“Cel mai important lucru e să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în comunism” – WWW.EUROPA.MD, 13 noiembrie 2006

interviu cu Vasile Ernu

www.europa.md : De ce lansarea cartii Dvs. a avut loc mai intai la Bucuresti si apoi la Chisinau?

Vasile Ernu: Am lansat cartea la Bucuresti, din cateva motive simple. Mai intai, eu locuiesc acum in Bucuresti si imi era cel mai la indemana sa o lansez aici. In al doilea rand, Bucurestiul este orasul cu cel mai mare consum de carte din Romania, adica cu cei mai multi cititori.

Si nu in ultimul rand, datorita faptului ca orice eveniment produs in aceasta tara ca sa aiba un ecou mai semnificativ trebuie facut in capitala. Aceasta centralizare e un dezavantaj pentru Romania, dar acestea sunt datele problemei. Oricum nu am neglijat celelalte orase in care am locuit: Cluj, Iasi, Chisinau…

www.europa.md: De unde provine titlul “Nascut in URSS”?

Vasile Ernu: Este un titlu pe care eu personal il stiu de la formatia DDT, care are un album cu acest nume. Titlul imi placea fiindca e asemenea unei marci care se retine usor si are impact. Pentru mine, important este continutul cartii , nu titlul. Titlul unei carti trebuie sa te ajute, insa el nu poate inlocui continutul.

Cind am pornit acest proiect, trebuia sa fie unul colectiv, apoi s-a modificat si am scris eu singur aceasta carte. Singura chestie bine stiuta era titlul.

www.europa.md: Site-ul www.nascutinurss.ro este o parte integra a cartii sau o “lume aparte”?

Vasile Ernu: Site-ul vine ca o prelungire a cartii. Eu spun ca este o extensie a cartii. El vine sa aduca textului o parte vizuala si audio. Este si el o arhiva subiectiva a civilizatiei sovietice. Eu incerc sa creez o anumita lume virtuala a spatiului sovietic cu scopul de a familiariza si a informa partial. Nu este o arhiva de nostalgii cum ar vrea unii sa insinueze.

www.europa.md: Primiti multe mesaje din partea cititorilor? Care este diferenta dintre cititorul “nascut in URSS” si cel nascut in afara sa?

Vasile Ernu: Da, primesc foarte multe mesaje si cred ca am scris razpunzand la ele, mai mult decat am scris la carte. Am intrat in acest joc cu toate ca uneori nu era cazul.
Sunt trei categorii mari de cititori la care m-am gandit cand am scris: cei nascuti in URSS, cei nascuti in Republica Socialista Romania (sau in alte tari foste comuniste) si cei nascuti in spatiul lumii capitaliste (occidentale).

Cred ca cei mai neglijati au fost cei nascuti in URSS. Am fost mult mai concentrat asupra unui mod de povestire, ce se intereseaza mai mult de cei din afara spatiului sovietic. Culmea e ca primii, care ma traduc sint rusii. In rest, cititorii sunt diversi. Fiecare vine cu perspectiva si capacitatea sa de intelegere. Unii ma sustin, unii ma aplauda, iar altii ma injura. Acesta este riscul iesirii in public. E un risc pe care trebuie sa ti-l asumi.

In ce priveste diferenta dintre cei nascuti in URSS si cei nascuti in afara acestui spatiu, variaza de la caz la caz. Cei din tarile comuniste au o multime de experiente comune, iar cei care au trait intr-o lume democrata si liberala au o cu totul alta experienta. Eu pornesc de la premiza ca experienta sovietica este una imensa si merita povestita. Cine e interesat de aceasta experienta citeste cartea si vede o perspectiva subiectiva asupra acelei lumi.

www.europa.md: Cum ati caracteriza genul literar in care activati? Este mai aproape de bildungsroman, realismul socialist sau romanul post-modernist?

Vasile Ernu: Nici nu stiu ce sa zic. Eu am botezat ceea ce fac ca “gen eretic” (termen de altfel preluat), un amestec de mai multe stiluri. Am acolo si un soi de naratiune apropiata de genul memorialistic, am si genul documentar, am si eseu.

Ceea ce am incercat e ca, indiferent de genul abordat, totul sa pastreze un anumit tonus, un anumit timbru. Cartea este compusa din multe piese, pe modelul puzzle-ului, e fragmentara si pana si dusmanii declarati au recunoscut ca se citeste pe nerasuflate. Asta nu inseamna ca e neaparat o calitate. Mie imi plac cartile care se citesc usor.

www.europa.md: La lansarea cartii spuneati ca va intereseaza mai mult publicul german. Ati citit lucrarile lui Wladimir Kaminer? Va considerati un promotor al aceluiasi curent de idei?

Vasile Ernu: Am citit ce face Kaminer si sunt amic cu el. Ne-am cunoscut acum citiva ani la Targul de carte de la Frankfurt. Eu am fost cel care l-am editat in Romania si l-am adus aici, unde si-a lansat cartea „Russendisko” in stilul lui specific: lectura si muzica.

Ceea ce fac eu si ceea ce face Wladimir sint lucruri total diferite.

El scrie pentru un public german, in limba germana si valorifica mai mult perioada post-sovietica si pe cea de emigrant. Este privirea unui rus, emigrat in Germania anilor ’90 si mai scrie si roman sau proza scurta ca gen. Eu fac total altceva. Fireste ca fiind din aceeasi generatie si avand experiente comune avem si unele povesti comune, dar facem lucruri diferite.

www.europa.md: In aceasta privinta, ce puteti spune despre filmul “Good bye, Lenin!”?

Vasile Ernu: Sunt incantat de nemti cand se apuca de o treaba… chiar si lucrurile nasoale le fac profesionist…(stiu ca suna a cliseu). Modul lor de a se raporta la trecut, de a-l chestiona, de a-l documenta, de a-l arhiva este complex.

Iar abordarile lor din ultima perioada, cand au inceput sa lucreze cu o anumita deconstructie a trecutului, mai tandra, cu anumite elemente nostalgice (o blasfemie pentru Romania), dar de o maniera critica si ironica foarte subtila, in care eu cred mai mult decat in urletele de tipul “Jos comunismul”, mi se pare extraordinara. Recunosc ca ma regasesc mai mult in aceasta forma de abordare, insa accept si respect si alte posibilitati. Exista loc pentru toata lumea.

www.europa.md: Cum interpretati sintagma “prietenia popoarelor”?

Vasile Ernu: Despre ce prietenie si despre ce popoare vorbim? Daca ne referim la sintagma comunista, ea apartine unui limbaj de lemn care nu are nici un continut. Insa limbajul de lemn nu e specific doar comunismului, cum ni se sugereaza de catre noua ideologie dominanta. Ascultati cum vorbesc politrucii americani sau cei ai Comunitatii Europene si veti vedea ca nu e mare diferenta. Evident ca noul limbaj de lemn nu mai violenteaza asa de tare, pentru ca formele de represiune s-au schimbat.

www.europa.md: Ce credeti despre legea lustratiei? Sunt pregatite statele ex-sovietice pentru adoptarea acesteia?

Vasile Ernu: Nu prea cred in lustratie si mai ales in fosta URSS. Cine pe cine lustreaza? E o problema foarte complicata. Cel mai important lucru e sa incercam sa intelegem ce s-a intamplat in comunism. Sunt multi vinovati, cu grade diferite de vinovatie, dar mai intai trebuie sa definim termenii, sa stabilim regulile, cadrul juridic si mai ales sa stim ce vrem, care este proiectul.

www.europa.md: Daca cineva ar scrie o carte “Nascut in UE”? Cum s-ar raporta aceasta la cartea Dvs.? Credeti ca s-ar deosebi radical de cartea Dvs.?

Vasile Ernu: Inca nu e foarte clar ce e acest UE. Nu exista inca o identitate UE si nici nu cred ca va exista curand. Exista, insa un anumit fel de societate specifica lumii neoliberale occidentale, care se regaseste peste tot. Multe elemente ale lumii noastre comuniste sunt specifice si lumii acesteia, foarte multe insa nu. Eu incerc sa povestesc o lume care nu mai exista.

Василе Ерну Меня интересует простая человеческая жизнь! – BIZNES ELITA, noiembrie 2006

interviu cu Vasile Ernu realizat de V. Arlih

Столько споров велось, и еще долго будет вестись, относительно необходимости объединения с Румынией что порою, кажется, что стоило бы их прекратить на время и посмотреть, что из этого выйдет. Если после этого затишья нас бросит, образно говоря, как соскучившихся супругов в объятия друг друга, то стоит вновь говорить на эту тему. Пока же каждый ищет свою правду и приводит свои аргументы за или против.

Однако независимо от развития событий давайте признаем, что молдаване и румыны очень разные. Они как сводные братья и сестры от разных браков – воспитывались вместе, кровь матери одна, но они слишком разные, чтобы жить в одной комнате далее подросткового возраста. Молдова напоминает мне тихого трудолюбивого тихоню, а Румыния амбициозного старшего брата, который всегда стремится настоять на своем.

Мои нередкие визиты в соседнюю страну не позволили изучить характер и привычки румын досконально, но кое-какие выводы я для себя уже сделал. Румыны знают и любят искусство, политически более активны, старательно и более успешно, чем мы учат иностранные языки. Но вместе с тем замечу даже в пятизвездочной гостинице вы не будет гарантированы от того, что у вас не течет бачок в туалете или вас не обсчитают в ресторане. И еще, мне не нравится снисходительный тон, с которым они обращаются к нам, узнав, что мы из Молдовы!

Но мои выводы могут быть следствием событий бывших не правилом, а скорее исключением. Говорят что сущность народа можно изучить, только родившись или долгое время проживая в стране. Слава Богу, наши языки так похожи. Однако мы слишком долго жили порознь.

Поэтому, чтобы ответить на вопрос какие они наши ближайшие соседи, предлагаю обратиться ко мнению человека, долгое время жившего в Румынии и чья профессия – наблюдать и делать выводы. Предлагаем Вашему вниманию интервью с Василе Ерну, автором нашумевшего произведения «Nascut în URSS».

Давайте начнем с самого начала – где Вы родились, проведи детство, учились…

Я родился в СССР и моя книга так и называется. В ней я хотел рассказать о жизни обычного человека в Советском союзе, так называемого «Homo soveticus» для людей, которые никогда не были в советской стране. Мы привыкли мыслить категориями «мы и они». Хотя в принципе я родился и жил здесь в Молдове, часть моей жизни я провел в Одессе, потом уехал в Румынию.
Я закончил кишиневскую школу и помню, что наша школьная жизнь тогда была очень интересной. Мы все время куда-то ездили, организовывали диспуты, акции. Время к тому располагало – был 1988 год – самый разгар перестройки.
Когда же я приехал в Румынию там тоже попал в самую гущу политических событий.

Каковы были причины переезда в Румынию?

Я поступил на философский факультет Ясского университета и, замечу, весьма неплохо его закончил. После этого я остался жить в Румынии. Нашу семью вообще раскидало по странам. Мой брат женился на немке и живет сейчас в Германии. Ну, а родители так и остались в Молдове.

Вы до сих пор остаетесь гражданином Молдовы?

Можно и так сказать. Но вообще я гражданин без опыта гражданства. Ведь моя юность пришлась на советские годы и у меня есть тот опыт, который сейчас не больше чем вспоминание.
После отъезда в Румынию я долгое время приезжал в Молдову только для того, чтобы навестить родителей и повидать друзей. Друзья тоже поразъехались по всему свету – кто в Австрии, кто в Канаде, кто, где одним словом.
В 1996 году я закончил Ясский университет, потом уехал в Клуж, где начял докторскую по философии. В Клуже я провел около семи лет.
Дальше был Бухарест, где у меня появилось очень много друзей и приятелей. Тем более, что последние пять-шесть лет я много работал в области kультурной индустрии развлечений.

То есть после филологии Вы ушли шоу-бизнес?

О нет, от этого меня уберег бог. Мы занимались другим – выпускали журнал, который наделал очень много шума. Он был такой постмодернистский. Не академичный, немного провокационный, и, как говорили многие читатели, очень интересный. Его выпуском мы занимались около четырех лет. Потом я от него отошел. На определенном этапе я потерял интерес к этому проекту.
Зато после журнала я собрал большую группу представителей современного искусства. При этом я вдруг обнаружил в себе способности достаточно хорошего пиарщика. Это, наверное, идет из моего коммунистического прошлого.
На базе этой группы мы создали издательство, которое выпускает известный румынский журнал «Идеи искусства и общества».
В этот период мы с женой переехали в Бухарест. Причин этому было несколько. У жены там была хорошая работа, на которой у нее все получалось. Другая причина была в том, что я очень люблю большие города. В них жизнь идет гораздо быстрее, интереснее. Бухарест такой город, в котором мне всегда интересно. Кстати там я и написал свою книгу «Рожденный в СССР».

И сколько времени это у вас заняло?

Свою книгу я писал полгода. Причем примерно два месяца я собирал и обрабатывал материалы, которые у меня уже были, а остальное время ушло на собственно ее написание и правку. Когда я сдал свою книгу в издательство, то они предварительно посмотрели, и им очень понравилось. Практически в тот же день они составили со мной авторский контракт, а через месяц предложили с ними сотрудничать и в другом качестве.

В каком качестве?

Консультанта и аналитика, который следит за теми веяниями и течениями, которые возникают в современном культурном обществе.

То есть Вы начали влиять на отбор произведений и авторов, которые могли предоставить интерес для публики.
Упаси Боже. Я с авторами принципиально не работаю. Это очень сложно, когда от твоей оценки так много зависит в судьбе человека. Нравится или не нравится – понятие слишком субъективное. Может не понравится мне, но понравится кому-то другому. Мне сложно говорить человеку нет. Там для этой работы есть люди, которые ее делают профессионально.

И вот Ваша книга была издана. Каковы были отзывы на нее?

Отзывы были самые разные. Радует то, что книга вызвала в румынском обществе достаточно большой интерес. Только одних рецензий было около полусотни. И это, не считая всевозможных интервью, диспутов, выступлений и семинаров.
Такая реакция тем более приятна, что в книге коммунистов и их режим я фактически не критиковал. Мне кажется, что это нужно было делать в 70-е и начале 80-х. А сейчас критиковать коммунистов и Советский союз особой смелости не нужно.
Разумеется, потом в отзывах встречались высказывания типа того, что у нас появилась откровенно ностальгирующая по прежним временам книга. Она не ностальгирующая. Она про то, как мы жили, что ели, что пили, какую одежду и обувь носили.
Я рассказываю даже о таком явлении, как вещизм в Советском союзе. Ведь тогда по вещам судили о человеке. Эдакая советская антропология. Конечно, в книге не обошлось без ностальгии. Но это нормальная ностальгия по детству и юности.

Как Вам кажется, каково общее настроение книги?
Она очень ироничная. Причем по доброму. Мне даже как-то говорили, что я приукрашиваю наше прошлое, давая только светлые ее стороны, не говоря о тех негативных явлениях, которые имели место быть. Дескать, книга получилась интересная, но неправильная, поэтому меня как автора нужно осудить.
У меня просто другой взгляд на вещи. Я рассказываю о действительных фактах. Я ни прячу тот факт, что коммунистический строй репрессивен. Но я не хочу никого обвинять. Мы должны иметь возможность сравнивать. Я хочу показать тот наш взгляд на капиталистический строй и взгляд нынешний. Насколько реальность отличается от мечты.

И, что так сильно коммунизм отличается от капитализма?

Методы работы с населением практически одинаковы. Как иногда я шучу: политические руководители, что с той, что с другой стороны, очень похожи. Антикоммунисты проявляют ту же нетерпимость к политическим оппонентам как когда-то коммунисты. И репрессии тоже имеют место быть, просто методы немного другие. Независимо от политического режима, при котором мы живем, допускаются одни и те же ошибки.

Такие взгляды могут не всем понравится…
Они и не нравятся. Но есть объективная оценка произошедших и происходящих событий. Мы точно так же идем сейчас на компромиссы, как и в прошлом. Чтобы вырваться из этого замкнутого круга, нужно постараться понять и главное сделать соответствующие выводы. Нужно критически взглянуть и на существующий строй. Эта система тоже тоталитарна по своей натуре. Если ты ее критикуешь, то ты фактически ей помогаешь и утверждаешь демократические принципы. Ведь, по сути, меняются хозяева жизни, а судьи остаются прежними.
Да, коммунистический строй людей угнетал, но люди страдают и сегодня. Но нет, мне говорят, чтобы я говорил только о негативных сторонах коммунистического прошлого, умалчивая о бывшем в то время позитиве.

Но вы же писали не о политической системе?

Меня интересует больше не политическая система, а простая человеческая жизнь. Я, разумеется, рассказывая о ней, не обхожу вниманием и плохое, но преподношу его в контексте событий. Но нет, мне фактически говорят «не нужно критиковать тот строй завуалировано, вы должны прямо заявить, что там все было очень плохо».
Вот, например, в книге у меня есть глава, посвященная советским туалетам. Как в свое время Кабаков сделал инсталляцию посвященную туалету и назвал ее «Моя жизнь». Да горько видеть такую жизнь, но очень наглядно. Зато выводы каждый может сделать сам. Так мы приобретаем иммунитет к политической глупости.

В смысле?

Простите, но коммунизм не был нам послан как наказание свыше. Мы сами к этому пришли.

Но аргументы такие, что коммунизм был насильно насажден в Румынии после прихода советских войск во время Второй мировой войны.
Да, но они пришли так же и в Венгрию, и в Чехословакию и Польшу. Тем не менее, в этих странах не было такого жесткого тоталитарного режима как в Румынии. Значит, мы его доля себя выбрали сами. Это наша политическая «индустрия» породила культ личности. Это нужно осознать и взять ответственность на себя. Тяжело, неприятно, но неизбежно во имя лучшего будущего.

Неужели никто этого не понимает и не разделяет ваших взглядов?

Понимают и разделяют, но доминирует вульгарный антикоммунизм. В любом случае хорошо, когда говорят, чем когда молчат. Это показывает, что думают и сомневаются.

Считаете ли вы свой литературный дебют успешным?

Для первой книги да. Тираж конечно нельзя, сравнить с миллионными тиражами в СССР, но он достаточно приличный, и скоро мы выпустим книгу вторым тиражом.

Для большинства населения Молдовы то, что происходит в Румынии очень близко. Как вы смотрите на будущее Молдовы в плане объединения с Румынией?
Идеологи говорят о нашем родстве и необходимости объединения, но прагматики относятся к этому весьма скептично. Объединение как реальный проект не существует. Это вопрос, который нужно продумать заранее. И тут нужно учесть интересы не только Молдовы и Румынии. Но это не мешает на уровне интеллигенции думать, что вместе нам было бы жить лучше.

Прошло то время, когда в румынских школах учили русский язык. Сейчас что румыны знают о современной России?
А что россияне знают о Румынии? Практически ничего – графа Дракулу, Ионеско и, пожалуй, все? Румыны искренне считают, что все зло приехало к ним именно оттуда из России. Но при всем при этом уважают и интересуются русской культурой.
В 90-е годы, разумеется, большой интерес у румын был к западу. Сейчас уже этой информацией все насыщены, и теперь в обществе снова появился интерес к российской культуре, но помимо классиков, румыны интересуются теперь и современными российскими писателями – Сорокиным, Пелевиным и пр. Тем более что румынские переводчики делают превосходные переводы.
Вместе с тем к российской политической жизни интерес гораздо меньше чем к культуре. Наверно так и должно быть. Нас всегда должно занимать свои проблемы больше, чем интерес к соседу.
Думаю, в Румынии интерес к России со временем будет только возрастать. Причиной этому достаточно большие российские инвестиции в румынскую экономику. Это «Lukoil» и др.

В связи с этим такой вопрос: а как вообще относятся в Румынии к проникновению российского капитала на румынский рынок?
Капитал границ не признает и национальности не имеет. Российские инвестиции уже пошли в нефтегазовую отрасль, металлургию. Румыны достаточно осторожно относятся к русским бизнесменам, но это же касается и любого иностранного бизнеса. У россиян я бы сказал, есть проблемы с собственным пиаром и продвижением своего имиджа. Но они быстро учатся. Ситуация уже начала исправляться.

Может быть, стоит Румынии обратить внимание вообще на восток?
Может быть, но складывается впечатление, что румынский бизнес об освоении такого обширного пространства даже и не думает. Венгрия, Болгария и другие страны стремятся в Россию, а Румыния нет. Почему? Что французам продавать легче, чем русским?
Есть интересные проекты, касающиеся, например, Черного моря, но пока они отодвинуты на второй план грядущей евроинтеграцией. Все мысли об этом.

Этот вопрос интересует и Молдову. Временами кажется, что решение ряда проблем зависит от того, примут нас в Евросоюз или нет. С какими проблемами сталкивается Румыния при вступлении в Евросоюз?
Очень большая проблема информационная. Все говорят, что у нас после вхождения в Евросоюз будет, чуть ли не рай на земле, но никто не говорит о том с какими проблемами придется реально столкнуться.
Например, мало кто говорит о том, что со вступлением в Евросоюз цены на местном рынке начнут расти. И это касается всего: начиная с цен базаре рядом с домом, заканчивая ценами на недвижимость, энергоносители и пр.
Я уверен, что будут проблемы у малого бизнеса. У сельхозпроизводителей. Ведь изначально смысл создания Евросоюза заключался в формировании большого единого рынка. Мы для них хороший рынок. Но наша продукция не сможет конкурировать с их производителями на равных. Наш производитель никак не будет защищен. Что с ними будет? Я не говорю о евростандартах, к которым в Румынии тоже практически никто не готов.
Хорошо, но если мы уже решили, что мы идем в Евросоюз, то давайте будем готовиться. Но сейчас это больше политическое решение, чем осознанный выбор большинства.

Тем не менее, большинство это решение поддерживает.

Пока да. Мы народ, который не любит быть в оппозиции к существующей власти, поэтому раз решили, что идем туда – значит, мы туда пойдем. Ну, мы всегда были оптимистами. Но что будет потом?

Вы затронули экономическую тему. Может Молдова, в этой областях конкурировать с Румынией?

Почему нет? Например, румынские виноделы сейчас в очень большой тревоге из-за того, что хорошие молдавские вина стали завоевывать румынский рынок. Что там говорить, если Президент Румынии на прошлый новый год в 12-00 часов открыл бутылку именно молдавского, а не румынского вина.

А если говорить о социуме, в чем сходство и различия, по вашему мнению, между румынами и молдаванами.
Сходства конечно больше. Одна культура, один язык, одна история. Но в Бессарабии традиционно жило много других наций. Тем более что лет двести (если считать с начала XIX века) мы жили и развивались раздельно.
Русскоязычное население в Бессарабии всегда было важным фактором. Молдаване лучше умеют сосуществовать вместе с другими нациями. По правде, говоря, Кишинев говорящий только на румынском, для меня был бы неинтересен. Это его отличительная особенность.
Исходя из этого у нас много отличий. Например, в Румынии практически нет пьяных на улицах. С румыном невозможно напиться, но и невозможно так же и поговорить по душам. Румыны более рациональны. Они даже говорят по-другому. С такой иронией в духе Караджале. Этот слегка презрительный стиль, и он не всегда мне нравятся.
Есть такой анекдот: если собираются три румына, то они обязательно начнут говорить о политике. Их не потянет как русских на разговор о смысле жизни. Румыны достаточно веселы и оптимистичны. И отлично реагируют на текущую ситуацию.
Вообще вопрос поиска схожести и различий наших народов очень труден. Иногда и просто опасен. Вспомните истерию начала девяностых. Чем это закончилось, помнят все – война и нерешенная территориальная проблема.

Из того, что Вы сказали, напрашивается следующий вопрос: в своей книге Вы были по-румынски выдержано-рациональны или по-русски бесшабашно искренни?
Я старался сочетать эти качества, поэтому книга получилась искренняя и выдержанная. Нужно быть просто самим собой. Это лучше чем стараться быть стопроцентным румыном или русским. Мы все очень разные. Но в то же время очень одинаковые. Мы скоро увидим, как живут на западе и убедимся, что различия между нашей жизнью не так велики. Мы пьем разное пиво и слушаем разные песни, но от этого суть нашей жизни не меняется.

Спасибо вам за интервью. Желаем удачи и новых литературных достижений.

“Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi” – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

interviu cu Vasile Ernu de Mihail Vakulovski

– Vasile, povesteste-ne mai intii – oricit de concis – despre tine. Te-ai nascut in URSS…
– Experienta sovietica e una imensa. Eu am primit o educatie sovietica si nu vad nici o problema in acest lucru. Mi-am cunoscut mai tirziu „dusmanii” mei, asa cum mi se spunea la scoala, adica cei nascuti in Statele Unite ale Americii si mi-am dat seama ca nu sintem diferiti. Avem prejudecati, avem obsesii, avem multe calitati indiferent de sistemul in care am trait. Cind aud intelectuali romani care reduc printr-o simpa fraza toata experienta comunista la chestiuni de genul „comunismul a produs numai monstri si scrum” pur si simplu nu-i inteleg. Aceasta nu este o judecata, ci o pasiune sau o gindire complexata si incrincenata. Comunismul nu este un rau metafizic, asa cum nici capitalismul nu este un bun fundamental. Sistemele politice in care traim au mult mai multe nuante. In mare eu sint un produs comunist si nu ma cred un monstru, asa ca nu cred ca este monstru nici intelectualul care afirma astfel de lucruri, produs si el in comunism. Trebuie sa gindim nuantat, sa incercam sa vedem si sa intelegem diferentele. In comunism a existat viata, chiar o viata obisnuita cu relele si bunele sale (vai, ce ginduri urite pot sa exprim!).
Deci, cartea mea e despre aceste elemente ale vietii cotidiene sovietice, care ne faceau viata asa cum era ea.
– Cum ti-a venit ideea scrierii acestei carti – “Nascut in URSS” (care a aparut la editura Polirom, 2006)? Ai trait-o/gindit-o multa vreme? Iti amintesti cind si cum ai hotarit ca gata, e timpul s-o scrii, sa te apuci de lucru?

– In ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu fata de fosta mea patrie. O patrie care nu mai exista decit in amintire si in arhive. Si m-am decis ca trebuie sa scriu neaparat aceasta carte. Am vrut sa fie un proiect colectiv, care nu a mai iesit. Am decis sa o scriu singur si cred ca am decis bine, cel putin pentru mine. Sint multumit, cu toate ca zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat sa fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal si care nu vrea sa fie exhaustiv cu orice pret.
Am avut o pauza de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucuresti si in acest rastimp am scris cartea. Am observat ca crizele, depresiile si timpul liber fac bine la gindire. Am trecut prin ele si am iesit cu o carte. Sper ca e o carte buna, nu perfecta, ci buna. Nu ma cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau sa fiu un scriitor care incita la gindire, care pune probleme si cititorul sa se bucure citindu-l. Atit.
– Desi spui chiar la inceputul volumului ca “Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura”, cartea e scrisa cu multa caldura. Fiind o carte eseistica, totusi, se citeste ca un roman. Cu toate ca nu esti un nostalgic, se vede ca ceea ce scrii aici e existential. Ai depus eforturi sa nu iasa o carte in care sa nu se vada “nici dragoste, nici ura”?

– Da, am spus ca nu voi porni de pe pozitii de bine si rau, de pe pozitii clar ideologice sau morale. In acelasi timp spun ca: „cu siguranta nu voi fi indiferent”. Asta inseamna ca va exista o doza de sensibilitate, pasiune, nostalgie. Si cum putea fi altfel daca vorbeam si despre viata mea. Daca as fi renuntat la aceste lucruri ar fi fost o cacealma si un construct fals. In ce priveste nostalgia la care replica unii critici, le spun ca nu este o nostalgie activa, adica nimeni nu vrea sa reconstruiasca vechea lume, ci e o nostalgie pur narativa, controlata, care se raporteaza la lumea mea personala. Tehnic am controlat nostalgia punind alaturi de ea elemente ironice. Ironia din cartea mea nu poate fi trecuta cu vederea. Cred ca ironia e un element mult mai tare al cartii decit nostalgia. Si, iarasi, cartea este ironica, nu bascalioasa. Eu nu stiu sa fac bascalie si punct. Urasc bascalia si sint un dusman declarat, cu toate ca accept ca este loc si pentru aceasta modalitate de discurs. Insa aici in tara, de multe ori se confunda discursul critic cu discursul bascalios, asa cum se confunda ironia, umorul cu bascalia. „Sa am pardon”, dar sint lucruri total diferite. Eu spun numai ca bascalia nu ar trebui sa fie un element central al culturii romane, ci unul periferic. De aceea ma minunez ca un saptaminal precum “Academia Catavencu” in loc sa aiba un rol periferic are un rol atit de central in discursul public romanesc. Cred ca aici e deja o problema. Dar asta e o alta discutie.
– Cum a fost la lansare (ca stiu ca esti un maestru al unor astfel de manifestari culturale)?

– Lansarea a iesit in principiu asa cum am vrut: un adevarat spectacol. Au fost toti cei pe care i-am invitat (cu exceptia ta, care ai avut motive mai mult decit justificate): Andrei Gheorghe, Alexandrina Hristov, Pavel Stratan, Planeta Moldova, Costi Rogozanu, Dan Perjovschi si Bogdan Ghiu. Cum a recunoscut Bogdan Ghiu: „Aceasta lansare a fost maxim ce se poate face la o lansare de carte”.
Practic am incercat sa combin diverse categorii de discursuri si oameni din zone diferite. Fiecare s-a exprimat cum s-a priceput mai bine. Unii au vorbit, altii au citit, altii au cintat. Maestru de ceremonii a fost Gheorghe. Iar la sfirsit am chefuit mai sovietic, adica mai ruseste. Am vrut sa fac o atmosfera care sa trimta spre carte, care sa incite la lectura, nu ceva plicticos si banal. A fost multa lume, peste asteptarile mele, si cred ca in principiu am reusit ce mi-am propus. Si, fireste, am incercat si eu sa vorbesc si chiar sa fiu intrigant. Dar fac aceste lucruri nu de dragul intrigii, ci pentru a incita la lectura si la gindire. A ne regindi viata noastra, ideile noastre, trecutul nostru – asta conteaza cel mai mult. Si acesta e si scopul cartii si nicidecum un simplu gest estetic sau un act de divertisment.
– Dupa aparitia cartii ti s-au intimplat lucruri de povestit? S-au luat de tine comunistii-anticomunistii?

– Aici e o poveste putin mai complicata. Recunosc ca ma cred un tip care cunoaste bine modul de functionare a pietei culturale romanesti. Nu am chef sa discut cu toti intelectualii complexati si declarati anticomunisti. Ma intereseaza sa dialogez cu oameni mai detasati, care vor sa te asculte si care incearca sa te inteleaga.
Nu intimplator mi-am luat ca autor pentru postfata cartii mele pe Sorin Antohi. De ce l-am invitat sa-mi faca el postfata si nu altcineva? Am avut doua nume la care m-am gindit: Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu. Ambii intelectuali pe care-i respect in mod special. Am apelat la Sorin Antohi pentru ca-l cunosteam personal. Pe Tismaneanu l-am cunoscut personal abia dupa lansare.
Deci, de ce Antohi? Din citeva motive simple. Mai intii, ca este un intelectual avizat si recunoscut pe plan international. Mai apoi, ca este un intelectual cu care chiar daca nu esti de acord poti discuta si construi ceva. De asemenea, este unul dintre putinii intelectuali care nu are partipriuri publice, nu face jocul unor gasti culturale din tara noastra si in acelasi timp recunoscut de toate gastile intelectuale din zona. Asa ca daca Sorin Antohi a zis povestea cu ostalgia (nu conteaza daca sint sau nu de acord cu asta) atunci multi critici au sarit pe asta, dar aici s-au si terminat criticile. Pacat. Cunosc bine povestea cu Ostalgia germana si am fost atent cu acest element. Cartea mea chiar bate in alta directie.
– Cum a fost primita cartea? Ai avut reactii pozitive-pozitive sau negative-negative?

– E clar ca am avut recenzii dominant pozitive (pot fi gasite pe www.nascutinurss.ro la sectiunea presa). E interesant, caci cartea are o multime de elemente incomode pentru modul de a gindi in spatiul romanesc. Dar cel mai important e faptul ca reprezentantii generatiei tinere au rectionat extrem de pozitiv si acest lucru ma intereseaza cel mai mult. Recunosc ca segmentul de pina-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut insa multe reactii pozitive de la oameni foarte in virsta, dar probabil cu un spirit tinar. (Acum cred ca grupul tinta nu poti sa-l prevezi, sa/l prestabilesti  caci vei avea mereu surprize. Am avut de exemplu reactii virulente de la anumiti critici tineri care repeta ca papagalii cele spun sefii la sedinte si am primit critici favorabile de la oameni inaintati in virsta care m-au surpsins placut).
Am avut si reactii neobisnuite, mai ales ca volumul a fost lansat si cu un site in paralel. Site-ul are o multime de poze, muzici, filmulete etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernauti. Omul a plecat in anii ’45 in SUA. Mi-a scris ca a plins cind a vazut si ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost si reactii la care nu m-as fi asteptat. Oricum, experientul carte-site a functionat pozitiv. Pe linga faptul ca a fost un prim astfel de experiment in Romania, el a dat si un plus de forta cartii. Am avut in prima luna in jur de 4000 de vizitatori unici.
– Si, totusi, ai fost numit si „nostalgic si ignorant”, de exemplu, caci in loc sa condamni comunismul, cum e la moda, tu arati un soi de „comunism cu fata umana”…

– Am citit cu totii zeci de carti despre nostalgie. Stiu si eu, ca tot intelectualul, textele faimoase dedicate acestui subiect. Am vazut ca mi s-a explicat pina si etimologia acestui cuvint, ca sa inteleg cit de „nostalgic si ignorant” sint. Ma bucur si le multumesc celor care au grija de aceste lucruri. Pe acest subiect, repet, s-a scris imens si se va scrie inca mult timp de acum incolo. Am spus chiar in introducere ca exista o doza de nostalgie si nici nu ar putea fi altfel, daca tin la o forma de narativitate autentica. E trecutul meu, e viata mea si mi-o asum. Insa e o nostalgie pasiva si nu activa. Adica e o nostalgie care povesteste o lume trecuta, nu o reconstruieste. Am spus foarte clar ca „acea lume nu mai poate fi reabilitata, nici reconstruita, ci doar inteleasa”. Eu nu vreau sa urasc sau sa iubesc acea lume, ci vreau sa o inteleg (daca iubesc copilaria mea asta nu inseamna ca iubesc sistemul comunist). Vreau sa o inteleg, sa mi-o asum si s-o revalorific. Eu cred in reconvertirea unor experiente trecute, fie ele si negative. Orice experienta, daca sintem baieti nitel mai destupati si stim sa le revalorificam, ne poate ajuta. Si o astfel de abordare pentru unii de pe aici inseamna, se pare, ignoranta. De ce? Caci supozitia lor e banal de simpla. Ei gindesc fundamentalist: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat. Eu gindesc nuantat. Care comunism? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (a propos, pe nimeni aici nu intereseaza acest lucru). Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Unde e literatura de sertar? Cine sint anticomunistii de azi? Etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem. (Exista o carte a lui Daniel Barbu, Republica absenta. Este o lectura obligatorie, caci are o perspectiva asupra comunismului de o luciditate si un cinism incredibil. Un liberal cinstit, cu o minte limpede si cu un curaj demn de apreciat. Pacat ca aceasta carte este trecuta cu vederea atit de usor.) Eu pot sa rastorn aceasta pozitie foarte simplu, dar nu asta ma intereseaza. Pot spune ca ignoranta inseamna tocmai refuzul intelegerii si asumarii lumii din care am iesit. Condamnarea e cea mai facila cale si mai ales aceasta condamnare impersonala. Caci condamnarea te absolva de vinovatie si responsabilitate. Ei, vinovatii, au fost pusi la zid…. i-am rezolvat. Pe cine i-am rezolvat? Cine sint ei, cine sintem noi? Comunismul este un produs la care am fost toti partasi si avem fiecare dintre noi o doza de vina, unii mai mult, altii mai putin. E foarte important acest element. Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura. Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.
– Reiese ca nu te deranjeaza critica, ci pistele false induse de anumite pozitii critice?

– Evident. Cind s-a ajuns pe la a zecea recenzie a cartii si toate erau pozitive si elogioase, am intrat in panica. Stiu foarte bine ca ceva nu e in regula cind exista un unison. Nu cred in opinii la unison si mai ales in texte apreciative. Fireste ca am o opinie buna despre cartea mea, insa as putea cu usurinta sa o deconstruiesc. Chiar m-am gindit sa scriu un text dur in care sa-mi desfiintez cartea. Acum cred ca ii cunosc mai bine slabiciunile. Insa cred ca perspectiva unui ochi critic din afara e mult mai utila pentru mine. Vreau sa vad cum intelege celalalt ceea ce eu cred intr-un anumit fel. Sint sigur ca abia criticile serioase ma pot ajuta sa-mi inteleg mai bine punctele tari si punctele slabe ale cartii. De aceea cind am scris cartea am avut mereu in jur de 5-7 lectori. Ii rugam merau sa-mi spuna ce nu le place, ce li se pare dubios, ce e prost etc. Reactia la primele mele 3-4 texte din aceasta carte a fost una negativa. Una dintre prietenele mele a zis ca va fi un dezastru, ca de fapt nu stiu ce vreau, ca voi fi etichetat ca nostalgic si comunist, iar cealalta – ca nu prea stiu ce vreau sa spun. Recunosc ca aveau in multe locuri dreptate. Asta m-a ajutat cu adevarat.
Ma deranjeaza nu critica, ci modul fals de a critica. Am incercat sa ma protejez de citeva directii care nu duc prea departe. Am vrut ca textul meu sa nu fie citit ca un text exotic, nostalgic sau care promoveaza o anumita ideologie. De aceea incerc sa-l protejez de astfel de abordari. Cum poti sa reactionezi cind cineva iti spune ca nu poate prezenta cartea ta in nu stiu ce revista, caci cartea ta e comunista. Nu-ti ramine decit sa te minunezi. Imi aduc aminte de un prieten bun care a scris un text despre necesitatea unei platforme serioase a fortei de stinga in Romania. Ca rezultat o buna parte a intelighentiei locale l-a etichetat drept procomunist. El fiind un liberal clasic, asumat, insa unul care gindeste.
De aceea reactionez la clisee de acest tip incercind sa provoc discutii. Iar la texte cu mistouri si bascalii nu raspund, caci ele directioneaza discutia intr-un orizont obtuz, fals si inchid posibilitatile de discutie. Totul se reduce la argumente de genul „hai sictir”. Am vazut ca mi s-a recomandat sa plec in Coreea de Nord si Cuba sau ca ma pot sminti. Deci sint periculos.
Acestea sint un fel de incriminari si denunturi de tip vechi, fara argumente. In Romania, ca sa-l parafrazez pe Daniel Barbu, marea parte a intelighentiei combate si nu dezbate, adica se porneste de la supozitia ca tu ai dreptate si orice ar zice celalalt nu poate schimba datele problemei. A dezbate inseamna sa pornesti de la ideea ca si celalalt ar putea sa aiba dreptate, ca tu ai putea sa ai convingeri gresite, de aceea discutia se bazeaza pe un discurs rational si argumentativ.
– Ai putea fi invinuit, totusi, ca treci sub tacere si nu gasesti loc in cartea ta si unor forme de represiune mai dure si concrete, cum ar fi marile epurari, GULAG-ul etc….

– Da, asta e deja un punct serios de discutie. Am meditat mult la acest lucru. Am incercat mai multe variante de text prin care sa povestesc suferinta. Eu nu am ascuns nicaieri faptul ca sistemul comunist e un sistem represiv. Am spus de mai multe ori in carte acest lucru. Eu nu am ascuns faptul ca a existat o acumulare de suferinta enorma, nu ca astazi n-ar mai exista. Am avut, totusi, o dificultate cu a povesti aceasta suferinta din citeva motive. Mai intii, nu am o relatie directa cu acest gen dur de represiune si suferinta. In al doilea rind, sistemul a controlat destul de bine modul de a circula al informatiei pe acest subiect, deci aveai un acces mai dificil si indirect la ce se intampla. Si, nu in ultimul rind, suferinta venita in urma represiunii ideologice, oricit de mare ar fi fost ea, este una periferica si nu centrala in cultura sovietica. Astazi noi credem ca ea e centrala datorita contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost si nu avea cum sa fie centrala. Asta, fireste, nu justifica si nu scuza cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, in URSS la acest capitol trebuie tinut cont de suferintele aduse de ororile celor doua razboaie, cel civil si cel de-al doilea razboi mondial. Al doilea razboi modial a devenit simbolul si centrul de greutate al suferintei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism si entusiasm al maselor care au echilibrat mereu suferinta cotidiana. Oamenii isi dadeau viata, mutau muntii din loc, construiau magistrale din convingere, nu din interes material. De aceea m-am oprit la Korciaghin si Buharin, unul – simbol al entuziasmului si celalalt – al suferintei. Si, fireste, am povestit despre modul nostru de a vedea marele razboi. Pot sa accept ca nu am gasit cea mai buna solutie, insa eu nu cred (si aceasta iarasi suna scandalos aici, in Romania) ca cheia intelegerii comunismului este suferinta venita in urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o forma puternica de suferinta, nu prea am scapat niciodata de ea. Astazi ea este mult mai bine fardata, asa ca am inceput sa confundam suferinta cu fericirea, ceea ce e grav.
Vladimir Tismaneanu mi-a citit cartea in drum spre America, dupa tirgul de carte. Mi-a scris un scurt mesaj in care aprecia cartea si a zis o fraza care pe mine m-a pus pe ginduri: „Este ceva melancolic si trist in scrisul tau, camuflat sub masca nostalgicului-ironic”. Fireste, mi-ar placea sa citesc ceva mai nuantat pe aceasta tema. Imi place sa cred ca tristetea din scrisul meu e un element al seriozitatii si angajamentului meu.
– In Romania s-au scris in ultimii ani citeva carti care exploreaza comunismul din aceasta perspectiva subiectiva si personala, fara implicatii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume disparuta”. Care este opina ta despre aceste carti si prin ce ti se par ele inrudite cu cartea ta?

– Aceste carti pentru mine inseamna ca noi incercam sa facem un pas important inainte. E un pas important la nivel de semnificatie. Mai intii, cartile acestea au autori destul de tineri, care nu au trait foarte mult in comunism, ca adulti mai ales, ca sa fi fost obligati sa faca niste alegeri si niste compromisuri. Deci, putini, prea putini autori de peste 40 de ani au curajul sa priveasca mai detasat aceasta experienta, ca sa nu mai zic de asumarea acestei experiente. In al doilea rind, asta ne arata (nu pina la capat insa) ca aceasta generatie tinara nu mai are presupozitii atit de tari si dure legate de comunism. Ei sint dispusi sa discute si sa analizeze inainte de a condamna ceva. In acest sens eu cred ca ei nu mai sint pe linia gindirii interbelice, a ceea ce eu numesc „paradigma culturala interbelica”, care la noi este promovata drept Marea Cultura. Modul nostru de a gindi si a ne raporta astazi la comunism ni se trage de acolo (scuze fanilor acestei perioade), care in esenta lucreaza cu judecati tari si pentru care comunismul a fost raul absolut. Dar acesta este un subiect delicat si as vrea sa-l dezvolt in urmatoarea perioada mai nuantat. Deci, acesti scriitori tineri incearca sa iasa cumva din aceasta continuitate culturala. Eu zic ca e foarte bine. Dar in ciuda faptului ca poate nu si-au propus mai mult decit sa ramina la „firul ierbii” cred ca au facut inca prea putin. Nu stiu daca e o chestiune de curaj sau de gindire, dar cred ca ei ar trebui sa vina si cu o anumita forma de problematizare. Da, vreau sa stiu cum arata o sticla de Cico, dar vreau sa aud si problematizari si judecati incomode: unde e disidenta? cum se face ca nu am avut disidenti (cu exceptiile de rigoare), ci numai comunisti si peste noapte avem numai anticomunisti? oare rezistenta prin cultura nu a fost o forma de a sluji si a intari sitemul ceausist? Exista diferente intre vechiul oportunism si noul oportunism? etc. Eu am dreptul sa pun intrebari si mai ales intrebari incomode. Asa putem intelege mai bine lumea din care am iesit. Ei bine, ei nu prea o fac. Ba mai mult, la prima vedere cartea O lume disparuta, poate cea mai reusita dintre ele, pare a fi acel gen de privire inapoi fara incrincenare. Asa e. Insa sincer sa fiu si cu tot respectul pe care-l am pentru domnul H.R. Patapievici dialogul de la final incarca ideologic cartea. Practic dialogul celor 4+1 este o concluzie ideologica tare: „Comunismul e raul absolut si trebuie condamnat”. Cu astfel de concluzie, care de fapt e o supozitie, nu putem analiza si regindi trecutul. Dar asta a fost alegerea lor si eu le respect alegerea. Cu Cartea Roz a comunismului lucrurile stau la fel. Au pus o prefata bine nuantata, ceva de genul „noi condamnam comunismul, e clar ca el a fost raul absolut, dar aici vom povesti altceva… nu cumva sa intelegeti gresit…”. Cartile insa sint reusite in mare parte.
In raport cu aceste carti eu ma plasez intr-o vecinatate distanta. Avem multe lucruri comune, insa eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci il abordez in perspectiva intelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisa in paralela noi si ei (noi comunistii, ei capitalistii), de aceea incerc sa arat ca diferentele nu sint atit de mari pe cit par, ca sint diferite forme de represiune. Cind strigam ca sintem liberi, trebuie sa incercam sa intelegem fata de ce sintem liberi si fata de ce nu mai sintem liberi. Iar cel mai important e faptul ca eu spun ca noi trebuie sa fim mereu cu mintea limpede si trebuie sa chestionam, sa incomodam, sa gindim, sa luptam, caci sistemele nu vor decit sa ne utilizeze. Deci, eu incerc sa intrig, sa incomodez, sa zgindar diverse straturi pentru a incita la gindire si discutii. Dar afirm cu modestie si responsabilitate: nu cred ca ceea ce spun este neaparat adevarat.
– Aparitia acestei carti (a, felicitari pentru debut, de fapt!) ti-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?

– Intr-un fel da. Experienta scrierii acestei carti mi-a dat peste cap citeva prejudecati despre mine. Credeam ca scriu mult mai greu decit am reusit sa scriu. Mi-a dat incredere si curaj. Si, fireste, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zona mai experimentala, sau mai degraba mai amestecata ca si stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi apartine). Urmatoarea carte e despre Romania, despre intelectualitatea romana. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a cliseelor culturale romanesti. Totul va fi de o maniera ironica, scrisa lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema Romaniei, ci gindirea fundamentalista si manelista a unei mari parti a intelighentiei romane.
Insa pina atunci voi scoate o varianta a cartii “Nascut in URSS” intr-o forma total diferita, in colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuala. Cred ca va fi o surpriza placuta. Si, fireste, negociez posibilitatea traducerii in alte citeva limbi a cartii. Ma intereseza in mod special piata rusa si cea germana.
Pentru mine cred ca va fi o perioada interesanta. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinatiilor: …„S-a spart ghiata, domnilor jurati! S-a spart ghiata.” Asa ca „Sedinta continua!”.
(Brasov-Bucuresti, vara 2006)

Vasile Ernu: “Mă interesează mult mai mult suferinţa de azi”

Interviu realizat de Pavel Păduraru – TIMPUL, Chişinău, 4 octombrie 2006

– Vasile, dacă te-ai afla într-un grup de victime ale regimului comunist care te-ar condamna pentru cartea pe care ai scris-o, ce le-ai răspunde?
– Nu retractez nimic din ceea ce am scris. Şi în România mi s-a reproşat de multe ori că nu mă refer la suferinţa produsă de sistemul comunist. Eu însă vorbesc de o arhivă subiectivă şi folosesc o ironie evidentă. De exemplu, în capitolul „Odă tualetului sovietic”, povestesc despre ţara şi adevărata mea casă unde-am locuit, comparând-o cu un WC sovietic. Ne place sau nu URSS, aici a fost viaţa noastră, pe care nu trebuie s-o dăm la gunoi, fiindcă viaţa contează şi ea trebuie înţeleasă şi asumată. Suferinţa a existat, dar să nu uităm că şi acum ea este suficient de multă. Nu cred că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa. Într-adevăr, s-a suferit foarte mult, dar trebuie de găsit oamenii responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. Pe mine mă interesează mult mai mult suferinţa de astăzi, care este la tot pasul, şi nedreptăţile sistemului – fie el şi aşa-numit democratic, pe care-l aplaudăm cu frenezie.
Mie îmi place să-i tachinez pe anticomuniştii postcomunişti. E foarte straniu, după mine, să fii anticomunist în perioada postcomunistă, pentru că, bunăoară, în România n-a existat, structural, un anticomunism. Atât cultural, cât şi ideologic, românii s-au adaptat la comunism, iar după ’90 au descoperit deodată că sunt anticomunişti. Sunt foarte cinic faţă de acest moralism anticomunist. Cred că pericolele sistemelor totalitare ne pândesc mai ales din vârful piramidei democratice şi este foarte bine să fim atenţi în lumea în care trăim, manifestând o atitudine critică faţă de sistemele politice actuale. Asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra trecutului, dar anticomunismul postcomunist mi se pare o aberaţie în esenţă, fiindcă nu face nimic decât să ne atragă atenţia asupra lucrurilor care deja au dispărut şi ne împiedică să vedem ceea ce se întâmplă astăzi.
– Dar comunismul în R. Moldova nu a dispărut…
– Despre ce comunism vorbeşti? Voronin nu corespunde nici unui atribut al comunismului. Acum doi ani, am fost la Chişinău cu nişte reporteri germani şi i-am luat un interviu. Voronin vorbea ca ultimul birocrat de la Bruxelles. Deci, e un paradox. Atâta timp cât vorbeşte de proprietate privată şi drepturile omului, atâta timp cât la Paşti zice: „Hristos a înviat!”, despre care comunism vorbim? E un amestec straniu, poate mai periculos decât comunismul, este o lipsă de ideologie evidentă. Problema lui Voronin nu e titlul de comunist, ci e incapacitatea sa de gestionare a fondurilor şi de administraţie.
– Pornind de la acest paradox, cât de reale crezi că sunt şansele R. Moldova de a adera la Uniunea Europeană?
– Problema nu este dacă Moldova are şanse să intre în UE, pentru că nu ea decide, la fel cum nu decide nici România. Raţiunea comunităţii europene este una pur economică. Dacă UE va vrea, integrarea R. Moldova se va produce, dacă nu, poate fi Moldova şi o mică Elveţie, că nu se va integra niciodată.
– De ce, dar, Traian Băsescu i-a propus lui Voronin ca R. Moldova să adere împreună cu România la UE?
– Cât de serioasă poate fi această declaraţie? Uniunea Europeană are o anumită politică şi, din câte ştiu, R. Moldova face parte din proiectele ţărilor de frontieră, care nu vor întreţine decât un soi de vecinătate agreabilă cu UE.
– Cum ţi-a venit ideea să scrii cartea „Născut în URSS”?
– M-am gândit la aceasta după ce m-a intrigat piaţa germană de carte şi modul lor de a-şi gestiona trecutul. Piaţa de carte românească era un fel de „jos comunismul!”. Atunci mi-am dat seama că experienţa sovietică este una imensă. A încerca să ştergi cu buretele, să renunţi la trecutul pe care-l ai, mi se pare o mare greşeală, fiindcă orice experienţă, pozitivă sau negativă, te poate ajuta în prezent şi în viitor, dacă ştii s-o gestionezi. Şi am încercat să propun alt gen de abordare a trecutului, unul detaşat, care, de fapt, încearcă să povestească viaţa cotidiană din spaţiul sovietic. Intelectualii români de astăzi luptă cu încrâncenare cu monstrul care nu mai există. În loc să lupte cu problemele lor de azi, ei repetă aceleaşi compromisuri pe care le-au făcut în comunism, aplaudând orice acţiune a puterii. În mod normal, puterii nu i se dă credit. Criticând un sistem democratic, nu faci decât să-i întăreşti partea lui slabă – cea democratică. Aplaudându-l, îi întăreşti partea tare, prin care el te domină, te ţine sub control. Orice sistem e totalitar, în esenţă. Punând totul la îndoială şi criticând sistemele democratice, le ajutăm. Şi aceasta-i menirea unui intelectual normal.
– Cum se explică nostalgia faţă de URSS din cartea ta?
– Este o nostalgie normală, pe care o are orice om faţă de viaţa trăită. Nu am nostalgii faţă de comunism, nici faţă de capitalism, nici faţă de tranziţie. Sunt un tip foarte realist şi cinic în raport cu realitatea. Dar mi-ar plăcea să mănânc o îngheţată „Plombir” de 21 de copeici. Asta însă face parte din viaţa cotidiană şi n-are a face cu sistemul.
– Ce părere ai despre oamenii care au fost loiali regimului comunist, iar astăzi se declară victime ale acestuia?
– Regimul comunist s-a bazat pe trei categorii de oameni: cei activi, care au fost angajaţi în sistem, cei care au colaborat cu regimul şi cei care au tăcut. Ultimii au fost cei mai mulţi şi ei au contribuit esenţial la dezvoltarea comunismului. În România, într-o singură noapte din 1989, 22 de milioane de oameni s-au transformat, declarând că au suferit şi au luptat crâncen contra comunismului. Oare chiar aşa a fost?

“Importanta este viata si nu sistemul”

interviu realizat de Florina Pirjol – Time Out Bucureşti 13, 1-14 septembrie 2006

Vasile Ernu s-a nascut la Odessa, in 1971, si din 1990 traieste in România. Experienta comunismului prin care a trecut  a fost inregistrata intr-o carte. Cartea a aparut recent, se numeste “Nascut in URSS” si a iscat multe discutii. Florina Pirjol a vorbit despre ea cu autorul.

Sunteti un nostalgic? Este cartea dvs. “Nascut in URSS” una nascuta din nostalgie?
Nu, demersul meu nu este unul nostalgic. Povestea cu nostalgia face parte din faimoasa tehnica a culturnicilor locali care deturneaza sensurile. |n România nu ai voie sa gândesti diferit. Exista o doza de nostalgie, dar e o nostalgie controlata. E nostalgia unui matur fata de copilarie.
Filonul tare al cartii ramâne insa ironia, iar criticii mei, nu stiu de ce, nu prea vor sa spuna acest lucru. Ei nu concep ca trecutul poate fi tratat din mai multe perspective. Eu il povestesc fara incrâncenare, incercând  sa-l inteleg. Eu nu gândesc in alb si negru, ci nuantat. Comunismul cred ca  a fost facut de oameni (nu de bubuli sau extraterestri), iar tot ce e facut de om are parti proaste si parti bune. Nimic nu e rau sau bun in mod absolut.

Cu ce e ea diferita de demersurile similare facute, de pilda, de cei patru autori ai cartii “Explorari in comunismul românesc”?
Mai intâi e diferita caci vorbeste despre un spatiu care a fost matricea comunismului. Acolo comunismul a fost in prima faza asumat, iar acest lucru s-a transmis sub diverse forme. Apoi, eu nu pornesc de la supozitia ca viata din comunism a fost rea in esenta si ca trebuie sa-mi avertizez cititorii ca “fiti atenti, comunismul este raul absolut”. |n cartile la care faceti referire gasiti intotdeauna acest avertisment spus  fie prin prefete, postfete sau dialoguri, fie printre rânduri. Eu incerc sa scap de aceasta judecata tare. |nsa totusi s-au facut pasi importanti in relatia cu regândirea comunuismului, mai ales la cei tineri (“O lume disparuta”, “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”). Fata de ei, eu ma raportez intr-o vecinatate distanta.

Puteti defini comunismul celor douazeci de ani petrecuti in URSS  nu in câteva sute de pagini, ci – sa zicem – in trei rânduri?
In comunism am trait 20 de ani. Importanta este insa viata si nu sistemul. Eu pun accent pe viata, o viata traita fireste intr-un sistem care exercita o anumita forma de represiune. De exemplu, eu dedic o oda “tualetului” (WC-ului) sovietic si acesta e unul dintre cele mai reusite texte ale mele. Toata experienta sovietica o sintetizez in acest raport intim intre mine, viata mea si “tualetul” (cel public si cel de la ”comunalka”, camin).
Ce este un tualet sovietic? Un loc damnat, mizer si murdar, urât mirositor etc. |n acelasi timp un loc necesar, nu neaparat in acea forma. Eu spun indirect un lucru tare si destul de sensibil, si anume faptul ca pentru mine el joaca acelasi rol pe care il avea “madelaine” pentru Proust. Acest loc are functia de a-mi reaminti cele mai frumoase  lucruri. Dar si pe cele mai urâte. Acest “tualet” a fost viata mea. Dati-mi voie   sa-mi respect si sa-mi iubesc viata.

Ce pregatiti in continuare? Ati creat asteptari si lumea e cu ochii pe dumneavoastra.
Sper ca vor veni texte surprinzatoare si incomode.

E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi

Interviu – Vasile Ernu  /- Metropotam, 15 August 2006, 

Vasile Ernu este nascut in 1971 in URSS. A publicat recent una dintre cele mai controversate carti din ultimii ani – Nascut in URSS (Am fost si noi la lansarea ei din Club A). Este pentru prima oara in Romania cand o carte are un site propriu www.nascutinurss.ro, care este o extensie audio-vizuala a textului. In curind pe piata va iesi un nou produs sub forma unui CD, care este un proiect comun al scriitorului Vasile Ernu si al cunoscutului artist rus (compositor, interpret, actor si regizor) Garyk Sukachiov.
Faptul ca este o carte controversa se vede in reactiile diferite pe care le-a generat. Unii au fost entuziasmati, altii au criticat-o. Din ultima categorie face parte si Marius Chivu, care spunea in interviul pe care i l-am luat ca “E misto ca avem reclame cu Ceausescu si ca Vasile Ernu scoate o carte in care are nostalgia statului la coada si cere momente de reculegere pentru Lenin. Din pacate, nu acesta a fost adevaratul comunism. Daca Ernu si-ar citi cartea in fata bunicului meu care a trecut pe la canal si care si-a pierdut tot pamintul si animalele la colectiv, s-ar alege cu o lopata peste fata.”
Vasile Ernu a replicat intr-un comentariu ca Marius Chivu nu a inteles unde bate cartea “Nascut in URSS”. Asa ca am fost curiosi sa aflam ce crede Vasile Ernu si cum vede el lucrurile. Din aceasta “disputa” a iesit un interviu interesant.

Draga Vasile Ernu, comunismul e cool?

A fi cool inseamna a fi la moda. Eu nu lucrez cu astfel de concepte. A fi la moda inseamna sa intelegi putin din ce se intimpla acum si sa intri intr-o masinarie care produce aparente si nu sensuri. Eu lucrez cu sensul, diferenta si daca e sa gasesc un echivalent care sa ma reprezinte in zona acestui termen cool / moda. As spune ca lucrez cu noul care e o forma de reevaluare a valorii – recomand cartea lui Boris Groys pe aceasta tema: Despre nou.
A fi la moda inseamna sa reproduci continuu un stil, sa fii, sa gindesti, sa epatezi in stilul lui escu. Eu vreau sa produc reflectie, dialog si diferenta. Cel care lucreaza cu un discurs bazat pe stil si cu retorici stilizate (emotii, jumatati de argument, stari de spirit) nu prea are de a face cu discursul bazat pe idei si argumente insiruite rational. Ei produc un soi de coolthinking, gindire glossy, gindirea lor e ca un fel de shooting fotografic, cu toate ca acest gen de poze-discurs imi aduce aminte mai degraba de pozele din frizeriile anilor ‘80 din Romania.
Pe aici vad ca se mai lucreaza si cu o  strategie care se cheama deturnarea sensului. A spune ca Ernu e baiat cool si ironizeaza comunismul de o maniera cool, ca e iresponsabil ca nu critica statul la coada  si comunismul (ceea ce e fals), ca e nostalgic caci vrea sa-si ia un bilet sa mai viziteze URSS-ul etc. mi se pare ridicol si trimite intr-o directie gresita.
A deturna sensul e sa arunci discutia, textul la care faci referinta intr-un orizont de sens fals, care nu apartine textului. E o tehnica des folosita in Romania. Apare o tema, o problema care trebuie discutata si apoi apare un culturnic-sef care-i deturneaza sensul pentru a discuta despre ce doreste el, pentru a ajunge la concluziile dorite. Sint culturnicii care “te fac” din retorica, nu din idei.
Eu as fi putut foarte bine  sa renunt la citeva texte incomode si sa combin cu citeva texte pe care le adora anticomunistii de serviciu si era perfect. Ma aplaudau toti. Sa te pui rau cu anticomunsitii din Romania (care de fapt in mare parte sint fostii comunisti) nu e deloc cool.
Stiu foarte bine ca pozitionarea (discursul si gindirea) caldicica e cheia succesului in Romania. Mai ales ca eu fac o paralela intre comunism  si capitalism, iar asta e de-a dreptul neobrazare pe aici. Aceste lucruri tari afirmate in cartea nu-mi fac deloc viata mai usoara, ci din contra. Am vost etichetat ca scriitor periculos, care-si sminteste cititorii, iar asta te pune intr-o postura nefavorabila fata de mai marii culturii romane.
Ceea ce m-a minunat e ca in ciuda faptului ca sint “periculos si iresponsabil” (caci nu condamn comunismul pe fata, nu-i asa?) sint declarat un tip curajos. Abia acum am inteles ca in Romania daca spui franc ceea ce gindesti esti un tip curajos. Eu cred ca ceea ce numim curaj necesita mai mult decit atit. Acest lucru spune multe despre cum s-a dezvoltat comunismul in tara noastra si cum se dezvolta mecanismul cultural-politic actual.  Te tirii pe burta, pupi mina sefilor si inainte spre victoria finala.

Vorbeati de experienta culturala si de cea personala. Cum se influenteaza una pe alta in discutia despre URSS?

Da, in prefata spun ca eu povestesc cu acest dublu etalon: experienta directa si cea mediata cultural (lecturi, filme, educatie etc). E foarte greu sa faci distinctie intre ele. caci sint practic un tot, un intreg. Vrem sau nu vrem, experientele noastre cotidiene sint mediate cultural si tot asa, experientele culturale devin personale. Eu incerc sa arat anumite crimpeie din acel homo sovieticus, din acea cultura sovietica care s-a construit in URSS. Incerc sa fiu autoreflexiv si ironic/autoironic fata de acea lume, dar si fata de noua lume.
E interesant faptul ca in ciuda represiunii puternice care a existat in URSS, aceasta tara a produs o cultura semnificativa, rupta destul de radical de cea Occidentala. Ea a produs literatura, filme, diverse arte, un mod de viata, o importanta dezvoltare tehnico-stiintifica etc. Si  mai interesant e faptul ca toate acestea s-au produs intr-un interval de timp foarte scurt.
Adica saltul pe care l-a facut URSS de la Rusia tarista este ametitor. O tara agrara, analfabeta, cu o populatie iobaga a devenit in aproximativ 50 de ani una dintre cela mai semnificative puteri pe toate palierele dezvoltarii. Ei bine, acest salt s-a facut cu sacrificii imense, cu suferinta imensa. Sint convins ca de acum incolo se va scrie mult pe spatiului sovietic. Si e posibil ca pentru Rusia istoria secolului XX, adica perioada comunista sa devina perioada ei de glorie. Secolul XX a fost intr-un fel secolul sovieticilor.

In carte spuneati ca a disparut entuziasmul de a crede in idealuri. In ce idealuri credea omul sovietic?

Multi oameni au crezut sincer in idealurile Revolutiei din Octombrie: o lume fara clase, o lume egala, mai buna, o lume in care toti sa aiba sanse egale, o lume fara asupritori si asupriti. Unii si-au dat viata pentru aceste idealuri.
Sa nu uitam ca lumea liberalismului clasic era destul de diferita fata de lumea actuala. Noi nu ne dam seama ce rol imens a jucat lumea comunista in schimbarea la fata a politicii capitaliste. In stilul cartii as putea spune putin cinic: suferinta noastra a contribuit semnificativ la fericirea lor.
Drepturile cistigate de clasa muncitoare si clasele neprivilegiate s-au facut la presiunea miscarilor de stinga. Nu a venit nimeni sa zica: baieti nu vreti sa aveti dreptul la vot?; baieti nu vreti sa lucrati numai 8 ore? n-ar fi bine sa lasam si femeile sa voteze? Oare cum s-au schimbat toate astea? Sa nu uitam ca liberalismul/capitalismul clasic nu avea multe in comun cu ceea ce numim democratie. Sa nu uitam ca nu prea erau de acord cu votul universal si ca din punct de vededere legal cetateanul cu drept de vot era cel care avea proprietate.
Adica proprietatea te facea om, iti dadea statut juridic, iar cei cu proprietate erau tare putini. Prin urmare, marea parte a populatiei era nedreptatita si lipsita de protectie. Ei bine, idealurile s-au nascut din dorinta de a lichida aceste nedreptati. Din pacate/sau din fericire a iesit un rateu toata povestea, dar care indirect a contribuit la schimbarea intregii gindiri si politici liberale. Aceste lucruri nu trebuie uitate.

Daca peste noapte s-ar reface URSS-ul, exact la fel, unde ati trai, acolo sau intr-o tara occidentala?

Ca sa-l parafrazez pe Nabokov cind a fost intrebat daca Anna Karenina a existat in realitate, as spune simplu: “aceasta nu este o intrebare culturala”.
Eu nu cred ca ceva se poate reface asa cum a fost. Spun ca comunismul s-a oprit si nu a murit. Iar asta e o problema mai complexa.  Tot ce spun spun in esenta in carte e atit: nu conteaza in ce sistem traiesti, ci cum iti gestionezi viata in raport cu el. Adica noi sintem pusi sa rezolvam niste probleme, sa luam niste decizii, sa facem niste alegeri.
Si spun foarte clar in cartea mea: noi facem aceleasi compromisuri indiferent de sistemul in care traim. Caci indiferent de sistem compromisul are acelas amalgam de ratiuni: dorinta de putere, lasitatea, carierismul si viata mai calduta, frica, servilismul, indiferenta. Eu incerc sa le explic cititorilor ca datoria noastra, indiferent de sistemul in care traim, e sa chestionam, sa incomodam sistemul si sa nu ne inregimentam.
Subordonindu-te sistemului nu faci decit sa-i fortifici partea tare, totalitara, iar chestionind sistemul nu faci decit sa-i intaresti zona lui slaba, democratica (ca sa folosesc un termen placut noii orinduiri). Deci baietii care aplauda noul regim nu se deosebesc la nivel de sens cu nimic fata de cei care au aplaudat (sau tacut) in vechiul regim. Cum spuneam: stapinii se schimba, slugile ramin aceleasi.

Nostalgia dvs se refera la URSS propriu-zis sau la copilaria petrecuta acolo?

Care nostalgie? Asta cu nostalgia face parte din acele forme de deturnare de sens. Iata ce scrie un cititor atent al cartii mele, pe care nu-l cunosc dar zice bine, Marin Pruteanu:
“Cat despre carte, as putea spune ca este ceea ce astept mai de mai multa vreme sa citesc. Pista de lectura oferita de profesorul Sorin Antohi in postfata cred ca este una gresita. De aceea consiliez a se citi postfata dupa ce v-ati format deja o idee despre carte (Sorin Antohi  are, ca de obicei, un text atat de bine consolidat si cu o emanatie intelectuala atat de puternica, incat riscul de a ramane impregnat cu perspectiva dansului este foarte mare). A privi textul lui Vasile Ernu ca pe o revarsare nostalgica, chiar daca aceasta nostalgie se desfasoara intre frustrare si tandrete, mi se pare ca este in disonanta atat cu tonul cartii, cu intentia autorului cat si cu nenumaratele pasaje sarcastice si autoironice care nu caracterizeaza  de obicei rememorarile melancolice. Am gresi daca am spune ca nostalgia este absenta din lucrare, doar ca eu o vad ca fiind un efect literar controlat, si nu manifestarea unui sentiment generativ al discursului, o stare de care autorul sa fie purtat fara voie.
Nascut in URSS schiteaza profilul unei  comunism absurd dar vivabil, ticalos politic dar exuberant social, represiv insa cu oaze de libertate informala in anumite perioade, cu crime si cu succese. Sub aerul aparent de confesiune lejera, Vasile Ernu face un bilant dupa ce a vazut cu ochii lui la lucru societatea capitalista si dupa ce a avut timp sa faca o evaluare decomunizarii. Luand distanta fata de orice maniheism si fata de cliseele in circulatie, Vasile Ernu ofera cetatenilor postcomunisti obisnuiti, comparabili cu oricare alti cetateni obisnuiti de oriunde, sansa sa incerce si alte sentimente decat cele de penibil, de culpa, si de ratare ireversibila.”
Are perfecta dreptate si o spune mai bine decit mine.

Marius Chivu zicea ca tinerii dau un alt sens trecutului, fara sa-l cunoasca. Cum comentati acest lucru?

Marius Chivu e tinar sau batrin? Daca e tinar, conform tezei lui, inseamna ca habar nu are de trecut, iar daca e batrin ar fi bine sa tina o lectie despre sensul trecutului, ca sa invete si tinerii astia ceva. Eu nu cred in aceasta impartire, tinar si batrin. Marius ar trebui sa stie ca batrinetea sau tineretea nu au de-a face doar cu virsta biologica… Oamenii se deosebesc semnificativ, se diferentiaza prin capacitatea lor de a gindi.
Iar daca tot vrem sa aratam ce ii deosebeste pe cei mai tineri fata de cei mai batrini (biologic) in problema intelegerii comunismului, eu as zice ca tocmai cei mai tineri sint capabili sa priveasca mai lucid. De ce? Pentru ca pe de o parte nu au coparticipat la crearea acestui sistem.
Acest sistem nu a fost facut de bubulii lui Pavel Corut sau extraterestri, ci de oamenii concreti din aceasta tara. Toti am contribuit intr-o forma sau alta la dezvoltarea acestui sistem: unii au construit din convingere, altii din lasitate, marea parte pentru carierism, altii prin indiferenta. Stiti cine a contribuit cel mai mult la constructia sistemului communist? Cei care au tacut si acestia sint majoritatea, iar  astazi o fac pe anticomunistii si aplauda noile ideologii fara discernamint.
Tinerii nu au fost pusi in situatia asta. Ei nu au avut sansa (nesansa) parintilor lor, de a fi pusi in situatia de a face compromisuri si de a participa la acel sistem. Iar pe de alta parte nu au avut de suferit de pe urma lui, deci nu au resentimente legate de acea perioada si asta le da un mare avantaj. Ei pot vedea lucrurile mai detasat si lucid. Asta nu inseamna neaparat ca sint mai buni decit parintii lor, ci doar ca nu au avut sansa sa-si verifice verticalitatea in acel context.
Vor vedea cit de verticali sint in noul sistem, caci in esenta sint pusi in fata acelorasi dileme, insa mult mai sofisticate si mai viu colorate… niste aparente inselatoare. Vad ca tendinta e aceiasi: “sa i-o sugem Marelui Licurici” ca sa-l citez pe presedintele tarii care a dat formula. Ne place sa aplaudam chiar si cind nimeni nu ne-o cere.
Asa ca eu nu mi-as face mari probleme pentru capacitatile tinerilor de a intelege trecutul, cit pentru capacitatea lor de a aprecia corect prezentul si de a construi viitorul. Ma tem ca tinerii vor face aceleasi compromisuri in noul sistem, asa cum parintii lor au facut in vechiul sistem.
Prea gindim conform job description-ului trasat de sefii sau protejatii nostri. Trebuie sa faca omul o cariera…nu? Citi au curajul sa spuna public si franc ceea ce gindesc? Foarte putini, caci strategic e bine sa-ti gestionezi opiniile si sa le emiti asa incit sa dea bine la CV. Gindirea a devenit un soi de marfa, asa ca gindim in functie de ce are nevoie piata si ce cer inaltii diriguitori culturnici.

Ce i-ati spune bunicului lui Marius sau oricui a suferit din cauza regimului comunist?

Eu nu-mi schimb disursul la nivel de sens fata de nici un interlocutor indiferent de virsta, pozitie sau importanta. Eu pot schimba numai nuanta discursului pentru a incerca sa inlesnesc comunicarea. Mesajul meu este acelasi pentru oricine este interesat de acest subiect si e dispus sa dialogheze.
Nu cred ca suferinta este cheia de intelegere a comunismului. Insa cred ca oamenii care au suferit au un orizont al intelegerii mult mai mare si mai semnificativ, de aceea am un mare respect pentru ei. Insa suferinta nu schimba datele problemei, asa ca discutia ramane valabila. Ce a fost comunismul? Care este sensul sau? Ce semnificatie a avut el pentru tara noastra si locuitorii sai? Etc. E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi.

Spuneati in comentariu ca Marius Chivu nu a inteles exact unde bate cartea dvs. Unde bate, care e de fapt miza ei?

Un critic cu care inca nu am reusit sa fac cunostinta – Mihai Iovanel – cred ca a aratat destul de bine directia de sens spre care bate cartea:
“Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat:
(i) “lumea in care am trait nu a fost nici atit de rea si nici atit de buna pe cit cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam”
(ii) “Intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj.
Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sint doua fete ale aceleiasi monede. Ambele sint forme de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient. ” Pina sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de român). Cum? Cu ironie si, in acelasi timp, cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decit la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el. A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si oriunde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre rinduri Ernu.”
E o directie de interpretare in care ma regasesc….

Amintiri din URSS – Ziarul Clujeanului nr.9, joi 8 iunie

Interviu Claudiu Groza cu Vasile Ernu

Cele mai citite capitole din carte, la care am primit cele mai multe semnale, sunt «Sex în URSS» şi «Ce bea cetăţeanul sovietic?». Motoul secţiunii despre băutură este foarte clar: «Orice arde, se poate bea»

– “Născut în URSS” e prima ta carte. Va fi şi ultima?

– Sper că nu. M-a surprins că pot scrie mai repede decît mă aşteptam. Evident că mai am mult de lucru. Oricum, voi încerca o a doua carte, care acum se află în stadiu de proiect, legată de spaţiul romanesc.

– Vasile Ernu, ideea scrierii volumului “Născut în URSS” a fost a ta, sau ai fost “provocat” de cineva?

– Ideea mi-a aparţinut. A fost, iniţial, un proiect mai amplu, vroiam să lucrez cu mai mulţi oameni născuţi în Uniunea Sovietică, dar n-a ieşit, aşa că m-am hotărît să scriu cartea singur. A durat două luni documentarea şi trei luni scrierea propriu-zisă.

– E o abordare personală, sau un fel de “studiu ştiinţific”?

– Inişial am dorit să fac un soi de “dicţionar” al spa]iului cotidian sovietic. După aceea mi-am dat seama că nu voi putea să scriu aşa ceva, şi am combinat trei categorii de texte. O parte sunt mai apropiate de proză, în care-mi evoc anumite amintiri şi experienţe directe, altele seamănă cu nişte eseuri, dar foarte lejere şi ironice, iar celelalte sunt texte-documentar. Toate sunt foarte apropiate ca stil şi în toate folosesc ironia – “tehnica” mea preferată.

– Ironia e evidentă în cartea ta. Pe de altă parte, se simte acolo şi un pic de emoţie. De unde vine emoţia?

– Cartea nu este nostalgică, dar are un element de nostalgie, care ţine de autenticitatea scriiturii cînd se raportează la trecut. Este vorba de viaţa noastră trăită pînă la o anumită vîrstă. Eu vreau să pun accentul pe faptul că trecutul nostru, indiferent de sistemul în care trăim, este un trecut pe care trebuie să-l înţelegem, să ni-l asumăm şi să-l revalorificăm. Cartea mea este şi o replică adusă spaţiului romanesc, unde trecutul este în general negat. Cartea mea este un model despre cum trebuie să ne raportăm la trecut.

– Cu siguranţă, cei care fac parte din generaţia ta, indifferent din ce ţară estică provin, se vor regăsi în carte. Cum crezi că o să reacţioneze cei foarte tineri? Vor citi volumul doar ca pe o colecţie de “poante”?

– Am scris cartea privind în trecut şi chestionînd prezentul. Eu cred că şi generaţia tînără, şi cea vîrstnică trebuie să înţeleagă ceva: între lumea veche şi lumea nouă nu există nici o diferenţă esenţială. Noi, astăzi, facem aceleaşi compromisuri pe care le-am făcut şi în alt sistem. Trebuie să fim atenţi, să fim critici şi să nu intrăm în maşinăria sistemului. Cred că generaţia tînără poate să înţeleagă acest lucru privind înapoi şi dîndu-şi seama că riscă să facă aceleaşi greşeli pe care le-au făcut părinţii şi bunicii.

——-
“Născut în URSS” acoperă practic toate zonele vieţii de zi cu zi din timpul comunismului.
De la viaţa “la comun” la activităţile şi taberele pioniereşti, de la rock la politică sau de la băutură la bancuri, totul este “radiografiat” cu umor ăi naturaleţe de Vasile Ernu. |ntr-un fel, autorul seamănă cu un bunic povestindu-ţi nepoţilor tinereţea năbădăioasă. Pentru cine a trăit epoca evocată în carte, “povestea” lui Ernu e o oglindă. Pentru ceilalţi, poate fi divertisment. Inspirat din realitate.

Odată cu lansarea cărţii, Vasile Ernu a pregătit şi un site special, www.nascutinurss.ro, unde, pe lîngă amănunte despre volum, cronici şi alte texte, pot fi găsite imagini, afişe şi diferite obiecte din fostul URSS ori fotografii cu Lenin

Vasile Ernu este cetăţean al fostului URSS. Asta chiar dacă, de ani buni, s-a mutat în Romania, la Iaşi, la Cluj şi la Bucure[ti. El îşi asumă cu o nostalgie ironică anii trăiţi în Uniunea Sovietică, în
volumul “Născut în URSS”, apărut recent la Editura Polirom şi care va fi lansat mîine, de la ora
17.30, la Cluj, la Meeting Point-ul TIFF de la Muzeul Na]ional de Artă.

„Ne despartim de comunism numai daca il intelegem“ – Observator Cultural 1-7 iunie 2006

interviu cu Vasile Ernu de Ovidiu Simonca

Exista o generatie care vine tare din urma si care scrie – decomplexat si tandru – despre comunism. Discursul despre comunism nu se mai invesminteaza in resentiment si patima. Mantia razbunarii nu mai este intens fluturata, mai degraba sapca e ridicata spre noi in semn de cordialitate: „Va salut din comunism!“, pare a spune Vasile Ernu. Nascut in URSS, debutul in volum al autorului, aparut la Editura Polirom, ofera, probabil, cea mai exacta panoramare, scrisa pina acum direct in limba romana, a ceea ce a fost comunismul in URSS, in vremea stagnarii lui Brejnev si a perestroikai lui Gorbaciov. Marturisirea lui Vasile Ernu, pentru a fi exacta si credibila, trebuia in primul rind sa descrie si nu sa vitupereze. Desi lansarea din Club A a indus in eroare multi participanti-cititori (cu muzica si multe imagini din comunismul sovietic), Vasile Ernu nu poate fi acuzat de nostalgie. Nici n-are cum. N-a avut privilegii in comunism (era un adolescent din Odessa care tresarea la scenele de sex din filmul Micuta Vera), iar in Romania a inceput o facultate in 1990, mult mai pregatit decit romanii din Romania sa vada zorii lumii noi; Vasile Ernu trecuse prin perioada Gorbaciov, care scuturase toate miturile oficiale, si ajungea in Romania, mult prea putin dornica sa se detaseze de trecut. Nascut in URSS ofera o alta cale de intelegere a comunismului: comunismul a fost un sistem apasator si opresiv, dar noi toti, care ne-am nascut inainte de 1989, sintem produsul lui. Cum va reactiona opinia publica romaneasca, atit de vehement anticomunista si uzata in confruntari morale fara finalitate, la acest discurs?

Vasile Ernu, nici in nota biografica din carte, nici in rindurile cartii, nu spui unde, exact, esti nascut in URSS. Mentionezi doar „nascut in URSS“. Ai facut-o inadins?

Eu vreau sa le spun celor din Romania ca ma identific cu URSS, ca tara unde m-am nascut. Eu am fost cetatean al URSS. Nu am o identitate regionala. Asta nu exclude apartenenta mea la Basarabia, dar noi am fost educati sa gindim ca tara noastra este URSS. Eu am venit din URSS, nu din Republica Moldova. Pentru mine originea este o chestie ce tine de mit – ce-i aia origine? Originea este o inventie. Noi credem despre noi anumite lucruri, noi inventam despre noi anumite lucruri. Eu pot spune ca m-am nascut in Odessa. Si? Asta nu are nici o legatura cu adevarul. Tot ce spunem despre trecutul nostru este o combinatie intre adevar si constructie. Eu, Vasile Ernu, la virsta de 35 de ani, imi construiesc trecutul: unele lucruri le scap, altele le omit intentionat.
Si de ce n-ai vrut sa spui ca esti nascut in Odessa, in aceasta carte?
Cum spune un cintec sovietic: adresa mea nu are oras si strada, adresa mea este/era Uniunea Sovietica. Sigur, fac referinte la Odessa. Fac referire la spiritul orasului, un amestec intre rusi, ucraineni, evrei. Dar nu ma ocup in mod special de acest oras. Nu cred ca as putea sa povestesc ceva foarte inchegat despre Odessa.

Dar despre Republica Moldova de ce n-ai macar un capitol?

Am vrut ca publicul romanesc sa perceapa identitatea sovietica, acel homo sovieticus, dintr-o cu totul alta perspectiva. N-am vrut sa introduc elementul national si regional. Romanii sint prea ancorati in regional si national. Cartea asta a fost scrisa din perspectiva: noi si ei. Noi, sovieticii, si ei, americanii.

– A fost ca un exod

De ce ai venit in Romania in 1990?
Terminasem liceul, tatonam cu o plecare la Moscova pentru a studia filozofia. Acea perioada era una a regasirilor originilor comune. Acea deschidere a dus la posibilitatea de a veni si studia in Romania.

Ai facut parte din primul val de basarabeni care a venit la studii.

Da.

Mai tii minte citi au venit atunci la studii?

Eram un tren full. A fost ca un exod. Noi eram primii (sovietici? basarabeni? nu stiu) care plecam in Romania. Am fost petrecuti in Piata Centrala din Chisinau, ni s-au tinut discursuri patriotice, am fost dusi la Ungheni, incarcati intr-un tren international si lasati in Iasi. De acolo am fost preluati, pentru a merge spre Cluj, Bucuresti si Iasi. Eu am fost repartizat la Iasi. Am facut facultatea la Iasi – sase ani de zile – dupa care traseul a fost la Cluj, pentru un master si un doctorat. Iar la Bucuresti am ajuns in 2005.

Cum te-ai simtit in Romania?

A existat tot timpul o discriminare – fie pozitiva, fie negativa – foarte puternica. Daca stiam bine la examen, nu puteam sa primesc nota zece, din cauza ca eram din Republica Moldova. Daca nu stiam lectia, primeam o nota pe care n-o meritam. De ce? Din cauza ca sint din Republica Moldova. Asta s-a intimplat peste tot, in toata Romania. Exista un stereotip ca basarabenii trebuie tratati fie cu ingaduinta, fie trebuie izolati, marginalizati. Dar asta ne-a si ajutat. Eu le spun prietenilor mei basarabeni: daca vreti sa izbinditi in Romania, cultivati-va diferenta. Romania e plina de escu, trebuie sa facem altceva. Asa au izbindit cei de la Planeta Moldova, Pavel Stratan si cred ca va avea succes o fata care a cintat la mine la lansare, Alexandrina Hristov, de care veti mai auzi.

– Comunismul se discuta doar in termeni de dragoste sau ura

De ce, la 15 ani de la prabusirea URSS-ului, ai vrut sa scrii aceasta carte?
E una din obsesiile mele. intre 1990 si 1996, experienta de cetatean sovietic parea sa se indeparteze de mine. Dupa acei ani, recitind carti, analize, mi-am dat seama ca experienta sovietica este una enorma. Si aceasta experienta trebuie redescoperita. Ca si constructie ideologica si culturala, Uniunea Sovietica a fost, de departe, cel mai semnificativ proiect modern si cel mai grandios proiect utopic. in Romania, s-a pastrat doar obsesia comunismului. Comunismul, in Romania, nu se poate discuta in termeni de intelegere. in Romania, comunismul se discuta doar in termeni de dragoste sau ura, ceea ce este un fals: nu trebuie sa-l iubim sau sa-l urim. Dreptul nostru este sa-l intelegem si sa ni-l asumam. Din acest motiv am scris Nascut in URSS.

Ce pastrezi in tine din fosta URSS?

Pe mine ma intriga, in discutiile cu prietenii mei romani, capacitatea lor de a-si distruge trecutul imediat. Eu imi folosesc trecutul. Trecutul nostru a fost o valoare, un bun cucerit, trebuie sa-l folosim, sa-l reciclam, sa-l imblinzim. Nu trebuie devorat sau respins.

O nuanta aici. Sint patru autori – Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir – care au publicat la Polirom, tot in aceeasi colectie in care apari tu, volumul O lume disparuta. Mai exista si Baiuteii, volumul fratilor Florian. in cele doua carti trecutul comunist este revizitat. Ideologia lasa locul amintirii.

Sint de acord ca lucrurile incep sa se echilibreze. Eu respect mult aceste doua carti la care te referi. Cred ca e un inceput bun. Meritul cartilor de care vorbim este de a gasi nuante. Politologul Daniel Barbu a scris un studiu foarte intrigant, in care a dovedit cu date sociologice ca 80% din populatia romaneasca, aflata in comunism, a avut de cistigat. Doar 20% au avut de pierdut. Sint cinice aceste date. Noi stim ca foarte multa lume a suferit, dar sa nu uitam de cei care s-au simtit bine in comunism.

Tu aprinzi un foc care se poate transforma in incendiu. Am impresia ca intregul context romanesc iti este defavorabil. Noi vrem sa condamnam comunismul ca un sistem criminal, s-a facut si o Comisie Prezidentiala in acest sens, si tu vii si spui: fiti mai prudenti, uitati-va la voi insiva, oameni buni!

Sint multe lucruri de condamnat in comunism. Comisia Prezidentiala este condusa de Vladimir Tismaneanu, un intelectual de marca, foarte destept. El simbolizeaza produsul de lux al comunismului. Nu este vina lui, dar el este un produs al comunismului.

Ca noi toti, cei trecuti de 30 de ani.

Da, exact aici doream sa ajung. Noi am invatat in comunism, ne-am format in comunism, de ce nu recunoastem acest lucru? Viata noastra n-a inceput in 1989. Exista acest element biografic – anii de scoala din comunism la cei trecuti de 30 de ani. Evident ca Vladimir Tismaneanu s-a detasat de sistem, a vorbit la Europa libera impotriva comunismului, dar are un trecut in aceasta tara comunista.

Care este solutia: vine un extraterestru si condamna comunismul romanesc?

Nu, noi toti trebuie sa-l condamnam. inainte de a-l condamna, comunismul trebuie inteles. Ne despartim de comunism numai daca il intelegem. Pentru mine, comunismul romanesc este cel mai neinteresant dintre toate tipurile de comunism. Ar trebui spus un lucru transant. Ceausescu nu a existat. Ceausescu a fost inventat, produs de catre masinaria politica si intelectuala romaneasca. Ba mai mult, Ceausescu e o scriitura pe care am scris-o noi, adica Ceausescu sintem noi toti. Nu ne place sa auzim aceste lucruri. insa cred ca aceste lucruri trebuie spuse, regindite si asumate. Si va mai sochez cu ceva: comunismul din Romania a fost banal.

– Ceausescu sintem noi toti

De ce a fost banal?

Noi am avut un model cultural interbelic, cu accente nationaliste si fasciste. Iar in perioada Ceausescu, s-a folosit un discurs neointerbelic: s-a reciclat nationalismul. Iar astazi, mereu si mereu, ni se baga in fata discursul interbelic, ca model cultural valabil. Nu se mai poate ca discursul interbelic sa fie dominant. Abia generatia tinara incepe sa fie mai detasata si fata de comunism si fata de interbelic. Dar, la nivel simbolic, discursul „la putere“ in cultura este cel interbelic.

Sa ajungem la ceea ce spui in finalul cartii. Si anume ca un control politic, existent in comunism, a fost inlocuit de un control economic, cel de astazi, care este puternic impregnat in oameni.

Eu am dreptul sa pun in discutie cele doua tipuri de opresiune, cea politica, din comunism, si cea economica, de astazi. Noi, ca intelectuali, daca ne numim intelectuali, trebuie sa discutam si represiunea din comunism si represiunea de astazi. Eu spun ca noi sintem opaci la ceea ce se intimpla astazi. Eu mai spun ca facem aceleasi compromisuri pe care le-am fi facut si in spatiul comunist. Lucrul la care tin eu cel mai mult este sa-mi chestionez propriile obsesii.

De exemplu ce compromisuri facem noi, acum?

Tacem, tacem, tacem. Trebuie sa punem in discutie in ce sistem traim noi. Cred ca in Romania exista o mare problema cu modul de gestionare a opiniilor. E bine sa se auda doar anumite lucruri. Despre comunism, toata lumea a spus ceea ce trebuia sa se spuna. Avem un anticomunism dur, dar, foarte rar, o discutie despre comunism si despre vinovati.

Vasile Ernu, guvernul, presedintele, liderii de partid sint criticati. Sistemul politic romanesc este mereu pus in discutie. Unde este tacerea?

Nu sint absurd sa sustin ca astazi nu exista dreptul la opinie. Exista. Ceea ce spun eu si intreaga gindire critica occidentala este ca aceasta masinarie in care traim noi este mult mai subtila cu formele de represiune. Sistemul occidental este vazut ca modelul perfect, bun, valabil, dar acesta trebuie mereu regindit, criticat, sanctionat.

Vasile Ernu, gindeste-te, totusi, ce discutii sint despre modelul constructiei europene. in multe state, avem rezultatele referendumurilor de anul trecut, constructia europeana este criticata.

Zi-mi un intelectual care critica noua constructie europeana!

Traian Ungureanu. El a spus in diverse articole ca sint mari probleme de integrare europeana, ca tarile aflate demult in Uniunea Europeana au dificultati, ca umbrela UE este neincapatoare si ca intreaga constructie europeana ar trebui regindita.

Da, ok. El nu critica sistemul, ci neputinta sistemului. Cu toate acestea, discursul oficial este „vrem in Uniunea Europeana“, dar nimeni nu discuta ce greutati vor fi.

– Vreau sa vad o sticla de Brifcor

Cartii tale i se pot face mai multe reprosuri. Primul: esti nostalgic!

Da, sint nostalgic, dar numai intr-un anumit sens. Cine vorbeste despre copilarie si n-are elementul nostalgic? in orice tine de trecut exista un element nostalgic pe care nu poti sa-l lichidezi. Altfel, cartea ar fi fost o facatura. Dar nu sint deloc nostalgic, n-as mai vrea sa ma intorc sa traiesc in URSS si in comunism.

Totusi, nu te dezici de URSS, ba chiar spui ca „din cind in cind mai vreau sa iau un bilet spre URSS“.

URSS a fost patria mea, tara mea. Tara aceasta a disparut. Dar eu mi-o asum. imi asum apartenenta la URSS. Cartea mea are un site, www.nascutinurss.ro, unde nu este doar text, este o arhiva subiectiva, sint sute de imagini, cum arata o sticla, o ciocolata, cum eram imbracati la scoala, poti vedea sute de afise, poti asculta muzica de atunci. Asa ceva in Romania nu exista. Eu le cer prietenilor mei din Romania sa-mi arate lucrurile din copilaria lor. Vreau sa vad o sticla de Brifcor. Ce le spunem copiilor nostri? Doar condamnam moral comunismul, tinem predici? Ce intelege un copil din scoala primara despre ce a fost comunismul? Daca scoti o carte cu obiectele din comunism, raul, pentru copii, va disparea, pentru ca ii vezi goliciunea. Copiii trebuie sa se amuze de obiectele din comunism, nu sa li se tina discursuri despre comunism, pe care ei sa le invete papagaliceste. Din acest punct de vedere, Germania a actionat cel mai bine. Apar sute de carti, sint mari sanse sa public si eu versiunea in germana a cartii mele. Germania face cel mai bine despartirea de comunism. A facut despartirea de nazism, acum se elibereaza si de comunism. Dar discuta despre comunism, cerceteaza comunismul, au deschis toate arhivele, au o lege a lustratiei, sint nuante, sint perspective enorme, sint filme, se discuta normal despre o lume atroce. Filmul Good bye, Lenin! este facut pe aceasta directie, a despartirii de comunism printr-un film care sa prinda la tineri, pe care tinerii sa-l inteleaga.

Ce s-ar fi intimplat cu tine daca URSS nu s-ar fi oprit?

E o intrebare pe care mi-o pun mereu: ce-as fi facut in comunism? Cred ca m-as fi comportat la fel, as fi gindit destul de apropiat. Compromisurile pe care le fac acum le-as fi facut si in sistemul comunist, iar indoiala pe care o am acum, as fi avut-o si in comunism.

Uite citeva exemple de nostalgie, pe care le dezvolti in carte: iti amintesti cu drag de filmele copilariei, de bucataria sovietica, despre care spui ca era un spatiu care inlocuia societatea civila.

As fi putut fi considerat nostalgic, daca nu vorbeam despre fiecare amintire intr-un mod ironic. Eu lucrez cu acest instrument, ironia, il ador. in schimb, nu-mi place bascalia. in Romania, mi-au trebuit peste zece ani ca sa inteleg discursul din Academia Catavencu. Pentru mine, bascalia din Academia Catavencu a fost, multi ani, un fel de injuratura de mama. Pentru ca acea bascalie parea facuta de pe pozitii de putere, de pe pozitia celui care detine adevarul: sa-ti distrugi adversarul fara a-i permite sa se apere. Eu chestia asta n-o inteleg. Eu sint ironic, nu bascalios. Eu incerc sa arat ca ceea ce am trait noi ne poate ajuta. Aceasta intoarcere in timp asupra vietii mele, privind-o fara incrincenare, ma face sa spun si ca au fost foarte multe elemente pozitive.

Vasile Ernu, te avertizez: toti anticomunistii din Romania iti vor sari la beregata. Si vor sari si la beregata mea. Asta se va retine: intr-un interviu cu Ovidiu Simonca, Vasile Ernu a spus ca in comunism au existat foarte multe elemente pozitive. Da-mi un exemplu de element pozitiv.

Accesul la educatie a fost deschis pentru oricine. Eu intreb orice cadru didactic ajuns profesor intr-o universitate din Romania: cum a ajuns el, baiat de la tara, sa fie profesor universitar? La Cluj, 90% din profesorii care sint acum la Universitate si care au sub 40 de ani nu sint nascuti in Cluj. Nu discut aici cum era sistemul de invatamint, cit de performant era sau cit de indoctrinat era. Spune-mi, acum, in 2006, citi copii de la tara pot sa invete intr-o universitate? Daca parintii sint saraci, copilul acela, oricit de multa tragere spre invatatura ar avea, este defavorizat din start. in comunism, copilul de la tara putea ajunge la facultate. Si mai este un aspect: degradarea scolii primare. Astazi, noi, in Romania, avem foarte putini invatatori foarte buni. in URRS, chiar cu toate indoctrinarile, copii facuti prea de timpuriu pionieri, scoala primara era foarte buna. in comunism, ca sa mai dau un exemplu care sa contrarieze, un copil istet punea intre paranteze ideologia, si citea carti bune. Astazi, copiii din Romania nu se duc la carti: cultura lor principala este televizorul. Ceea ce vreau eu sa spun este sa fim un pic mai detasati fata de aceasta incrincenare. Si vreau sa mai spun ca lumea in care traim poate fi la fel de periculoasa, sint pirghii la fel de puternice, ca se intimpla si astazi lucruri la fel de urite. Eu nu ridic in slavi comunismul si nu laud capitalismul. Eu spun doar ca noi ne-am format in comunism si ca, astazi, nu traim in „cea mai buna dintre lumile posibile“. Trecutul ma intereseaza pentru a intelege mai bine prezentul. Cartea chestioneaza trecutul in perspectiva intelegerii prezentului.

Ce mai este acum fosta URSS?

in primul rind, se discuta foarte putin despre cum s-a dizolvat acest colos. Practic, niste oameni au decis, la o bere sau la o vodca, sa dispara imperiul. Masinaria inca functiona, dar ei au decis sa opreasca acest sistem. Eu spun in carte: comunismul s-a oprit, nu s-a terminat. Astazi, putem spune ca, in Rusia, s-a trecut de la un sistem birocratico-politienesc la un sistem nomenclaturisto-oligarhic. Tarile Baltice au adoptat cel mai repede modelul neoliberal, in Rusia este o nebunie, tarile din Caucaz ar vrea sa se democratizeze, dar nu prea pot, iar in Republica Moldova, avem un Partid Comunist, care gindeste pro-european. Am facut acum un an un interviu cu Voronin, pentru un post de radio german, si el vorbea ca orice birocrat de la Bruxelles, despre integrarea europeana a Republicii Moldova, despre drepturile omului.

La Chisinau ai vrea sa faci o lansare?

Da, am multi prieteni acolo. Si mai vreau lansari la Cluj si la Iasi, orase in care am locuit.

Ai stiut ca vei avea acest titlu, Nascut in URSS, inainte de a te apuca de scris?
Proiectul se numea, de la inceput, Nascut in URSS. Eu le-am propus prietenilor mei, nascuti in URSS si raspinditi in toata lumea, sa scriem impreuna o carte. Proiectul comun n-a functionat. Asa ca am inceput sa scriu eu singur. Din noiembrie 2005, timp de doua luni, m-am documentat – a fost o chestie de reactivare a memoriei. Trei luni am scris si o luna a durat redactarea si tiparul. Practic, in sase luni proiectul meu a fost incheiat.

Ce urmeaza?

Dupa Nascut in URSS, care este debutul meu in volum, trebuie – nu-i asa? – sa scriu, anul viitor, o carte intitulata Trait in Romania.

„Orice glezna dezgolita crea tulburare erotica in mentalul colectiv“

Ce nume de bautura din cele pe care le descrii in carte iti place?
„Cipok“ imi place cum suna. La fel, imi place „Goneste ursul din birlog“. Sint combinatii intre vodca si bere, acesta este amestecul cel mai utilizat. „Goneste ursul in birlog“ este asa: incepi cu bere, dupa fiecare inghititura se pune vodca, si la sfirsit berea este inlocuita de vodca.

La gust, tu ce preferi?

Apa plata.

Serios?

Da, foarte serios. Si nici nu recomand nimanui asemenea combinatii.
Ai doua capitole extraordinare intitulate Sexul in URSS. Sa te citez: „Ce poate fi mai sexy decit glezna mitralioarei Anka, ce se spala pe picioare in riu si pe care o vedem numai noi, poporul sovietic?“. Curat sex, coane Vasile!
Mi se permite o paranteza? in Uniunea Sovietica sistemul comunist a fost pe bune, nu s-a construit pe oportunism, ca aici. Masa critica, masa dominanta a crezut, si-a asumat comunismul. Oamenii au murit pentru comunism. Revolutia din Octombrie a fost o infruntare intre frati, intre albi si rosii, acolo a curs singe, n-a fost nimic trucat. Ideea revolutionara a biruit prin lupta. Lenin a fost respectat ca un erou. Treptat, au aparut oportunistii, ca peste tot, ca in Romania.

Al Doilea Razboi Mondial a creat un nou val de oameni care sa creada in comunism?

Al Doilea Razboi Mondial a fost un element-cheie pentru comunismul sovietic. Cine vrea sa studieze spatiul sovietic nu poate sa nu ia in seamna Al Doilea Razboi Mondial. Razboiul pentru apararea patriei, cum l-au numit sovieticii, a fost perceput ca o invazie straina asupra spatiului sovietic si ca un sacrificiu enorm. Practic, URSS a iesit din razboi cu cele mai mari pierderi, au murit peste 20 de milioane de oameni. Pe de alta parte, in URSS, razboiul a fost considerat o victorie a sovieticilor asupra lumii intregi. in mentalitatea din URSS, sovieticii au fost invingatorii absoluti ai razboiului. in URSS, americanii au fost perceputi ca lasi pentru ca au intrat tirziu in razboi, doar cind au inteles ca URSS ar fi putut iesi invingatoare in toata Europa. Aliatii nu au avut curajul sa deschida un al doilea front mult mai devreme. Lucrul asta ar fi schimbat fundamental datele problemei. Poate ca n-am fi avut o jumatate de Europa sub comunism.

N-au profitat sovieticii de victoria din razboi pentru a se instala in jumatate de Europa?

Au profitat, fara indoiala. Dar, la inceput, sovieticii nu aveau in gind ideea „exportului de revolutie“. URSS dorea doar sa-si refaca teritoriile din vechiul Imperiu Tarist. De aceea, am pierdut Basarabia. Dar nu exista un proiect de extindere, cel putin datorita faptului ca aripa Trotki – care era pentru expansiune si export de revolutie – fusese inlaturata de Stalin. Aripa Stalin a fost pentru consolidarea sistemului in interior: aliatii au favorizat drumul sovieticilor spre mijlocul Europei. Abia cind Aliatii au intervenit, URSS s-a oprit la Berlin, desi URSS putea ocupa Franta, unde era un mediu propice ideilor bolsevice. Amintiti-va ce bine se scria de Stalin, dupa razboi, in mediile intelectuale franceze.

Revenim la sex!

Revenim! Sexul la sovietici era privit printr-o perspectiva ascetica. In primi ani revolutionari se discuta despre lichidarea familiei si s-a inceput un proiect. Motivatia era ca noi toti sintem tovarasi de drum si traim in comunism, iar sexul este pentru reproducere si nu pentru placere. Familia trebuia lichidata pentru ca se considera ca este un produs burghez, cultiva individualitatea sot-sotie in detrimentul proiectului comun al comunismului. Nu s-a reusit lichidarea familiei, dar s-au instituit reguli severe. Eu exemplific dintr-o brosura comunista cum trebuia sa se faca sex in URSS: sa nu fie prea des, sa nu se faca din placere, sa se faca in interes de clasa, iar sexul sa nu fie aratat, descris. Au disparut elementele vizuale. O femeie nu trebuia aratata in frumusetea ei, ci imbracata cit mai uniform, cit mai sters, fara goliciuni. Dar fiinta umana are puternic impregnat un element erotic. El nu poate fi controlat, stapinit. Dimpotriva. Aceasta invelire a corpului uman a creat un puternic sentiment erotic: orice glezna dezgolita crea tulburare erotica in mentalul colectiv. Nu mai vorbesc de expuneri mai mari. Cind a aparut filmul Satra s-au vazut, citeva secunde, sinii dezgoliti ai eroinei principale. Toata lumea rosea, pufnea, comenta. Iar in filmul Micuta Vera s-a aratat, prima oara intr-un film sovietic, o scena de sex cu partenera deasupra barbatului.

In ce an era?
In 1987.

Te-ai dus sa vezi Micuta Vera pentru ca ai auzit de acea scena erotica?

Cred ca da. Eu am vazut Micuta Vera de doua ori. Nu e un film foarte bun, au fost filme care au jucat un rol mult mai puternic. Dar acel act sexual era un afront la adresa obsesiei sexuale reprimate. Micuta Vera era unul din primele filme cult, care dadeau nuanta lumii pe care o paraseam si a noii lumi in care intram. Era perioada perestroika, una dintre cele mai prolifice. A fost o perioada excelenta, a pregatit schimbarile radicale. Noi, cind am venit in Romania, ne-am confruntat cu o lume nepregatita. Noi eram dezmortiti bine, traiam intr-o lume normala. Prin perestroika, am putut sa ne exprimam. in Romania, in 1990, mai mult se urla, existau tot felul de fobii, n-aveai cu cine sa discuti pentru ca toata lumea striga. in URSS, zagazurile fusesera rupte in anii 1985-1987. Era perioada adolescentei noastre, puneam in discutie orice. inca nu aveai voie sa-l critici pe Lenin, dar lucrurile mergeau in acea directie. Or, Romania nu avusese o perestroika, se trezise la viata fara sa stie sa mearga, fara sa stie sa discute, fara sa stie sa inteleaga.

« go back

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu
• Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc
• La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală
• Epoca 90 – după 35 de ani: vă aștept seara la chef și discuții
• Interviu cu Vasile Ernu: „Sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni”
• Cristina Manole – Despre Generația canobală
• Generația canibală în top 5 – Paul Cernat
• Victor Cobuz din ObsCult – despre Generația canibală
• Arthur Suciu (II) Destpre Generația canibală
• 2024 sau viața ficțiunii după un coșmar politic (I) – de Cezar GHEORGHE / Observator cultural

Cautare