(foto) „Vreau să povestesc prin ochii unor adolescenți o epocă destul de complicată.” La ultima ședința a Clubului de carte l-am avut ca invitat pe Vasile Ernu
Diez – 4 august 2023, 16:13Ana Mărgineanu
Duminica trecută, 30 iulie, la Librăria din Centru s-a desfășurat o nouă ședință a Clubului de carte #diez și a Librăriilor Cartier. Pentru că e vară, timpul vacanțelor, am dezbătut un volum de memorii despre adolescența anilor ’80. Este vorba despre „Sălbaticii copii dingo”, de Vasile Ernu.
Cartea adolescenței
La eveniment a fost prezent și scriitorul Vasile Ernu, care s-a împărtășit cu mai multe detalii interesante din viața sa, dar și despre carte. Ne-a mărturisit că ideea volumului de memorii a pornit din necesitatea de a crea o punte între el și adolescenții de acum. „Eu lucram cu foarte mulți tineri și mi-am dat seama că nu îi mai înțeleg. Ceva îmi scăpa din felul în care înțelegeam lucrurile. Mi-am zis că e bine să-mi povestesc adolescența mea pentru a face o punte și pentru a înțelege ce se întâmplă cu ei, cum se schimbă și de ce se schimbă, de ce au alt tip de emoții și alte perspective.”
Vasile Ernu ne-a zis că l-au interesat aceste schimbări, deoarece adolescența este o perioadă destul de complicată și scurtă. Potrivit acestuia, în cartea sa sunt mai mulți eroi principali: epoca, orașul, adolescenții, iar pentru el era foarte important să povestească cum arăta Chișinăul sfârșitului anilor ’80.
„Eu încerc să povestesc, prin ochii unor adolescenți, cum s-a schimbat orașul, perioada aia. Este o carte asumată a cărui subtitlu este «Cartea adolescenței». Încerc să povestesc într-o formulă bine gândită despre Chișinăul sfârșitului anilor ’80. În această carte mă interesează adolescența și epoca respectivă. Vreau să povestesc prin ochii unor adolescenți o epocă destul de complicată. Atunci au avut loc niște transformări care aveau să schimbe total globul.”
Sălbaticii copii dingo
Referitor la titlu, Vasile Ernu a lămurit că metafora se referă la momentele din viață, în carte „adolescența”, care ne scăpă de sub control. Câinii dingo reprezintă animale care au fost domesticite de aborigenii australieni, dar la un moment dat, au fost abandonați de stăpâni și s-au întors în habitatul lor inițial, redevenind sălbatici. Dingo vine din limba aborigenilor, care numeau dingo masculul și tingo femela.
Prin intermediul acestui volum, generația mai tânără poate descoperi timpurile în care trăiau părinții lor, cum arătau adolescenții anilor ’80, ce muzică ascultau, ce obsesii aveau, cum se îmbrăcau.
Impresii din partea cititorilor
Cu câteva impresii s-au împărtășit și cititorii care au venit la ședința de carte.
Gabriel Istratii a povestit că a participat chiar și la o prelansare a cărții și, citind-o, nu s-a așteptat să fie „chiar atât de bună”. „Personajele mi-au fost foarte simpatice. Nu este atât de mare diferența dintre generația prezentă în carte și generația care stătea la Asachi, în scuar. Tot cântam Țoi [referire la cântecele prezente în carte], cântam la chitară, am băut vin prost. Mi-a părut foarte bună «geografia» cărții, pentru că știam toate locurile și am trăit experiențe similare.”
Una dintre cititoare a venit și cu o remarcă destul de curioasă. Aceasta l-a întrebat pe scriitor cum reușește să își amintească atât de multe evenimente din perioada copilăriei și a adolescenței.
Vasile Ernu a mărturisit că memoria este un atu pentru el și funcționează foarte „pervers și complicat”. „Cu vârsta, observ că memoria funcționează tot mai «pervers». Amintirile mele nu vin rar și vin pentru perioade lungi. Încerc să îmi reactivez memoria prin documentare, vizionare de filme și fotografii de epocă. De multe ori, memoria mea este activată de detalii, obiecte și mirosuri. Mirosul a devenit un catalizator mult mai important decât vizualul, dar mai discut și cu alți oameni și încerc să văd ce își mai amintesc.”
Profesoară de literatură, Liliana Orehovschi a precizat că citind „Sălbaticii copii dingo” a conștientizat multe lucruri prin care a trecut, dar a uitat de ele sau nu le-a observat în acele timpuri. Aceasta a recunoscut că s-a simțit și ea un câine dingo în perioada adolescenței.
„L-am invidiat pe adolescentul din carte, pentru că a avut atât de multe conexiuni, a putut să trăiască în atâtea grupuri, să cunoască lumea care acum mă interesează din ce în ce mai mult. E vânătorul, nu e victima, deoarece are posibilitatea să se întâlnească cu mulți oameni, care astăzi sunt personalități. Mi-a plăcut experiența cu gopnicii, cea de la uzina de frigidere. De asemenea, mi-au plăcut ilustrațiile sugestive ale lui Roman Tolici.”
Fiind profesoară, Liliana Orehovschi a spus că le va recomanda această carte și elevilor cărora le predă.
Ședința de lectură de duminică a fost una în care fiecare dintre cititorii care îi urmăresc activitatea lui Vasile Ernu s-a împărtășit cu experiența sa de lectură și a aflat ce îl interesa despre volum sau despre personalitatea scriitorului.
Mai jos, vă lăsăm și câteva fotografii de la eveniment. Poate astfel vă trezim curiozitatea și veți avea dorința de a participa la următoarele întâlniri.
”Nu-mi pot imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română”. Scriitorul Vasile Ernu – despre identitatea basarabeană, noua barbarie și ideile de stânga
Igor Cornilov / 5 iunie 2023 / Andrei Mardari | NewsMaker
În mai la Chișinău au avut loc Zilele Literaturii Române. Cu acest prilej, în capitala Republicii Moldova a venit și scriitorul Vasile Ernu, originar din Basarabia, stabilit la București. Recent, el a dedicat o nouă carte orașului nostru. Într-un interviu acordat NewsMarker, Ernu a vorbit despre spiritul Chișinăului și identitatea basarabeană, despre soarta ideii de stânga, despre filozofie și tehnologie, despre ceea ce are Moldova și nu are România.
„Noi am fost prima generație care a început să privească nu spre Moscova, ci spre Occident”
Povestiți-ne despre parcursul dumneavoastră în profesie.
Sunt un scriitor român cu rădăcini basarabene. Născut în Uniunea Sovietică, în sudul Basarabiei, am venit în 1987 la Chișinău, unde mi-am petrecut adolescența. Cea mai recentă carte a mea, „Sălbaticii copii dingo”, se referă tocmai la acea perioadă – este vorba despre ultimii copii ai imperiului în ajunul dispariției sale. Apoi soarta m-a dus la Iași, unde am studiat filosofia. Am fost prima generație care a început să privească nu spre Moscova, ci spre Occident. A fost o perioadă de căutare a unei noi/veche identități naționale. Am făcut un master în filosofie la Cluj, acum locuiesc în București, scriu cărți, colaborez cu diferite reviste…
Ce avem noi, în Moldova, și nu are România?
O mare experiență, care ne deosebește. Când Basarabia făcea parte din Imperiul Rus, România încă nu exista ca proiect politic unitar, ea a apărut mai târziu. Imperiul este o cu totul altă realitate, cu o cu totul altă organizare și mărime, iar acest lucru ne-a modelat în ceea ce ne-am dovedit a fi.
Întotdeauna îi sfătuiesc pe prietenii mei români, care vor să facă cunoștință cu Republica Moldova, să vină aici cu trenul pentru a simți diferența: când roțile trenului se schimbă la Ungheni, observi imediat că standardul european este înlocuit cu cel imperial.
De asemenea, Moldova are o experiență sovietică uriașă, ceea ce o face foarte diferită – cu toate trăsăturile ei pozitive și negative. De obicei, iubim oamenii pentru diferențe, nu pentru asemănări. Acest lucru este valabil și pentru Moldova și România. Probabil de aceea, cea mai populară muzică din România este acum cea basarabeană. Ne distingem și prin bilingvism, iar această capacitate de a fi altcineva este foarte importantă. Nu-mi pot imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română. Vreau să văd un oraș în care se vorbește română, rusă, ucraineană… Totul creează spiritul unui loc. Diferitele etnii sunt și oamenii noștri, trăim împreună pe acest pământ de foarte mulți ani și am învățat să ne înțelegem unii cu alții. Eu vin din Bugiac, unde un sat este găgăuz, altul este bulgar, altul este german… Este într-adevăr incredibil, dar nu există așa ceva în România. Multiculturalitatea este întotdeauna îmbucurătoare.
Andrei Mardari | NewsMaker
Cum s-a schimbat Chișinăul în ultimii ani?
Chișinăul este unul dintre orașele mele preferate și, nu mă tem să spun, cel mai interesant oraș din regiune. Nu are un centru medieval, așa că este foarte nou, foarte spațios. Este, de asemenea, unul dintre cele mai verzi orașe din Europa, arătând ca un oraș în mijlocul unei păduri sau al unei podgorii. Cel mai mare risc al său este agresivitatea construcțiilor; orașul are nevoie de strategii de construcție corecte. Nu cred că a fost vreodată atât de distrus ca acum – tocmai din cauza construcțiilor haotice. Chișinăul are nevoie de mai mult transport public modern pentru a reduce numărul de mașini pe șosele. E bine că dispar microbuzele, pentru că înainte erau un iad. Când vin aici, observ că orașul a devenit mai puțin agresiv, mai familist. Există o regulă în urbanism: dacă le oferi oamenilor o infrastructură bună, îi încurajezi să se dezvolte și să se schimbe în bine.
În ultimii ani, Chișinăul a cunoscut o dezvoltare rapidă a alimentației publice. Alimentarea publică moldovenească, în general, este un lucru teribil de interesant, este de o calitate mai bună decât în România, așa că trebuie apreciat.
„Noi ne gândim doar că nu suntem încă în Occident. Nu, noi suntem Occhident”
De ce ați decis să studiați filosofia?
Am început să citesc de mic, eram fascinat de cărțile care mă puneau pe gânduri. Așa a început totul.
Două concepte sunt adesea folosite pentru a descrie lumea modernă – „sfârșitul istoriei”, al lui Francis Fukuyama, și „ciocnirea civilizațiilor”, al lui Samuel Huntington. Dacă în ultimii treizeci de ani lumea a evoluat conform lui Fukuyama, evoluează acum conform lui Huntington?
Aceste concepte sunt interesante, dar nu mi se par irefutabile. De exemplu, în loc de „sfârșitul istoriei”, ne aflăm acum în vârtejul unei noi istorii, iar această teorie a fost în mare măsură disfuncțională, din punctul meu de vedere. Istoria nu se termină niciodată, ea reinventează de fiecare dată teme și probleme. Cred că civilizația trece astăzi prin schimbări fundamentale, iar războaiele sunt doar o reacție la acestea. Economia se schimbă foarte mult, capitalismul caută noi forme de profit, poate că intrăm într-o epocă în care Orientul va avea o influență mai puternică asupra Occidentului decât până acum. Timp de secole, Europa a fost stăpâna planetei, acolo s-au creat modele și norme. Acum avem o situație ciudată: Orientul a învățat toate lecțiile Occidetnului, dar bumerangul se întoarce la noi așa cum l-am aruncat. Rusia contemporană este, de asemenea, o reacție la Asia, care se apropie de noi, deși această Asie nu este vechea Asie, ci una europenizată. Putem vedea cât de puternice sunt astăzi China, India, Japonia… Singurul lucru care este clar acum este că intrăm într-o nouă epocă, care va fi foarte diferită de cea din trecut.
Avem o „ciocnire a civilizațiilor” în Moldova?
Nu. Suntem prea mici pentru a avea o ciocnire a civilizațiilor. Cred că ne-am occidentalizat deja foarte mult.
Doar că noi credem că nu suntem încă Occident. Nu, noi suntem Occidentul. Trebuie doar să mergeți în Africa și să vedeți diferența cu ochii voștri pentru a înțelege asta. Trăim și gândim într-un mod occidental, dar, desigur, cu un specific estic, având în vedere diferența de experiență și trecutul sovietic.
De altfel, Imperiul Rus a fost un imperiu european, nu asiatic. Uniunea Europeană este doar o construcție politică, nimic mai mult. Noi vrem acolo din motive simple – este mai prosperă, mai stabilă, există mai puțin radicalism și mai puține conflicte.
Andrei Mardari | NewsMaker
Crizele majore ale lumii moderne…
Criza economică, a resurselor și a schimbărilor climatice. O problemă uriașă este creșterea puternică și dramatică a inegalității sociale în lume, cu o rată de creștere în fiecare an. Foarte puțini oameni vor avea totul, iar foarte mulți nu vor avea nimic, iar acest lucru are consecințe. Inegalitatea duce la izbucniri de violență, lovituri de stat, războaie. Dacă nu ajungem la un nou contract social, riscăm să ne întoarcem în secolul XX – un secol foarte violent, cu multe războaie, conflicte și radicalism.
Se simte ca și cum secolul XXI abia începea, iar acum am fost aruncați înapoi în secolul XX.
Da, ne-am întors undeva la începutul secolului al XX-lea, după toate progresele pe care le-am făcut. Acesta este lucrul de care trebuie să ne ferim cu adevărat.
Ce părere aveți despre dezvoltarea inteligenței artificiale?
Istoria omului începe în momentul în care a decis să controleze natura, iar întreaga călătorie a civilizației este o călătorie de schimbare a naturii și de control a acesteia. Inteligența artificială este doar o altă rundă, deși este încă noul „animal de companie” al omului. Da, devine din ce în ce mai puternică, așa că trebuie să învățăm cum să o controlăm. Primele legi din lume care vor reglementa inteligența artificială sunt deja în curs de apariție. La Hollywood, scenariștii ies la mitinguri împotriva ChatGPT – iată noile forme de protest social…
„Mă tem că omenirea se îndreaptă înapoi în direcția barbariei”
În urmă cu câțiva ani se spunea că Occidentul trece printr-o „întoarcere spre dreapta”. S-a întâmplat acest lucru sau este abia la început?
Aproape că s-a întâmplat. Toată Europa de Est s-a transformat într-un fel de Internațională conservatoare, „virajul la dreapta” s-a întâmplat deja aici, foarte brusc. Rusia, Ucraina, Polonia, Polonia, Ungaria au devenit foarte conservatoare. Acum încearcă să se întâmple și în Europa de Vest, dar cred că va supraviețui, există o tradiție uriașă a diferitelor mișcări de stânga acolo. Oamenii trebuie să înțeleagă foarte clar că Europa modernă pe care o place toată lumea este o construcție social-democrată. Europa, este de fapt socialistă și a fost astfel de la Revoluția Franceză până în prezent. Uite, Germania modernă este un stat social-democrat foarte puternic, țările din Europa de Vest în general sunt țări sociale, cu educație universală, asistență medicală accesibilă, sistem de asigurări sociale, inegalitate mai mică în societate. Libertățile politice, economice și sociale au mers mână în mână acolo de la al doilea război mondial încoace. Noi, pe de altă parte, în Europa de Est, după căderea comunismului, am crezut că doar libertățile politice sunt suficiente. S-a dovedit că nu a fost așa.
Mi-e teamă că acum omenirea se întoarce la barbarie. Am făcut un pas uriaș înainte, am avut o perioadă lungă record în istorie de pace și de absență a războaielor globale, am dezvoltat instituții economice și sociale… „Întoarcerea la dreapta” este un regres. Nu spun că toate țările ar trebui să fie socialiste, dar este evident că elementele unui stat social aduc pace, dezvoltare și prosperitate. Dacă dorim războaie permanente, o întoarcere la sistemul de caste, la valorile medievale, ne vom întoarce la toate acestea foarte repede, dar care vor fi consecințele?
Va fi un nou Ev Mediu, ca în romanele lui Sorokin?
Da, „Ziua Opricinikului” nu se referă doar la Rusia, ci la toată lumea. Dacă lumea continuă să se îndrepte spre dreapta conservatoare (a vechii lumi), ne așteaptă un viitor plin de războaie civile și între țări. O perspectivă foarte reală la care am putea ajunge este un război civil la scara întregii Europe. Avem tradiție în asta.
Există astăzi un discurs de stânga în țările post-sovietice și est-europene? Pentru că retorica „stângii” noastre este de dreapta și, în unele locuri, de ultra-dreapta.
Este adevărat că comuniștii moderni din Moldova, Ucraina și Rusia sunt foarte de dreapta – susținând biserica, unele „valori familiale”… Cu toate acestea, în Europa de Est există unele mișcări și intelectuali care împărtășesc valori de stânga. Pe scena politică, prezența lor nu este foarte vizibilă, putem vorbi despre o criză a valorilor de stânga în regiune, dar cred că lucrurile se vor îmbunătăți în viitor, deoarece problemele țărilor noastre sunt în mare parte de stânga – economia, sărăcia, inegalitatea socială…
Nu avem probleme în familie sau în biserică, așa cum se încearcă să ni se explice. Trebuie să dezvoltăm sănătatea și educația. Pentru cei săraci, educația este singura șansă pe care o au de a reuși în viață. Cei bogați pot avea un cont bancar de la bunica lor, noi avem doar educație… Așa că trebuie să lucrăm la aceste lucruri, plus legi care să protejeze grupurile vulnerabile.
Andrei Mardari | NewsMaker
„Depresia socială este astăzi o formă de protest față de lumea modernă”
Să vorbim despre egalitate. Fiecare persoană are abilități diferite, fiecare dintre noi se dezvoltă diferit. Cum este posibil să realizăm egalitatea socială?
Sunt de acord, nu ne naștem egali. Din punct de vedere biologic, suntem cu toții foarte diferiți. Unii sunt bruneți, alții sunt blonzi, unii sunt înalți, alții sunt scunzi, avem înclinații diferite. Eu pot cânta perfect la instrumente muzicale, iar altcineva este la fel de bun la matematică. Nu suntem identici, motiv pentru care este atât de interesant să trăim în lume. Acestea fiind spuse, toți oamenii diferiți din punct de vedere social ar trebui să aibă aceleași șanse. De exemplu, șansa unei educații. Părinții unui copil au bani, iar părinții altui copil nu au bani și nu vor avea același start în viață… Ar trebui să facem eforturi pentru ca copiii săraci să aibă același start în viață ca și copiii bogați. Apoi este vorba de asistența medicală – mecanismele sociale ar trebui să ofere tuturor șansa de a beneficia de asistență medicală de calitate. Există unele lucruri care nu ar trebui să fie vândute, educația și asistența medicală fiind primele dintre ele.
Filosoful irlandez Philip Pettit are un concept de „universalitate a grupurilor sociale”. Acesta presupune că diferite grupuri sociale coexistă pașnic unul lângă altul, niciunul nu caută să îl domine pe celălalt, sunt egale. Credeți că acest concept este fezabil?
Pentru că am înțeles că o persoană poate fi periculoasă pentru alta, am creat un sistem de legi și reglementări. De aceea avem instituții care să ne protejeze pe unii de alții. Putem face o societate mai puțin violentă, cu mai puține conflicte, dar pentru asta avem nevoie de legi și de educație. În Europa de Vest, stabilitatea a început în principal după cel de-al Doilea Război Mondial. Secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o eră de conflict. Dar cheia stabilității după toate convulsiile a fost găsită în cele din urmă, ea se afla tocmai în democrația liberală (liberalismul) și pacea socială (social-democrația) și în cooperarea lor. Această alianță a fost foarte constructivă timp de aproximativ șaptezeci de ani. Acum ne întoarcem la structuri mai conservatoare, iar acest lucru este riscant.
Ce se întâmplă astăzi în filosofie?
Îmi plac ideile filosofului german Peter Sloterdijk, a cărui lucrare cea mai cunoscută este „Sfere”. Da, cu toții îl citim și astăzi pe Slavoj Žižek, deși nu mai este o filosofie nouă, ci una veche. În zilele noastre, în filosofie se acordă multă atenție economiei, naturii, ecologiei, genului, tehnologiei.
O trăsătură foarte interesantă este problema depresiei. Cu toții ne-am dat seama brusc că trăim într-o lume foarte deprimată. O explic foarte simplu. Uitați-vă, la sfârșitul perioadei sovietice, întreaga Uniune Sovietică și-a băut mințile – era o formă de refuz al regimului, un stil de protest. Depresia socială de astăzi este aceeași formă de protest față de lumea modernă. Este modul nostru de a spune NU.
Fiecare generație are propriul său mod de a rezista. Am următoarea întrebare: cât de relevant este discursul despre mediu în prezent?
Este mai mult decât real; natura ne spune că există probleme care trebuie abordate urgent. Nu este un „basm de stânga”, așa cum cred mulți oameni, schimbările climatice sunt deja vizibile și vor deveni din ce în ce mai evidente cu fiecare an care trece. Da, ecologia aparține astăzi discursului de stânga, dar cred că, în curând, am putea vedea și un discurs ecologic de dreapta. Vor apărea oameni care vor explica necesitatea de a avea grijă de natură prin preceptele lui Dumnezeu, de exemplu…
Și, în final, ce le-ați dori cititorilor de la Chișinău?
Să fie fericiți la Chișinău, este cel mai bun oraș al nostru. Și citiți ultima mea carte despre copiii săi din anii 1980.
Interviu realizat de: Igor Kornilov
,,Cărţile mele cred că sunt un foarte bun exerciţiu al minţii şi, sper, şi al sufletului…”– Interviu cu scriitorul Vasile Ernu
George Motroc: După tradiţionalele urări aniversare, vă rog să fiţi de acord să începem cu
o întrebare aproape retorică… Există pentru un scriitor în general și pentru Vasile Ernu în special un cadou aniversar mai frumos decât să-i fie tipărit noul roman chiar de ziua și luna de naștere, așa cum vi s-a întâmplat dvs., în 2021? Dacă nu greșesc, anul acesta aţi ales o altfel de aniversare, o
surpriză neliterară?
Vasile Ernu: Vă mulțumesc pentru urări. Recunosc că a fost un soi de „moft personal” această idee de
a scoate Sălbaticii copii dingo de ziua mea. De fapt eu am dorit mult să reușesc să termin cartea care să apară neapărat la vârsta de 50 de ani. De ce? Cumva e legat de faptul că la o distanță de mai bine de 30 de ani trebuie să trag o linie. Era un soi de datorie față de mine și prietenii mei: cumva o obligație „generațională”. Era cartea adolescenței noastre, a copiilor care și-au trăit adolescența în perestroika sovietică – o epocă spectaculoasă. Faptul că Editura Polirom chiar a scos cartea exact de ziua mea, pe 1 februarie, chiar m-a impresionat pentru că e greu să faci aceste programări exacte. Firește, am apreciat mult. A fost un cadou neașteptat, surprinzător chiar dacă cumva planificat. A fost una dintre surprizele foarte plăcute. Apreciez mult gestul celor de la Polirom, o echipă excelentă începând cu domnul Lupescu și trecând prin redactori, coordonatori de colecții, PR, vânzări, designeri, corectori, economiști etc. Fiecare-și face treaba bine acolo. E cea mai importantă editură pe literatură românească, indiscutabil.
G. M.: Se poate spune chiar mai mult decât încurajator și anume că există viaţă sau inspiraţie literară pentru Vasile Ernu și după trilogia care l-a făcut cunoscut?
Anul acesta am fost în mijlocul unor prieteni, simplu, retras. Cele mai frumoase surprize vin de la cititori de obicei. Oameni pe care nu-i cunoști, care te citesc și care-ți scriu. Oameni care nu te mint și afli că textele tale ajung la inimile și mintea lor. E încurajator.
V. E.: Eu nu duc lipsă de teme și nici de inspirație. Am cel puțin cinci teme în lucru. Mereu am în lucru ceva. Probleme am cu timpul și cu liniștea. E nevoie de un anumit tip de timp – un timp lung. Eu nu lucrez cu timpuri scurte. De asta-mi iau câte o lună două pe an să fac doar munca pe o anumită carte. Iar în timpurile aglomerate fac documentare. La trilogie am muncit în jur de 6 ani constant: timp de documentare și timp de scriere. Le-am scris și editat între 2015-2019. O perioadă foarte intensă.
Cu Sălbaticii copii dingo a fost cumva altfel pentru că era o carte pe care o aveam în cap cumva. Era cartea mea a adolescenței, cum spune și subtitlul. Trebuia doar să fac ordine în structură și să selectez ce las și ce nu las. Aici era mai greu cu un control asupra emoțiilor, un control asupra compoziției. Mulți spun că e „cea mi frumoasă și emotivă” carte a mea. Posibil pentru că e legată direct de viața mea și de o perioadă tare sensibilă – adolescența.
Dar am ținut mult să aibă și partea de reflecție, de informație, de antropologie urbană și politică specifică epocii. Cartea are o miză mult mai mare decât „propria experiență”. Experiența personală e doar un indiciu și o „unealtă de sprijin”. Aici am o miză mult, mult mai marea – ascunde ideea de a reda o epocă, spiritul unei epoci și a unor fenomene ceva mai complexe. Sper să fi reușit.
G. M.: Aţi reușit să alegeţi și un titlu care pune pe gânduri… În opinia dvs., generaţia din care faceţi parte e formată, fie și metaforic vorbind, din câini? Iar acești dingo ce fel de câini sunt? Pot fi comparaţi mai mult cu niște sectanţi sau cu niște izgoniţi?
V. E.: Acest titlu îl am în cap de mulți ani. Știam că voi scrie o carte cu acest titlu. Știu să dau titluri la
cărți, sper că știu să și le scriu. Mă bucură faptul că am tiraje multiple și multe ediții la mai toate cărțile. E semn că lumea le citește iar asta însemnă tot pentru un scriitor. Sălbaticii copii dingo a avut ediția a II-a la patru luni de la apariție. E un „record” pentru mine. Era un film sovietic după o povestire – Sălbaticul câine dingo (1962, regia Iulii Karsik, autorul poveștii Ruvim Fraerman). Era un film despre adolescență și iubirea adolescentină. Un film trist din ce-mi amintesc. Mi-a rămas acea atmosferă în memorie. Nu mai știu bine subiectul. Dar ideea de câine dingo m-a frământat mult.
Ce este un câine dingo? Latinii îl numesc – Canis lupus dingo. Adică un lup devenit câine. Adică orice lup când se domesticește devine câine. Dar asta nu e dingo. Dingo este fostul lup devenit câine și re-sălbăticit. Asta s-a întâmplat în Australia când câinii, animale domestice, ajunși în libertatea în sălbăticie se re-sălbăticesc. Paradoxul este că acești câini foști lupi domesticiți re-sălbăticindu-se nu mai devin lupi ci câini Dingo. Adică nu mai seamănă nici cu lupii, nici cu câinii domestici. Devin altceva – au trăsături de la ambii dar nu sunt nici una, nici alta – sunt Dingo. Asta e metafora transformărilor noastre despre care vorbesc în cartea mea.
G. M.: Dincolo de această metaforă, în cazul dvs., se poate spune că acesta este cel mai autobiografic roman de până acum sau, ca să vă întreb direct, în definitiv, sunteţi sau nu, un Dingo?
V. E.: Elemente de autobiografie folosesc în multe cărți ale mele. Și în Născut în URSS, și în Sectanții, și în Bandiții. Dar cu siguranță aici elementul autobiografic este mai puternic și mai complex. Însă miza cărții nu este deloc autobiografismul – ba chiar e o miză secundară. Nu cred că dacă aș scrie o autobiografie fie și ficțională ar fi scrisă în acest stil. Miza cărții este cu totul altă: este despre adolescență și ce însemnă această trecere de la copilărie spre maturitate și mai ale cum arăta epoca și transformările ei. O epocă specifică – e vorba de epoca perestroika, epoca în care un regim care deținea jumătate de planetă și un mare imperiu se năruie. În timp ce corpurile noastre se transformau, în timp ce noi ne transformam se transforma și se năruia o lume. Mai e și miza regiunii – cum înțelegem Chișinăul acelor vremuri și mai ales cum se împăcau multiplele identități etnice, religioase, culturale, politice și sociale. Lucrez cu multe mize – iar eu sunt acolo cu „biografismul meu”, dar care e mai degrabă o ustensilă
tehnică.
A fost o plăcere să scriu această carte – și o eliberare să scap de ea. Era o carte pe care trebuia să o scriu: ca o datorie. Așa cum e și următoarea, sau următoarele două: Generația canibală (anii 90 ai copiilor dingo) și Mama se pregătește de moarte. După cum vezi eu lucrez programat: așa e educația.
G. M.: Folosiţi în cartea dvs. două concepte interesante: „aristocraţia sovietică” și „burghezia sovietică”… Aceste categorii au existat doar în URSS sau credeţi că ele sunt specifice lumii comuniste în ansamblul ei, spre exemplu și României din epoca regimului Ceaușescu?
V. E.: Ideea de bază pe care o arăt în carte e simplă: cum e stratificată societatea. Eu sunt foarte interesat să arăt care este anatomia socială a lumii eroilor mei. Mă ocup programatic în această carte. Pentru mine e foarte interesant să înțeleg acest lucru. Cum e stratificată, cum sunt aranjate păturile sociale, cum e la centru și cum e în periferie. De asta eroul meu e și cu kopnicii – copiii ghetourilor proletare – dar e și cu copiii „din centru”. Eroul meu e prieten cu ambele categorii sociale. Și observă diferențele de gusturi, de viață, de educație, sociale, politice, economice. Și ce observăm? Că în comunism – societatea anunțată egală – avem clase sociale, avem pături sociale. Da, a existat o „egalizare” însă stratificarea socială se găsește din plin. E adevărat că banii nu au o funcție politică acolo precum azi când cu bani poți cumpăra orice.
Azi banii sunt cel mai important element politic. Atunci educația și poziția socială erau mai importante decât banii. De ce? Scrie în carte totul. Și în acest context eu arăt că aveam și atunci o „burghezie sovietică” și un soi de „aristocrație roșie”. Eu le-am cunoscut copiii, vorbesc despre asta. Adică erau familii cu anumite privilegii care țineau de poziția socială politică în ierarhia socială. Dau chiar exemple de cum se rezolva lucrurile când copii din categorii sociale diferite făceau boacăne. De ce unora nu li se întâmpla mai nimic și alții plăteau oalele sparte. Pentru că unii au mai multe plase sociale și alții nu au niciuna. Pentru că „aristocrații” sunt „oameni în afara legii”, deasupra legii. Plătesc mereu pentru ei iobagii. Dar în ciuda acestor stratificări sociale lumea de atunci nu poate fi comparată la acest capitol cu lumea de azi – azi abisul dintre clase sociale e catastrofal. Și el se mărește. Sunt grupuri sociale care nu se intersectează niciodată în viață. Atunci locuiam împreună, sau în apropiere, ne intersectam, ne cunoșteam. Și în România a fost la fel. „Băieții din Primăverii” nu sunt tot una cu „băieții din Ferentari” – iar acum „cei din Primăverii” nici măcar nu mai stau aici, ci direct la Londra. Cei „din Ferentari” tot acolo sunt.
G. M.: Aţi avertizat cititorul încă de la partea introductivă, din Precizări: „In această carte totul e adevărat. Eroii sînt adevăraţi, nu inventaţi! Depășind sfera ficţională, puteţi să ne dezvăluiţi ce s-a întâmplat și ce au devenit eroii dvs. dingo, de ieri?
V. E.: În ultimile mele 4 cărți fac un soi de Glosar: unde introduc lucruri ajutătoare pentru cititor cum ar fi termeni sau date. Acolo explic. Poveste e în felul următor: cartea are patru cărți a câte cinci capitole. Cum subiectul e adolescența din anii 87-89 – are subtilul de Cartea adolescenței – acolo sunt multe personaje cu care mă intersectez. Multe dintre ele azi sunt persoane publice, foarte cunoscute în RM și RO. Așa că în școala 32 mă intersectez cu Tatiana Țâbuleac, fiind colegi. Dintre scriitori îl găsiți și pe Dumitru Crudu sau pe profesorul care ne-a marcat – marele profesor de literatură rusă Alexandr Fiodorovici Dimitrov. O să găsiți capitole ample cu prieteni și amici care azi au ajuns nume sonore cu care am petrecut veri de neuitat prin 88-89.
E o listă mare cu copiii de la școala nr. 1 cu care „tusuiam”. Faimoasa școală 1 are un capitol amplu dedicat. Ba chiar veți găsi familii cunoscute – fac genealogii pentru a pricepe timpurile, stratificările sociale, mișcările sociale. Toate locurile principale ale anilor 88-90 sunt aici, cu oamenii care populau aceste locuri. Pentru cei ce cunosc boemia de la Fulgușor și Moldova, cafenelele rezistenței, din anii 88-89 o să găsească toți eroii de acolo precum și tot teatrul Luceafărul. Unii poartă nume reale, alții „numele vremii”. Dar asta este doar o „carte” din patru – o parte din puzzle care are 4 cărți și 21 de capitole: cu toate straturile sociale ale epocii văzute de un adolescent. Sunt și istorii din lumi diferite de cele din centru orașului. Dar ce facem cu eroii din centru – sunt ei sau nu sunt ei în carte?
Cum ceea ce scriu eu este documentaristică ficțională – docu-fiction, un amestec cu de toate – atunci răspunsul meu e dat la începutul cărții. Avertismentul sună așa: „În această carte totul este adevărat. Şi eroii sînt adevărați, nu sînt inventați. Doar că, odată ajunși în carte, ei nu mai sînt cei din viața reală, ci niște personaje ficționale care cîndva au avut o viaţă reală. Asemănările cu realitatea sînt pure coincidenţe rămase în memoria subiectivă a autorului ca o amintire plăcută din vremurile în care eram fericiţi, dar nu știam asta.” Încerc să nu vorbesc mult de oameni, ci de atmosfera de atunci.
G. M.: Sunt multe alte fraze care merită comentate, care rămân sa fie descoperite ulterior de cititor… Totuși, există cel puţin una pe care vreau neapărat să o comentaţi: „Nu am trăit niciodată o libertate mai mare și mai ușoară decât în anii 87-89” (p.16)? După o jumătate de secol de viata, Vasile Ernu poate spune că a fost cel mai liber în anii perestroikăi, dar, totuși, în regim comunist? Poate fi cineva, fie și adolescent, atât de liber în comunism?
V. E.: Da, și asta o susțin și acum. Pentru că libertatea este ceva mai complexă decât restricțiile politice care, firește, irită și nu sunt benefice. Mai întâi e vorba de libertatea adolescentului – adolescentul, adolescența este o trăsătură fundamentală a liberții. Adolescența este perioada în care omul iese din copilărie – din perioada dependentă de părinți – și nu se supune lumii mature. Încă nu e matur – adică ipocrit și subordonat dependenței de reguli, formalism, dogmatism. E cea mai „anarhică” vârstă – revolta îndreptată împotriva maturității, legalității, formalismului și ipocriziei. De aceea și statul, și instituțiile lui, și cei maturi se tem de adolescenți.
În al doilea rând am prins epoca deschiderii spre libertate și cunoaștere a tot ce a fost interzis. O libertate totală, cu o sete și o curiozitate totală spre nou. O așa dezlănțuire eu nu aveam să mai cunosc niciodată. O dezlănțuire a libertății totale căreia nu-i pusesem încă reguli, restricții, control. Și nici nu ne temeam de nimic: încă nu știam riscurile libertății. Nu știam nevoia de prevenție, de oportunism etc. Eram de o naivitate totală. Și nu în ultimul rând – încă nu sosise epoca „controlului financiar” și al nebuniei banului care schimbă radical raporturile de putere și libertate. Banii încă nu aveau funcție politică – adică nu prea interesau. Erau secundari. Mult mai târziu aveam să înțelegem ce putere de distrugere a libertății au: mult mai mare decât puterea partidelor sau politrucilor. Sunt alte forme de mecanisme de control mult mai subtile și mai teribile.
În acei ani au coincis mai mulți factori – adolescența, perestroika, statul social, condiția de familie etc.
– care au produs un spațiu al libertății pe care eu nu-l voi mai întâlni niciodată. Dar niciodată.
G. M.: Poate de aceea, ultima parte a cărţii dvs. este una tot mai plină de melancolie… Privind retrospectiv speranţele unei generaţii care credea că va schimba lumea scrieți: „Regimul era abandonat de toţi, însă puţini aveau curajul să-l înfrunte. Noi nu am fost eroi, ci niște copii curajoși care își doreau altceva. Doar că nu știam ce anume. Iar cînd a venit acel altceva, nea aruncat în vîltoarea istoriei și nea salbăticit pînă la canibalism. Dar asta e dintr-o altă carte.” Avem în aceste ultime cuvinte promisiunea unei continuări, a unei noi cărţi?
V. E.: Da. Eu am vrut să fac o carte care să cuprindă anii 87-90 în prima parte și 90-98 în partea a
doua. Dar când am început să lucrez mi-am dat seama repede că nu merge. Nu merge din două motive reale. Mai întâi: ar fi mult prea mare. Și în al doilea rând: sunt epoci radical diferite. Aproape sunt lumi diferite cu toate că există continuități, sunt aceeași oameni. Dar lumea s-a schimbat radical, istoriile s-au schimbat. Așa că am decis să împart în două cărți separate. Această primă carte care să cuprindă adolescența și epoca ultimilor copii ai comunismului, ai imperiului: Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței. Și a doua carte care să se axeze pe istoria acestor copii care se maturizează – epoca anilor 90-98. Se va numi probabil: Generația canibală. Cartea maturității. Poate în decurs de un an să o avem.
G. M.: 1 februarie este ziua dvs. de naștere, dar și a lui Nicolae Breban, un mare prozator dar din altă generaţie literară… De aceea vreau să vă întreb cum vă raportaţi la alte generaţii literare, în general vorbind și dacă dvs. credeţi că există o luptă între generaţii?
V. E.: Eu sunt un om atent și curios de felul meu. Am un mare respect față de „bătrâni” – adică de
cei născuți înaintea mea. De ce? Pentru că eu cred că am ce învăța din experiența lor, din textele lor. Sunt
atent și la cei mai tineri. De ce? Pentru că eu știu că fiecare generație are alt tip de sensibilități și experiențe. Am ce învăța și de la cei mai tineri. Eu mă tem de prostie ură și orgoliu. Eu cred că omul trebuie să încerce să fie inteligent, bun și modest. Mai ales bunătatea o apreciez: cred că e apanajul unei înțelegeri a lumii foarte profunde. Așa că mă uit cu modestie la cei din față și din spate – și încerc să învăț de la ei. Dacă au și ei ce învăța de la mine mă bucur.
G. M.: Revin cu o completare pentru penultima întrebare… M-a mirat acel răspuns final „Poate în decurs de un an” și simt nevoia să vă întreb neapărat cum merge în prezent scrisul la cel de-al doilea volum al trilogiei?
V. E.: „Sălbaticii copii Dingo” nu e o trilogie, dar ce urmează e o continuare cumva. Copii Dingo este cartea adolescenței și acum vine Cartea maturității numită Generația canibală care cuprinde epoca anilor 90 – ani
foarte dificili și complicați. Am crezut că va merge mult mai ușor, mai ales că aveam în cap cam toate poveștile pe care vreau să le spun. Însă războiul de invazie al Rusiei, dus în Ucraina, mi-a dat peste cap totul. A venit peste mine ca o lovitură existențială puternică. Nu aș fi crezut – era peste puterea mea de imaginație. Eu susțineam că va exista o revanșă a estului, dar nu credeam că va veni în formă de război. Acest război a venit și el schimbă nu doar prezentul și viitorul, ci și trecutul. Practic, cartea mea nu are cum să nu fie marcată de acest război. Dar eu sper să termin cartea în acest an. Foarte mult vreau să mă
despart de această epocă, prin această carte.
G. M.: În loc de concluzii, dincolo de acest volum, vă propun să faceţi cititorului o invitaţie prolectură: În general vorbind, de ce să mai citim literatură și, mai ales, de ce să îl citim pe Vasile Ernu în special…?
V. E.: Eu cred mult că lectura, cartea ne poate ajută să murim puțin mai inteligenți. Iar viața îi este
dată omului ca să nu moară prost și rău. Răutatea e apanajul prostiei. Așa că, cititul ne face ceva mai inteligenți. Și e la îndemâna oricui. De ce să îl citim pe Vasile Ernu? Spun cei ce mă citesc mai atent că Ernu vine cu o abordare „neordinară”, surprinzătoare și mereu în răspăr – un soi de a fi și gândi altfel: ca temă, ca abordare, ca reflecție. Și sper că și stilistic este ceva ușor și captivant. Cărțile mele cred că sunt un foarte bun exercițiu al minții și, sper, și al sufletului…
“Puterea a Patra” Vasile ERNU din 13 aprilie 2023
Vasile Ernu la GALBEN – viața de scriitor, prietenia cu Filat, soarta guvernării PAS și relația cu Dumnezeu
Te invit să vizionezi un #interviu #fărăprotocol cu scriitorul și editorul Vasile Ernu. Am vorbit despre cum era viața în URSS și ce era bine atunci, cum a mers la studii în România, cum s-a cunoscut acolo cu Vlad Filat și ce impresii crea pe atunci viitorul politician. Am discutat despre lectură, din ce trăiesc scriitorii, dacă scriind cărți poți câștiga un venit decent în România sau Republica Moldova. Am vorbit și despre actuala guvernare, unde greșește și ce o așteaptă. La fel, Vasile a povestit și despre relația sa cu Dumnezeu. Vasile Ernu pe Facebook – https://www.facebook.com/vasile.ernu
Vasile Ernu este invitatul lunii în vitrina Cărturești Carusel
Scriitor de vitrină este un proiect Cărturești care îi aduce în centrul atenției (a se citi: în vitrină) pe scriitorii voștri preferați. Ideea întâlnirilor din vitrină a venit chiar de la un scriitor – autorul timișorean Robert Șerban ne-a propus proiectul, inspirat de vitrina unei librării Cărturești.
Gazda discuției este Adela Greceanu, poetă și jurnalistă, gazda emisiunii Timpul prezent la Radio România Cultural.
Vasile Ernu: Accent Moldovenesc, Iad Urbanistic în Chișinău și Brazii din Siberia
Biblioteca lui Gelu #9 | Vasile Ernu
Lui Vasile Ernu probabil nu i-ar plăcea să spun despre întâlnirea cu el că a fost memorabilă. De aceea am să spun că a fost una pe care nu o voi uita ușor. Asta pentru că Vasile este acel tip din ce în ce mai rar de om ale cărui convingeri și valori (în care crede) nu se destramă așa ușor. Nu e inflexibil, nu e niciodată ultimativ în declarații și nu joacă pe cartea unui nombrilism pedant. E sincer, degajat, ferm când consideră că e nevoie, maleabil când situația o cere. Ca să rezum, este un om onest. Cine n-ar vrea să aibă un asemenea interlocutor? Eu am fost unul dintre norocoși, cu atât mai mult cu cât am purtat acest dialog în Biblioteca lui Gelu. Enjoy!
ÎMPREUNĂ cu Gelu Duminică. Podcast cu❌ Vasile Ernu 28 (Eram un copil care voiam să dovedesc)
Vasile Ernu: „Inteligența trebuie să fie modestă”
Mai 2022 – Cuvântul studențesc – Suceava
Vasile Ernu este scriitor, eseist, comentator politic și editor basarabean, al cărui cel mai recent volum, “Sălbaticii copii dingo”, a fost nominalizat pentru premiul revistei „Observator cultural”. Extrem de profund, Vasile Ernu a așternut pe foi zbuciumul poporului său, o durere cuminte și atât de umană. O țară captivă într-un regim mult prea încorsetat și vicios, schimbări radicale care stârneau nedumerire și deznădejde, tineri care nu știau încotro s-o ia și cum să facă față valurilor impunătoare din Occident care se împleteau cam neîndemânatic cu tot ce au trăit și simțit până atunci. Paradisul sălbaticilor copii dingo marchează marea întâlnire cu civilizația și imortalizează trecerea de la primitiv spre cunoaștere, o trecere atât de bruscă ce stârnește un amestec de energii și principii de viață.
Am discutat cu Vasile Ernu despre acest volum, dar și despre momente din viaţa unui scriitor care chiar are multe de spus lumii.
- Prima sa carte, „Născut în URSS”, „a apărut în vreo șase topuri simultan, pentru că era un amestec straniu de documentaristică, eseu, memorie și ficțiune”
– Pentru început, aș vrea să vă întreb care a fost punctul de cotitură în activitatea de scriitor, când ați știut că vreți să trăiți din asta? Puteți să ne povestiți despre primele tentative de scris și cum vă raportați la această activitate?
– Nu am avut nici o tentativă, la început am vrut să fac o facultate, ca oricare adolescent. În adolescență prietenii mei scriau poezii, eu nu am fost tentat niciodată să scriu poezie. Am început să scriu puțin în perioada master-doctorat, adică destul de târziu, când m-am mutat de la Iași la Cluj. Am început cu un soi de eseuri, pentru că toată lumea scria, exista o revistă de filosofie, atunci am început să scriu unele texte exact pentru publicare. Dar nu era o pasiune, nu era pentru mine un vis. Totul a fost aproape accidental, intrasem într-un soi de depresie, nemulțumire, eram la Cluj şi nu-mi mai plăcea orașul. Era un lucru care mă frământa, o carte despre cum vedem istoria trecutului nostru, perioada comunistă, povestită pentru un public larg. Cumva a coincis această nemulțumire, frământare, cu o dorință de a povesti ceva. A ieșit o carte cu un succes neașteptat, am luat multe premii, s-a discutat mult despre ea, cartea mea de debut este „Născut în URSS”. Am debutat la 36 de ani, ceea ce e foarte târziu pentru standardele românești. Am avut un debut tardiv și m-am trezit în fața unei situații foarte stranii, toată lumea insista să scriu, pentru că debutul meu mi-a adus un tip de notorietate și m-am trezit în prima linie că trebuie să scriu. Am început să scriu, apoi a început să-mi placă. Mai târziu am realizat că această activitate chiar îmi aduce multă satisfacție. E foarte greu să trăiești doar din scris, dar încerc să combin scrisul pentru presă, pentru diverse proiecte, texte la comandă și cărțile mele pe care vreau să le povestesc.
– Succesul a fost cel care v-a motivat să continuați să scrieți?
– Nu neapărat m-a motivat, cât succesul m-a pus într-o situație în care, cumva, a creat așteptări, te-ai trezit cu niște onoruri, cartea a început să fie tradusă. Dacă faci ceva bine și lumea te apreciază, trebuie să faci acel lucru. A scrie nu e o muncă chiar ușoară, uneori, pentru textele lungi, poți să nu ieși cu săptămânile din casă.
– Cum a evoluat stilul dvs. de scris pe parcursul anilor?
– Prima carte cred că a fost o întâmplare, nu m-am gândit deloc asupra stilului. Ba chiar am și avut o mică problemă la debut. În fiecare an se fac topurile, unde ești încadrat. Cartea mea a apărut în vreo șase topuri simultan, pentru că era un amestec straniu de documentaristică, eseu, memorie și ficțiune. Acum, eu o numesc docu-ficțiune. Deja de la a doua carte am început să gândesc asupra ceea ce fac, iar deja la a treia și a patra, incluziv ,,Mica trilogie a marginalilor”, acolo a fost deja o chestie asumată, lucram ca un om care știe ce face. Am rămas fidel acestui gen, care în fiecare an e foarte greu de încadrat, mai nou lumea mă împinge spre ficțiune.
– Aveți vreun ritual de scris?
– Da, în sens că urmăresc niște pași. Trebuie să am o idee sau un concept care mă frământă, să pornesc de la ceva mare. Am o perioadă de documentare, apoi un soi de structurare și, în final, scrierea efectivă. La scrierea efectivă trebuie să înlătur tot ce m-ar putea bruia și lucrez cu timpi lungi, scriu câte 12 ore pe zi. Singura mea cerință este să fie ușa închisă.
– În principiu, acasă scrieți cel mai mult?
– Acasă sau îmi organizez mici ieșiri de câte o lună într-un oraș mic și necunoscut. De exemplu, am stat la Bârlad trei săptămâni.
- ,,Un personaj este ca un copil care crește, o ia razna în toate direcțiile și nu mai știi cum o să fie mai departe”
– În momentul în care scrieți o carte, îi cunoașteți deja finalul sau totul decurge spontan?
– Niciodată nu decurg lucrurile exact cum îți planifici. Există o planificare, o structură, însă de multe ori pe parcurs lucrurile se schimbă, îți mai vin idei, încep să te pasioneze unii eroi mai mult și le vezi potențial mai mare. Un personaj este ca un copil care crește, o ia razna în toate direcțiile și nu mai știi cum o să fie mai departe. De obicei, păstrez planul mare, dar de multe ori am modificat finaluri, începuturi, am schimbat capitole, la unele am renunțat. Contează foarte mult și părerea redactorului.
– Există expresii sau exprimări pe care încercați cu desăvârșire să le ocoliți?
– Există, am anumite ticuri, de aceea încerc să lucrez cât mai mult cu redactori care nu doar îmi cunosc cărțile, ci mai cu seamă manuscrisele. Mereu e nevoie de un ochi extern, redactorul este un aspect fundamental în literatură.
– Aveți vreun subiect despre care n-ați dori să scrieți vreodată?
– Sunt anumite lucruri pe care, prin educație, nu le pot face. De exemplu, n-aș putea vorbi despre viața intimă sexuală. Am un soi de pudoare, n-aș putea vorbi despre un anumit tip de memorie care conține lucruri intime. Sunt un om sincer, dar există lucruri despre care n-aș putea vorbi. În rest, vorbesc despre orice… cu excepția acelor zone mai sensibile.
- ,,Cunoașterea este fundamentală, o putere imensă”
– În VR podcast, cel al lui Vasi Rădulescu, nu știați care este cuvântul dvs. preferat, acum știți?
– Pentru mine cuvintele cu adevărat plăcute sunt cele pe care le uit și mi le amintesc, tot soiul de cuvinte pe care nu le-am folosit din copilărie și brusc le redescopăr și mi se par atât de frumoase. Cuvintele copilăriei sunt preferatele mele, orice îmi amintește de copilărie.
– În cadrul aceluiași podcast ați menționat de câteva ori ,,Cunoașterea este putere”, puteți să dezvoltați această afirmație?
– Există câteva forme de putere, printre care este şi cea fizică, cea prin natura poziției social-economice a familiei, adică banii, dar toate astea pot fi extrem de ușor pierdute. Însă, toată modernitatea este construită pe puterea cunoașterii, un lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua. În cultura iudaică, o cultură care-mi place foarte mult, există o lungă tradiție a investiției în sine, în ceva care nu poate fi luat de absolut nimeni. Fiindcă istoria lor era legată de permanenta fugă, legea nu le permitea sau următoare zi venea altă putere și le confisca tot, nu puteau să-și construiască case, castele, proprietăți. Deci, aveau două opțiuni, fie să investească în valori mici și ușor de transportat, pietre prețioase, care și ele îți pot fi luate, fie să investească într-o meserie-cunoaștere, care nu putea fi luată de nimeni. Cunoașterea este fundamentală, o putere imensă. Investiția în educație oferă șansa la o viață mai bună, accesul la un post de muncă mai bun și mai bine plătit.
– În cadrul aceluiași podcast, ați menționat importanța interpretării cărților și nu doar citirea lor.
– Da, în cultura noastră există o problemă destul de mare, atât în învățământ, sistemul de educație, cât și în tradițiile religioase, această problemă constă într-o foarte slabă pregătire a interpretării.
Cultura interpretării e foarte importantă, este un instrument care te ajută să înțelegi cum lucrezi cu textul, cum îți construiești înțelegerea. De aici începe și felul în care interpretăm lumea, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, aceste instrumente de interpretare ne ajută să estimăm corect situația în care ne aflăm. E foarte important să știm cum citim, ce citim și să interpretăm ceea ce citim.
- ,,De multe ori cărți foarte bune, foarte bine scrise și cu subiecte extraordinare au un succes extrem de mic la public”
– Care este secretul unei cărți de succes?
– Nu neapărat o carte bună are și succes, sunt paradoxuri foarte mari. De multe ori cărți foarte bune, foarte bine scrise și cu subiecte extraordinare au un succes extrem de mic la public. Există cărți proaste, cu subiecte banale, dar care au un succes imens. Este mai mult o chestiune legată de marketing, de piață și de cultura pop de masă. În general cărțile bune sunt cărți culte, cu pretenții și cu un public restrâns. De exemplu, cartea lui Bulgakov, Maestrul și Margareta, este o carte cu un succes imens, probabil unul dintre cele mai citite romane, iubită atât de elită, cât și de popor. O văd ca pe o carte medie, un cocktail foarte interesant în care ai și puțină religie, filosofie, istorie și puțin misticism, cultură de masă, sex. Ușor de citit, cu subiecte care acoperă o gamă foarte largă, dar asta nu e o formulă, nu cred că Bulgakov a plănuit asta. Cred că, în general, un scriitor nu prea poate să-și propună chestia asta, pentru că dacă-ți propui asta îți garantezi insuccesul. Trebuie să faci ceea ce îți place, să o faci profesionist, dacă nimerești subiecte de interes mai mare, cred că poți reuși.
– Aveți vreo explicație de ce tinerii din ziua de azi optează mai mult pentru cărți ușoare, foarte comerciale?
– Este o chestiune destul de generică la ceea ce citesc tinerii, pe mine deseori mă miră dimensiunile cărților pe care le citesc. Noi citeam foarte multe cărți, dar volumul lor era mai mic. Ceea ce observ mai degrabă este schimbarea tipului de sensibilitate, dar și un anumit tip de pragmatism care nouă ne lipsea în totalitate. Noi citeam strict din plăcere, fără a urmări un scop. Mulți din generația tânără observ că se întreabă la ce le-ar folosi acea lectură. Tinerilor le trebuie altfel de motivație, un tip de aplicabilitate. De asta cred că și a crescut enorm literatura documentaristică, există un interes sporit. De exemplu, în Occident se citește mai mult non-ficțiune decât ficțiune. Chiar și zona ficțională e foarte apropiată de o combinație între psihologism, un soi de tehnologism și comerț.
- ,,Oamenii trebuie să fie buni, inteligența și bunătatea sunt două lucruri fundamentale”
– Ce poate salva o carte din banal?
– Contează foarte mult subiectele tratate, felul în care sunt tratate și cel mai important, felul în care e scris. În literatură contează foarte mult felul în care scrii, chiar dacă uneori nu spui mare lucru, dar stilul în care ai scris te poate salva. Însă, dacă ai și un subiect bun, ridici niște probleme, dacă trezești unele reacții, emoții, atunci mai bine nici nu se poate. La urma urmei, asta este funcția literaturii, să fie ca o cafea dimineața.
– V-ați confruntat vreodată cu blestemul foii albe, când pur și simplu nu știați ce să scrieți?
– Întâmpin foarte rar această problemă, mai degrabă ține de oboseală, decât de lipsa de idei. Uneori îmi ia mai mult să mă apuc, decât procesul propriu-zis. Mai este și foarte greu să te deconectezi de la viața cotidiană.
– Cum alegeți titlurile cărților? Decideți acest aspect individual sau sfătuindu-vă cu cineva?
– Asta e cea mai mică problemă. Am titluri pentru douăzeci de cărți înainte. De multe ori am mai întâi titlul, de exemplu la ,,Sălbaticii copii dingo” aveam titlul de mai demult, dar încă nu știam cum o să fie cartea. Am avut câteva probleme cu titlul „Izgoniții”. Trebuia să fie un alt titlu, dar din cauza că acel cuvânt trebuia să fie unul rusesc, care să facă trimitere la evrei și era o formă peiorativă de a zice evreilor, asta crea probleme mari de interpretare. La început nu am luat în considerare acest pericol, dar înainte să apară cartea, m-am consultat cu prietenii mei. În general, mă consult mult cu ei, am prieteni foarte deștepți. Există câteva lucruri foarte importante, inteligența trebuie să fie modestă. Eu mă consider un tip foarte inteligent, dar, totodată mă consult cu ceilalți în multe lucruri. A fi inteligent înseamnă să știi să asculți alți oameni, care poate știu mai multe lucruri, din mai multe domenii. Oamenii trebuie să fie buni, inteligența și bunătatea sunt două lucruri fundamentale, dacă îți lipsesc, restul nu mai contează. Bunătatea e un fel de inteligență aplicată.
– Am observat că până și în ultima dvs. carte ați menționat faptul că personajele sunt reale, dar contextul poate fi unul fictiv, cum selectați personajele potrivite, ce criterii urmați și cum creați contextele?
– De exemplu, în „Sălbaticii copii dingo”, unde vorbesc despre adolescența din epoca 87-88-89, din perioada mea, evident că eu știu foarte multe personaje din carte în viața reală, iar ei se recunosc. În același timp există o combinație. Nu tot ce spun despre acel personaj sunt exclusiv trăsăturile unei singure persoane din realitate, pot combina trăsăturile și atitudinea a doi sau a trei prieteni atribuindu-i-le unui singur personaj, în carte el capătă alt chip, devine un erou.
- ,,Noi acum culegem roadele din anii 90”
– Aveți vreo explicație pentru această pasiune a dvs. asupra anumitor perioade din trecut?
– Pentru mine este o frământare, mai degrabă să încerc să-mi explic mie ce s-a întâmplat în anii 70, în anii 60 ce s-a întâmplat cu părinții noștri, în anii 90 cu noi. Mulți se întreabă ce se întâmplă cu noi acum, dar pentru a înțelege ce se întâmplă acum, trebuie să facem un pas în spate să vedem ce s-a întâmplat în trecut. Dacă noi nu înțelegem ce s-a întâmplat cu noi în 90 nu vom înțelege nici ce se întâmplă cu noi acum. E ca la seceriș. Primăvara ai pus porumb, toamna nu o să culegi struguri. Tot porumb o să culegi. Depinde doar contextul, cum l-ai pus, cum l-ai îngrijit… N-ai cum să înțelegi prezentul fără a cunoaște trecutul. Noi acum culegem roadele din anii 90. Și ce am făcut în 90? Am fost la turci, am lăsat facultățile, am distrus industria… Asta am făcut! Și acum culegem roadele. Ce am făcut în 2000? O să vedem peste 20 de ani. Dacă vrem să vedem unde o să fim peste 20 de ani, trebuie să știm ce facem acum în toată societatea asta.
– Ce gen de literatură preferați acum? Nu vă este frică de plagierea involuntară?
– Există o problemă cu plagierea în zona de idei, pentru că stilistic nu prea e posibil, e foarte greu să copiezi stilul cuiva. Ce ține de idei, este o problemă mai mare. Ele circulă, tu le auzi, de multe ori uiți că le-ai auzit și le aplici în alte formule. Partea bună în docu-ficțiune e faptul că-ți oferă o libertate destul de mare, pentru că tu poți să pui în gura unui personaj absolut ce vrei tu, el o spune și nu tu.
– De exemplu, cei mai buni eroi sunt cei negativi. Orice scriitor care nu are curajul de a spune ceva în realitate, inventează un erou negativ, iar acel personaj va face toate prostiile pe care n-ai tu curaj să le faci în realitate. Eroul negativ te salvează de o mulțime de probleme. Totuși, trebuie să fii decent, există și în acest caz un anumit tip de responsabilitate.
- ,,E dezastru dacă copiii nu au acces la o școală decentă, mai ales cei din mediul rural”
– Subliniați frecvent importanța dotării bibliotecilor și prezența librăriilor în apropierea zonei în care trăiești, ați menționat și faptul că născându-vă la sat, v-ați putut bucura de mai puține posibilități. Considerați că dacă vă nășteați și creșteați în mediul urban evoluția și parcursul dvs. s-ar fi schimbat radical?
– Noi am avut norocul ca în anii 70 să avem o infrastructură destul de bună și în spațiul rural. Iar fiind printre cei mai buni din clasă la sat, mutându-mă la oraș, acest aspect a rămas neschimbat. Infrastructura și accesibilitatea sunt fundamentale. E dezastru dacă copiii nu au acces la o școală decentă, mai ales cei din mediul rural. În acest sens, da, accesibilitatea la infrastructură este importantă. De exemplu, eu, în copilăria mea, în drumul de acasă spre școală aveam o bibliotecă, un cinema, o librărie, un spital etc. Aceasta era infrastructura de bază dintre școală și casă, acum între școală și casă exista barul numărul unu, numărul doi și trei, acea infrastructură a dispărut. Deci, instituțiile care stau la îndemâna noastră produc și un tip de viață socială. Dacă întâlnești cinci crâșme în cale și nu o librărie, un cinema sau o bibliotecă, asta evident va influența cumva stilul tău de viață. Accesul la carte trebuie să fie facil, ca atunci când copilul vrea să citească, să o poată face.
– Cum a influențat satul gândirea și crearea identității dvs. ca scriitor?
– A influențat mai ales în formarea mea ca om. La țară se muncește mult, există multă violență, dar și un tip de relație care absentează în mediul urban. Sunt un tip foarte urban, totuși sunt și conștient de cât de mult m-a influențat și ajutat enorm de mult mediul rural și acel stil de viață. E foarte important ca tinerii să aibă acces la mai multe tipuri de realități. Există adolescenți în București care n-au mers în viața lor cu transportul public. Ei trăiesc în bula lor fără a ști cum trăiesc alți oameni și cu ce probleme se confruntă, ei nu înțeleg cum este să nu ai. Asta mi se pare o sărăcie incredibilă. Ceea ce pe mine m-a ajutat foarte mult, să văd acei copii care munceau, noi o duceam mai bine și nu eram supus la munci grele. Eu vedeam cum munceau acei copii și este un respect imens. Țara se ține pe acești oameni, ei muncesc și produc foarte mult, de aceea trebuie să știm cum trăiesc acești oameni, e foarte important.
- ,,La voi se simte un soi de abandon, voi n-o spuneți, ci o transformați în interiorizare, astfel există multe complicații de comunicare”
– De ce ați asociat rasa de câine dingo cu adolescenții anilor 80, în cel mai recent volum al dvs., ,,Sălbaticii copii dingo”?
– E o poveste mai simplă, în URSS era un film care se chema „Sălbaticii câini dingo” și era un film de dragoste pentru adolescenți. Mi-a stârnit interes povestea cu această rasă de câini dingo, domesticiți, apoi resălbăticiți, mi-a plăcut foarte mult metafora și cumva am considerat că se potrivește foarte bine generației noastre. Noi, ca un soi de copii domesticiți, apoi resălbăticiți după căderea comunismului.
– Ce considerați că poate face o carte să fie greu de scris și dacă ,,Sălbaticii copii dingo” a fost o carte greu de scris?
– Am scris “Sălbaticii copii dingo” destul de ușor, în pandemie. Cu ultimele cărți n-am avut probleme de scriere, mai degrabă de timp. Acum mi-e cam greu cu războiul din Ucraina care mi-a dat puțin peste cap viața, în sensul emoțional, este o atmosferă insuportabilă. Cumva nu te lasă să te concentrezi, te uiți la război și parcă ți se pare că nu mai contează ce faci, ce scrii, tragedia e una foarte mare.
– Povestiți că generația dvs. era pe gruz, că erau dezinteresați de tot și nu priveau în viitor, că refuzau pur și simplu să meargă mai departe și să trăiască prezentul. Cum ați putea defini generația noastră? Cum o vedeți dvs.?
– Cred că generația voastră e cea mai depolitizată, nu e din cauza voastră, ci din cauza societății de unde veniți. Consider că este o problemă la felul în care s-a schimbat sensibilitatea. Sensibilitatea voastră e foarte diferită de a noastră, de aici și multe conflicte de înțelegere. Noi foarte puțin înțelegem că totul e legat de felul în care părinții și-au trăit viața în raport cu voi, problema e mai degrabă la noi decât la voi. Generația noastră a fost foarte prinsă în a acumula, trebuiau să se realizeze, să aibă cât mai multe, pentru voi, când de fapt, era pentru ei. Problema vine de la lipsa de timp, părinții au avut prea puțin timp pentru voi. Generația noastră pune foarte mult accentul pe schimbul dintre emoții cu cel de mărfuri. Noi credem că dacă vă luăm hainele și gadgeturile pe care le vreți este suficient. La voi se simte un soi de abandon, voi n-o spuneți, ci o transformați în interiorizare, astfel există multe complicații de comunicare. Gruzul este un soi de tristețe foarte stranie, la voi e ceva ce se apropie foarte mult de depresie, nu o depresie în sens medical, ci o suferință neclară ascunsă. Noi nu știm s-o problematizăm, voi nu știți pentru că nu aveți încă experiență. Voi când ne mărturisiți aceste lucruri noi nu le înțelegem și le catalogăm drept mofturi. Sunt niște probleme care trebuie rezolvate, iar eu încerc, prin această carte și prin ce urmează să mai scriu, să găsesc acele punți de comunicare.
- ,,Acest război dur și violent, care este pentru mine o tragedie aproape personal-existențială, ne spune că ceva nu s-a încheiat”
– În acest roman insistați foarte mult asupra unor aspecte, mai ales asupra simțurilor, și anume a mirosului. Aveți o explicație de ce anume acest simț conservă cel mai bine amintirile?
– Mi-am dat seama cu vârsta că încep să uit foarte multe lucruri și ceea ce-mi declanșează cel mai puternic amintirea este mirosul. Adică nici măcar imaginea nu are un efect atât de mare. Sunetul este la fel foarte important, cu vârsta oamenii încep să sape în trecut, încep să asculte iar muzică veche, retro și încep să nu se regăsească în muzica nouă. De exemplu, eu sunt extrem de sensibil la miros, dar și la elementele de gust, aceste două simțuri fiind într-o strânsă legătură. Tinerii cred în văz, iar bătrânii în miros.
– Care e mirosul dvs. preferat?
– Mirosul meu preferat este cel al toamnei, zacusca, chestia de toamnă de Buceac. E un amestec de mirosul când se fac legumele și vinul fierbe și toate astea se amestecă în lumina de toamnă și crengile ard, mirosul din sat. Mirosul de toamnă care se descompune.
– Care considerați că este cea mai mare realizare a dvs. până în prezent?
– Copilul, toți părinții cred că ar răspunde la fel. În rest, câteva cărți la care țin.
– Spuneți în cartea dvs. că „Fiecare imperiu are un moment în care își îneacă copiii în propria glorie și moare apoi și el, înecat în propria prostie și ignoranță”. Puteți să-mi vorbiți despre situația actuală în raport cu acest citat?
– Noi am crezut foarte mult că totul s-a terminat în 89 sau în 91, în cazul URSS, ceea ce vedem noi acum, însă, este acea perioadă care nu s-a încheiat. Acest război dur și violent, care este pentru mine o tragedie aproape personal-existențială, ne spune că ceva nu s-a încheiat. Noi n-am reușit să încheiem toate capetele istorice ale acelei epoci, multe fire au rămas și acum, cumva, acestea explodează. Acești treizeci de ani i-am parcurs cu o viteză un pic stranie, s-au întâmplat o mulțime de lucruri și multe probleme le-am ascuns, iar acum cred că se trezesc unele lucruri nerezolvate. Violența sub formă de război este cel mai mare dezastru care se poate întâmpla.
(A consemnat, Sabrina Vacari, CRP, II)
« go back — keep looking »