Basarabeanul stabilit la Bucuresti si tradus la Moscova

Interviu cu Vasile Ernu realizat de Liliana POPUSOI/ FLUX, 7 decembrie 2007

„România lipseşte cu desăvârşire de pe harta informaţională a Rusiei”

Este autorul unei cărţi care contrariază, „Născuţ în URSS”, un volum despre care jurnalistul român Costi Rogozanu afirmă că este „venită cumva în răspărul jocului de-a asumarea trecutului comunist în care se tot exersează anemic intelectualii de pe la noi”. Epopeea acestei cărţi continuă, iar autorul basarabean stabilit cu traiul la Bucureşti şi tradus la Moscova, Vasile Ernu, vine să ne dea câteva răspunsuri, după ce a reventi din capitala Rusiei, unde a fost invitatul de onoare al unui prestigios Târg de carte.

A cui a fost propunerea să lansezi volumul „Născuţi în URSS” la Moscova?
Propunerea a venit din parte editurii care m-a tradus în limba rusă, adica editura „Ad Marginem”, iar evenimentul a fost sprijinit financiar de Institutul cultural român. Târgul de carte de la Moscova are loc la sfârşitul lunii noiembrie, început de decembrie şi este anual. Aici vezi cam tot ce apare pe piaţa de carte din Rusia şi poţi întâlni, pe lângă editori, şi mulţi scriitoir şi critici. Seamănă mult cu târgurile de carte din Bucureşti.

Eşti unul dintre puţinii scriitori de limbă română şi, mai cu seamă, din tânăra generatie, care se bucura de această onoare. Ce anume a stârnit interesul publicului rus, tematica volumului sau diversitatea culturală?
Din păcate sunt cred că printre primii scriitori de limbă română traduţi în rusă dupa’90.  Ruşii nu ştiu mai nimic despre literatura română şi, mai ales, despre literatura actuală. România, în genere, lipseşte cu desăvârşire de pe harta informaţională a Rusiei. E o mare problemă, în primul rând, a noastră, că nu reuşim să transmitem informaţii semnificative şi coerente. În ce priveşte interesul pentru cartea mea, a venit în urma unor întâmplări. Un influent intelectual rus, Victor Misiano, cu care sunt în bune relaţii, a citit câteva fragmente şi i-a placut. Mi-a făcut cunoştinţă cu Saşa Ivanov, directorul prestigioasei edituri „Ad Marginem” şi după o scurtă conversaţie, a decis să publice cartea. Cred că este o carte care interesează mult şi pe ruşi, căci este în mare parte o carte care încearcă să povestească trecutul lor, trecutul comunist dintr-o perspectivă aparte.

Lansarea cărţii a avut loc în plină campanie electorală, evenimentul în sine a fost scutit de tentă politică?
Evenimentul a avut loc în cadrul târgului de carte de la Moscova, care anul acesta a coincis cu alegerile parlamentare. Nu m-am gândit la politic direct, însă e greu să ignori politicul, mai ales când unul dintre invitaţi este Prohorov, un bun scriitor, dar şi un gânditor radical şi excentric. În Rusia, situaţia politica nu este de loc roză, ca de altfel în toată fosta URSS.

Născut în URSS, situatia politică din Rusia nu te lasă indiferent.
Rusia va rămâne mereu foarte aproape de mine, indiferent unde voi trăi. De aceea mă interesează foarte mult, aşa cum mă interesează situaţia din Basarabia. Citesc presa, urmăresc dezbaterile şi situaţia culturală etc. Chiar scriu despre situaţia politică şi culturală de acolo deseori în presa de aici. Pentru mine Rusia e un soi de a doua casă, chiar dacă este o casă aflata undeva departe.

Ai prioritatea că poţi citi în original literatura rusă. Eşti la curent cu ce se întâmplă în acest domeniu în Rusia şi ce oferă nou azi literatura rusă, cea care în trecut a dat lumii opere de valoare şi nume mari.
Citesc mult în limba rusă şi urmăresc cu atenţie ce se petrece acolo, chiar dacă după ’90 au trecut printr-o criză majoră. Am citit şi cartea mea, care este tradusă de un foarte bun scriitor şi traducător rus, Oleg Panfil. Este un mare noroc să ai un bun traducător, un fin cunoscător al limbii române şi, fireşte, al limbii ruse actuale. În ce priveşte literatura rusă, ea este foarte bine poziţionată şi acolo se produce foarte multă literatură. Există multă maculatură, însă, şi multă literatură de calitate care se traduce şi în alte limbi. Literatura rusă s-a impus demult ca fiind o literatură mare şi acum încearcă să-şi păstreze acest prestigiu. În acest moment, în Europa este una din cele mai semnificative literaturi, ne place sau nu ne place nouă.

Cum a fost primită cartea ta la Moscova? Şi cum e cu complexul în faţa “fratelui mai  mare”, îl resimţi uneori?
E prematur să vorbim despre receptare, căci abia a ieşit şi e nevoie de un timp mai lung, însă primele reacţii sunt pozitive. Lor le-a plăcut ironia şi umorul din carte şi nu-i deranjează elementele nostalgice care, de fapt, sunt nişte nuanţe normale, când priveşti în urmă,  spre copilărie şi adolescenţă. În ce priveşte “fratele mai mare” cred că în zona intelectuală nu funcţionează. Acesta este un concept politic, iar lumea intelectuală este foarte relaxată şi acest complex există mai degrabă în mintea noastră decât în a lor. Intelectualii ruşi sunt nişte oameni foarte normali, dispuşi să dialogheze şi chiar mult mai curioşi decât credem noi. Eu personal m-am simţit excelent în mijlocul lor şi am legat o mulţime de prietenii şi relaţii. Sper să le fructific în timp. De exemplu, pregatesc acum o antologie de literatură română care va apărea la Moscova anul viitor sper.

Moscova şi Bucureşti sunt două capitale opuse şi, totodată, cruciale pentru Republica Moldova. Nu e derutant pentru tine acest lucru? Să trăieşti la Bucuresti, să activezi la o editură prestigioasă, să fii citit acolo şi să priveşti spre Moscova?
Moscova şi Bucureşti sunt oraşe din lumi diferite. După Moscova Bucureştiul pare mic, liniştit şi drăgălaş. Moscova este oraşul unui fost mare imperiu şi a unei ţări pline de resurse naturale. Asta se simte peste tot în Moscova. Se vede că toată bogăţia Rusiei se adună acolo. E un oraş cu multe paradoxuri şi care te şochează deseori. Republica Moldova este dependentă într-un fel sau altul de cele două ţări şi nu poate să nu ţină cont de ce se întâmplă la Moscova sau la Bucureşti, căci acest lucru e dictat de poziţia geografică, economică şi culturală a Basarabiei.

Cu ce te mai ocupi?
Lucrez la editura Polirom în claitate de consilier editorial şi scriu în „România Liberă”,  „Hot News”, „Suplimentul de cultură”, „Esquire”, „Noua literatură”. Acum lucrez la câteva proiecte personale care sper să apara la anul. E vorba de câteva cărţi la care lucrez. Sper ca anul viitor să ies cu ceva nou şi intrigant.  Dar veţi afla despre ce e vorba la momentul potrivit.

Îţi mulţumim că ai acceptat invitaţia noastră şi îţi dorim mult succes.

Amintiri din URSS

Interviu Claudiu Groza cu Vasile Ernu/ Ziarul Clujeanului nr.9, joi 8 iunie

Cele mai citite capitole din carte, la care am primit cele mai multe semnale, sunt «Sex în URSS» şi «Ce bea cetăţeanul sovietic?». Motoul secţiunii despre băutură este foarte clar: «Orice arde, se poate bea»

– “Născut în URSS” e prima ta carte. Va fi şi ultima?

– Sper că nu. M-a surprins că pot scrie mai repede decît mă aşteptam. Evident că mai am mult de lucru. Oricum, voi încerca o a doua carte, care acum se află în stadiu de proiect, legată de spaţiul romanesc.

– Vasile Ernu, ideea scrierii volumului “Născut în URSS” a fost a ta, sau ai fost “provocat” de cineva?

– Ideea mi-a aparţinut. A fost, iniţial, un proiect mai amplu, vroiam să lucrez cu mai mulţi oameni născuţi în Uniunea Sovietică, dar n-a ieşit, aşa că m-am hotărît să scriu cartea singur. A durat două luni documentarea şi trei luni scrierea propriu-zisă.

– E o abordare personală, sau un fel de “studiu ştiinţific”?

– Inişial am dorit să fac un soi de “dicţionar” al spa]iului cotidian sovietic. După aceea mi-am dat seama că nu voi putea să scriu aşa ceva, şi am combinat trei categorii de texte. O parte sunt mai apropiate de proză, în care-mi evoc anumite amintiri şi experienţe directe, altele seamănă cu nişte eseuri, dar foarte lejere şi ironice, iar celelalte sunt texte-documentar. Toate sunt foarte apropiate ca stil şi în toate folosesc ironia – “tehnica” mea preferată.

– Ironia e evidentă în cartea ta. Pe de altă parte, se simte acolo şi un pic de emoţie. De unde vine emoţia?

– Cartea nu este nostalgică, dar are un element de nostalgie, care ţine de autenticitatea scriiturii cînd se raportează la trecut. Este vorba de viaţa noastră trăită pînă la o anumită vîrstă. Eu vreau să pun accentul pe faptul că trecutul nostru, indiferent de sistemul în care trăim, este un trecut pe care trebuie să-l înţelegem, să ni-l asumăm şi să-l revalorificăm. Cartea mea este şi o replică adusă spaţiului romanesc, unde trecutul este în general negat. Cartea mea este un model despre cum trebuie să ne raportăm la trecut.

– Cu siguranţă, cei care fac parte din generaţia ta, indifferent din ce ţară estică provin, se vor regăsi în carte. Cum crezi că o să reacţioneze cei foarte tineri? Vor citi volumul doar ca pe o colecţie de “poante”?

– Am scris cartea privind în trecut şi chestionînd prezentul. Eu cred că şi generaţia tînără, şi cea vîrstnică trebuie să înţeleagă ceva: între lumea veche şi lumea nouă nu există nici o diferenţă esenţială. Noi, astăzi, facem aceleaşi compromisuri pe care le-am făcut şi în alt sistem. Trebuie să fim atenţi, să fim critici şi să nu intrăm în maşinăria sistemului. Cred că generaţia tînără poate să înţeleagă acest lucru privind înapoi şi dîndu-şi seama că riscă să facă aceleaşi greşeli pe care le-au făcut părinţii şi bunicii.

——-
“Născut în URSS” acoperă practic toate zonele vieţii de zi cu zi din timpul comunismului.
De la viaţa “la comun” la activităţile şi taberele pioniereşti, de la rock la politică sau de la băutură la bancuri, totul este “radiografiat” cu umor ăi naturaleţe de Vasile Ernu. |ntr-un fel, autorul seamănă cu un bunic povestindu-ţi nepoţilor tinereţea năbădăioasă. Pentru cine a trăit epoca evocată în carte, “povestea” lui Ernu e o oglindă. Pentru ceilalţi, poate fi divertisment. Inspirat din realitate.

Odată cu lansarea cărţii, Vasile Ernu a pregătit şi un site special, www.nascutinurss.ro, unde, pe lîngă amănunte despre volum, cronici şi alte texte, pot fi găsite imagini, afişe şi diferite obiecte din fostul URSS ori fotografii cu Lenin

Vasile Ernu este cetăţean al fostului URSS. Asta chiar dacă, de ani buni, s-a mutat în Romania, la Iaşi, la Cluj şi la Bucure[ti. El îşi asumă cu o nostalgie ironică anii trăiţi în Uniunea Sovietică, în
volumul “Născut în URSS”, apărut recent la Editura Polirom şi care va fi lansat mîine, de la ora
17.30, la Cluj, la Meeting Point-ul TIFF de la Muzeul Na]ional de Artă.

Despre erezii politice, noii politruci, vampiri, droguri, credite, hoţi, disidenţi şi partizani

Interviu aparut mai intii in rusa, cu ocazia plecarii la festivalul de la Moscova (povestesc zilele care urmeaza).  Dupa citeva zile a aparut si in romana in doua ture pe HotNews / Think Outside The Box: partea 1 si partea 2.  Iata interviul.

Dragă Vasile Ernu, ai venit în “noua ta Patrie” cum scrii în ultima carte (“Ultimii eretici ai Imperiului”, ed.Polirom, 2009), în 1990, din “necuprinsa ţara mea natală” cum spui în “Născut în URSS”. Care este Patria ta, cum te simţi ca fost cetăţean sovietic în pielea unui cetăţean român?

În viaţă sînt multe lucruri pe care nu le putem alege.  Ele ne sînt date. Ţara în care ne naştem, limba pe care o vorbim, părinţii, etc.; sînt lucruri pe care nu avem cum să ni le alegem. Să zic că-mi pare rău că m-am născut în URSS?… nu. Sînt chiar mulţumit de experienţa avută în această ţară. Mă întreb uneori ca un copil: unde mi-ar fi plăcut să trăiesc dacă aveam de ales? Sînt cîteva locuri pe care le ador, dar sînt mai degrabă locuri livreşti. În realitate, şi ele sînt probabil, nişte locuri-momente banale. Puţine locuri-ţări fac concurenţă proiectului URSS. Privit acum cu puţină detaşare şi înţelegere, cred că este unul din cele mai fascinante locuri. Acolo s-a acumulat atîta experienţă, atîta tragedie şi fericire, încît uneori ţi-e milă de oameni. Imperiile fascinează, oricît de violente ar fi. Iar mie mi se par mult mai interesante fenomenele tragice. Îmi place şi comedia, umorul şi ironia, sînt un om din sud, cu un umor klesmer (ruso-evreo-valah) şi îl folosesc din plin, însă nimic nu e mai complex decît tragedia. Tragedia şi sărăcia sînt fenomene mai interesante, mai ales pentru scriitori, decît fericirea şi bogăţia. E adevărat că deseori ne cam plictiseam să construim comunismul, însă pe mine şi construcţia capitalismului mă plictiseşte. Fericirea spre care tindem toţi nu are legătură atît de mult cu bunăstarea, bogăţia sau ideologia. E o poveste complicată şi scriu puţin despre ea în carte.

Ce spui pare puţin cam masochist. Vrei să suferi ca să ai ce scrie?

Nu. Ceea ce vreau să spun e că trebuie să fim cu mintea mai destupată şi să scăpăm de clişee. Suferinţa, nefericirea, nu dispar niciodată, ci doar se transformă, capătă alte forme. Societatea în care trăim ştie foarte bine să ascundă această suferinţă, s-o împacheteze frumos. Pe mine mă irită povstea actuală cu eficienţa de care se tot vorbeste în noul regim: eu nu vrea să fiu eficient, nu vreau să am vilă, nu vreau să am cea mai scumpă maşină, cel mai scump catafalc ci vreua să am timp, să meditez la sensurile ascunse ale vieţii. Între mine şi noua putere dominată există o neînţelegere profundă: în timp ce ea construieşte capitalismul glorios şi luptă pentru valorile monetare, Ernu îşi permite luxul de a pune întrebări, şi încă unele foarte incomode.

Prin urmare, sînt mulţumit că am trăit în URSS şi am văzut “Gloria şi decăderea acestui Imperiu”. Cunosc marile tragedii de la prima mînă. Ştiu despre tragediile care au avut loc acolo şi încerc să le înţeleg şi să le chestionez. Prima mea carte povesteşte în mare viaţa cotidiană din Patria mea. Însă într-o zi, Patria mea a dispărut, iar orice moarte are şi ceva tragic, chiar şi cînd moare un duşman. Am ajuns la studii în România într-un context postcomunist. Veneam dintr-o familie în care se vorbea româneşte. Erau anii marilor deşteptări naţionale din zonă.

Cum ai găsit România anilor `90?

Foarte bolnavă, isterică, lipsită de capacitatea de a dialoga. Toată lumea urla şi nimeni nu asculta. Eu trecusem deja prin perestroika, fenomen care ne-a lecuit de isterie. Iniţial mi-a fost foarte greu, fiindcă eu creadeam că “România din capul meu”, învăţată din cărţi, foarte romantică, e tot una cu “România profundă”. Şi am avut o mică revelaţie: nu e suficient să ştii limba, cultura, istoria şi toate cele necesare despre o ţară ca să o pricepi. Ca să o simţi “biologic” trebuie să trăieşti cu ea, trebuie să ai o experienţă cotidiană zi de zi. Patria e ca şi o limbă, se învaţă zi de zi mai ales în copilărie. Aşa că, pentru mine România este o Patrie ca o limbă învăţată la maturitate. Dar o învăţ zi de zi şi poate e mai bine să-i fiu cetăţean, decît “patriot”. În România, ca şi în Basarabia sînt prea mulţi patrioţi şi prea puţini cetăţeni.

Ai venit în România şi te-ai perindat prin Iaşi, Timişoara, Cluj, Bucureşti, după ce făcuseşi un periplu prin oraşele Odessa şi Chişinău? Cum a fost acest traseu, care e locul preferat?

Da, am schimbat cîteva oraşe. Fiecare oraş e o nouă viaţă. E foarte interesant să schimbi oraşele. Mereu i-am invidiat pe amicii mei evrei pentru uşurinţa cu care schimbau locul. Dar e bine să o poţi face din propria dorinţă, nu din cauza unor presiuni externe violente. Însă mare atenţie: să nu confundăm schimbarea de care vorbesc eu cu mecanismul instaurat în ultimii 20 de ani de schimbare de oraş-job. A schimba oraşul nu înseamnă a schimba jobul şi biroul. Toate oraşele-birou sînt la fel. Asta e o formă de mimare a schimbarii şi de fapt, oamenii nu schimbă nimic. Schimbă poate o fişă în cartea de muncă. La fel e şi cu nebunia turismului. A dispărut spiritul explorator care a fost înlocuit cu spiritul turistului. Turismul e ca faimoasele  conserve sovietice  “Micul dejun al turistului”, adică, toate-s la fel şi fără nici un gust. Mergem să vedem ceea ce deja ştim, după trasee prestabilite. Urăsc aceste ritualuri….

În România e foarte interesant fiindcă se simt foarte bine faliile unor culturi şi influenţe diferite. Iaşul molcom-meditativ, cu aerul său moldo-slav. Clujul, cel mai conservator oraş al României, cu români veniţi foarte tîrziu în oraş, care se luptă să-şi aproprieze spaţiul şi istoria oraşului şi cu o comunitate încă importantă de maghiari, vechi citadini. Foarte interesant cum se simte asta, la fiecare pas. Trebuie doar să ai ochi să vezi şi urechi să asculţi. Bucureştiul… Am descoperit un Bucureşti pe care-l iubesc exact pentru ceea ce este el urît. Este cea mai orientală capitală europeană. Această combinaţie îl face irezistibil…. Nu trebuie să ne temem de Orient, şi nu trebuie să idealizăm prea mult elementul occidental. Fiecare are avantajele şi dezavantajele sale. Batălia între Orient şi Occident, conflictul celor două mari culturi nu ţine de religie, cultură în sensul ei larg sau concurenţă pentru valori monetare, ci este o bătălie între două modalităţi total diferite de a gestiona timpul. În Bucureşti se simte perfect acest lucru. E o poveste foarte lungă la care lucrez acum…. Mie îmi place Estul Europei tocmai pentru că ştie să lucreze cu aceste două forme de gesionare a timpului, cel de tip oriental şi cel de tip occidental. E fascinantă povestea asta cu timpul… Chişinaul de exemplu e un spaţiu extraordinar tocmai pentru acumularea experienţei “periferiei de Imperiu”.  Din pacăte, acum e un proces de distrugere a acestei comori. Asta se întîmplă şi în Caucaz, şi în fostele republici asiatice. E o temă care mă preocupă.

Prima ta carte, “Născut în URSS ”s-a bucurat de foarte multă atenţie, comentarii peste comentarii, premii şi traduceri. Am înţeles că e la a 3-a ediţie, deci a fost un debut de succes. Crezi că “Ultimii eretici ai Imperiului” va avea acelaşi succes?

Succesul e o chestiune relativă. Vine şi pleacă înainte de a-ţi da seama că s-a întîmplat. Ideal e bine să nu te prinzi de asta, să-l tratezi ca şi cum el nu ar exista. În definitiv, scriitorii se bat pe cîteva mii de cititori. Am suficientă autoironie ca să mă protejez de aerele vedetismului. Fireşte că e plăcut să vezi că volumul este comentat şi se citeşte din moment ce se scoate cîte un tiraj pe an şi se traduce în mai multe limbi. Reuşita unui volum ţine de foarte multe necunoscute. Cînd scriam prima carte, nici măcar apropiaţii nu mă luau în serios. Renunţi la job şi stai să scrii e o chestie “neserioasă”, mai ales dacă nu mai ai 20 de ani, ci 35.

Eu am lucrat cîţiva ani buni în industria cărţii şi de felul meu fac analize riguroase fenomenelor culturale. Îmi place să analizez, să construiesc teorii şi să dau explicaţii mai generale. Mă miră foarte mult credinţa aproape oarbă în tehnologiile de PR&marketing&management. Tot mai multă lume este convinsă că banii şi tehnologiile de comunicare şi vînzare rezolvă tot. Eu zic că în domeniul cultural ele rezolvă atît de puţin, încît se poate renunţa la ele în forma lor actuală. Din punctul meu de vedere, aceste tehnologii sînt total neinteresante şi vetuste. Le dedic două capitole în noua mea carte. Mai ales că arta şi cultura sînt în esenţa lor produse anti-piaţă, sau hai să zicem ca şi Groys, ele sînt în avangarda economiei. De aceea, cultura nu prea functionează după mecanismele pieţei aşa cum scrie în manualele lui Kotler.

Că ai adus vorba de PR, tu faci în cîteva capitole o critică dură la adresa industriei de PR&marketing&management. Afirmi că ei sînt noii politruci, noii propagandişti. Nu te temi că o să-i superi?

Corect. Da, această clasă socială reprezintă echivalentul politrukului din vechiul regim. Sînt oameni care nu produc nimic în sensul clasic de “tehne” şi  “poesis ”, lucruri şi idei. Aceşti oameni produc conexiuni, pe cînd eu pledez pentru deconectare. Reprezentanţii acestei industrii şi partizanii mei sînt clase antagoniste, dacă-mi permiţi sintagma. Însă să fiu înţeles corect: eu nu spun că o societate nu are nevoie de oameni care organizează şi ştiu să comunice. Nu. De cînd e lumea şi pămîntul societatea a avut nevoie de ei. Moise, de exemplu, a fost un bun organizator, manager cum am spune azi. Însă era o catastrofă la comunicare, de aceea l-a folosit în comunicarea cu Faraon pe fratele său Aaron care era un vorbitor excelent.

Eu atrag atenţia asupra două lucruri importante. Mai întîi încerc să arăt că tehnologia PR-ului, care avea ca scop iniţial crearea unor tehnici de manipulare, de creare a unei opinii publice favorabile comanditarului care să nu fie un produs al societăţii ci a unor “ingineri invizibili ”, devine treptat, treptat model social. Adică ceea ce trăim, modelul social impus e o inginerie socială de laborator. PR-iştii şi managerii, politrucii de azi devin eroii societăţii. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Şi PR-ştii şi conspiraţioniştii cred că lumea poate fi manipulată de cîţiva designeri sociali.

Al doilea lucru e legat de ideea de muncă şi producţie. Ei produc conexiuni şi iluzii. E un soi de mimare a muncii, ei nu produc ceea ce spun că produc. Eu cred cu convingere că 70% din toată această industrie e o mare păcăleală şi de fapt e o banală escrocherie. E o clasă care trăieşte pe sume frumoase de bani fiind de fapt nişte paraziţi sociali. Însă sistemul are nevoie de aceşti paraziţi fiindcă ei sînt cea mai puternică armată a actualului regim. Ei îi cunosc acea limbă de lemn pe care o predică. Ei au exact aceaşi funcţie socială ca şi vechii politruci şi nomenclaturişti din regimul comunist.

Ai început să fii tradus, deci ai pentru ce să te bucuri.

Of… traducerile sînt o nouă “fata Morgana” a literaturii române. Să fim traduşi şi să luăm Nobelul sînt marile obsesii ale literaturii române, care, după mine, sînt în esenţa lor nişte ţinte false. Cu Nobelul am “rezolvat parţial” prin “românca” Herta Muller. Iată pe scurt părerea mea.   Traducerea este un aspect interesant şi important, însă secundar în cîmpul literaturii. Traducerea cărţii/cărţilor unui scriitor şi punerea lui pe piaţa externă este în primul rînd o problemă de marketing ceea ce presupune un lanţ întreg de mecanisme: subiect vandabil imediat, PR agresiv sau subversiv, poziţionare personală, relaţii cu persoane influente, fonduri de traducere, grupuri de interese economice şi culturale etc. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: valoare estetică a unei cărţi nu primează în acest joc, ceea ce nu înseamnă că nu contează. Nu e nimic rău aici, fiindcă acestea sînt regulile globale ale jocului actual. Acest joc trebuie făcut, trebuie traduse şi vîndute cît mai multe titluri româneşti în afară. Noi sîntem însă maeştrii în a alerga pe piste greşite. Să fim atenţi să nu cădem într-o capcană crezînd că traducrea şi editarea scriitorilor noştri în străinătate ne creşte cumva valoarea literară sau rezolvă starea precară în care se află literatura şi piaţa literară de la noi. Fals. Valoarea literară şi situaţia literaturii române nu au nici o legătură cu traducerea ei. Traducrea poate cel mult farda problemele noastre. Editarea în străinătate a scriitorilor noştri  e importantă, dar trebuie să rămînă secundară pentru noi. ICR-ul însă face o treabă bună în acest sens, are proiecte bune pe traducere. Face ceea ce trebuie să facă. Însă problema literaturii române şi a pieţei noastre literare se află în altă parte.

Pe mine mă interesează foarte mult cititorul român, fiindcă scriu româneşte. Mă interesează şi spaţiul din R.Molodva fiindcă şi ei sînt cititori, în marea parte, de literatură română, se framîntă cu aceleaşi probleme, facem parte din acelaşi spaţiu cultural. A propos, e o piaţă foarte importantă, total neglijată de noi. Şi mă mai interesază spaţiul rus. Fac parte cumva din el, ţin legatura cu el, încerc să scriu şi să activez şi acolo. Vreau să fiu un scriitor care activează pe cele 3 pieţe culturale. Celelalte zone sînt secundare şi cu importanţă mai degrabă simbolică pentru mine. Ca să devii un scriitor important pe pieţele occidentale e nevoie de mult mai mult decît să scrii bine, dar asta e o poveste lungă. Un erou de-al meu are o întreagă teorie pe tema asta şi zice: pentru a avea o literatură mare, cu impact semnificativ, trebuie mai întîi să ai o armată puternică. Armele de azi sînt însă mult mai complicate şi mai sofisticate.

 Deci acesta e crezul tău: scrii pentru oamenii din zona din care vii şi pe temele cu care ei se confruntă. E corect ce spun?

 Ca să-l parafrazez pe Dario Fo, aş sintetiza convingerile mele artistice şi politice cam aşa… Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună. Unde există minciună, apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde  e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare, din păcat, e şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore cum se predică pe la noi. Arta crează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.  

Unii afirmă că în cărţile tale, manifeşti o nostalgie faţă de URSS, faţă de comunism. Cum o explici?

De povestea asta m-am săturat. Dar ştiu că unii critici, precum D.C.Mihăilescu, mă dau de exemplu ori de cite ori au ocazia de “scriitor nostalgic”. Simona Sora, o fată foarte isteaţă la care ţin, în recenzia primei cărţi vorbeşte de un risc pe care abordarea mea l-ar implica, că e o “carte periculoasă”, că nostalgia este periculoasă etc. Iniţial, fiind încă un baiat timid, fără experienţă în domeniu, încercam să mă apăr. Nu voiam să fiu “bau-baul” şi să distrug visele criticului din “minunata lume nouă”. Acum sînt mult mai relaxat cu această poveste. Da, sînt al naibii de nostalgic, dar nu vă temeţi, nu sug sînge de clone şi minţi clonate capitaliste… sau, mă rog, nu foarte des… Cine decide ce e bine şi ce e rău? De ce se pune inderdicţie la nostalgie? Chiar ne-am tîmpit cu toţii?

Ideologia dominantă actuală interzice astfel de sentimente. Ei urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis un tip de sentimente umane, capitaliştii, altele. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material. “Madleine-a” mea este un amărît de closet sovietic …şi care e problema?

Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de memorie, de sens şi nu de ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. Nu accept ca politrucii actuali să-mi rescrie memoria şi să-mi pună interdicţie la nostalgie. Jos labele de pe visul meu! Nu e de vînzare… uh.. gata ca m-am înfierbîntat şi se trezeşte vampirul din mine…nu-mi tremură buza de sus?

Dacă tot ai amintit de vampiri, în “Ultimii eretici ai Imperiului” vii cu o teorie interesantă despre vampiri, spui că noi am fi o specie de vampiri şi că există o bătălie între “vampiri” şi “ceilalţi”, că “Dracula ” ar fi una din cele mai bune cărţi despre zona nostră geografică…

Nu mai vorbi că-mi faci poftă… Eu mă joc cu o altă formă de cartografiere culturală şi alte tipologii decît cele utlizate acum. E foarte interest cum un tip ca Stoker care nu a călcat niciodată pe aici descrie lumea de aici stînd şi citind enciclopedii şi cărţi englezeşti. E una din cele mai exacte descrieri a ceea ce e aici, fiindcă el lucreză cu nişte topologii britanice şi nu e influenţat de experienţa directă, nu are emoţii. Ador această abordare british. Pentru mine, romanul “Dracula” este una din cele mai bune cărţi despre anumite tipuri de cultură şi conflictele acestora. E una din cele mai bune carţi despre relaţia noastă cu Europa occidentală. Ce e foarte interesant în această poveste?

Discutam cu Saşa Ivanov, editorul meu pe această temă. El are o întreagă teorie. Mai întii aflăm că noi, cei de aici, de la periferia “civilizaţiei”, aflaţi la margine de imperii, sîntem pentru “ei” un soi de “Nosferatu”, adică “Ne-Morţi”. Sîntem nişte fiinţe prinse între două lumi, “nici una, nici alta” cum spune un bun amic şi erou în cartea mea. Al doilea lucru important este legat de modul în care este prezentată drama occidentală de necunoaştere a sinelui. Aici are loc un soi de “conflict al civilizaţiilor” între centru şi periferie, conştiinţa victoriană clasică şi periferia “necivilizată”, numită simbolic Transilvania. Conflictul întîlnirii cu acei “străini”, “alţii”, duce la o cunoaştere de sine, veşnica obsesie europeană, dar şi la apariţia unei mari fobii, aceea de pierdere a identităţii. Teama de “vampir”, de “Dracula”, nu e o teamă de “celălalt” diferit faţă de “noi”, ci o teamă că vampirul te va muşca, acest act ducînd la pierderea identităţii tale. Vei deveni şi tu altceva, vei deveni un vampir şi vei trăi prins între două lumi. Şi aici apare o luptă între vampiri şi oamenii “normali”, între “imperiu” şi “periferie”. Ei vor să ne lecuiască sau să ne omoare, noi vrem să le sugem sîngele. “Civilizaţii” dezvoltă o întreagă tehnologie şi instituţii de verificare a vampirilor, de “lecuire” şi de omorîre, instituţii care funcţionează şi azi. Problema pe care o ridic eu este următoarea: acceptăm să ne pierdem identitatea, să fim “lecuiţi”, să fim vînaţi şi omorîţi, sau le sugem sîngele? Parcă aş merge pe ultima variantă… Ar trebui poate să scriu despre “O zi din viaţa ultimului Vampir” cum au vrut să-mi scoată dinţii în vamă, cum mi-au dat cu usturoi şi cu tămîie în aeroport, cum m-au pus să vadă daca mă reflect în oglindă la ambasadă… Dar Vampir Vampirovici are şi el tehnicile lui de trucaj şi o face pe omul “civilizat” pînă ajunge la prima jugulară… haha

Frumoasă  pledoarie pentru nostalgie şi vampiri. Uite, Costi Rogozanu afirma că “Născut în URSS”, prima ta carte, “pare acum doar o jucărioară”, faţă de “Ultimii eretici ai Imperiului” şi că “aici îţi asumi riscuri” şi vrei “să zgudui ideile primite de-a gata”. Cartea ta se vrea un manifest al unei noi generaţii?

Au trecut vremurile manifestelor, profeţiilor,  revoluţiilor şi a “nebunilor”. Mi-ar fi plăcut să scriu un Manifest sau o carte care să zguduie puţin ideile “betonate” şi adevărurile primite de-a gata. Acum, din păcate (sau din fericire), trăim vremuri în care marile probleme, marile teme nu mai pot fi atacate direct şi frontal fiindcă tipul de relaţii a societăţii în care trăim are o capacitate incredibilă de a deturna sensul şi a transforma critica în propriul său interes sau într-o banală marfă. Eu nu sînt destul de “nebun” pentru a radicaliza suficient de mult discursul, iar societatea românească, aşa cum o cunosc eu, nu acceptă ereticii şi personajele incomode. Ea le exilează, face “reject”…Pînă şi oamenii foarte deştepţi sau foarte tineri care ar trebui să fie mai deschişi la idei noi şi “riscante” reacţionează după tiparul: “Ernu, eşti băiat deştept, spui lucruri interesante, însă pîna aici….” Şi ţi se trasează zona pînă unde ţi se acceptă să mergi. E ca omul care nu ştie să înnoate: tu încerci să-l bagi în apă şi cînd îi ajunge apa la genunchi urla “pîna aici”. Există foarte multă teamă, foarte puţină tradiţie a reflecţiei şi dezbaterilor, multa ignoranţă, frustrare etc. Curajul gîndirii libere nu e punctul nostru tare. Cultura română se află în perioada adolescentină în care e mulţumită să vehiculeze doar clişee. De aceea e foarte greu să produci o anumită dezbatere în societatea românească fiindcă ea este fie impasibilă şi te exclude prin ignoranţă, fie te exclude prin formule de tipul “hai sictir”. Societatea şi mediul intelectual românesc sînt sensibile numai cînd se folosesc nume concrete, dar atunci se cade foarte repede într-o dicuţie de mahala. Bătăliile personalizate fac carieră aici. Însa în cartea mea, eroii principali sînt ideile.

Acum cred că vin nişte vremuri ceva mai interesante decît debandada din ultimii 20 de ani. În societatea în care trăim se configurează alte nevoi, teme, grupuri. Un rol tot mai semnificativ îl vor avea grupurile marginale, cei care sînt departe de centrele de putere. Eu le zic partizani.

Ce înţelegi tu prin partizani şi care este lupta lor? Cine sînt, cu cine luptă şi pentru ce?

Eu pornesc de la cîteva teze foarte simple. Comunismul şi capitalismul nu sînt perioade istorice lipsite de legătură sau excepţionale. Pentru mine, ele sînt un tot: ambele sînt forme politice care lucrează cu diverse mecanisme de represiune. Sînt ca un vas communicant. Toţi urîm comunismul însă nu văd de ce aş fi îndrăgostit de capitalism: unul foloseşte represiunea politică, altul pe cea economică şi te toacă mărunt de nu mai ştii pe ce lume trăieşti. Nu văd de ce ar trebui să separ comunismul şi sa-l transform într-un “rău fundamental”? Eu cred că toate crimele, indiferent de regim, au aceeaşi semnificaţie. Ce ne facem cu crimele capitalismului din secolele XVIII-XIX? De ce nu analizăm ce s-a întîmplat în faza capitalismului incipient? Nu a fost cu nimic mai breaz decît comunismul. Sînt zone geografice în care au disparut nu specii de bizoni, ci populaţii întregi. Deci s-ar putea că aceste forme de violenţa să fie un fenomen ceva mai complex ce ţine de formele de modernizare. Eu mă întreb şi pun întrebări. Eu vreau să înţeleg. Chiar nu vedem nici o legătură între stalinism şi colonialism? Lucrurile se leagă foarte bine. Ambele regimuri sînt la fel de criminale doar că ghinionul e că comunismul a avut loc mai recent, memoria fiind deci mai proaspătă şi în ţări mai puţin sofisticate precum Rusia şi România. Încercarea de a da un caracter “teologico-politic” şi a vorbi de comunism ca de un “rău metafizic” are ca scop nu cunoaşterea acelei perioade, ci altceva. Rolul acestui truc constă în legitimarea ideologiei dominante actuale şi instituirea ei ca unic adevăr. Ni se sugerează “benevol forţat” că e singura formă de organizare adevarată, fără alternativă, care trebuie să fie model pentru toate popoarele lumii….  Dacă critici actuala ideologie dominantă vin politrucii şi zic…: “a, ăstă-i nebun, vrea stalinism”. E un truc ieftin. Drepturile pe care le avem azi nu ne-au fost oferite de Putere ci au fost cîştigate cu multă trudă, multă luptă, mult curaj şi mult sînge. Ele pot fi foarte uşor pierdute.

Revenind la întrebare: cum e cu partizanii azi, sînteţi retraşi în munţi?

Da, în munţii şi codrii spaţiului virtual, tremurăm cu tastatura în mînă. Glumesc. Ei bine, acum vin partizanii, vampirii şi alte “vietăţi”. Cu adevărat totalitară e doar politica, cultura care decretează că nu mai are alternativă. Ni se spune o mantră pe care trebuie să o repetăm continuu: proprietate privată, care nu-i aşa, e sfîntă, piaţă liberă care, fireşte, cum ne spun noii politruci, este egal cu democraţia…amin… Aşadar, noi trebuie ca în acest context de monopol total să ne punem problema cum să rezistăm şi cum să luptăm, care sînt formele de luptă şi apărare civilă. Adica, cum îmi apăr libertatea? Şi aici vin partizanii mei… grupurile marginale. Pornind de la bătrînul Schmitt, cu care dealtfel nu sînt pe aceeaşi lungime de undă neapărat, spun că prima condiţie necesară a “stării de partizan” nu este să fii conectat la sistem, ci deconectat. Acum, toată lumea vrea să fie cît mai conectată la regim prin joburi bune, funcţii, credite etc. Eu susţin că a venit vremea deconectării. Trebuie să fim cît mai departe de centrele şi formele dominante de puterea politică, financiară, socială şi culturală. Partizanii nu au grade, uniforme, epoleţi. Ei nu se subordonează superiorilor. Puterea nu-i poate controla fiindcă nu are conexiuni directe cu ei, nu-i cunoaşte, ei însă se recunosc între ei şi ştiu cine este “duşmanul”. Cu ”trupele regulate” ale duşmanului, ei duc lupte “iregulate”.  

Aceşti marginali au o funcţie foarte importantă într-o societate dominată de un anumit tip de cultură şi politică. Ei sînt ca proorocii: singurii care mai înţeleg şi disting istoria, “spriritul vremii”. Şi sînt singurii care mai păstrează sensul ideii de libertate care a fost deturnat şi resemnificat. Oamenii de azi cred că a-ţi lua un credit înseamnă libertate.

Şi cine sînt cu adevărat duşmanii care ne dau bătăi de cap?

Eu zic că trebuie să avem curaj să luptăm împotriva tuturor formelor de represiune, mai ales cele prezente, nu doar împotriva celor care nu mai există. Nu leninii şi stalinii prezintă un pericol real pentru noi, căci ei s-au privatizat demult. E foarte interesant că marea bătălie care se anunţă nu e împotriva “stalinilor comunişti” şi nici măcar împotriva “stalinilor capitalişti”, cei privatizaţi care deţin averi şi puteri fabuloase. În ultima perioadă a avut loc o mutaţie masivă care odată cu criza economică a devenit foarte vizibilă. A apărut un nou mutant pe filiera celor două grupări, un soi de amestec perfect între stat şi privat. A apărut o elită birocratică mondială foarte puternică care face parte şi din stat şi din privat şi pe care nu avem mecanisme să o controlăm, nu avem arme cu care să luptam şi de care să ne apărăm. Marea luptă politică din următoarea perioadă o vom duce cu această elită birocratică, cum ar zice un bun amic, cu acest colosal CAP de SRL-uri. Şi noi trebuie să răspundem la nişte întrebări: cum vom rezista în faţa ei, cum o vom controla, cum vom lupta împotriva ei, cum ne vom proteja libertatea în faţa ei? Asta va fi cea mai mare provocare politică a următorilor 50 de ani. În acest moment, noi nu sîntem pregătiţi să luptăm. Mergem ca vitele la tăiere. Vezi ce se întîmplă: sistemul financiar a colapsat şi noi, în loc să reacţionam, să cerem o schimbare radicală a sistemului, să venim cu proiecte, noi, nu, noi nu vrem decît să se repare bancomatul…

Aşa, acum ajungem la una din problemele incitante ridicate în cartea ta. Am văzut că mulţi comentează această temă a ta legată de creditele bancare. Trăim vremuri în care creditul a devenit o parte a vieţii. Tu ce i-ai spune unui tînăr care vrea sa-şi ia o casă, o maşină? Îi zici: “frate nu-ţi lua credit că îţi pierzi libertatea?” El o să te injure şi o să spună că e mai liber cu credit decît fără credit….

Eu nu dau sfaturi, eu nu scot soluţii magice. Cartea mea nu e un reţetar. Eu incerc să arăt cititorului riscurile la care se supune, modul în care îşi poate pierde libertatea, care sînt noile forme de represiune şi că de multe ori, pericolele vin din cu totul altă parte decat ne aşteptăm. Eu vreau ca cititorul meu să-şi pună întrebări. Că-şi ia sau nu credit, asta nu mă priveşte. Eu sînt un scriitor care ştie bine care este rostul literaturii. Eu nu vin să dau nici sfaturi, nici soluţii. Eu vin să pun nişte întrebări esenţiale pe care omul trebuie să şi le pună măcar o dată în viaţă. Viaţa e foarte scurtă şi e păcat să murim proşti.  

Noi avem impresia că acest credit e o poveste nouă, ce ţine de modernitate şi economia capitalistă. Fals. E o poveste pe care o găsiţi şi în primele cărţi ale Bibliei, dar şi în Grecia antică. Despre ea a scris şi una din cele mai lucide minţi ale omenirii, Aristotel. Biserica şi-a bătut mult capul cu această problemă. Eu sînt un laic, însă sînt foarte curios să văd cum e tratat acest subiect de zona religioasă. E şi un spaţiu mai sensibil si de acea am construit o poveste cu un călugăr care tratează acest subiect.

Modul în care pun eu problema loveşte atît în esenţa structurilor financiare, în clasa ideologică dominantă care predică noul canon economic, cît şi în poziţia bisericii creştine indiferent de confesiune. Problema cu creditele este foarte interesantă şi ştii de ce? Creditul este o bogăţie inversată, pe minus, astfel că dacă un bogat “intră cu greu în împărăţia cerului”, atunci un tip care are credit nu are nici o şansă. Bogatul, cu greu, dar poate renunţa la bogăţia sa, cel cu credite nu, fiindca are o bogaţie pe minus, care nu-i aparţine… Iar salvarea este eminamente un act politic, deci creditul are bătaie foarte lungă. Stalin sau Ceauşescu nici în visele lor cele mai bune nu şi-u imaginat un mecanism de control atît de perfect.

Practic, sistemul finaciar modern bazat pe credit ne aruncă înapoi în istorie. E o nouă formă de sclavagism. Dar e mult mai soft, cu lanţuri de aur. E ceea ce eu numesc “Glamour GULAG”. Trebuie să ne imaginăm că următoarea generaţie de oameni se vor naşte cu datorii, adică total dependenţi şi legaţi de sistem. Ei nu vor avea dreptul să aleagă, căci pentru ei au ales deja părinţii, iar pentru părinţi au ales deja alţii, ei doar au semnat. Cînd ai un credit, şi cu cît e mai mare cu atît aceasta increngătură e mai vizibilă, nu mai judeci la fel, nu mai acţionezi la fel. Orice decizie banală va trece prin prisma valorii creditului. În momentul în care ai un credit fiecare frază rostită, fiecare cuvînt scris, ficare gest va fi măsurat şi analizat de 10 ori înainte de a-l face. A propos, aş putea “apăsa puţin pe acceleraţie”. Creditul are o legătură directă pînă şi cu sexul. E o formă perversă de castrare în toate sensurile.

E sumbru ce spui. Şi ce facem? Renunţăm la credite, luptăm cu băncile? Crezi că o carte ca a ta poate schimba ceva?

Nu, cărţile nu schimbă lumea. Şi asta o ştim de foarte mult timp. Cărţile ne pot ajuta să schimbăm lumea. Eu provoc cu un scop bine definit, vreau să virusez mecanismele de clonare a gîndirii. Cînd totul a fost cucerit, cînd bătălia a fost pierdută, cînd duşmanul e peste tot, întrebarea care rămîne e “noi ce facem?”. Dacă înţelegem şi reflectăm la ce se întîmplă în jurul nostru, atunci trebuie să decidem ce facem. Colaborăm, ne supunem sau ne revoltăm? Dacă alegem una din variante: cum o facem?…. În acest, moment eu nu am soluţii fermecate, însă sînt totuşi un optimist. Eu cred cu convingere că trebuie să reinventăm utopii. Omenirea fără utopie este moartă. Moartea utopiei face să dispară viitorul, iar cînd viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie să reînveţe să viseze pentru a nu-şi pierde prezentul. Numai maşinile nu au vise. Utopiile au adus şi multă suferinţă, însă de ea nu scăpăm nicioadată.

Ideologia actuală propovăduieşte “moartea utopiei”. Ne este interzis să visăm, să ieşim din rînd, fiindcă mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte primitiv şi tautologic. Lucrez acum la o noua carte care se va ocupa de vise, de nişte vise mai speciale.

Revin le o altă temă majoră din “Ultimii eretici ai Imperiului” care am văzut că a deranjat sau scandalizat pe mulţi. E o temă pe care o anunţi în prima carte şi o dezvolţi în cea de-a doua: între cele două regimuri, communismul şi capitalismul, nu există o deosebire esenţială ci doar de “limbaj”. Vii cu o ingenioasă interpretare şi scrii un text, ca replică la Soljeniţin, numit “O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender”.

Eu nu sînt fanul nici-unui regim politic. Cu ele sîntem într-un raport de luptă, de control reciproc. Nu-mi fac iluzii. În politică nu există “ai noştri”. Faţă de Puterea politică eu sînt într-un permanent exil. Da, pentru mine, comunismul şi capitalismul sînt două regimuri cu forme diferite de represiune: unul are mecanisme de represiune politice, altul ecenomice.

Avem o carte foarte importantă apărută în comunism, într-o revistă comunistă după ce comuniştii condamnaseră stalinismul la congresul XX: “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” a lui Soljeniţin. Bun. Atunci începe să se construiască cea mai puternică grilă de interpretare a comunismului. Nucleul dur. Perfect. Eu spun: e timpul să găsim şi o altă grilă de interpretare, să încercăm să chestionăm regimul şi altfel. De ce nu? Eu nu ascult de nici-un Comitet Central, de pe nici o axă politică. Eu nu sînt de partea nimănui. Eu am ceva bănuieli că sînt şi alte zone interesante, grupuri interesante care au avut un efect teribil în anumite zone şi încerc să abordez altfel problema. Atunci apelez la doi autori preferaţi, Ilf şi Petrov. Dar nu-i citesc în cheie comică, ci într-una politică. Construiesc un capitol, la care ţin mult, “O zi din viaţa lui Ostap Inrahimovici Bender”, eroul celor două romane faimoase ale lui Ilf si Petrov. Grila este împrumutată de la un filosof la care ţin mult, Borys Groys, şi care mi-a povestit-o acum cîţiva ani cînd a fost aici.  Pe mine mă interesa foarte mult analiza anumitor grupuri din URSS care au reuşit să se sustragă fie şi parţial din maşinăria puterii comuniste. Mă interesa felul în care anumite grupări puteau să găsească mecanisme de rezistenţă fără să intre în cîrdăşie cu puterea.

Comunismul, ca şi statele religioase, se construieşte pe limbă/limbaj, pe cînd capitalismul pe cifre, adică pe economic. Sînt două limbaje diferite. De aceea, comunismul are nevoie de intelectuali, pentru a-l legitima şi delegitima, de aceea intelectualul îşi mai păstrează aura în comunism (indiferent dacă e pozitivă sau negativă), pe cînd în capitalism devine un banal producător de mărfuri. Încerc să demonstrez acetst lucru în acest capitol. Cei care au ştiut sa fenteze regimul au fost speculanţii şi “sectanţii”, nicidecum disidenţii. Cum? Asta povestesc pe larg în carte.

Acum însă dacă trăim într-o lume metrică, unde limba nu are decît o funcţie comercială, trebuie să găsim alte mecanisme de luptă şi rezistenţă. Comunismul a picat nu din cauze economice, ci “lingvistice”. Limba regimului şi-a pierdut puterea, a apărut un soi de inflaţie a sensului. Acum, ca actualul regim să se dizolve, trebuie ca “limba” lui să-şi piardă sensul. De exemplu, inflaţia cifrelor, adică a banilor pot să-i pună viaţa în pericol.

De ce e atît de importantă această distincţie? De ce e atît de important acest speculant-bişniţar? Nimeni nu a mai vorbit de el pînă acum şi acum vii tu şi am impresia că-l faci erou. Greşesc?

Din punctul meu de vedere el era interesant pentru că a demonstrat şi arătat cum se poate fenta cel mai temut regim comunist. Eu susţin că el a învins comunismul: hoţii şi bişniţarii au învins comunismul, şi nu dizidenţii. Fireşte că există o doză de romantism aici, eu nu scriu texte ştiintifice, ci literatură. Eu lucrez cu sensurile, nu cu adevăruri în sens ştiinţific.

Atenţie însă. Eu arăt rolul lor subversiv în comunism, dar spun şi că astăzi Ostapii au devenit periculoşi şi neinteresanţi din cauză că nu mai respectă aceste reguli elementare a „fiilor locotenentului Schmidt”. Adică au mult prea multe metode de a expropria fonduri, nu mai au nici o slăbiciune faţă de Codul Penal, s-au năpustit fără milă asupra Statului „lipsit de apărare” şi i-au expropriat nu numai fondurile. Ei au devenit de fapt Statul. Astăzi furtul nu mai are un caracter subversiv ca în comunism, ci înseamnă legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii.

În comunism, furtul era un gest riscant politic, nu economic, astăzi furtul este o formă de muncă care aduce maximul de profit şi care, cu puţin noroc, şi cu o armată de jurişti, devine „legal”. Nu-i aşa că e imoral să întrebi despre „primul milion”? Ostapul român de azi mi-ar răspunde: „Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta, concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse”. Eu mă minunez că acestor oameni nu le cresc aripi.

 O să se cam supere mulţi pe tine că vii şi distrugi mitul disidenţilor. Afirmi undeva că “nu Doina Cornea, nu Saharov sau Soljeniţîn au învins şi luat puterea noii orînduiri după căderea comunismului, ci neînfricaţii fii ai locotenentului Schmidt”. Nu te temi de mîna lungă a anticomuniştilor de serviciu de la noi?

 Teama nu este un ingredient bun pentru reflecţie. Eu am un mare respect pentru dizidenţi, am o admiraţie deosebită pentru mulţi din ei, cu toate că unii dintre ei ies puţin mai şifonaţi din carte. Cîţiva dintre ei sînt modele pentru mine. Din păcate, în noul regim ei şi-au pierdut sensul. Trebuie regîndit totul. Ei sunt deja istorie, dar din această istorie e de învăţat. Paradoxul cinic şi tragic într-un fel este următorul: vechiul regim comunist împotriva căruia au luptat avea nevoie de ei, fiindcă ei aveau puterea de a-l legitima sau delegitima, pe cînd noua putere capitalistă pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei decît sub formă de marfă şi decor. Mi se pare că se află într-o postură tragică, de aceea foarte mulţi intelectuali au capitulat şi au acceptat funcţia de „mici comercianţi” de idei şi texte. Acum se stă la tarabă şi unii vînd detergenţi, alţii maşini, iar alţii texte. Cum depăşim această situaţie este o întrebare pe care mi-o pun permanent în carte.

            Disidenţii sînt una din cele mai interesante grupări din vechiul regim. Dar alături de ele sînt şi alte grupări importante: hoţi, „sectanţi“, grupuri culturale etc. Comunsimul poate fi citit  şi prin grila psihiatrilor, cum o face Ion Vianu, a vînzătorului de cafea, cum o face domnul Florescu. Eu spun că nu trebuie să existe un monopol al interpretării şi mai ales, spun răspicat că o mare parte a grilelor de interpretare trebuie schimbate. Ele trebuie schimbate nu din cauză că sensurile evenimentelor, faptele s-au modificat sau că noi am fi evoluat etc. În istorie totul a rămas la locul lui, sensurile au rămas aceleaşi, faptele aceleaşi, doar grilele de interpretare s-au modificat. De cînd e lumea şi pămîntul, omul se confruntă cu aceleaşi probleme: se naşte, iubeşte şi urăşte, se luptă, învinge şi pierde, construieşte şi dărîmă, face copii, case, oraşe, instituţii, dă viaţă şi omoară, ajunge în cimitire şi arhive. Noi, în ultima perioadă, am inventat această maşinărie modernă care produce iluzia permanentă a noului. In fiecare an schimbam PC-ul, telefonul şi reţeaua de net şi credem că lumea se schimbă. În esenţă nu se schimbă nimic: trecerea de la 386 la Pentium, sau de la iPhone la cine ştie ce altă tehnologie nu înseamnă o schimbare de esenţă, ci de grad. Nici măcar trecerea de la scrisoarea clasică la SMS nu e o schimbare de esenţă. Schimbări esenţiale de paradigmă, de gîndire, au fost foarte puţine. Apariţia unor mari religii, a unor curente politice noi, unele revoluţii…

Ok,….  Atunci de ce trebuie să schimbăm grilele de interpretare din cînd în cînd?

Fiindcă ele sînt construite în anumite momente  de grupuri de putere care nu sînt chiar atît de nevinovate pe cît par la prima vedere.  De exemplu grila-pattern actuală de interpretare a comunismului nu este deloc nevinovată. Este grila “vechiului duşman” şi a învingătorului. Dacă privim la genealogia ei îi vom vedea interesele. Ea apare într-o anumită perioadă şi într-o anumită zonă cu scopuri bine definite, cu obiective anunţate. Asta nu înseamnă că ea nu deţine şi adevăruri, doar că “realitatea istorică” impusă de ea s-ar putea să nu aibă nimic cu realitatea istorică (să zicem, obiectivă), ci să impună nişte himere, o falsă percepţie din care au de cîştigat cei care o impun. Continuînd în ritmul acesta s-ar putea că următoarea generaţie care vine după noi să creadă că în această zonă au existat nişte fiinţe care scoteau foc pe nări, mîncau la mic dejun carne de “burghezi” şi beau sînge de “aristocraţi”. Grilele acestea “nevinovate” e bine să mai fie explodate din cînd în cînd….  E mai igienic pentru minţile noastre. Intelectualii sînt o specie de şamani interesanţi, periculoşi, dar şi necesari. Ei produc viruşi, dar şi antidotul lor. Aşa că pot produce nişte “joint-uri” intelectuale că o să vezi fie monstruleţi, fie Cetatea Soarelui.

Aşa, bine că mi-ai amintit de droguri… cum e cu ele? Am văzut că le dedici un spaţiu separat.

Trebuie să bifăm capitolul droguri? Neapărat? Imediat o să vrei să discutăm şi despre argumentele inexistenţei lui Ceauşescu, că tot am zis că “Ceauşescu nu a existat” şi mulţi mi-au zis că nu e adevarat, că ei l-au văzut. Nu tot ce vezi e adevărat. Şi a propos, e una din temele mele preferate, chiar pot demonstra că el nu a existat…

De ce nu?Îl reinventăm şi pe Ceauşescu cu un drog mai puternic.

Good point… Da, Ceauşescu este un produs metaforic al culturii şi politicii româneşti, aşa că se împacă bine cu substanţele halucinogene… Cu drogurile o să fiu scurt, căci e un capitol la care mai trebuie să lucrez. Observaţiile mele în ce priveşte drogurile pornesc de la o obsesie mai veche legată de modul în care un anumit tip de societate construieşte un anumit tip de formă de “deconectare”, de “rezistenţă”. Spuneam în prima carte că “a construi comunsimul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă”. Am văzut că multă lume mă citează doar cînd are nevoie de reţete de cocktail. E haios, însă problema alcoolului pe mine mă interesează doar ca analiză societală şi politică. În noua carte, dedic cîteva capitole relaţiei dintre alcool şi societatea de tip comunist şi vorbesc şi despre droguri. Concluzia la care ajung, care nu e una finală, e următoarea: cu cît societatea este mai artificală, cu atît tehnicile şi substanţele de deconectare sînt mai artificiale. (Artificial este pentru mine ceea ce nu e produs natural: cultura de exemplu este un produs artificial). Societăţilor tradiţionale le corespunde alcoolul. Socieţilor comuniste şi capitalismului clasic le corespund şi lor alcoolul, dar susţinut cu anumite ingrediente mai artificiale, fiindcă sînt societăţi ceva mai artificiale decît cele clasice. Capitalismului de tip financiar, care are la dispoziţie şi o tehnologie tot mai sofisticată, îi corespund drogurile ca metodă şi formă de deconectare. Vorbim de o practică la scară mare, nu de grupuri marginale. De ce se modifică aceaste forme de consum? Nu din cauză că se schimbă fiinţa umană, că evoluează, că apar mutaţii etc, ci din cauză că modul de viaţă şi munca pe care o prestează omul intră în contradicţie cu timpul, cu modul lui de utilizare. Alcoolul are nevoie de timp pentru a fi consumat iar organismul de timp pentru a fi reabilitat. În societăţile mai vechi drogurile le consumau numai comunităţile marginale şi în zona religioasă, deci zone tot mai artificale. Ritualul alcoolului şi capacitatea lui de ameţire necesită un timp prea mare, care poate fi folosit la uzină dar nu pe Wall Street. Este de neimaginat să fii mare băutor şi să joci la bursă. Munca actuală, aceea imaterială de care ne mîndrim, presupune viteză, lipsă de timp, dinamism excesiv. Nimeni nu mai are timp să stea 3 ore pe zi “să-şi umfle nara” într-un birt şi dimineaţa să se dreagă încă o oră. Drogurile însă sînt forme de deconectare de mare viteză şi te repui în formă cu alte substanţe la fel de repede. E adevărat că te şi consumă repede. Dar societatea are piese de schimb. La tineri, care chiar dacă nu au un job, consumul e legat exact de aceeaşi problemă a raportului timp-activitate: ei au altă muzică, alt ritm, alte jocuri decît tinerii din vechiul regim. Nu poţi să asculţi house, să te distrezi cu ultimele realizări în materie de jocuri şi să consumi alcool. Aici eşti deja în spaţiul drogului. Toată cultura “depresiei” şi mecanismele farmaceutice de tip Prozac sînt profund legate de aceste mecanisme.

Şi aşa de final, la ce lucrezi acum?

Proiectele mele se împart în două categorii: cărţile pe care vreua să le scriu şi proiecte teoretico-practice. Din categoria teoretico-practice ar fi mai multe… Cu cîţiva prieteni vrem să pornim cît de curînd o platformă online dedicată dezbaterilor pe teme considerate de noi importante. Vom aduna lume vie, vampiri, partizani, toate vietăţile de la periferie, indiferent dacă e fiinţă nocturnă sau diurnă. Mai lucrez la organizarea Festivalului Internaţional de Literatură împreună cu Oana Boca şi Bogdan Stănescu (www.filb.ro) şi în primăvară, la organizarea Zilelor Literaturii Române la Chişinău. La Moscova mai sînt prins într-un mare proiect cultural. Îl ajut pe Cosmin Manolescu să pună pe picioare bursele de residenţe artistice. Sînt proiecte la care ţin şi le fac din plăcere. Sînt bolnav de un anumit sindrom creştino-iluminist: cred în binele colectiv şi în “luminarea maselor”. În ce priveşte cărţile la care lucrez e mai complicat. Nu ştii nicodată ce va ieşi. Lucrez la o carte despre viitor, depre reînvaţarea de a visa şi de a crede în utopii, depre cum trebuie să rupem limitele. Mai am în lucru cîteva cărti, dar despre care nu vreau să vorbesc. O să aflaţi dacă vor apărea.

Înlocuim icon-ul Ilici cu Icoane noi sau vechi

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu / Ziarul de Garda, Chisinau / Nr. 278 (27 mai 2010)

— De ce Zilele Literaturii Române la Chişinău?

— De câţiva ani, organizez la Bucureşti cu amicii mei, Oana şi Bogdan-Alexandru Stănescu, un festival internaţional de literatură care a prins foarte bine la publicul tânăr. Am zis că ar fi bine să facem şi aici ceva de o asemenea amploare, însă mi s-a părut mai potrivit în contextul actual să începem doar cu literatura română. Orice scriitor care scrie în limba romană, indiferent dacă se află la Chişinău sau Bălţi, Bucureşti sau Iaşi, New York sau Moscova, aparţine literaturii române. Dacă ne uităm pe program, se vede clar că am încercat să aducem scriitori de peste tot, din mai multe generaţii şi de stiluri diferite. Sunt trei criterii simple de selecţie: să fie scriitor de limbă română, să fie confirmat din punct de vedere al valorii şi să fie activ (să fi publicat ceva în ultimii ani). Ideea e că în fiecare an festivalul va avea alţi scriitori, alte teme etc.

Este un proiect pilot care îşi propune nişte scopuri precise, are o anumită strategie şi un anumit concept, pe care în mare l-am gândit în principal eu, dar la realizarea căruia m-am consultat cu cei de aici (Cartier, Revista Plic, Revista Contrafort, Europa Liberă, universitari de la Universitatea din Bălţi şi de la Catedra de istorie şi filozofie a Universităţii din Chişinău etc.). Proiectul a fost susţinut şi organizat de Institutul Cultural Român şi Centrul Naţional al Cărţii în colaborare cu Editura Cartier, Departamentul Cultură al Primăriei Chişinău, revista Punkt etc. Voi face o analiză a ce s-a întâmplat şi vom lua nişte decizii.

După cum îi spuneam şi amicului meu Madrizen, faimos blogar din Basarabia, prima întrebare de la care pornesc când gândesc un astfel de proiect e următoarea: ce vreau cu acest proiect, care e sensul lui? Nu mă interesează să mă scot eu în evidenţă sau să fac o «tusovkă» cu amicii scriitori. Când vrei să construieşti un eveniment, şi folosesc aici sensul lui prim, «de mare importanţă», atunci trebuie să gândeşti strategic.

— Strategii în literatură?

— Sunt câteva puncte importante în această schemă pe care încerc să le urmăresc: a) Mai întâi, cred că astfel de proiecte pot contribui la stoparea a ceea ce eu numesc „mecanisme de ignoranţă şi necunoaştere reciprocă”. Şi asta se face de jos în sus, prin construirea de diverse reţele, relaţii între grupuri profesionale. Iar scriitorii sunt foarte importanţi în această ecuaţie, căci ei creează poveştile şi imaginarul societăţii în care trăiesc. b) O circulaţie a literaturii vii, actuale, de bună calitate din RO în MD şi din MD în RO. (Lista invitaţilor spune totul: Vladimir Beşleagă, Eugen Negrici, Varujan Vosganian, Doina Ruşti, Dan Lungu, Aurelia Borzin, Iulian Ciocan, Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu.) E foartre important ca scriitorii să se şi cunoască personal între ei, să aibă legături directe. Dar şi ca aceşti scriitori să fie cât mai bine cunoscuţi şi de cititori, presă etc. c) Acest eveniment să facă cunoscuţi, în mod special, scriitorii din MD propriului lor public, dar şi publicului din RO (e o formă de mediatizare importantă). d) Am văzut că mare parte a scriitorilor din RO nu prea ştiu multe lucruri despre MD, iar după ce vin, au poveşti foarte frumoase. Atunci, să-i aducem aici, şi să-i punem la «produs» poveşti, căci la asta se pricep şi asta poate creşte «valoarea spaţiului». Dacă nu le place, nu avem ce pierde, oricum, valoarea spaţiului cultural creşte cu de la sine putere, căci sunt mecanisme care se produc de la sine. Ar mai fi şi altele, dar voi reveni cu completări pe parcurs.

Oricum, scriitorii din RO, din ce mi-au spus, au rămas plăcut impresionaţi de experienţa acestor Zile, aşa că prima impresie este foarte bună. Dacă şi scriitorilor din MD le-a prins bine acest eveniment, cu siguranţă îl vom continua. Scriitorii şi publicul din MD au cel mai mult de câştigat dintr-o astfel de experienţă.

— Cum sunt scriitorii de literatură de astăzi?

— E greu de spus cum sunt scriitorii azi. Eu cred că ei sunt, sau ar trebui să fie, aşa cum au fost mereu cei care ne bântuie gândurile şi sentimentele. Dar hai sa încerc un răspuns prin învăluire, cu riscul de a mă repeta. Multă lume m-a întrebat aici: de ce evenimentul e şi la crâşmă şi nu doar la academie, de ce şi în parc şi nu doar la bibliotecă, de ce la restaurantul de lângă universitate şi nu la Uniunea Scriitorilor? Ei bine, din câteva motive foarte simple. Mai întâi, eu cred că literatura azi trebuie să iasă din propriul său mediu instituţional. Ea trebuie să-şi depăşească apartenenţa sa strict profesională. Mă interesează publicul tânăr, care vine şi din alte medii decât cele strict literare sau chiar artistice şi „proletari de birou”. Pe oameni trebuie să-i reînvăţăm să viseze, să se regândească. Iar literatura e un bun remediu. Această clasă de mijloc mă interesează foarte mult, şi multe dintre acţiunile mele o vizează direct. Dar nu în mod exclusiv. De aceea, trebuie să aleg cu grijă locul şi modalitaţile de desfăşurare. Cum eu nu stau în Chişinău şi nu am timp şi energie să resuscitez spaţii moarte sau căzute în transă mioritică, prefer să merg pe zone neutre, pe care să le resemnific, sau să lucrez cu oameni care deja fac lucruri importante. În al doilea rând, vreau să încerc să depăşim percepţia puţin vetustă legată de literatură şi de scriitori. Discursul literar nu este unul doar pur estetic, ci are şi importante funcţii politice, educative şi sociale. Literatura nu este numai povestea care sună frumos, ci şi povestea care te disperă, îţi dă insomnii, te enervează, de la care înveţi să gândeşti, să interoghezi, şi de care uneori chiar te temi. Iar poetul nu e neapărat un cuvânt pereche al sintagmei «poet naţional», care le zice frumos toată ziua cu neamul, limba şi patria, sau boemul «care nu munceşte». Scriitorii mari ai lumii au fost în general fiinţe care au scormonit mai peste tot şi au ridicat probleme pe care de la «opincă la vlădică» nu prea au vrut să audă de ele. Istoria ne arată că, atunci când această specie dispare din societate, e vai şi amar de acea societate.

— Ce ai descoperit la Chişinău de astă dată?

— De data asta e ceva mai special, fiindcă nu am venit să mă odihnesc, să stau pe terasă la discuţii cu amicii, ci am venit să lucrez. Sincer să fiu, această experienţă mă pune în situaţia de a-mi revizui multe dintre ideile şi percepţiile mele legate de această zonă, de ceea ce se întâmplă aici. Acum ceva vreme eram mai optimist decât acum, însă asta nu mă face să renunţ la proiectele mele legate de Moldova sau să disper. Este enorm de mult de lucru.

Zilele acestea, am discutat foarte mult pe aceste teme. De exemplu, cunoscutul critic literar Eugen Negrici, invitatul nostru, era foarte optimist de ceea ce a văzut şi întâlnit aici. Mă bucură acest lucru. Aş sintetiza câteva gânduri pe care le împărtăşeam unor amici. Cred că nu ne-am prea lămurit nici cu vechiul regim, nici cu noul. Nu ne-am împăcat nici cu noi înşine, nici cu trecutul nostru, că de prezent, ce să mai zic! Am început să urâm fanatic trecutul pe care l-am slujit fără să ne revoltam la momentul potrivit, iar acum, nu mai încercăm să-l înţelegem şi să ni-l asumăm. E trecutul nostru totuşi, nu putem scăpa de el condamnându-l. Nu poţi să-ţi arunci istoria la gunoi. Externalizăm vina prea uşor: nu-i aşa… întotdeauna sunt de vină ruşii şi comuniştii, noi, însă, nu suntem niciodată vinovaţi. Dărâmăm monumente fără să încercăm să punem nişte întrebări simple şi să căutăm nişte răspunsuri, fără să înţelegem că fiecare dintre noi, dintre părinţii şi bunicii noştri au fost părtaşi la trecutul recent într-o formă sau alta. Fie şi prin supunere tăcută. Construim monumente noi, care se răfuiesc cu cele vechi, şi care nu prea ştim ce semnifică. Dărâmarea unui monument nu înseamnă dispariţia sensului acestuia, căci în urma lui rămâne un loc gol, care este o rană dureroasă şi are o semnificaţie profundă care ne va bântui mult timp. Schimbăm numele bulevardelor din doi în doi ani, uitând că faptele şi cuvintele au o semnificaţie şi un rost, iar ele se vor răzbuna în timp. Începem să reîncălzim o ciorbă naţionalistă de secolul XIX care nu mai este «funcţională», nu mai «ţine de foame» şi ducem bătălii simbolice fără rost, iar când ieşim epuizaţi din ele, ne trezim în faţa unei realităţi cumplite, care ne poate distruge. Înlocuim icon-ul Ilici cu Icoane noi sau vechi, comunismul ştiinţific cu bazele ortodoxiei, cu acelaşi patos bolşevic pe care-l urâm. Tare mă tem că şi gălăgia asta cu Pro şi Contra seamănă de fapt cu întoarcerea ambalajului de pe o faţă pe alta, fără a schimba nimic în esenţă. Şi tare mă tem că în spatele ambalajului Pro Europa, de exemplu, se ascunde un conţinut care include tare multe fobii şi probleme.

— Dacă nu ai face literatură, publicistică, cum ai trăi?

— Sensurile vieţii nu se schimbă în funcţie de muncile pe care le prestezi sau de preocupările pe care le ai. Nu contează ce faci, ci care este sensul a ceea ce faci. Poţi fi un scriitor care, în loc să-şi îndeplinească funcţia sa socială de educator sau de spirit critic la adresa puterilor vremii, oricare ar fi acele puteri, este un banal comerciant cu texte şi funcţii. Adică poţi fi un scriitor de curte, şi atunci, după mine, mai bine te apuci de altă meserie. Sau poţi fi un simplu slujbaş undeva la un ghişeu, care-şi plăteşte impozitele la timp, respectă codul penal şi ia atitudine ori de câte ori vede în jurul lui o nedreptate socială sau politică. O societate ca a noastră are o imensă nevoie de oameni care iau atitudine faţă de nedreptate, de abuzuri, care sunt la fiecare pas şi în fiecare clipă. Din păcate, în Moldova, dar şi în România, puţini scriitori îşi îndeplinesc această funcţie. Acum se poartă comerţul şi profitul mercantil şi am uitat că noi avem o cu totul altă menire. Vai şi amar de ţara în care scriitorii fac comerţ.

— Cine sunt cititorii cărţilor tale? Îţi scriu mesaje, scrisori? Despre ce îţi vorbesc?

— Sunt foarte diverşi. Din păcate, trăim într-un spaţiu în care avem un număr mic de cititori şi el se împuţinează alarmant de repede. Cartea este cel mai ieftin şi sigur instrument de educaţie, de aceea trebuie să-i acordăm o mare atenţie. Noi, scriitorii, ne batem pentru cele câteva mii de cititori. Eu fac parte dintre fericiţii care se pot bucura că volumul lor de debut a ajuns în 3 ani la a treia ediţie, că este tradus în peste 5 limbi şi are un număr de cititori peste medie. Primesc multe e-mail-uri, discut cu mulţi cititori din ţară şi din străinătate. Merg în turnee de reprezentare prin ţară şi încerc să-mi cunosc cititorii. Unii mă laudă, alţii mă înjură, iar eu îi ascult şi îmi văd de cale. Mă interesează ce spun ei, căci ei au întotdeauna dreptate, chiar şi atunci când greşesc.

— Se spune că în R. Moldova s-a produs o schimbare, acum un an. Percepi schimbarea?

— Am susţinut noua coaliţie şi am apreciat câţiva oameni din echipa premierului Filat. În acelaşi timp, îmi păstrez o atitudine critică în continuare faţă de orice putere. Puterea nu este niciodată «a noastră». Noi trebuie să păstrăm distanţa, să ne păstrăm spiritul critic şi să facem presiuni. Aşa e mai bine şi pentru Putere, şi pentru noi, cei care-i alegem. În acest moment, aştept schimbările la nivel structural şi de esenţă. Prea multe schimbări pur simbolice. Păcat că intelectualitatea şi societatea civilă sunt foarte inactive pe ambele maluri ale Prutului.

— Care sunt simpatiile tale politice? De ce?

— Principiile mele sunt destul de simple. Eu am o educaţie care are doi piloni centrali: educaţia creştină de tip protestant şi una socialistă, de tip european. Educaţia creştină din mine spune simplu: celălalt de lângă tine, indiferent cine este el, merită totul, merită tot sacrificiul tău, însă în acelaşi timp nu există nimic (pentru) care să merite să-ţi pierzi propria ta identitate. Aceste lucruri se împacă destul de bine cu stângistul din mine, care este iritat de inegalităţile şi inechitatea socială care devin strigătoare la cer. Voi fi întotdeauna de partea celor sărăci şi lipsiţi de protecţie. Nu-mi place dreapta şi cred că proiectul capitalist este unul catastrofal pe termen mediu şi lung. Este antiumanist. Capacitatea lui de distrugere este mult mai mare decât cea a comunismului, care a fost o maşinărie foarte brutală de distrugere, însă cu un potenţial pozitiv semnificativ. Asupra acestor lucruri avem încă mult de reflectat. Regimurile trebuie analizate atent, cu nuanţe, căci riscăm să nu înţelegem nimic din ce ni s-a întâmplat şi mai ales din ce ni se întâmplă.

Ca să-l parafrazez pe Dario Fo, aş sintetiza convingerile mele artistice şi politice cam aşa… Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună. Unde există minciună, apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă, e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde e viaţă, apare şi artistul. Unde este un artist, apare, din păcate, şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta creează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.

— Unde erai la 7 aprilie 2009?

— Eram la Bucureşti şi făceam ceea ce trebuie să fac: eram fie online şi ajutam diverse agenţii de ştiri din România, fie dădeam interviuri, alergam prin studiouri TV sau îi puneam în legătură pe amicii mei ziarişti din România cu cei din Moldova.

— Ce crezi astăzi despre acele evenimente?

— E prematur să mă pronunţ. Trebuie să ne păstrăm mintea clară şi să nu cădem în tot soiul de supralicitări a interpretărilor. Încă nu avem suficiente date care să ne permită să spunem ferm ce s-a întâmplat. Evenimentul nu este încadrat nici măcar juridic, nu avem vinovaţi etc. Este destul de mult instrumentalizat politic pentru a vedea clar ce s-a întâmplat. Sunt multe bruiaje, manipulări etc. Şi în general, există un risc ca istoria noastră recentă să fie instrumentalizată şi folosită ca armă politică, şi ar fi mare păcat. Sper că tinerii noştri istorici, câţiva dintre ei fiind chiar foarte buni, nu vor cădea în aceste capcane.

— Ce crezi despre presa din R. Moldova?

— La prima vedere, presa de aici trece prin aceleaşi procese prin care trece presa din România, dar nu numai. Indiferent ce putere va veni, presa îşi va continua starea de degradare. Ea se va concentra în jurul câtorva trusturi financiar-politice, va fi dominată de tirania ratingului, de unde şi interesul sporit pentru subiectele scandaloase şi spectaculoase în detrimentul celor cu adevărat importante, iar o bună parte dintre ziarişti vor fi plătiţi tot mai bine, creditele personale ale lor vor fi mai mari, iar autonomia lor, tot mai mică. Cu cât creditul e mai mare, cu atât independenţa este mai mică. E o nouă formă de control. Presa independentă va fi pe cale de dispariţie, cu toate că în anumite zone ea se va menţine. Aceşti marginali vor trebui susţinuţi, iar ei va trebui să se regrupeze. Bătălia care ne aşteaptă este mult mai complicată şi mai dificilă decât cea din vremurile comuniste. Îmi pare rău că trebuie să aduc veşti proaste, dar asta e meseria mea.

— Dacă nu ai fi fost născut în URSS, unde ai fi preferat să apari pe lume?

— În viaţă sunt multe lucruri pe care nu le putem alege. Ele ne sunt date. Ţara în care ne naştem, limba maternă pe care o vorbim, părinţii etc. sunt lucruri pe care nu avem cum să ni le alegem. Să zic că-mi pare rău că m-am născut în URSS?… Nu. Sunt chiar mulţumit de experienţa avută în această ţară. Mă întreb uneori ca un copil: unde mi-ar fi plăcut să trăiesc, dacă aveam de ales? Sunt câteva locuri pe care le ador, dar sunt mai degrabă locuri livreşti. În realitate, şi ele sunt, probabil, nişte locuri-momente banale. Puţine locuri-ţări fac concurenţă proiectului URSS. Privit acum cu puţină detaşare şi înţelegere, cred că este unul dintre cele mai fascinante locuri. Acolo s-a acumulat atâta experienţă, atâta tragedie şi fericire, încât uneori ţi-e milă de oameni. Imperiile fascinează, oricât de violente ar fi. Iar mie mi se par mult mai interesante fenomenele tragice. Îmi place şi comedia, umorul şi ironia, sunt un om din sud, cu un umor klezmer (ruso-evreo-valah), şi îl folosesc din plin, însă nimic nu e mai complex decât tragedia. Tragedia şi sărăcia sunt fenomene mai interesante, mai ales pentru scriitori, decât fericirea şi bogăţia. E adevărat că deseori ne cam plictiseam să construim comunismul, însă pe mine şi construcţia capitalismului mă plictiseşte. Fericirea spre care tindem toţi nu are legătură atât de mult cu bunăstarea, bogăţia sau ideologia. E o poveste complicată şi scriu puţin despre ea în noua carte.

— Cum crezi, unde e acum R. Moldova în declaratul său drum spre UE?

— Foarte departe. Însă problema Moldovei nu este UE, ci lipsa propriului său proiect.

— ZdG are o campanie, Omul de Gardă, prin care încercăm să promovăm persoanele care, în condiţii dificile, inegale, reuşesc să realizeze lucruri importante pentru cei din jur. Cunoşti astfel de oameni în R. Moldova?

— Ştiu tot ce faceţi fiindcă vă urmăresc cu respect. Vă admir pentru proiectele sociale şi ştiu multă lume care trece prin probleme foarte dificile. Există enorm de multă suferinţă în jur pe care nu avem timp şi dorinţă să o vedem. Ne place să vorbim de suferinţa din trecut, de deportări, fiind total insensibili şi ignoranţi la noile forme de «deportări» sociale, de suferinţă ambalată în reclame frumoase şi distrugere a unor întregi comunităţi şi grupuri sociale. E timpul să regândim totul de la capăt. Moldova, ca şi România, are nevoie urgent de regândire, de o reinterpretare a sa, şi de găsirea unor noi proiecte de viitor pentru societatea sa. Suntem într-o mare fundătură.

— Când nu scrii, cu ce te ocupi?

— Gândesc şi fac proiecte culturale, sociale sau cu impact asupra politicului la nivel cotidian.

— Ce înseamnă chipiurile pe care preferi să le porţi oricând şi oriunde?

— Şapca este doar un element vestimentar şi atât. Când o să mă plictisesc, o să-mi iau o tiubiteikă…

— Îţi mulţumim.

Pentru conformitate,
Aneta Grosu

Povești de zile mari la margine de imperiu

“Stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului”

Vasile Ernu, pentru blogul istodor si Voxpublica.

Vasile Ernu. Vorbind despre el insusi. El insusi cel din cartile lui, ginditoare despre pamintul care l-a nascut.

Ti-ai conturat o identitate ca om? Iti foloseste la ceva in lumea asta?

Da, ca om, da. Sau ai dubii că aş fi altă specie? E adevărat că în Ultimii eretici ai Imperiului am o teorie care susţine că noi am fi ultimii vampiri. Ce nu se vede cum îmi tremură buza cînd mă uit la jugulara ta? Cine naiba ştie… una sau mai multe identităţi. Da, foloseşte, normal ca foloseste. Cu ce avem, cu aia defilăm prin lumea asta.

Cum e lumea din jur? Cum e Romania? Ce-ti da siguranta?

Diversă, cu bune şi rele, cu isteţi şi proşti, şi cu mulţi români. Dar trece… Cînd mă plictisesc de ei, plec în deplasări. România am găsit-o isterică şi acum devine patologică. Siguranţa vine din cărţile bune şi de la prietenii mai deştepţi ca mine.

De ce traiesti?

Am o misiune foarte importantă, dar din păcate nu prea am voie să spun… Sînt aici să rezolv ceva foarte important, trebuie să vaccinez mai muţi indivizi de o boală gravă din zona prostiei. Dar te vei prinde tu pe parcurs că se pare că eşti vaccinat deja… sau greşesc?

De ce nu te sinucizi?

Pentru că-mi place viaţa, mai ales sub formă de tragedie. Iar suferinţa e din plin şi o avem mereu cu noi. Sinuciderea e pentru cei slabi de înger şi fericiţi sau plictisiţi.

Ce carti, dintre cartile mari vorbesc, nu vei citi vreodata?

Uh… am problem cu Ulise. Nu am reuşit niciodată să o termin. Amicul Bogdan Stanescu cu care vorbesc pe tema cărţii, tot face referinţă la ea şi ma bate la cap să o termin. Am citit multe texte depsre aceasta capodoperă, ştiu teoriile din jurul carţii, am citit mai toate carţile lui Joyce, însă am probleme cu aceasta. Poate, poate mă convinge Stanescu să o termin.

Cit de rau te timpeste teve-ul? Esti la moda cu mobilele-ipodurile-imacurile- tehnologia de ultima generatie. De ce/cum poti trai fara?

Am renunţat la cablu de vro 8 ani. La TV am doar o sirmă mică care prinde 3 posturi. Nu mai sînt dependent. Tehnologia nu mă pasionează. Îmi schimb calculatorul sau telefonul numai cînd nu mai merg. Ele sînt nişte ustensile fără de care pot trăi. E adevărat că de net sînt dependent. Acum îmi e greu să trăiesc fără el. Mai ales din cauza stilului de a comunica. TV-ul însă are o funcţie tot mai nocivă, a devenit o formă de “media” tot mai retrogradă.

Care-i cartea ta de suflet, cu care nu prea-ti vine sa te lauzi?

Mmm…. Am citit cînd eram mai mic tare multe cărţi. Multe din ele foarte proaste. Din alea cu eroi comunişti. Sînt cîteva care mi-au rămas la suflet şi sînt legat puternic sentimental. Un soi de trash de care nu mă pot desprăţi. Aşa s-a călit oţelul e o carte la care ţin mult şi chiar ştiu fragmente pe dinafara, haha… Să ştii însă, că la cîtă maculatură se scoate acum, cartea e chiar bunicică. Pentru mine însă e legată de o anumită perioadă, de un anumit fel de a visa.

Crezi in extraterestri?

Extratereştrii nu sînt interesanţi. Sau, pînă acum, nu am văzut extratereştri mai interesanţi decît pămîntenii, de aceea, mă rezum la relaţiile cu aceştia… Ai văzut că aia din Avatar, chiar dacă aveau cozile cu care se conectau la orice plantă, sex tot ca noi faceau. Ce plictiseală.

Magie, vraji, ce gust au pentru tine? Ti s-a ghicit in palma?

Sînt nişte jargoane, limbaje. Limbajul e limbaj şi nimic mai mult. Ele trebuies tratate ca atare, devin neinteresante cînd sînt abordate ca altceva, aşa cum se întîmplă deseori pe pamînt şi, mai ales în ţărişoara noastră. E interesant că la noi, intelectualii sînt un fel de vrăjitori. Istoria noastră este tratată de ei cu tot soiul de descîntece şi ghioace.

Vezi viitorul intr-o Putere a Rusiei si a Chinei?

Atîta timp cît Rusia şi China fac exact ce face SUA, adică visează la un soi de paradis naţional consumist (nu comunist), totul devine neinteresant. Atîta timp cît visul rusului, chinezului şi americanului de rind se reduce la cum să-şi vîndă libertatea pentru un credit bancar pe care-l cheltuie în cîteva zile şi îl plăteşte toată viaţa, atunci totul devine banal. Pe vremuri, oamenii aveau vise mai frumoase: oamenii mai vroiau să zboare în cosmos, să se sacrifice pentru o idee, să facă o meserie total neprofitabilă. Azi esti privit ca nebun dacă ai veni cu idei din astea. Să spui unei tipe/tip de azi, sau chiar părinţilor, că vrei să studiezi conjuncţia la Cicero, sau să faci un studiu pe rocile din Apuseni… Cred că te trimit direct la casa de nebuni. În anii 60 ai secolului trecut, acestea erau niste meserii romantice şi respectabile. Acum ele sînt neprofitabile şi „idioate”. Comunismul e mic copil pe lîngă gradul de spalare pe creier din zilele noastre.

Cum arata viitorul tau. Dar al lumii?

Viitorul lumii arată sumbru, însă al meu, bine. Sînt optimist: cu cît îi merge acestei lumi mai prost, cu atît îmi merge mie mai bine, fiindcă am mai multe motive pentru a lupta, miza e mai mare şi, deodată, totul capătă pentru mine sens. Mă tem de lumile în care totul merge bine şi în care sînt prea multe bancomate şi oameni fericiţi cu carduri şi cu minţi clonate.

Supranaturalul te bintuie? De ce?

Nu prea, fiindcă totul e supranatural, adică cultural. Azi şi natura este un soi de post TV sau gradină amenajată. Omul a pierdut demult legătura cu natura.

Ti-e frica de Criza? Cum te adaptezi?

Nu de criză îmi este mie frică, ci de faptul că ea va fi prea mică. Pentru a zgudui niţel minţile noastre betonate de noua ideologie, avem nevoie de o criză cu adevărat majoră. Noii politruci ai actualei ideologii apelează la un truc simplu: pe banii noştri, vor farda această criză amînînd confruntarea cu ea. Însă nu vă temeţi, ea va veni, fie şi mai tîrziu. Ştu că e comod şi căldicel aşa, dar omul are nevoie de o confrunbtare directă cu crize majore. Sistemul de tip liberal e mai eficient decît lăcustele, deci va trebui să ne confruntăm cu o criză majoră. Cînd unul cîştigă, altul pierde, cînd cîţiva cîştigă foarte mult, mulţi pierd totul, cînd unul papa prea mult, alţii mor de foame. Acest mecanism nu poate continua la nesfîrşit.

Ce inseamna credinta pentru tine? Ce-nseamna Dumnezeu?

Auuu!! ce întrebări prăpastioase. În ultima mea carte povestesc despre acestă problema cu care ne confruntăm în ultima perioadă, ultimii 70 de ani. Eu susţin o teză cam scandaloasă: stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului. El este ultimul regim în care creştinul este pus în faţa unei decizii radicale: da sau nu. Această alegere radicală îi întăreşte temeiul credinţei. Iar cel mai anticreştin sistem este cel de tip neoliberal. Cînd apare o bancă dispare o biserică. Cînd îţi iei un credit, îţi schimbi temeiul credinţei. Un om nu poate intra în „împărăţia lui Dumnezeu” cu credit, fiindcă creditul e o bogăţie pe invers. La bogaţie mai poţi renunţa, însă la credit nu, căci nu tu deţii controlul. E o poveste interesantă. Nu ştiu ce părere are Dumnezeu despre asta, eu am însă o părere proastă. Nu-mi plac bisericile oficiale, indiferent de culoare, însă bancile, noile temple ale omenii, mă indispun rău. Poate de asta, ador spărgătorii de banci. Ei fac gesturi purificatoare.

Leipziger Buchmesse

Interviu facut de Dumitru Crudu aparut la Europa Libera (totusi 11 dimineata nu seara… dar nemtii sint seriosi indiferent de ora). Si o poza din fata Tirgului la o intilnire surptiza cu designerita mea preferata din Germania….Katea, o veche amica care face niste carti exceptionale. Foto: Doina Rusti.

Printre scriitori români prezenţi la Târgul de Carte de la Leipzig, care s-a desfăşurat în perioada 18-21 martie 2010 s-a aflat şi Vasile Ernu. În una dintre zile a lecturat fragmente din volumul sau Născut in URSS in cadrul programului Limbi mici, scriitori mari.

Vasile Ernu: „Tîrgul de la Leipzig este practic cel mai important tîrg german şi unul dintre cele mai importante tîrguri europene care este dedicat scriitorilor. Adică, acolo vin scriitori din toată lumea: discută şi se întîlnesc cu publicul. Spre desoebire de tîrgul de la Frankfurt unde mai mult se vinde şi se cumpără. E genul de evenimente foarte importante pentru că simţi cumva pulsul a ceea ce se întîmplă în spaţiu occidental, dar şi în ţări de alături, pe care, de obicei, nu le cunoaştem, căci ştim foarte puţin ce se întîmplă în Bulgaria, în Croaţia sau în Slovenia. Şi cu această ocazie ne cunoaştem mult mai bine.”

Dumitru Crudu: „Ce reacţii a avut publicul?”

Vasile Ernu: „Publicul german este total diferit faţă de cel de-al nostru în sensul în care vine, se aşază frumos pe scaune şi ascultă o vreme cum cineva le citeşte. Aşa ceva doar în Occident poţi vedea. Este interesant că au venit foarte mulţi oameni din generaţii mai în vîrstă care erau foarte curioşi să povestim pe chestia legată de relaţia cu trecutul şi cu memoria. Nu mă aşteptam că, la ora unsprezece noaptea, să am peste vreo sută de ascultători. Au fost foarte multe întrebări, mai ales adresate din cei din fosta RDG care îmi mărturiseau că şi ei au trecut prin experienţe similare, aveam amintiri comune, dar şi cei din Germania occidentală, deşi nu aveau astfel de experienţe, erau foarte curioşi.”

Dumitru Crudu: „Cine dintre criticii sau editorii germani au fost în sală?”

Vasile Ernu: „Nu prea am cunoştinţe printre astfel de intelectuali. Ceea ce vă pot spune, însă, e faptul că au fost cîţiva cu care am început să negociem despre publicarea primei mele cărţii Născut în URSS în Germania. S-ar putea să apară pînă în toamnă. Încă nu ştiu la care dintre edituri fiindcă eu lucrez acuma printr-un agent. Cert este, însă, că va apărea în curînd. Dar cîştigurile de la asemenea evenimente sunt că te cunoşti cu lumea de acolo, te cunoşti cu mulţi scriitori şi ai şansa să-ţi găseşti un editor, însă lucrurile nu sînt simple, sînt destul de complicate, fiindcă e foarte mare concurenţa pe piaţa germană.”

Punks – veiozaarte

punks – ep. 9 – vasile ernu from veioza arte on Vimeo.

Vasile Ernu, ultimul eretic

Interviu de Cătălin Stănescu / Thechronicle / 02.03.2010

Motto: “Erai iritat (…) de modul în care se politizează și se atribuie o încărcătură ideologică anumitor sentimente și relații umane. Erai enervat de modul în care astăzi se politizează memoria, nostalgia sau dragostea.“
(Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, pg. 278)

Indiferența e ultimul lucru, sau mai degrabă ființă căci, întocmai ca și celălalt copil ștrengar cu care se ține de mînă, ne referim la lipsa indiferenței, nu e nici nuc, la umbra căruia totuși ți’ai putea trage sufletul, nici piatră, deși tăcerea ei o simțim uneori abătută pe propria piele, indiferența e așadar ultima ființă cu care Vasile Ernu s-ar putea însoți.

Premiat (la debut – acordat de România literară și de Uniunea Scriitorilor din România) pentru Născut în URSS, roman publicat la Polirom în 2006, debut însoțit și de o „salată de crudități” din partea detractorilor. Inocența naratorului, jucată ori nu, este total ocultată de aceștia din urmă, la fel cum se întâmplă și cu arhipelagurile de ironie, semne ale detașării.

Cu Ultimii eretici ai Imperiului, publicată tot de Polirom anul trecut, Vasile Ernu adâncește subiectul, schimbând și formula narativă. Nu mai avem de a face cu „amintirile” unui puști în pantaloni scurți, deși multe dintre subiectele tratate în Născut în URSS sunt reluate și aici, iar autorul însuși creează punți de legătură, ci cu un roman epistolar – unul dintre protagoniști fiind Vasiliy Andreevici, în care am fi tentați să îl vedem chiar pe autor (Vasile Ernu, normal, neagă!).

Provocare, numele tău este Vasile Ernu!

Influența negativă a retragerii trupelor rusești asupra societății românești, rolul însemnat al intelectualului în stalinism versus poziția slabă a acestuia în capitalism, cu precizarea „regimurile de tip comunist se bazează pe limbă, iar cele de tip capitalist pe bani, de ce Gulagul este mai aproape de Biserică iar Auschwitzul de bancă, despre rolul speculanților în dinamitarea sistemului totalitar și de ce „fiii locotenentului Schmidt” au învins comunismul, (…) de ce ei au pus mâna pe „valorile monetare ale statului” iar disidenții au rămas în afara jocului etc etc. Sunt o mulțime de judecăți comune pe care eroii ernieni le aruncă în aer și produc erezii. Tind să îi dau dreptate lui Ernu și aș dori să mă refer doar la “fiii locotenentului Schmidt” autohtoni: vă rog să vă reamintiți Confesiunile unui cafegiu ale lui Gheorghe Florescu deși memoria colectivă este bântuită de multe astfel de personaje care se încadrează în categoria nouveaux riches.

Stil, ironie, dezmăț de erezii: citiți’l și n’o să vă pară rău.

C.S.: Iubit și înjurat în același timp. “Rahat bine lustruit”, Ștefan Agopian în Academia Cațavencu despre Născut în URSS, “Un comunist tembel, mare filozof și frate a poporului cu bâtă siberiană și adicție pentru ceasuri de mână, pune la îndoială necesitatea României de a fi membru NATO și a unei siguranțe dată de securitate și alianțe ca garant a sistemului democratic.” – citat exact de pe un blog, însemnarea intitulându-se “La dracu cu Vasile Ernu”. Am dat exemple doar de înjurături căci laudele “moleșesc”. Se pare că toți cei care te-au înjurat te-au considerat drept un profet al comunismului. Ești?

Vasile Ernu: Mamă cum mă iei. Mă faci să rîd. Uită-te la mine, uită-te la şapca mea şi mai ales citeşte-mi textele: arată ele a comunism? România este o ţară dominată de minţi clonate şi trase la xerox. Toţi trebuie să gîndim la fel. Cine nu gîndeşte ca majoritatea este un nou duşman al poporului. E ca pe vremuri. E interzis la nuanţe. Totul trebuie să fie alb sau negru. Nu-mi place să mă înrolez în ideologia nimănui, nu răspund la comenzi, nu port uniforme, nu sînt conectat la sistem (adică sînt autonom), nu iubesc ritualurile culturale şi idologice ale establishment-ului. Eu sînt propriul meu stat şi încerc să chestionez incomod lumea în care trăiesc. Eu îmi ştiu foarte bine funcţia în societate: încerc să sparg creierele betonate ale vechilor şi noilor politruci.

Dar să o luăm pe rînd. Nu-mi place comunismul fiindcă este o formă de represiune politică, dar nu-mi place nici capitalismul fiindcă este o formă de represiune economică. Ambele regimuri vor să-mi fure viaţa, lucrul cel mai de preţ pe care-l am. Asta mai întîi, ca să fie clar unde mă poziţionez.

Replica lui Agopian, cu care de altfel mă cunosc binişor şi ne iubim de ţi-e mai mare mila, are următorul conţinut: Ernu scrie bine, are chestii mişto dar ideile lui sunt periculoase. Părerea mea despre Agopian e următoarea: cred că este unul dintre cei mai buni scriitori români în viaţă care, din păcate, este subapreciat. De ce? E o poveste lungă. Însă cînd Agopian ajunge în zona de reflecţie teoretică e niţel varză. Nu e punctul lui forte. Iar cînd discută despre trecut, Agopian e pasional. Omul a avut de suferit şi-l înţeleg. Nu e partenerul meu de dialog. Ne respectăm pe zona scrisului, ne criticăm pe zona ideilor. Punct. El a făcut o pasiune pentru prima mea carte şi a scris cîteva texte. Văd că la a doua a fost mai blînd, cu toate că eu cred ca abia a doua mea carte ar fi trebuit să-l irite. Bun.

În ceea ce priveşte cea de-a doua replică, aceasta aparţine categoriei neolegionare furibunde care a promis că mă va bate fiindcă nu e voie să atentezi la valorile verzi ale neamului. Căpitanul (indiferent dacă şef de partid sau şef de stat) a zis „La dreaaapta” şi toţi trebuie să ne executam. Dacă Ernu ia în derîdere ordinul Căpitanului, îl „trimitem la Dracu`.” Cînd a apărut povestea cu scutul antirachetă pe mine m-a deranjat nu ideea de scut, ci unanimitatea gîndirii. Adică amplasarea sau nu a scutului nu e o poveste care mă pasionează aşa de mult, ci modul în care o decizie politică majoră este la noi primită şi aplaudată unanim. Nimeni nu are voie să se îndoiască, nimeni nu are voie să pună întrebări, iar cine nu e de acord e declarat, ca şi în vechiul regim, „duşman al poporului”. Într-o ţară normală care vrea să intre în NATO ar trebui să fie măcar cîţiva oameni, cîţiva intelectuali care să spună: dar poate nu e bine ce facem. Nu, la noi a fost o singură persoană care a încercat să protesteze împotriva aderării la NATO şi a fost arestată încă de la scara blocului. Ceea ce încerc eu să spun e că unitatea ideologică în care am ajuns a devenit de tip totalitar fiincă nu mai permite diferenţa şi alternativa. Vom mai reveni probabil la această temă.

Cel mai simplu, şi aşa se face carieră în România, mi-ar fi să tac şi să mă tîrăsc pe burtă. Ei bine, nu-mi stă în fire. Fie că e comunism, fie că e capitalism, raporturile mele cu puterea nu se schimbă. Cu puterea mi-am propus să fiu într-un raport de luptă.

C.S.: Recunosc, am vrut să te scot puţin din ţîţîni. Tocmai că le’am citit. Bine, acest argument îl pot invoca şi „ceilalţi” cititori ai tăi. Nefiind atît de bogat pentru a fi de stînga (e o ironie la adresa reprezentanţilor stîngii actuale n.m.), nu am citit cărţile tale precum nişte manifeste politice. Cît e ficţiune în ele? Cît e detaşare şi ironie? Te întreb acest lucru, specificînd la început că nu aparţin stîngii, pentru că reacţiile celor care te înjură dădeau impresia că tu îţi reciţi Născut în URSS de la prezidiul unei tribune, ca pe un fel de doctrină.

V.E.: Sîntem în cîmpul reflecţiilor nu al pasiunilor. De aceea folosim raţionamente şi argumente, dialogăm, ne ascultăm unul pe altul, pornind de la ideea că vrem să înţelegem ceva. Nu-mi place să lucrez cu idei primite de-a gata. Totul trebuie pus la îndoială… Dacă-mi aduc bine aminte aşa s-a construit ceea ce noi numim spirit occidental.

În ceea ce priveşte stînga, nu te speria, nu se ia. Nu e virus, nu e molimă, e doar o formă de a interpreta politicul. Eu nu spun că e o formă perfectă, dar, totuşi, să nu uităm cel puţin rolul emancipator al stîngii în modernitate. Să nu uităm că mai toate marile drepturi cîştigate au apărut în urma unor lupte venite de pe filiera stîngii. Cum am ajuns să avem dreptul la vot, cum s-a dezvoltat emanciparea femeilor, cea a oamenilor de culoare, cum s-au cîştigat anumite drepturi salariale, dreptul la odihnă şi muncă etc.? Cine a inventat şi impus sistemele de protecţie a celor mulţi, marginalizaţi, lipsiţi de proprietate? A venit proprietarul, marele reprezentat al „proprietăţii sfinte” şi a acordat aceste drepturi pe care acum le privim ca fireşti? Să fim serioşi. Să nu uităm că pe vremuri drepturile erau strict legate de proprietate pe care o aveau doar cîteva procente a populaţiei, iar cea care nu accepta schimbarea era tocmai această filieră pe care s-a construit gîndirea de dreapta. Trebuie să recunoaştem meritele pe care le are stînga. Ar fi mare păcat să pierdem marele cîştiguri pe care le-a avut stînga în ultimii 60 de ani în Europa: accesul gratuit la educaţie, sănătate şi protecţie socială. Ceea ce fac în ultimii 20 de ani apologeţii pieţei libere nelimitate, totale, duce la distrugerea acestor drepturi. Sîntem în mare pericol mai ales că avem o ţară săracă şi asta presupune că marea parte a populaţie, lipsită de resurse, să nu aibă acces la educaţie şi sănătate. Vrem înapoi în secolul XIX?

Eu respect foarte mult dreapta, însă consider că se află într-o gravă eroare. Dreapta este diabolic de eficientă de unde şi marele ei pericol: e atît de eficientă încît tinde spre autodistrugere. De exemplu eu cred că dreapta este mult mai anticreştină decît stalinismul. În ultima mea carte pun în discuţie acest lucru. Mă mai înspăimîntă, ca să dau un alt exemplu din zona aceasta, credinţa oarbă a elitelor în „bancomate.” Fiecare epocă cu „viţeii ei de aur”, cu idolii ei. Recunosc eficienţa dreptei, însă următoarea ei axiomă pare contrazisă de realitate: zona privată e eficientă, iar statul e ineficient. Dă-mi voie să mă întreb: cum se face că o dată la 30 de ani cea mai „ineficientă” instituţie, Statul, vine şi salvează cea mai „eficientă” structură a sferei private, sistemul financiar? Din păcate, în România nu avem o stîngă politică sau intelectuală. Sînt mici focare şi atît. PSD nu mă reprezintă şi am fost un critic dur al acestui partid.

În ceea ce priveşte cărţile mele, ele sînt un soi de literatură mixtă care are şi eseu, şi ficţiune, şi memorialistică etc., dar care în esenţa lor lucrează cu sensul. Ironia este una din tehnicile mele preferate şi o folosesc din plin. Nu fac predici sau tratate morale, nu fac manifeste politice. Încerc să pun cititorii pe gînduri, încerc să-i ajut să-şi pună întrebări. Manifestul meu estetico-politic este următorul (parafrazîndu-l pe Dario Fo)…

Unde este putere acolo e politică. Unde e politică acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie e şi multă minciună. Unde există minciună apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire e şi durere. Unde e durere e suferinţă. Unde e suferinţă e tragedie. Unde e tragedie e singurătate. Unde e singurătate e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest e libertate. Unde e libertate e viaţă. Unde e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare din păcate şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta creează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.

C.S.: Ajungem încet-încet şi la Ultimii eretici…puţintică răbdare! Totuşi, pentru că ai vorbit de meritele „incontestabile” ale stîngii, ţin să îţi reamintesc faptul că aici, la Porţile Orientului, deschiderea, înainte de 1944, a venit totuşi de sus (Jean Mihail, în casa căruia se află acum Muzeul de Artă din Craiova, în lipsă de moştenitori, şi-a donat averea statului cu condiţia ca din aceasta să se dea dotă fetelor sărace, să se construiască biblioteci la sate. E un exemplu doar). Ai ridicat în răspunsul tău prea multe probleme: stânga românească are vile la New York la 20 de ani de la Revoluţie. Stânga românească (în spate având Securitatea) a venit cu noi nu ne vindem ţara, pentru a o cumpăra pe nimic.

Pe de altă parte, ca să nu deturnăm discuţia, ştiu foarte bine că tu, prin aceste afirmaţii, te ridici deasupra evenimentelor ultimilor 20 de ani şi, la nivel de concept, nu am a-ţi reproşa prea multe. Să îţi fie clar: chiar dacă eşti un „provocator”, e o plăcere, cum spunea torţionarul din Cel mai iubit dintre pământeni, să lucrezi cu intelectualii .

Ca să ne sincronizăm, poate că dreptul la proprietate şi dreptul la dreapta e tocmai o reacţie împotriva celor care au pledat, cu mîna pe kalaşnikov, pentru komunalka.
Revenind…Dreapta să fie mult mai anticreştină decît stalinismul? Ptiu, drace….pardon, ptiu, Vasile! În Ultimii eretici…personajele tale afirmă că oamenii de marketing şi PR din ziua de azi sunt mult mai periculoşi decît politrucii comunişti. Ce zici de această afirmaţie a lui David Ogilvy? „Dacă nu-ți place societatea abundenței, atunci ai dreptate să blamezi publicitatea pentru că incită masele să-și dorească asta. Dacă ești genul ăsta de puritan, atunci n-am ce discuta cu tine. Nu pot să spun decât că ești un masochist psihopat. Mă rog și eu, ca arhiepiscopul Leighton, „să mă păzești, Doamne, de greșelile înțelepților și de oamenii buni.“ Bătrânul John Burns, părintele mișcării laburiste din Anglia, obișnuia să spună că tragedia clasei muncitoare era sărăcia dorințelor sale. Nu-mi cer scuze pentru că am incitat clasa muncitoare să-și dorească o viață mai puțin spartană.”

V.E.: Bun. Multe afirmaţii într-o singură întrebare, sau ce o fi. Să o luăm pe rînd. Mai întîi să nu confundăm gesturile caritabile sau mecenatul, gesturi pe care deseori le fac oamenii bogaţi cu drepturile constituţionale cîştigate cu luptă şi trudă. Mecanismele prin care se construiesc aceste structuri-gesturi sociale de caritate şi mecenat sînt specifice mai ales tipului de cultură individualist de tip protestant, unde rolul statului e ceva mai mic. Vezi SUA. Acolo unde statul nu acorda această protecţie, există biserica, sau comunităţile de o anumită etică protestantă care organizează structuri de întrajutorare. Vin din mediul protestant şi-i cunosc bine. În societăţi de tip pravoslavnic (ortodox) aceste mecanisme nu funcţionează din multe, multe motive. Fireşte că am avut oameni care au donat, s-au sacrificat, dar nu există decît ca formă de excepţii. Ele nu rezolvă decît într-o mică, mică măsură problemele. Nu s-au creat mecanisme care să rezolve marile probleme în acest domeniu. Tot statul e cel care are puterea de a le rezolva. Scuză-mă dar nu vreau să las educaţia copiilor mei pe mîna milei lui Patriciu şi Vîntu. Dacă tu vrei, atunci mi-e milă de copiii tăi şi mă voi lupta ca să nu ajungă la discreţia lor. Punct.

Despre stînga românească la care faci referinţă nici nu vreau să discut. Am spus: nu avem un partid de stînga, nu avem intelectuali de stînga decît cîţiva marginali, cu mică vizibilitate. PSD e un partid al parveniţilor financiar şi ideologic, iar PD, cu Băsescu în frunte, au trecut de la Internaţionala Socialistă la Partidul Popular în 5 minute (caz unic în lume) fără ca unul să zică: fraţilor, da’ avem şi noi o ideologie. Nu pot să am respect faţă de astfel de oameni. PD este unul dintre cele mai nocive partide pe care le-a avut România.

Aşa că dreptul la proprietate nu trebuie să distrugă celelalte drepturi. Proprietatea, economia de piaţă etc. nu sînt nici sfinte, nici diabolice, ci doar nişte convenţii. Aşa cum şi dreptul la educaţie, sănătate, protecţie sînt drepturi-convenţii pe care le putem cîştiga sau pierde.

În ce priveşte PR-ul şi ce zic eu pe acest subiect şi mai ales ce zice simpaticul David Ogilvy, şeful ministerului de propagandă şi antipropagandă a capitalului, lucrurile stau cam aşa. Eu susţin că grupul PR&management este o clasă socială care reprezintă echivalentul politrukului din vechiul regim. Sînt oameni care nu produc nimic în sensul clasic de “tehne” şi “poesis”, lucruri şi idei. Aceşti oameni produc conexiuni. Reprezentanţii acestei industrii şi partizanii mei sînt clase antagoniste, dacă-mi permiţi sintagma. Eu însă nu spun că o societate nu are nevoie de oameni care organizează şi ştiu să comunice. De cînd e lumea şi pămîntul societatea a avut nevoie de ei. Eu dau mereu următorul exemplu din Biblie. Moise a fost un bun organizator, manager cum am spune azi. Însă era o catastrofă la comunicare, de aceea l-a folosit în comunicarea cu Faraon pe fratele său Aaron, un vorbitor excelent.

Eu atrag atenţia asupra două lucruri importante. Mai întîi încerc să arăt că tehnologia PR-ului, care avea ca scop iniţial crearea unor tehnici de manipulare, de creare a unei opinii publice favorabile comanditarului, care să nu fie un produs al societăţii, ci al unor “ingineri invizibili ”, devine treptat, treptat model social. PR-iştii şi managerii, politrucii de azi, devin eroii societăţii. Adică, ceea ce trăim, modelul social impus, e o inginerie socială de laborator. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Şi PR-ştii şi conspiraţioniştii cred că lumea poate fi manipulată de cîţiva designeri sociali. Al doilea lucru e legat de ideea de muncă şi producţie. Ei produc conexiuni şi iluzii. E un soi de mimare a muncii, ei nu produc ceea ce spun că produc. Eu cred cu convingere că 70% din toată această industrie e o mare păcăleală şi de fapt e o banală escrocherie. E o clasă care trăieşte pe sume frumoase de bani fiind de fapt nişte paraziţi sociali. Însă sistemul are nevoie de aceşti paraziţi fiindcă ei sînt cea mai puternică armată a actualului regim. Ei îi cunosc acea limbă de lemn pe care o predică. Ei au exact aceeaşi funcţie socială ca şi vechii politruci şi nomenclaturişti din regimul comunist.

Eu nu sînt puritan şi nici suficient de radical cum aş dori. Şi, ca să-l parafrazez pe bătrânul John Burns de care zici, aş spune aşa: trebuie să luptăm ca cei mulţi, săraci şi fără protecţie să aibă dreptul la visuri mai mari, iar cei puţini care au monopolizat avuţia să nu pună monopol şi pe visurile noastre. Văd că te doare inima de cei puţini care au monopolizat „sfînta” proprietate. Stai liniştit, se apără ei fără probleme de „plebea” pe care o dispreţuiesc şi o văd doar ca piese de schimb. Problema mea mare este următoarea: statul român a devenit în ultima periodă un soi de CAP de SRL-uri care slujeşte această mică clasă, o elită financiară care a monopolizat mai tot şi a devenit tot mai mult o structură care are o funcţie de protecţie a celor puţini, „eficienţi”, de cei mulţi, „ineficienţi”. Eu ştiam că funcţia statului este alta: să creeze mecanisme care să ofere şanse egale şi protecţie pentru fiecare cetăţean indiferent de poziţie socială, sex, religie, culoare etc.

C.S.: Recunosc, ai un discurs bun, mai ales că ridici foarte multe probleme dureroase pentru societatea românească. (În paranteză fie spus: în acest moment e o mare tevatură pentru înfiinţarea unui partid de stânga modern: te-ar interesa?) PR şi marketing, te revolţi împotriva lor, vorbeşti despre poziţionare chiar şi în Ultimii eretici…Dar tu însuţi ţi-ai asumat o poziţionare (ereticul venit din Basarabia pentru a demola orice mit referitor la comunism) din care nu ieşi nici mort! (am înţeles că următoarea ta carte va fi despre Basarabia)

V.E.: Asta e meseria mea. Intelectualii trebuie să fie nişte fiinţe pe care societatea nu le prea iubeşte, dar fără de care nu poate funcţiona. Ca dentiştii. Băieţii aceia care-ţi umblă în gură, îţi pun plombe, îţi scot dinţii. Avem o funcţie igienică. Trebuie să ridicăm probleme, să fim incomozi şi să aratăm partea urîtă şi cariată a societăţii. Numai la noi se crede că intelectualii sînt băieţii aceia cuminţi care compun fraze frumoase la comandă pe 30 de arginţi. Da, în istorie există şi această specie de „poeţi de curte”. Problema e că la noi „curtea” s-a cam extins şi e dificil să mai poţi face distincţii între cei de curte şi cei de exil.

Despre apariţia partidelor de stînga… ce să zic… Nu cred că în acest moment există forţe suficient de puternice care să creeze un partid cît de cît credibil, nici de stînga, dar nici de dreapta. Noi avem probleme pe ambele paliere. PDL este un partid fără coloană, cu toate că sînt cîţiva oameni interesanţi. Îmi place domnul Stoica, de exemplu. Sînt unii oameni politici şi intelectuali din zona dreptei pe care-i respect şi simpatizez mult. Din păcate, ei sînt puţini. Ideal ar fi să avem bine dezvoltate cele două direcţii, cu oameni care care au o platformă ideologică clară, un proiect coerent şi o finalitate cît de cît cuantificabilă. Însă pe mine viaţa de partid nu mă interesează. Nu am fost în vechiul regim nici măcar UTC-ist (părinţii mei aveau convingeri religioase care nu permiteau amestecarea „lumilor”) şi nu văd de ce aş fi acum. Eu cred în acest moment în nevoia deconectării de diversele centre de putere: financiare, politice, culturale etc. Cred că a venit vremea marginalilor. Ei vor avea în următoarea perioadă un rol foarte important. Va fi ultima zonă a libertăţii, a creativităţii autentice. De acolo vor veni lucrurile cu adevărat semnificative. Aceştia vor fi partizanii de care vorbesc.

În ceea ce priveşte poziţionarea. Da, critic aceste mecanisme. Însă ştiu în acelaşi timp că trăim într-o lume atît de artificială încît mecanismele funcţionează de la sine. În momentul în care ai prezentat un proiect, o carte, un film, mecanismele încep să funcţioneze automat. Chiar şi refuzînd total aceste mecanisme nu faci decît să le întăreşti puterea. Vezi cazul lui Salinger. Trebuie să fim conştienţi de asta. Azi un scriitor nu înseamnă doar cartea sa, ci şi un întreg complex de elemente care devin active. Cartea este centrală, însă în jurul ei gravitează un cumul întreg de factori. Ceea ce spun eu e foarte simplu: nu trebuie să devenim robii acestor mecanisme. Nu PR-ul ne face pe noi, nu piaţa ne face, ci noi le facem pe ele. Adică ele trebuie strivite fiincă noi le dăm viaţă lor, nu ele nouă.

C.S.: Ai provoca vreun prieten să scrie Născut în RSR? De altfel, nu pot să nu mă gîndesc la un proiect mai amplu: Născut în….Letonia, RDG, RSFI, Albania etc. Și, apropos de unul dintre laitmotivele din Ultimii eretici ai Imperiului, românii nu cunosc Rusia, un alt proiect editorial mi s-ar părea interesant – “Cum ne văd ceilalţi?” Și să fie constituit din traducerea manualelor de istorie ale tuturor vecinilor – Rusia, Turcia, Polonia, Bulgaria, pentru a ne vedea și prin ochii -oficiali- ai celorlalți.

Dar, apropos de cetăţenii sovietici care râdeau de români înainte de 1989, ce i-ai răspunde unui comentator de pe blogul Spataru care scrie aşa: “eu rămân cu amarul sentiment pe care l-am resimțit când am citit niște pasaje din “Născut …” într-un ziar din ro. erau acolo niste aberații care lejer pot fi înfrățite cu altele care apar în presa din Russia ref la md (sau ro). Te înspăimânți ce trăsnăi poate scrie o minte “mai degajată” -)) Avantajul autorului este că românii în mare parte kiar nu stiu nimik despre Russia (cum de altfel nici rushii despre md sau ro) shi iau totul de bun. -))”.

V.E.: Sînt cărţi care tratează tematica românească de o manieră asemănătoare. Eu am avut un moment potrivit şi m-a avantajat acest stil dezinvolt, fără obsesiile anticomunismului, cu umor, tandreţe şi multă ironie. Nu trebuie să ne răzbunăm pe istorie, nu trebuie să distrugem memoria sau să o falsificăm. Trecutul nu poate fi doar rău fiindcă acolo se află viaţa noastră. Mai e un avantaj: eu vorbesc despre varianta originală a comunismului care are în spate o experienţă şi o forţă colosală. Imperiile fascinează. În România s-a scris “O lume dispărută” sau “Cartea roz a comunismului”. Eu însă aştept ceva mult mai puternic. O să vină. În ce priveşte celelalte popoare, îşi știu ele propriile experienţe, nu trebuie să ne batem noi capul.

Tema “Cum ne văd ceilalţi?” e foarte interesantă fiindcă e bine să ştim cum sîntem percepuţi măcar de vecini. În URSS şi Rusia e mai simplu din cauză că ei sînt imperialişti şi atunci pentru ei, ca şi americani, există “noi şi restul lumii”. Adică nu au fixaţii pe prea multe popoare. Fiind un Imperiu, iar orice imperiu este multinaţional, sînt ceva mai relaxaţi cu taxonomiile acestea naţionale. Dar, fireşte, şi acolo funcţionează aceleaşi mecanisme care produc clişee. De exemplu, cînd am fost nu demult la Moscova am descoperit o chestiune foarte haioasă. Ştiam care-s clişeele vechi folosite aici pentru diverse popoare. Şi acum am descoperit ceva nou, adaptat economiei capitaliste: numele naţionalităţilor corespundeau unor meserii. De exemplu, dacă vrei să angajezi constructori spui: adu-mi nişte moldoveni. Dacă vrei vînzător zici: adu-mi nişte armeni. Dacă vrei nişte oameni care fac curăţenie zici: adu-mi nişte uzbeci. Deci lucrurile se mai modifică.

E foarte important să ne dăm seama că ori decîte ori vorbim despre un popor s-ar putea să nu facem decît să folosim nişte generalităţi, nişte clişee. Aşa cum nouă nu ne place să fim reduşi la două trei simboluri, la două trei nume, nici altora nu le place acest lucru. Un popor e un construct foarte complicat, compus dintr-o mulţime de nuanţe. Sînt popoare care au mii de ani şi care au acumulat atîta experienţă încît nu poţi să le reduci la două clişee banale. Pentru a pricepe mai mult e bine să călătorim, să încercăm să cunoaştem şi alte zone, ceva mai diferite de noi. Ar fi bine să începem cu vecinii noştri. Eu mă minunez cît de puţin este cunoscută aici Basarabia pe care, nu-i aşa, o considerăm “pămînt Românesc”. În capul românului obişnuit, în imaginarul lui clişeizat, Basarabia e la dracu-n praznic. Nu, e chiar aici la cîteva sute de kilometri. Eu vorbesc în cartea mea nouă de “complexul Siberian al geografiei” la români. Şi să fim atenţi: nu tot ceea ce pare la prima vedere negativ este cu adevărat rău, şi nu tot ce pare bun este cu adevărat bun. Eu am trecut printr-o perioadă foarte dificilă în primii ani de experienţă românească. Credeam că ştiu cum e cu românii şi mi-am dat seama că nu e aşa. A trebuit să mă lupt ca să pricep lucruri pe care nu le puteam pricepe. E foarte interesantă această experienţă.

C.S: Prieteni şi iubiri ne mor. Mai suferim de foame, ne e dor şi de sete, de un râs. Morţii, iubirile, prietenii nu se ridică nici la dreapta, nici la stânga. Ce ne facem, Vasile? Încotro să o luăm, Vasile?

V.E.: Eu spun în cărţile mele lucruri simple. Nu regimurile politice, nu ideologiile, nu opţiunile noastre politice sau religioase sînt cele mai importante, ci viaţa noastră şi tot ceea ce înseamnă ea. Eu încerc să depistez riscurile, pericolele care vin. Uneori ele vin de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Trebuie să veghem ca nimeni să nu ne fure viaţa şi să nu existe nici-un lucru pentru care să merite să ne pierdem libertatea. De aceea societatea noastră are nevoie de persoane incomode care să vină şi să ne mai ridice din cînd în cînd ochelarii de cal cu care ne obişnuim.

Nostalgia, un element fundamental în literatură

Interviul integral realizat de Andra Rotaru din care a aparut un fragment in VIP / 1-7 martie 2010  si integral pe VeiozaArte.

Cît de mult te distrezi cu tine însuţi şi personajele, scriind?

În prima carte mai puţin, căci cumva eu eram eroul propriei mele cărţi. Sau mai degrabă, propria mea memorie era eroina ei. Acum, în cea de-a doua carte, m-am jucat ceva mai mult. Există un erou care e şi comunist, însă doreşte şi să-l asasineze pe Stalin, dar este şi un critic virulent al lumii capitaliste atunci cînd ajunge în Occident. Mai este un erou, Vasiliy Andreevici, care e un tip de vîrsta mea, născut în URSS, locuieşte în România, specialist în spargeri de bănci, scrie „Născut în URSS”, dar nu sînt eu. Ca să-l parafrazez în sens invers pe Flaubert, “Vasiliy Andreevici nu sînt eu”. Îmi place să mă joc tot mai mult cu eroii mei.

Scrii vreodată cu gîndul la vreun premiu important? Ce ai spune despre cei care scriu pentru premii, urmărind nişte mode în literatură sau nişte subiecte care prind în ţara respectivă?

Cînd am început să scriu nici nu ştiam ce înseamnă “lumea literară”. Nu cunoşteam această lume. Nu ştiam personal scriitori sau critici. Veneam dintr-un mediu al ştiinţelor socio-umane. Despre premii şi alte lucruri de acest fel nu aveam mare habar.
Ar trebui să precizăm cîteva lucruri. Mai întîi, nu cred că se poate gîndi o carte, un proiect literar pornind de la aceste mize. Ce înseamnă să scrii pentru un premiu? E absurd. Nici premiile nu se prea dau după o grilă precisă. Premiile, teoretic vorbind, se dau pentru calitatea literară şi poate şi importanţa subiectului. În acest sens orice scriitor vrea să scrie o carte cu un subiect important şi să fie scrisă bine. Cine poate? Puţini.
In al doilea rînd şi aici mi se pare cu adevărat un mare risc, există o tentaţie nu a “dorinţei de premii”, ci a dorinţei de impunere pe ceea ce acum se numeşte „piaţă”. Aici apare un fenomen cu adevărat riscant. Există o adevărată industrie (la noi mai puţin, dar în Occident e copleşitoare) care încearcă să pună în funcţiune o întreagă maşinărie de reţete, de PR&marketing care produce un anumit gen de literatură “de piaţă”. Aici, cred eu, este adevărata mare problemă. Există o tentaţie incredibilă de a intra în această maşinărie. Literatura-reţetă, temele-cerute-de-piaţă, etc. plus maşinaria de PR şi marketing pot crea un “hallou” literar, însă el este doar de moment. Acest gen de scriitură poate dăuna mult literaturii. Eu cred cu convingere că cei care vor face cu adevărat literatură trebuie să aibă timp şi mare răbdare ca să poată scrie lucrurile care-i frămîntă. “Literatura reţetă” nu are răbdare fiindcă ea vrea cîştigul imediat, recunoaşterea imediată. De fapt, dacă ne uităm cu atenţie vedem că literatura (şi întreaga producţie culturală) este anti-piaţă. O să-ţi spun un lucru, dar te rog să nu mai spui la nimeni: piaţa este antiumanistă prin excelenţă.

Ce ai face cu banii de Nobel, sau cum crezi că i-ar cheltui un scriitor care să spunem, nu a trăit pînă în acel moment din scris?

Îmi este foarte greu să gîndesc în termenii aceştia. Faţă de bani am o educaţie creştino-comunistă. În ambele regimuri şi ideologii, banul fie e „ochiul dracului”, fie e un „reziduu burghez”, deci e un rău. La bani reacţionez aproape biologic ca faţă de ceva rău, un rău sistemic şi fundamental. În acelaşi timp, încerc să respect regulile jocului actual şi să cer un preţ pe muncile prestate. Mi-ar plăcea să trăiesc doar din scris şi munci adiacente acestei meserii. Încerc, dar este aproape imposibil.

Ultimii eretici ai Imperiului, Ed. Polirom este al doilea tău volum. Te-a influenţat în vreun fel receptarea bună de care s-a bucurat prima ta carte?- în sensul în care e oarecum greu din cînd în cînd să faci faţă propriilor exigenţe şi celorlalţi?

Probabil că m-a influenţat. Multe lucruri ne influenţează viaţa. Totul e să fim conştienţi şi să nu cădem pradă unor capcane. Am debutat totuşi târziu, aproape matur. Iar premiile şi zgomotul din jurul cărţii mi-au pus multe semne de întrebare. A trebuit să reflectez mai mult asupra a ceea ce vreau să fac mai departe cu textele mele. Am decis un lucru foarte important pentru mine: literatura mea nu va fi divertisment. „În rest – cum spunea tatăl meu cînd lua o decizie importantă – Dumnezeu cu mila”. Eu cred că literatura nu este un domeniu al divertismentului, iar metafora nu are o funcţie pur estetică.

Ce aşteptări ai în general din partea colegilor de generaţie, din partea ta, din partea cititorilor?

Aştept în primul rînd curaj. Generaţiile mai vechi din această ţară au fost lipsite de o astfel de calitatea, dar nu am nici-un drept să le judec, mai ales că generaţia mea reproduce aceleaşi mecanisme ale generaţiilor din anii 50, 60, 80 din secolul trecut. Noi nu sîntem mai buni decît cei de dinaintea noastră doar fiindcă nu am colaborat cu regimul comunist. Noi ne putem demonstra curajul şi capacitatea de a ne asuma riscuri în noul regim. Eu observ că mecanismul de producere a compromisului a rămas acelaşi. Mulţi din generaţia mea perpetuează aceleaşi forme de compromise: oportunism, laşitate, lipsă de curaj, comoditate. Dar fiecare este responsabil pentru textele şi faptele sale, fiindcă „generaţia” este doar un termen pur tehnic.

Care a fost cel mai frumos compliment/ cele mai memorabile cuvinte venite din partea criticilor/cititorilor, pînă acum?

Despre prima carte s-a scris foarte mult. Şi critici pertinente, dar şi foarte multe laude. Pentru un debut era poarte prea mult. Pot spune că am fost un răsfăţat al criticii sau, poate, doar un om norocos. Cititorii au voie să spună orice, lor le accept totul. Criticii au voie şi ei să spună orice, însă lor nu le accept totul. Cel mai mult m-a impresionat un bătrîn evreu din Cernăuţi, emigrat de prin 1940 în SUA şi care mi-a scris că a plîns de mai multe ori citind cartea. E straniu, fiindcă omul a avut de suferit enorm din cauza regimului din URSS, face parte dintr-o generaţie pe care eu nici nu am cunoscut-o şi despre care nu prea scriu. Şi totuşi, abordarea mea nostalgică şi tandră faţă de spaţiul sovietic i-au trezit nişte amintiri profunde. Nostalgia este un element fundamental în literatură, nu putem renunţa la acest sentiment profund uman, fiindcă nostalgia ţine de timp şi nu de regim politic.

Cu cine ai scoate la o cafea (din literatura română) personajele din Ultimii eretici ai Imperiului?

Oho…. Mai întîi cu mai toţi amicii mei cu care ies de obicei, dar şi cu oameni pe care îi simpatizez. Îi poţi găsi pe o bună parte la finalul cărţii unde le mulţumesc: de la Rogozanu la Cosaşu şi de la Artanu (Timpuri Noi) la Zizek.

Cum te împaci cu poezia? Cu teatrul?

Cu teatrul m-am împăcat şi mă împac foarte bine. Sper să scriu cît de curînd o piesă de teatru. Mi-ar plăcea să scriu o piesă de teatru pentru Radu Afrim, mai ales că noi ne cunoaştem şi am colaborat încă de la primele lui spectacole de la Cluj. Dar cine ştie. Cu poezia, lucrurile sînt ceva mai complicate. Am avut o mare simpatie faţă de acest gen în adolescenţă, după care am avut o anumită formă de dispreţ faţă de “literaturocentrismul de tip poetic” al culturii romane. Acum am revenit la o poziţie puţin mai nuanţată. În noua mea carte „Ultimii eretici ai Imperiului” îi acord un rol important. Poezia vine să rezolve una dintre cele mai semnificative nevoi umane: nevoie de sens şi de semnificaţie politică. În corespondenţa mea cu Bogdan Stănescu am discutat acest subiect şi sper ca la anul să publicăm aceste scrisori. Atît în “rai” cît şi în “iad”, poezia are un sens eminamente politic fiindcă ea vine să salveze şi să umanizeze.

Mereu e interesant cum îşi descoperă scriitorii plăcerea de a scrie. La tine cum a început?

Eu, sincer să fiu, nu cred că scriitorilor le place foarte mult să scrie. Nu ştiu cum e în zona poeziei, însă în spaţiul prozei şi eseului, a scrie presupune o muncă destul de dificilă. Nu e deloc plăcut să stai cu fundul pe scaun zile şi luni întregi şi să-ţi freci nervii cu o mulţime de fraze şi cuvinte. E mult mai plăcut să stai la taclale cu amicii sau să hoinăreşti. Scrisul apare mai degrabă în urma unor obsesii, frămîntări şi în urma unui mare orgoliu. Scriitorii în marea lor parte sînt oameni foarte orgolioşi. Pentru a-şi hrăni acest orgoliu, ei scriu.

Mai faci naveta spre Odessa sau Moscova în căutare de cărţi care-ţi plac?

La Odessa nu am mers de foarte muţi ani. Mi-am descoperit recent nişte rude. Nişte verişori îndepărtaţi pe care nu i-am mai văzut de pe la 8 ani. Mi-am propus sa merg să revăd locurile, dar cînd va fi acel moment, nu se ştie.
La Moscova, din fericire am mers destul de regulat în ultimii ani. Am mulţi prieteni şi am avut onoarea să mă împrietenesc cu scriitori de top din generaţia mea şi ne scriem regulat. De fiecare dată vin cu foarte multe cărţi de acolo. Ultima experienţă a fost o adevărată aventură: eu în aeroport cu 100 de cărţi, care cînăreau fireşte mai mult decît permite Aeroflot-ul să duci fără taxă. Nu mai aveam suficienţi bani şi trebuia să renunţ la jumătate din ele. Nu am renunţat, dar a trebuit să împrumut bani de la o fata din Kirghizia care zbura la Bucureşti (din păcate, compatrioţii romani au fost insensibili la „cerşetoria” mea culturală).
Am mulţi prieteni extraordinari acolo şi chiar mă zbat din răsputeri să ajut scriitori romani să apară acolo. Sper ca în următorii ani să fie cît mai mulţi scriitori romani traduşi în rusă şi o mică parte din această „vină” să fie şi a mea.

Îţi pasă dacă enervezi/ suprasoliciţi cititorii mai aşezaţi, sau dacă după ce te citesc vor să se schimbe în vreun fel?

Cărţile sînt făcute să tulbure şi să ridice întrebări, nu să distreze. Chiar şi cărţile care ne oferă o platformă de cunoaştere ar trebui să aibă ca scop punerea acestei informaţii într-un orizont de sens. Puţine cărţi au forţa de a schimba oameni, însă dacă o carte îţi ridică o întrebare, te deranjează cu ceva, e deja bine.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu
• Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc
• La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală
• Epoca 90 – după 35 de ani: vă aștept seara la chef și discuții
• Interviu cu Vasile Ernu: „Sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni”
• Cristina Manole – Despre Generația canobală
• Generația canibală în top 5 – Paul Cernat
• Victor Cobuz din ObsCult – despre Generația canibală
• Arthur Suciu (II) Destpre Generația canibală
• 2024 sau viața ficțiunii după un coșmar politic (I) – de Cezar GHEORGHE / Observator cultural

Cautare