Pentru mine pandemia a fost prolifică. Am terminat o carte la care lucram, am luat notițe la alte două. Nu pot compara cu înainte de ’89 pentru că nu scriam atunci. Dar când ai mult timp în care stai închis ai șanse să și scrii. Depinde de mulți factori.

G.M.: În cazul dvs., de unde simţiţi că a venit salvarea spirituală: mai mult din lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?

V.E.: Nu știu ce să zic de salvare. Poate mai modest: refugii. Multe lecturi, filme destule, muzică, jocul cu copilul. Și am scris destul de mult pentru acest an. Scrisul pentru mine este ca o gimnastică pentru minte – scriu pe Facebook ca pentru un Jurnal. Am acolo un public destul de consistent care citește acest tip de postări mai lungi, reflexive.

G.M.: Aţi avut sau aţi participat la o lansare online? Ce se câştigă şi ce se pierde în raport cu o lansare să-i spunem tradiţională, faţă în faţă, de la o librărie?

V.E.: Da, am avut destul de multe evenimente online: lansări, dezbateri, discuții, prezentări. Pentru această perioadă de izolare online-ul este o soluție, indiscutabil. Are și unele avantaje: pot participa oameni din diverse locuri ale lumii fără să fie nevoie să se deplaseze – un click distanță. Partea care ne lipsește este firește cea legată de prezența fizică. Prezența online e destul de restrictivă. Suntem încă oameni care nu pot fi reduși la biți. Avem nevoie de aceste întâlniri pe viu.

G.M.: În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa şi rezista economic în format online?

V.E.: E clar că există o tendință de a mișca mai mult pe online: evenimente, lansări, prezentări și chiar târguri. Vânzările s-au mișcat mult spre online. În același timp e riscant să renunțăm la spațiile tradiționale precum librăriile și întâlnirile pe viu. Librăria este mai mult decât un loc de vânzare de carte – librăria nu e un magazin propriu-zis, ci e un spațiu cultural. Librăria trebuie salvată, fără discuție.

G.M.: Dincolo de literatură, cât de dificilă e viaţa unui român care este şi scriitor în vremea pandemiei?

V.E.: De când e lumea și pământul – cel mai greu este pentru cei defavorizați, săraci, cu resurse mai puține. Dacă poți să nu ieși din casă și să lucrezi de acasă deja ești un privilegiat. Sunt mulți care au munci care le impune ieșirea din casă. Ar fi bine să ne gândim și la ei. Ce am fi fără oamenii care duc gunoiul, care fac pâinea, mâncarea, care au grijă ca să avem energie etc. pandemia a lovit mai ales în oamenii săraci și neajutorați. De aceea avem nevoie de un stat social puternic – să intervină în astfel de situații.

G.M.: Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea ce vă priveşte, aveţi fie şi o singură amintire frumoasă din această perioadă?

V.E.: Jocul cu copilul meu care are 9 ani. Avem timp lung de joacă. E un sentiment plăcut.

G.M.: Dar cea mai tristă sau emoţionantă?

V.E.: Când auzi că mor unii oameni apropiați.

G.M.: Această perioadă se va regăsi într-un fel sau altul în operele dvs. viitoare sau doriţi să uitaţi complet tot ceea ce s-a întâmplat?

V.E.: Am refuzat să scriu texte legate de pandemie. E prea aproape fenomenul. Însă ultima mea carte – Sălbaticii copii dingo – pornește de la niște vise care au loc în pandemie.

G.M.: În general vorbind despre lumea literară, se poate spune că asistăm la naşterea unei noi epoci şi chiar la o altfel de scriitură, cea din vremea pandemiei?

V.E.: E greu de spus. Cert este că va lăsa niște urme – tragediile și fenomenele ample lasă urme.

G.M.: Privind spre viitor, putem aproxima cât de mult s-a schimbat şi se va mai schimba viaţa literară românească în bine, dar mai ales în rău, din cauza acestui virus cu răspândire globală?

V.E.: E un fenomen prea apropiat și încă neterminat. E în proces. E greu de estimat din interiorul fenomenului amploarea lui. E nevoie de timp pentru a-l înțelege.

G.M.: Într-un interviu de acum câţiva ani, Alex. Ştefănescu îşi exprima convingerea că atunci când se va scrie, în zilele noastre, un roman politic care să prezinte România din perioada regimului comunist sau din prezent, vor fi şanse la Nobel… Ar fi un optimism exagerat să extindem o astfel de speranţă şi la perioada Covid? Sau trebuie să ne mulţumim cu un optimism moderat şi să sperăm că, după această perioadă, scriitorul român îşi poate recupera prestigiul, eventual până la nivelul de dinainte de ’89 când era văzut ca simbol al rezistenţei prin cultură?

V.E.: Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa unui premiu Nobel este problema noastră, ci cu totul altele. Avem lipsuri mari în ce privește dezbaterile publice și frământarea unor teme sociale, existențiale comune. O literatură semnificativă este de obicei produsul acestor frământări colective. Toți o ,,frământăm” și unul o ,,dospește”. Nici cu critica nu stăm prea bine. Sunt multe probleme – Nobelul nu e o problemă reală.

G.M.: În loc de concluzie, vă rog să ne spuneţi dacă vă păstraţi intactă doză de optimism în ceea ce priveşte destinul Cărţii tipărite şi puterea ei de a mai contribui decisiv la formarea altor generaţii viitoare de cititori şi în viitor?

V.E.: Da, cred din tot sufletul că nu va fi afectată foarte mult cartea tipărită. Va coexista în pace alături de formatele electronice sau audio.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu
• Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc
• La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală
• Epoca 90 – după 35 de ani: vă aștept seara la chef și discuții
• Interviu cu Vasile Ernu: „Sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni”
• Cristina Manole – Despre Generația canobală
• Generația canibală în top 5 – Paul Cernat
• Victor Cobuz din ObsCult – despre Generația canibală
• Arthur Suciu (II) Destpre Generația canibală
• 2024 sau viața ficțiunii după un coșmar politic (I) – de Cezar GHEORGHE / Observator cultural

Cautare