Ernu in EVZ

Un interviu aparut in Evenimentul Zilei din 22 noiembrie 2010. Responsabila cu intrebarile Diana Evantia Barca.

După ce volume ca “Născut în URSS” şi “Ultimii eretici ai imperiului” au făcut vogă şi au bătut recorduri de vânzări, scriitorul a lansat, ieri, la Târgul Internaţional de Carte, cel mai nou volum, “Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”.

MERGI ŞI CITEŞTE, URGENT!

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu: Liliana Moldovan pentru Agenţia de presă AŞII ROMÂNI, Germania/ 12 noiembrie 2010

1.Voi începe dialogul nostru pornind de la convingerea lui Alexandru Paleologu că “lumea şi viaţa nu ar fi nimic fără cărţi”. Consideraţi că aceste produse spirituale şi culturale care au stat la baza evoluţiei civilizaţiei şi culturii omeneşti, care au primenit sufletul şi mintea miilor de generaţii, mai au acelaşi efect ca şi în trecut?

– Omul se diferenţiază de lumea din care a ieşit, cea naturală şi biologicică, prin capacitatea de a-şi crea propriul mediu social, politic şi cultural. El şi-a creat un soi de control al naturalului prin aceste ustensile culturale. Cartea este unul din elementele cheie. Este poate cel mai constant produs cultural pe care l-a creat omul. Naraţiunea, povestea, chiar dacă a trecut de la forma orală la cea scrisă nu şi-a modificat aproape deloc structura de bază. Dacă în muzică şi cultura vizuală au avut loc schimbări radicale, luând în considerare doar ultimii 200 de ani, ei bine, în domeniului marilor naraţiuni nu s-a modificat mai nimic. Eu tind să cred că un Michelangelo l-ar înţelege greu pe Duchamp, iar Bach ar avea probleme cu ascultarea unei muzici de Schonberg, însă un Homer sau Virgiliu nu ar avea nici o problemă să citească Tolstoi sau Nabokov. Cartea este cea care ne ajută să fim contemporani şi cu oamenii de acum 2000 de ani, iar ei sa fie cumva prezenţi în actualitate. Acesta e marele mister şi farmec pe care-l poate produce cartea. De aceea trebuie să luptăm ca ea să aibă un impact major în continuare asupra societăţii umane. Ea este şi rămâne cel mai important şi ieftin mijloc de educaţie a umanităţii. Fără ea ar fi greu să ne numim oameni.

2.Intelectualitatea românească nu poate scăpa de obsesia inutilităţii ofertelor culturale propuse de creatorii contemporani. Credeţi că putem găsi un mijloc de revitalizare a pieţei culturale româneşti? Există vreun secret al revigorării interesului publicului larg mai ales al publicului tânăr pentru lectură?

– Din punctul meu de vedere secretul se află în educaţie şi în găsirea unei căi proprii. E timpul să mai renunţăm la copierea modelelor occidentale. E bine să învăţăm de la alţii, să fim deschişi către o altă experienţă însă nu în măsura în care să ne transformam în simpli imitatori ai acelor modele. E ca şi în economie: nu putem trăi doar din ce produc alţii. O ţară care nu-şi produce propriile valori şi propria cultură, ci doar importă nu e o ţară, ci e doar un teritoriu. În această perioadă nici educaţia şi nici producţia culturală nu stă foarte bine. Educaţia este chiar într-o stare catastrofală iar asta va afecta enorm de mult viaţa socială, politică şi mai ales culturală a următoarei generaţii. Educaţia, sănătatea şi cultura trebuie să fie priorităţi naţionale, trebuie să existe acces gratuit la ele şi trebuie gândite strategii la nivel de ţară. Invaziile actuale nu se mai fac cu tancurile şi tunurile, ci cu banii, mass-media şi cu diverse mecanisme de consum. În acest moment noi suntem o colonie care nu mai produce mai nimic. Iar ce se mai produce nu ne mai aparţine. Cred că în următoarea perioadă va trebui să regândim din temelii societatea în care trăim.

3.Cine deţine cel mai important rol în procesul de răspândire a cărţilor? Scriitorii? Editorii? Profesorii? Sau bibliotecile cu campaniile lor de promovare a lecturii?

– Este un lanţ întreg. Totul porneşte din familie şi şcoală. Părinţii pot influenţa mult gusturile copilului. Copilul trebuie să aibă de mic acces la carte, să se obişnuiască cu ea, s-o îndrăgească. Din păcate copiii sunt crescuţi şi educaţi tot mai mult de televizor şi calculator şi mai puţin de oameni şi carte. Şcoala e la rândul ei un element foarte important. Societatea şi mediul socio-politic şi cultural transmit diverse mesaje, set de valori etc. Cu toate păcatele ei însă şcoala în perioada comunistă a avut un nivel general destul de ridicat. Noi, când eram mici, voiam să ne facem cosmonauţi, medici, ingineri, fizicieni, filosofi. Acum fetele vor să devina top-modele, iar băieţii fotbalişti. Este foarte important ce-ţi doreşti în viaţă, ce vise ai.

Fireşte că în procesul de producere şi răspîndire a cărţii şi infrastructura joacă un rol crucial pentru că te ajută să ai acces la librării, biblioteci etc. La noi, în loc să se deschidă cât mai multe astfel de instituţii, ele se închid. Sunt orăşele care nu mai au librării iar bibliotecile nu au mai achiziţionat cărţi de zeci de ani. E tragic.

Editurile ar trebui să deruleze cât mai multe campanii de promovare însă cele mai eficiente campanii de promovare a lecturii ar trebui să fie cele la nivel de stat sau a instituţiilor care reprezintă bresle întregi. În ţările europene astfel de campanii se fac anual. O campanie de acest tip presupune un mecanism mai amplu: televiziune, radio, manifestări, lecturi publice şi acţiuni de promovare realizate în şcoli etc. Şi nici nu e nevoie de bugete mari. Cu banii de la câţiva km de autostradă care oricum nu se face se pot reface multe lucruri din infrastructura culturală. Din păcate nu există viziune şi voinţă.

4. Cum s-au derulat lucrurile în cazul dumneavoastră, cine v-a pus prima carte în mână şi care sunt cărţile sau autorii care v-au marcat copilăria?

– Părinţii şi fraţii mai mari. Am trăit printre cărţi. Iar la şcoală m-am îndrăgostit de bibliotecă. Mergeam de două ori pe săptămînă şi schimbam cărţile. Până la finele şcolii generale am citit cam toată biblioteca şcolii. După aceea m-am mutat la alta mai mare. În URSS exista un cult al cărţii cum nu cred că a mai existat undeva. Eram educaţi şi chiar credeam în acest lucru, că URSS este ţara cu cei mai mulţi cititori: cea mai cititoare ţară din lume. Fireşte că era şi multă propagandă, aşa cum şi azi suntem spălaţi pe creier de alte forme de proagandă, însă convingerea că textul scris, cartea, este ceva esenţialmente bun ne-a ajutat să trecem prin multe necazuri.

5. Dar în privinţa scrisului? La ce vârstă şi în ce împrejurări aţi descoperit că doriţi să deveniţi un specialist în mânuirea cuvintelor, că doriţi sa vă faceţi scriitor?

– Nu am vrut să fiu scriitor. Nu mi-am propus. Voiam să fiu filosof. De aici vine şi pasiunea mea pentru reflecţie, dezbateri, analize, idei etc. M-am apucat să scriu mai mult din nevoia de a-mi regla nişte conturi cu trecutul meu. Voiam să repovestesc experienţa mea din spaţiul sovietic. Şi aşa am scris prima carte, după care a venit de la sine şi restul.

6. Evident, dacă citeşti mult nu înseamnă că te faci automat scriitor. Citirea cărţilor contribuie la ascuţirea abilităţilor de autor. Lectura stăruitoare şi munca permanentă, oricât de consecvente ar fi, nu sunt dătătoare de rod literar decât în prezenţa talentului şi a inspiraţiei. Care este raportul dintre talent şi efort creator? Câtă muncă şi cât talent ascunde un scriitor de succes?

– Uh. Proza, eseul şi genurile apropiate necesită un timp de lucru mai mare. Nu ştiu cum e la poezie că nu scriu poezie. Fie vorba între noi, a scrie nu e o ocupaţie atât de plăcută. Trebuie să stai câte zece ore cu fundul pe scaun şi cu ochii în calculator şi să scrii. E o muncă foarte istovitoare. Dar pentru cine e pasionat asta nu e un impediment. Trebuie, fireşte, să ai talent, însă munca e unul din factorii cheie. Talentul se dezvoltă prin multă muncă.

7.Cum definiţi succesul literar? Un scriitor de succes este cel care intră în graţiile criticilor literari şi se alege cu o cunună de premii? Ori succesul se măsoară prin numărul şi intensitatea semnalelor pozitive emise de publicul cititor?

– Odată am făcut un text pe această temă. Teza era simplă: scriitorul de succes din România vrea să fie lăudat de Nicolae Manolescu şi să fie citit de Nicoleta Luciu. Adică vrem să fim legitimaţi de cea mai importanta parte a criticii şi să fim populari, să fim citiţi la scară mare. Din păcate nu se prea poate aşa. Rar poate acoperi cineva o paletă atât de largă. Din păcate noi avem o ţară unde numărul cititorilor e mic şi în scădere. Practic scriitorii se bat pentru un public de câteva mii de cititori.

8.Dacă ar fi să concepeţi o idee publicitară concisă şi eficientă care să atragă atenţia şi să invite societatea la redescoperirea avantajelor lecturii, cum aţi formula-o?

– Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost: mergi şi citeşte urgent!

“Fata de Romania am o singura slabiciune: ii respect codul penal”

interviu cu scriitorul Vasile Ernu realizat de Florentina Ciuverca / OPINIA Studenteasca, 15 ianuarie 2007

Comunismul subiectiv, comunismul trait frumos, ca o adolescenta: despre asta scrie Vasile Ernu si nici un antinostalgic „feroce” nu-l poate condamna. Au fost decenii de constructie ale unei iluzii, iar iluzia este uneori sanatoasa, te poate ajuta sa cresti. Rupt de ea, „omul nou” are tot dreptul sa priveasca trei sferturi ironic, un sfert nostalgic spre felia de trecut. „Nascut in URSS” – cartea publicata de Ernu la Editura „Polirom” – nu este o carte despre moartea unui sistem politic, ci despre unul intepenit la un sfirsit de mileniu, mirat in fata libertatii ce zvicnea in propriul pintece. Un sistem cu lacate, dar si cu personale dichisuri, ce oferea privilegiul unei saracii satisfacatoare, cu eroi care aveau nevoie sa fie vinati pentru a ramine rebeli, cu blugi din cind in cind, cu vodca tot timpul si un strop de poezie.

“Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii”

O: Romania iti mai da prilejul unor „flash-uri” din copilaria ta in URSS?

V.E.: Nu, Romania este altceva, a fost si este o tara noua pentru mine pe care incerc sa o invat zi de zi. Straniu, dar nici macar comunismul romanesc nu-mi aduce aminte de fosta mea tara cu toate ca imi dau seama bine ca sint multe similitudini.

O: Cit e nostalgie si cit ironie in cartea ta?

V.E.: Eu incerc sa povestesc o lume disparuta. Iar in acest demers pornesc de la o teza simpla: indiferent in ce sistem traiesti, indiferent de ideologie, de represiune, cel mai important este viata.
Eu incerc sa povestesc viata obisnuita, viata de zi cu zi, viata cotidiana a unui cetatean sovietic. Cum se imbraca, cum locuieste, ce face la scoala, cum bea cetateanul sovietic, cum se raporteaza la sex, ce obiecte foloseste, ce filme si ce muzica asculta, cum se distreaza, pe cine iubeste si pe cine uraste, cum se sta la coada si cum se discuta la bucatarie…. si alte multe elemente care compun viata noastra. Totul este scris cu un anumit grad de tandrete, si acolo unde e cazul, cu anumite elemente nostalgice. Insa am si foarte multa ironie. Dar ironizez nu numai trecutul, ci si prezentul.

O: Mai bea cetateanul rus cum bea altadata cel sovietic?

V.E.: Da… bea totul si inca ceva pe deasupra. Cetateanul rus nu are mai putine motive pentru a nu bea, caci grijile nu s-au imputinat, ci s-au inmultit. Si oricum, dupa cum am povestit in capitolul „Ce bea cetateanul sovietic”, un bautor autentic (fie el sovietic sau rus) bea singur, de dimineata si fara nici un motiv. Formula „am un motiv ca sa beau” el a transformat-o in „nu am nici un motiv pentru a nu bea”. Dar nu mi-e rusine nici cu „cetateanul turmentat” din zona.

O: Ce s-a pierdut prin disparitia blocului comunist din Est?

V.E.: Cu siguranta s-a pierdut ceva. Orice moarte, orice disparitie are si ceva tragic. E foarte greu de spus ce s-a pierdut. Asta este una din urmatoarele teme ale cartii la care lucrez. Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii, ma preocupa invinsii si nu scriu ode invingatorilor.

O: Cu ce ne-a stricat democratia sau ce ne-a adus bun? Ai plecat totusi din Rusia…

V.E.: Ma scuzati, eu nu am plecat din Rusia, din Republica Moldova, ci din URSS. Sint totusi doua tari si doua sisteme diferite. Rusia de azi nu este si nu poate fi ceea ce a fost URSS. Pentru mine sint foarte importante distinctiile clare si nuantate. Am fost educat, si asta mi-a intrat prin toti porii, sa fiu cetatean sovietic. Nu eu am ales ca patria mea sa fie URSS, iar apartenenta la aceasta tara mi-o asum. Acum mi-am asumat sa fiu cetatean al Romaniei.
Cu Romania nu ma aflu intr-un raport patriotico-national care se vehiculeaza atit de mult pe aici, ci mai degraba sint intr-un raport civico-pragmatic. Eu nu ma leg de locuri si geografii. Am stat la Iasi, Cluj si Bucuresti si peste tot m-am legat de anumite proiecte si de anumiti oameni. Eu ma comport fata de un anumit loc ca si cum as fi in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat. De oameni ma leg insa foarte mult, indiferent de culoare si miros. Fata de Romania, ca sa-l parafrazez pe Ostap Bender, am o singura slabiciune, ii respect codul penal.
Democratia mi-a adus multe lucruri bune. Insa cum zice rabinul de la Odessa, care m-a invatat o multime de lucruri, un bine nu vine niciodata singur. Orice bine aduce cu el si probleme si griji si suferinta. Important e cum te raportezi fata de toate acestea si cel mai important e sa nu lasi ca democratia sa-si traiasca viata. Democratia actuala e mult mai subtila, lunecoasa si iti poate fura viata pentru 30 de arginti intr-o clipita.

O: Te-ai mai intoarce acolo?

V.E.: Unde sa ma intorc? In URSS? Aceasta tara din cite stiu eu nu mai exista, ea exista doar in arhive, in timp, in memorie. Cartea mea este un soi de intoarcere in timp, insa eu ma intorc acolo cu un scop bine definit.
Eu vreau sa povestesc viata cotidiana de atunci fiindca eu cred ca acest lucru, povestit chiar subiectiv (nici nu se poate altfel), este mai important decit multe tratate obiective si stiintifice. Un alt lucru important e faptul ca eu ma intorc in trecut pentru a vedea prezentul si viitorul dinspre trecut. Cred ca o astfel de perspectiva ne poate ajuta sa intelegem mai bine prezentul si viitorul si ne poate proteja de noile forme de compromis.

“Suferinta nu este cheia intelegerii comunismului”

O: Ai fost acuzat dupa aparitia cartii ca nu ai condamnat Gulag-ul, deportarile, crimele. De ce nu apare si aceasta fata a URSS in cartea ta?

V.E.: Nu ma pot supara pe criticii mei. E ceva firesc sa existe opinii diferite, reactii diferite, fiindca sintem diferiti, avem lecturi diferite etc. Important e sa nu inchidem discutia si sa lasam loc de dialog. Cred ca prima care a ridicat aceasta problema a cartii mele este Simona Sora, pe care de altfel o respect foarte mult. Tot ea este cea care sustine ca sint iresponsabil si ignorant avertizind potentialii cititori ca texul meu poate sminti. Eu cred ca numai operele mari pot sminti, iar pe mine nu ma paste un astfel de pericol, va garantez.
De ce totusi iresponsabil? Fiindca, conform dumneaei, eu nu condamn comunismul si crimele comunismului, nu vorbesc de suferinta etc. Eu cred ca supozitia: comunismul este raul fundamental, iar opusul lui este binele absolut e o directie gresita si nu face decit sa te tina in aceeasi paradigma. In acelasi timp, mai cred ca nu suferinta este cheia intelegerii comunismului. Comunism = Suferinta = Represiune politica = GULAG este o schema simplista. Cheia de intelegere a comunismului e cu totul alta. Voi scrie pe acest subiect in urmatoarea carte.
Suferinta e prezenta in toate sistemele, pina si in cele bine marketizate, asta mai intii. Doi: nicaieri in cartea mea nu e ascunsa ideea ca sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, insa afirm si faptul ca sistemul capitalist e si el o forma de represiune, chiar daca e o forma de represiune economica. Stiu ca astfel de afirmatii nu dau bine in Romania, dar eu imi asum fiecare cuvint. Si trei: eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus si nu mi-am propus sa rezolv toate problemele comunismului. E o arhiva subiectiva. In acelasi timp, cred ca demersul meu este mult mai eficient in aratarea esentei comunismului pentru generatia actuala, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decit strigatele brute de stil „Jos comunismul”. Ce poate fi mai subversiv decit textul „Oda toaletului sovietic” unde arat ca viata mea, patria mea a fost un WC, dar fiindca e viata mea eu o respect si o iubesc. Cred ca asumarea trecutului tine de responsabilitate si curaj, iar eu acest lucru il fac, numai ca il fac de o maniera diferita.

O: Notai in carte ca proiectul URSS nu s-a prabusit, doar s-a oprit… Ar mai fi posibila o utopie gen URSS?

V.E.: Poate am spus-o in serios, poate ca am vrut sa glumesc pe seama anticomunistilor postocuministi sau poate este un avertisment. Sint mai multe discutii in jurul acestei teme si nu e cazul sa le repovestesc aici. Riscurile insa nu vin doar din zona marilor utopii, ci pot veni si din partea antiutopiilor. Poate ca ne vor omori nu dictaturile politice, ci altceva. Poate ca riscul vine chiar din inima democratiei sau din zona acumularii de capital?
Daca nu ne-a distrus „valea umbrii mortii” comuniste, poate ne va distruge „Canaanul” capitalist unde curge lapte si miere. Eu nu am raspunsuri, dar imi termin cartea spunind si avertizind ca pericolul poate veni de unde ne asteptam cel mai putin.

“Sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii”

O: Cit de necesara a fost condamnarea oficiala a comunismului in Romania? A fost una sincera?

V.E.: Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politica. E dreptul puterii actuale sa faca acest lucru. E dreptul presedintelui sa condamne un regim trecut, insa nu vad rostul crearii unei comisii stiintifice pentru a justifica un act politic. Stim foarte bine de crimele comunismului, iar presedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiza stiintifica facuta la comanda. Am retineri fata de stiintificitatea unui raport comandat politic, cu toate ca sint convins ca in aceasta comisie sint multi oameni competenti si bine intentionati. Presedintele Basescu, cel mai rafinat presedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur si simplu sa speculeze o posibilitate politica la maximum. Si cum anticomunismul e o buna „vaca de muls”, atit pentru politicieni, cit si pentru intelectuali (aviz culturnicilor… se vor cistiga multi bani de acum incolo din asta), presedintele a exploatat cum stie el mai bine aceasta oportunitate.
In ce priveste legitimitatea comunismului din Romania, dati-mi voie cel putin sa ma indoiesc de „ilegitimitatea lui”. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea comunismului in cartea sa „Republica absenta”, dar ramine fireste o problema deschisa pentru cercetatori. Domnul presedinte si-a cerut scuze in numele statului, deci recunoaste continuitatea statului, iar acest lucru presupune si recunoasterea indirecta a legitimitatii statului comunist. Ma intreb si eu: daca statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din aceasta perioada? Inteleg ca am pascut oitele pina prin secolul XIX si nu prea am fost in istorie, dar sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii.
Riscul condamnarii de aceasta maniera tine de faptul ca nu se lucreaza cu nuantele, cu distinctiile, cu diferentierile. E riscul inlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, caci supozitia acestui demers este urmatoarea: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat, sau in cel mai bun caz etichetat de genul „acesta este raul absolut”.
Eu gindesc nuantat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distinctii? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (à propos, pe aici nu intereseaza acest lucru).
Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Am vazut ca Partidul e vinovat si condamnat, iar membrii lui nu prea sint vinovati. Cum rezolvam aceasta problema? Cine sint anticomunistii de azi? etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem si nu putem trece cu tavalugul si sa uniformizam totul.
Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent si crezul meu politic este simplu. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint in mare parte adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura.
Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez iarasi pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.

O: Cum priveste acum un „homo sovieticus”, made in URSS, capitalismul si consumismul?

V.E.: Cum imi place mie sa spun: eu privesc nu numai trecutul, ci si viitorul fara regret, dar cu precautie. URSS m-a educat si format de asa maniera incit sa pot subzista oricarui sistem. Am rezistat cu bine sistemului URSS-ist, voi rezista si celui capitalist, consumist si UE-ist.

„A fi liber, in sensul neoliberal, inseamna a fi fericit”

O: Se vorbeste adesea de democratia americana ca de un nou tip de comunism, cu restrictii in exces, sub aparenta unei libertati. Cum vezi tu lucrurile?

V.E.: De bine, de rau, democratia americana functioneaza si nu e vorba de nici un fel de comunism. Nu America e problema in sine, ci un anumit mod de functionare a capitalului care determina un anumit gen de politica. Eu cred ca marele risc vine din aceasta zona, de aceea trebuie sa chestionam cu mare atentie aceasta problema.

O: Povestesti cu voluptate de Rusia sovietica si cu umor, la fel ca mai toti autorii rusi (ma gindesc acum la Ilf si Petrov, Daniil Harms etc). De unde vin voluptatea si umorul asta? URSS nu a dat prilejul prea multor fericiri…

V.E.: Fericirea e o chestiune de sens, nu de factualitate. Poti sa fii in GULAG si sa fii fericit si poti sa fii bogat, sa conduci lumi, sa nu-ti lipseasca nimic si sa fii nefericit. Pina si conceptul de fericire a devenit politizat de noua ideologie. A fi liber (in sensul neoliberal) inseamna a fi fericit, pe cind lipsa libertatii aduce automat nefericirea.
Libertatea e o chestiune ce tine de relatie, de raport. Liber fata de cine, fata de ce? Nu exista libertate absoluta. Paradoxal, inseamna ca in lumea moderna din punct de vedere politic, singurii oameni liberi au fost dictatorii, fiindca ei nu se subordoneaza unor legi. Ei sint dincolo de lege, ei sint legea. In democratie esti liber atit cit iti permite legea si buzunarul. Dictatura economica e la fel de dura ca si cea politica.
In ce priveste umorul si ironia ele ma fac fericit si ori de cite ori le intilnesc le savurez cu mare placere. Iar pe acesti autori, alaturi de Bulgakov, ii stiu de mic si-i citesc cu mare placere, caci abunda de ironie si umor de o anumita factura. Acesti autori nu au trait in cele mai fericite si bune conditii, insa au stiut ca umorul si ironia sint arme bune pentru vremuri de restriste. A sti sa glumesti in momente tragice mi se pare ceva fascinant si ei au stiut sa faca perfect acest lucru.

“Romanii ma scot din sarite cu «povara trecutului»”

O: Cum apare cartea ta in contextul ultimilor ani, in care s-au publicat foarte multe volume despre comunism, cele mai multe „incrincenate”? Cit de diferita e perspectiva ta?

V.E.: Sint diferite categorii de texte. E bine ca apar memorii, caci ele in timp vor ramine si vor deveni mai importante decit tratatele academice. La memorie au dreptul nu numai cei care au avut de pierdut si au suferit, ci si cei care au avut de cistigat sau au fost neutri. In Romania exista o supozitie negativa cind e vorba de trecut: povara trecutului.
Pentru mine, trecutul nu este o povara, ci un mare cistig. Trecutul trebuie sa stii sa-l privesti. Eu spun ca trecutul trebuie in primul rind inteles, dupa care, el trebuie asumat si abia dupa aceea, el trebuie reconvertit, utilizat cu bunele si relele sale.
Eu nu sint cioranian, eu nu am avut „inconvenientul” de a ma naste in URSS, ci „convenientul” de a ma naste acolo. Daca stim sa folosim trecutul, pina si cele mai rele elemente ale sale pot deveni mari avantaje. Iar trecutul meu sovietic este o experienta mare care nu poate fi stearsa pur si simplu. Eu incerc sa povestesc aceasta experienta. Romanii ma scot din sarite cu „povara trecutului”, „greaua mostenire” si alte ineptii de ordinul acesta. Generatii de intelectuali discuta la nesfirsit aceste probleme. Asta spune foarte mult despre capacitatea romanilor de a-si gestiona trecutul si mai ales despre incapacitatea lor de a-si gestiona prezentul.

„Astazi tinerii scriu pentru public si nu pentru critici”

O: Ce e de remarcat in noul val de scriitori rusi? Nume, tendinte.
V.E.: Ceea ce mi se pare important in Rusia, lucru care la noi din pacate nu se intimpla, e faptul ca perioada comunista, indiferent cum a fost ea, a inceput sa produca romane ale acelei perioade. Dupa caderea comunismului au inceput sa apara romane despre comunism. Unele, precum „Sectantii” lui Mamleev sau „Moscova-Petuski” a lui Venedikt Erofeev, au fost scrise in perioada comunista, dar au aparut dupa. Altele precum „Undergrounde” al lui Makanin sau „Stalin cel bun” a lui Viktor Erofeev au fost scrise dupa. La noi din pacate acest tip de carti sint inca asteptate, iar de cartile de sertar, nu mai vorbim.
Un alt lucru important e faptul ca pina si tranzitia anilor ’90, care a fost devastatoare si dramatica, a produs scriitori si opere importante. Printre cei mai cunoscuti sint Sorokin, Pelevin, Limonov, Akunin, Griskovet… de fapt sint destul de multi.
O: Dar in literatura romana?
V.E.: In literatura romana sint citeva lucruri interesante. Scriitorii tineri, de exemplu, nu mai scriu pentru critica, adica nu au ca punct de referinta acei citiva critici si specialisti care trebuie sa le dea nota de trecere asa cum se intimpla cu ceva timp in urma.
In perioada comunista se crease un mecanism straniu: scriitorul era interesat in primul rind de critic, nu de piata. Din aceasta cauza a aparut o literatura stilizata care avea doar o miza estetica, sau se subordona unui canon. Ca rezultat, dar fireste sint mai multe cauze, am avut putina literatura de calitate. Astazi tinerii scriu nu pentru critici, ci pentru public si cred ca acest lucru va imbunatati mult calitatea textelor. Deja putem vorbi de o literatura tinara de calitate si de impact.
De asemenea, faptul ca o editura precum Polirom a avut curajul sa parieze in ultimii ani pe literatura romana si in mod special pe cea tinara mi se pare o schimbare totala de paradigma de dupa mahmurii ani ’90. Acum citiva ani, umblai cu cartea si cu banii in mina si nimeni nu vroia sa te publice. Un Razvan Radulescu era refuzat si damnat sa nu mai apara.
Paradigma conservatoare care se bazeaza doar pe „gloriosii” ani interbelici si inca pe citiva intelectuali care au devenit un soi de „Sfinta Paraschiva” a culturii romanesti, a fost dinamitata de mecanismul editorial oferit de editura Polirom. Colectia Ego Proza, dupa care si altele, a dinamizat enorm piata cartii romanesti scrise aici. Acum s-a creat deja concurenta intre edituri, iar scriitorul roman a inceput sa fie curtat de editori, ceea ce e o normalitate.

“Cel mai important lucru e să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în comunism”

interviu cu Vasile Ernu pe www.europa.md toamna 2006

www.europa.md: De ce lansarea cartii Dvs. a avut loc mai intai la Bucuresti si apoi la Chisinau?

Vasile Ernu: Am lansat cartea la Bucuresti, din cateva motive simple. Mai intai, eu locuiesc acum in Bucuresti si imi era cel mai la indemana sa o lansez aici. In al doilea rand, Bucurestiul este orasul cu cel mai mare consum de carte din Romania, adica cu cei mai multi cititori.

Si nu in ultimul rand, datorita faptului ca orice eveniment produs in aceasta tara ca sa aiba un ecou mai semnificativ trebuie facut in capitala. Aceasta centralizare e un dezavantaj pentru Romania, dar acestea sunt datele problemei. Oricum nu am neglijat celelalte orase in care am locuit: Cluj, Iasi, Chisinau…

www.europa.md: De unde provine titlul “Nascut in URSS”?

Vasile Ernu: Este un titlu pe care eu personal il stiu de la formatia DDT, care are un album cu acest nume. Titlul imi placea fiindca e asemenea unei marci care se retine usor si are impact. Pentru mine, important este continutul cartii , nu titlul. Titlul unei carti trebuie sa te ajute, insa el nu poate inlocui continutul.

Cind am pornit acest proiect, trebuia sa fie unul colectiv, apoi s-a modificat si am scris eu singur aceasta carte. Singura chestie bine stiuta era titlul.

www.europa.md: Site-ul www.nascutinurss.ro este o parte integra a cartii sau o “lume aparte”?

Vasile Ernu:  Site-ul vine ca o prelungire a cartii. Eu spun ca este o extensie a cartii. El vine sa aduca textului o parte vizuala si audio. Este si el o arhiva subiectiva a civilizatiei sovietice. Eu incerc sa creez o anumita lume virtuala a spatiului sovietic cu scopul de a familiariza si a informa partial. Nu este o arhiva de nostalgii cum ar vrea unii sa insinueze.

www.europa.md: Primiti multe mesaje din partea cititorilor? Care este diferenta dintre cititorul “nascut in URSS” si cel nascut in afara sa?

Vasile Ernu: Da, primesc foarte multe mesaje si cred ca am scris razpunzand la ele, mai mult decat am scris la carte. Am intrat in acest joc cu toate ca uneori nu era cazul.
Sunt trei categorii mari de cititori la care m-am gandit cand am scris: cei nascuti in URSS, cei nascuti in Republica Socialista Romania (sau in alte tari foste comuniste) si cei nascuti in spatiul lumii capitaliste (occidentale).

Cred ca cei mai neglijati au fost cei nascuti in URSS. Am fost mult mai concentrat asupra unui mod de povestire, ce se intereseaza mai mult de cei din afara spatiului sovietic. Culmea e ca primii, care ma traduc sint rusii. In rest, cititorii sunt diversi. Fiecare vine cu perspectiva si capacitatea sa de intelegere. Unii ma sustin, unii ma aplauda, iar altii ma injura. Acesta este riscul iesirii in public. E un risc pe care trebuie sa ti-l asumi.

In ce priveste diferenta dintre cei nascuti in URSS si cei nascuti in afara acestui spatiu, variaza de la caz la caz. Cei din tarile comuniste au o multime de experiente comune, iar cei care au trait intr-o lume democrata si liberala au o cu totul alta experienta. Eu pornesc de la premiza ca experienta sovietica este una imensa si merita povestita. Cine e interesat de aceasta experienta citeste cartea si vede o perspectiva subiectiva asupra acelei lumi.

www.europa.md: Cum ati caracteriza genul literar in care activati? Este mai aproape de bildungsroman, realismul socialist sau romanul post-modernist?

Vasile Ernu:  Nici nu stiu ce sa zic. Eu am botezat ceea ce fac ca “gen eretic” (termen de altfel preluat), un amestec de mai multe stiluri. Am acolo si un soi de naratiune apropiata de genul memorialistic, am si genul documentar, am si eseu.

Ceea ce am incercat e ca, indiferent de genul abordat, totul sa pastreze un anumit tonus, un anumit timbru. Cartea este compusa din multe piese, pe modelul puzzle-ului, e fragmentara si pana si dusmanii declarati au recunoscut ca se citeste pe nerasuflate. Asta nu inseamna ca e neaparat o calitate. Mie imi plac cartile care se citesc usor.

www.europa.md: La lansarea cartii spuneati ca va intereseaza mai mult publicul german. Ati citit lucrarile lui Wladimir Kaminer? Va considerati un promotor al aceluiasi curent de idei?

Vasile Ernu:  Am citit ce face Kaminer si sunt amic cu el. Ne-am cunoscut acum citiva ani la Targul de carte de la Frankfurt. Eu am fost cel care l-am editat in Romania si l-am adus aici, unde si-a lansat cartea „Russendisko” in stilul lui specific: lectura si muzica.

Ceea ce fac eu si ceea ce face Wladimir sint lucruri total diferite.

El scrie pentru un public german, in limba germana si valorifica mai mult perioada post-sovietica si pe cea de emigrant. Este privirea unui rus, emigrat in Germania anilor ’90 si mai scrie si roman sau proza scurta ca gen. Eu fac total altceva. Fireste ca fiind din aceeasi generatie si avand experiente comune avem si unele povesti comune, dar facem lucruri diferite.

www.europa.md: In aceasta privinta, ce puteti spune despre filmul “Good bye, Lenin!”?

Vasile Ernu: Sunt incantat de nemti cand se apuca de o treaba… chiar si lucrurile nasoale le fac profesionist…(stiu ca suna a cliseu). Modul lor de a se raporta la trecut, de a-l chestiona, de a-l documenta, de a-l arhiva este complex.

Iar abordarile lor din ultima perioada, cand au inceput sa lucreze cu o anumita deconstructie a trecutului, mai tandra, cu anumite elemente nostalgice (o blasfemie pentru Romania), dar de o maniera critica si ironica foarte subtila, in care eu cred mai mult decat in urletele de tipul “Jos comunismul”, mi se pare extraordinara. Recunosc ca ma regasesc mai mult in aceasta forma de abordare, insa accept si respect si alte posibilitati. Exista loc pentru toata lumea.

www.europa.md: Cum interpretati sintagma “prietenia popoarelor”?

Vasile Ernu:  Despre ce prietenie si despre ce popoare vorbim? Daca ne referim la sintagma comunista, ea apartine unui limbaj de lemn care nu are nici un continut. Insa limbajul de lemn nu e specific doar comunismului, cum ni se sugereaza de catre noua ideologie dominanta. Ascultati cum vorbesc politrucii americani sau cei ai Comunitatii Europene si veti vedea ca nu e mare diferenta. Evident ca noul limbaj de lemn nu mai violenteaza asa de tare, pentru ca formele de represiune s-au schimbat.

www.europa.md: Ce credeti despre legea lustratiei? Sunt pregatite statele ex-sovietice pentru adoptarea acesteia?

Vasile Ernu: Nu prea cred in lustratie si mai ales in fosta URSS. Cine pe cine lustreaza? E o problema foarte complicata. Cel mai important lucru e sa incercam sa intelegem ce s-a intamplat in comunism. Sunt multi vinovati, cu grade diferite de vinovatie, dar mai intai trebuie sa definim termenii, sa stabilim regulile, cadrul juridic si mai ales sa stim ce vrem, care este proiectul.

www.europa.md: Daca cineva ar scrie o carte “Nascut in UE”? Cum s-ar raporta aceasta la cartea Dvs.? Credeti ca s-ar deosebi radical de cartea Dvs.?

Vasile Ernu:  Inca nu e foarte clar ce e acest UE. Nu exista inca o identitate UE si nici nu cred ca va exista curand. Exista, insa un anumit fel de societate specifica lumii neoliberale occidentale, care se regaseste peste tot. Multe elemente ale lumii noastre comuniste sunt specifice si lumii acesteia, foarte multe insa nu. Eu incerc sa povestesc o lume care nu mai exista.

Ctrl Alt Left in Corso

 

CORSO

interviul aici….

“Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi”

interviu cu Vasile Ernu de Mihail Vakulovski  / Tiuk nr. 13, Toamna 2006

– Vasile, povesteste-ne mai intii – oricit de concis – despre tine. Te-ai nascut in URSS…
– Experienta sovietica e una imensa. Eu am primit o educatie sovietica si nu vad nici o problema in acest lucru. Mi-am cunoscut mai tirziu „dusmanii” mei, asa cum mi se spunea la scoala, adica cei nascuti in Statele Unite ale Americii si mi-am dat seama ca nu sintem diferiti. Avem prejudecati, avem obsesii, avem multe calitati indiferent de sistemul in care am trait. Cind aud intelectuali romani care reduc printr-o simpa fraza toata experienta comunista la chestiuni de genul „comunismul a produs numai monstri si scrum” pur si simplu nu-i inteleg. Aceasta nu este o judecata, ci o pasiune sau o gindire complexata si incrincenata. Comunismul nu este un rau metafizic, asa cum nici capitalismul nu este un bun fundamental. Sistemele politice in care traim au mult mai multe nuante. In mare eu sint un produs comunist si nu ma cred un monstru, asa ca nu cred ca este monstru nici intelectualul care afirma astfel de lucruri, produs si el in comunism. Trebuie sa gindim nuantat, sa incercam sa vedem si sa intelegem diferentele. In comunism a existat viata, chiar o viata obisnuita cu relele si bunele sale (vai, ce ginduri urite pot sa exprim!).
Deci, cartea mea e despre aceste elemente ale vietii cotidiene sovietice, care ne faceau viata asa cum era ea.

– Cum ti-a venit ideea scrierii acestei carti – “Nascut in URSS” (care a aparut la editura Polirom, 2006)? Ai trait-o/gindit-o multa vreme? Iti amintesti cind si cum ai hotarit ca gata, e timpul s-o scrii, sa te apuci de lucru?

– In ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu fata de fosta mea patrie. O patrie care nu mai exista decit in amintire si in arhive. Si m-am decis ca trebuie sa scriu neaparat aceasta carte. Am vrut sa fie un proiect colectiv, care nu a mai iesit. Am decis sa o scriu singur si cred ca am decis bine, cel putin pentru mine. Sint multumit, cu toate ca zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat sa fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal si care nu vrea sa fie exhaustiv cu orice pret.
Am avut o pauza de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucuresti si in acest rastimp am scris cartea. Am observat ca crizele, depresiile si timpul liber fac bine la gindire. Am trecut prin ele si am iesit cu o carte. Sper ca e o carte buna, nu perfecta, ci buna. Nu ma cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau sa fiu un scriitor care incita la gindire, care pune probleme si cititorul sa se bucure citindu-l. Atit.
– Desi spui chiar la inceputul volumului ca “Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura”, cartea e scrisa cu multa caldura. Fiind o carte eseistica, totusi, se citeste ca un roman. Cu toate ca nu esti un nostalgic, se vede ca ceea ce scrii aici e existential. Ai depus eforturi sa nu iasa o carte in care sa nu se vada “nici dragoste, nici ura”?

– Da, am spus ca nu voi porni de pe pozitii de bine si rau, de pe pozitii clar ideologice sau morale. In acelasi timp spun ca: „cu siguranta nu voi fi indiferent”. Asta inseamna ca va exista o doza de sensibilitate, pasiune, nostalgie. Si cum putea fi altfel daca vorbeam si despre viata mea. Daca as fi renuntat la aceste lucruri ar fi fost o cacealma si un construct fals. In ce priveste nostalgia la care replica unii critici, le spun ca nu este o nostalgie activa, adica nimeni nu vrea sa reconstruiasca vechea lume, ci e o nostalgie pur narativa, controlata, care se raporteaza la lumea mea personala. Tehnic am controlat nostalgia punind alaturi de ea elemente ironice. Ironia din cartea mea nu poate fi trecuta cu vederea. Cred ca ironia e un element mult mai tare al cartii decit nostalgia. Si, iarasi, cartea este ironica, nu bascalioasa. Eu nu stiu sa fac bascalie si punct. Urasc bascalia si sint un dusman declarat, cu toate ca accept ca este loc si pentru aceasta modalitate de discurs. Insa aici in tara, de multe ori se confunda discursul critic cu discursul bascalios, asa cum se confunda ironia, umorul cu bascalia. „Sa am pardon”, dar sint lucruri total diferite. Eu spun numai ca bascalia nu ar trebui sa fie un element central al culturii romane, ci unul periferic. De aceea ma minunez ca un saptaminal precum “Academia Catavencu” in loc sa aiba un rol periferic are un rol atit de central in discursul public romanesc. Cred ca aici e deja o problema. Dar asta e o alta discutie.

– Cum a fost la lansare (ca stiu ca esti un maestru al unor astfel de manifestari culturale)?

– Lansarea a iesit in principiu asa cum am vrut: un adevarat spectacol. Au fost toti cei pe care i-am invitat (cu exceptia ta, care ai avut motive mai mult decit justificate): Andrei Gheorghe, Alexandrina Hristov, Pavel Stratan, Planeta Moldova, Costi Rogozanu, Dan Perjovschi si Bogdan Ghiu. Cum a recunoscut Bogdan Ghiu: „Aceasta lansare a fost maxim ce se poate face la o lansare de carte”.
Practic am incercat sa combin diverse categorii de discursuri si oameni din zone diferite. Fiecare s-a exprimat cum s-a priceput mai bine. Unii au vorbit, altii au citit, altii au cintat. Maestru de ceremonii a fost Gheorghe. Iar la sfirsit am chefuit mai sovietic, adica mai ruseste. Am vrut sa fac o atmosfera care sa trimta spre carte, care sa incite la lectura, nu ceva plicticos si banal. A fost multa lume, peste asteptarile mele, si cred ca in principiu am reusit ce mi-am propus. Si, fireste, am incercat si eu sa vorbesc si chiar sa fiu intrigant. Dar fac aceste lucruri nu de dragul intrigii, ci pentru a incita la lectura si la gindire. A ne regindi viata noastra, ideile noastre, trecutul nostru – asta conteaza cel mai mult. Si acesta e si scopul cartii si nicidecum un simplu gest estetic sau un act de divertisment.

– Dupa aparitia cartii ti s-au intimplat lucruri de povestit? S-au luat de tine comunistii-anticomunistii?

– Aici e o poveste putin mai complicata. Recunosc ca ma cred un tip care cunoaste bine modul de functionare a pietei culturale romanesti. Nu am chef sa discut cu toti intelectualii complexati si declarati anticomunisti. Ma intereseaza sa dialogez cu oameni mai detasati, care vor sa te asculte si care incearca sa te inteleaga.
Nu intimplator mi-am luat ca autor pentru postfata cartii mele pe Sorin Antohi. De ce l-am invitat sa-mi faca el postfata si nu altcineva? Am avut doua nume la care m-am gindit: Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu. Ambii intelectuali pe care-i respect in mod special. Am apelat la Sorin Antohi pentru ca-l cunosteam personal. Pe Tismaneanu l-am cunoscut personal abia dupa lansare.
Deci, de ce Antohi? Din citeva motive simple. Mai intii, ca este un intelectual avizat si recunoscut pe plan international. Mai apoi, ca este un intelectual cu care chiar daca nu esti de acord poti discuta si construi ceva. De asemenea, este unul dintre putinii intelectuali care nu are partipriuri publice, nu face jocul unor gasti culturale din tara noastra si in acelasi timp recunoscut de toate gastile intelectuale din zona. Asa ca daca Sorin Antohi a zis povestea cu ostalgia (nu conteaza daca sint sau nu de acord cu asta) atunci multi critici au sarit pe asta, dar aici s-au si terminat criticile. Pacat. Cunosc bine povestea cu Ostalgia germana si am fost atent cu acest element. Cartea mea chiar bate in alta directie.

– Cum a fost primita cartea? Ai avut reactii pozitive-pozitive sau negative-negative?

– E clar ca am avut recenzii dominant pozitive (pot fi gasite pe www.nascutinurss.ro la sectiunea presa). E interesant, caci cartea are o multime de elemente incomode pentru modul de a gindi in spatiul romanesc. Dar cel mai important e faptul ca reprezentantii generatiei tinere au rectionat extrem de pozitiv si acest lucru ma intereseaza cel mai mult. Recunosc ca segmentul de pina-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut insa multe reactii pozitive de la oameni foarte in virsta, dar probabil cu un spirit tinar. (Acum cred ca grupul tinta nu poti sa-l prevezi, sa/l prestabilesti  caci vei avea mereu surprize. Am avut de exemplu reactii virulente de la anumiti critici tineri care repeta ca papagalii cele spun sefii la sedinte si am primit critici favorabile de la oameni inaintati in virsta care m-au surpsins placut).
Am avut si reactii neobisnuite, mai ales ca volumul a fost lansat si cu un site in paralel. Site-ul are o multime de poze, muzici, filmulete etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernauti. Omul a plecat in anii ’45 in SUA. Mi-a scris ca a plins cind a vazut si ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost si reactii la care nu m-as fi asteptat. Oricum, experientul carte-site a functionat pozitiv. Pe linga faptul ca a fost un prim astfel de experiment in Romania, el a dat si un plus de forta cartii. Am avut in prima luna in jur de 4000 de vizitatori unici.

– Si, totusi, ai fost numit si „nostalgic si ignorant”, de exemplu, caci in loc sa condamni comunismul, cum e la moda, tu arati un soi de „comunism cu fata umana”…

– Am citit cu totii zeci de carti despre nostalgie. Stiu si eu, ca tot intelectualul, textele faimoase dedicate acestui subiect. Am vazut ca mi s-a explicat pina si etimologia acestui cuvint, ca sa inteleg cit de „nostalgic si ignorant” sint. Ma bucur si le multumesc celor care au grija de aceste lucruri. Pe acest subiect, repet, s-a scris imens si se va scrie inca mult timp de acum incolo. Am spus chiar in introducere ca exista o doza de nostalgie si nici nu ar putea fi altfel, daca tin la o forma de narativitate autentica. E trecutul meu, e viata mea si mi-o asum. Insa e o nostalgie pasiva si nu activa. Adica e o nostalgie care povesteste o lume trecuta, nu o reconstruieste. Am spus foarte clar ca „acea lume nu mai poate fi reabilitata, nici reconstruita, ci doar inteleasa”. Eu nu vreau sa urasc sau sa iubesc acea lume, ci vreau sa o inteleg (daca iubesc copilaria mea asta nu inseamna ca iubesc sistemul comunist). Vreau sa o inteleg, sa mi-o asum si s-o revalorific. Eu cred in reconvertirea unor experiente trecute, fie ele si negative. Orice experienta, daca sintem baieti nitel mai destupati si stim sa le revalorificam, ne poate ajuta. Si o astfel de abordare pentru unii de pe aici inseamna, se pare, ignoranta. De ce? Caci supozitia lor e banal de simpla. Ei gindesc fundamentalist: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat. Eu gindesc nuantat. Care comunism? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (a propos, pe nimeni aici nu intereseaza acest lucru). Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Unde e literatura de sertar? Cine sint anticomunistii de azi? Etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem. (Exista o carte a lui Daniel Barbu, Republica absenta. Este o lectura obligatorie, caci are o perspectiva asupra comunismului de o luciditate si un cinism incredibil. Un liberal cinstit, cu o minte limpede si cu un curaj demn de apreciat. Pacat ca aceasta carte este trecuta cu vederea atit de usor.) Eu pot sa rastorn aceasta pozitie foarte simplu, dar nu asta ma intereseaza. Pot spune ca ignoranta inseamna tocmai refuzul intelegerii si asumarii lumii din care am iesit. Condamnarea e cea mai facila cale si mai ales aceasta condamnare impersonala. Caci condamnarea te absolva de vinovatie si responsabilitate. Ei, vinovatii, au fost pusi la zid…. i-am rezolvat. Pe cine i-am rezolvat? Cine sint ei, cine sintem noi? Comunismul este un produs la care am fost toti partasi si avem fiecare dintre noi o doza de vina, unii mai mult, altii mai putin. E foarte important acest element. Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura. Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.

– Reiese ca nu te deranjeaza critica, ci pistele false induse de anumite pozitii critice?

– Evident. Cind s-a ajuns pe la a zecea recenzie a cartii si toate erau pozitive si elogioase, am intrat in panica. Stiu foarte bine ca ceva nu e in regula cind exista un unison. Nu cred in opinii la unison si mai ales in texte apreciative. Fireste ca am o opinie buna despre cartea mea, insa as putea cu usurinta sa o deconstruiesc. Chiar m-am gindit sa scriu un text dur in care sa-mi desfiintez cartea. Acum cred ca ii cunosc mai bine slabiciunile. Insa cred ca perspectiva unui ochi critic din afara e mult mai utila pentru mine. Vreau sa vad cum intelege celalalt ceea ce eu cred intr-un anumit fel. Sint sigur ca abia criticile serioase ma pot ajuta sa-mi inteleg mai bine punctele tari si punctele slabe ale cartii. De aceea cind am scris cartea am avut mereu in jur de 5-7 lectori. Ii rugam merau sa-mi spuna ce nu le place, ce li se pare dubios, ce e prost etc. Reactia la primele mele 3-4 texte din aceasta carte a fost una negativa. Una dintre prietenele mele a zis ca va fi un dezastru, ca de fapt nu stiu ce vreau, ca voi fi etichetat ca nostalgic si comunist, iar cealalta – ca nu prea stiu ce vreau sa spun. Recunosc ca aveau in multe locuri dreptate. Asta m-a ajutat cu adevarat.
Ma deranjeaza nu critica, ci modul fals de a critica. Am incercat sa ma protejez de citeva directii care nu duc prea departe. Am vrut ca textul meu sa nu fie citit ca un text exotic, nostalgic sau care promoveaza o anumita ideologie. De aceea incerc sa-l protejez de astfel de abordari. Cum poti sa reactionezi cind cineva iti spune ca nu poate prezenta cartea ta in nu stiu ce revista, caci cartea ta e comunista. Nu-ti ramine decit sa te minunezi. Imi aduc aminte de un prieten bun care a scris un text despre necesitatea unei platforme serioase a fortei de stinga in Romania. Ca rezultat o buna parte a intelighentiei locale l-a etichetat drept procomunist. El fiind un liberal clasic, asumat, insa unul care gindeste.
De aceea reactionez la clisee de acest tip incercind sa provoc discutii. Iar la texte cu mistouri si bascalii nu raspund, caci ele directioneaza discutia intr-un orizont obtuz, fals si inchid posibilitatile de discutie. Totul se reduce la argumente de genul „hai sictir”. Am vazut ca mi s-a recomandat sa plec in Coreea de Nord si Cuba sau ca ma pot sminti. Deci sint periculos.
Acestea sint un fel de incriminari si denunturi de tip vechi, fara argumente. In Romania, ca sa-l parafrazez pe Daniel Barbu, marea parte a intelighentiei combate si nu dezbate, adica se porneste de la supozitia ca tu ai dreptate si orice ar zice celalalt nu poate schimba datele problemei. A dezbate inseamna sa pornesti de la ideea ca si celalalt ar putea sa aiba dreptate, ca tu ai putea sa ai convingeri gresite, de aceea discutia se bazeaza pe un discurs rational si argumentativ.

– Ai putea fi invinuit, totusi, ca treci sub tacere si nu gasesti loc in cartea ta si unor forme de represiune mai dure si concrete, cum ar fi marile epurari, GULAG-ul etc….

– Da, asta e deja un punct serios de discutie. Am meditat mult la acest lucru. Am incercat mai multe variante de text prin care sa povestesc suferinta. Eu nu am ascuns nicaieri faptul ca sistemul comunist e un sistem represiv. Am spus de mai multe ori in carte acest lucru. Eu nu am ascuns faptul ca a existat o acumulare de suferinta enorma, nu ca astazi n-ar mai exista. Am avut, totusi, o dificultate cu a povesti aceasta suferinta din citeva motive. Mai intii, nu am o relatie directa cu acest gen dur de represiune si suferinta. In al doilea rind, sistemul a controlat destul de bine modul de a circula al informatiei pe acest subiect, deci aveai un acces mai dificil si indirect la ce se intampla. Si, nu in ultimul rind, suferinta venita in urma represiunii ideologice, oricit de mare ar fi fost ea, este una periferica si nu centrala in cultura sovietica. Astazi noi credem ca ea e centrala datorita contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost si nu avea cum sa fie centrala. Asta, fireste, nu justifica si nu scuza cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, in URSS la acest capitol trebuie tinut cont de suferintele aduse de ororile celor doua razboaie, cel civil si cel de-al doilea razboi mondial. Al doilea razboi modial a devenit simbolul si centrul de greutate al suferintei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism si entusiasm al maselor care au echilibrat mereu suferinta cotidiana. Oamenii isi dadeau viata, mutau muntii din loc, construiau magistrale din convingere, nu din interes material. De aceea m-am oprit la Korciaghin si Buharin, unul – simbol al entuziasmului si celalalt – al suferintei. Si, fireste, am povestit despre modul nostru de a vedea marele razboi. Pot sa accept ca nu am gasit cea mai buna solutie, insa eu nu cred (si aceasta iarasi suna scandalos aici, in Romania) ca cheia intelegerii comunismului este suferinta venita in urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o forma puternica de suferinta, nu prea am scapat niciodata de ea. Astazi ea este mult mai bine fardata, asa ca am inceput sa confundam suferinta cu fericirea, ceea ce e grav.
Vladimir Tismaneanu mi-a citit cartea in drum spre America, dupa tirgul de carte. Mi-a scris un scurt mesaj in care aprecia cartea si a zis o fraza care pe mine m-a pus pe ginduri: „Este ceva melancolic si trist in scrisul tau, camuflat sub masca nostalgicului-ironic”. Fireste, mi-ar placea sa citesc ceva mai nuantat pe aceasta tema. Imi place sa cred ca tristetea din scrisul meu e un element al seriozitatii si angajamentului meu.

– In Romania s-au scris in ultimii ani citeva carti care exploreaza comunismul din aceasta perspectiva subiectiva si personala, fara implicatii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume disparuta”. Care este opina ta despre aceste carti si prin ce ti se par ele inrudite cu cartea ta?

– Aceste carti pentru mine inseamna ca noi incercam sa facem un pas important inainte. E un pas important la nivel de semnificatie. Mai intii, cartile acestea au autori destul de tineri, care nu au trait foarte mult in comunism, ca adulti mai ales, ca sa fi fost obligati sa faca niste alegeri si niste compromisuri. Deci, putini, prea putini autori de peste 40 de ani au curajul sa priveasca mai detasat aceasta experienta, ca sa nu mai zic de asumarea acestei experiente. In al doilea rind, asta ne arata (nu pina la capat insa) ca aceasta generatie tinara nu mai are presupozitii atit de tari si dure legate de comunism. Ei sint dispusi sa discute si sa analizeze inainte de a condamna ceva. In acest sens eu cred ca ei nu mai sint pe linia gindirii interbelice, a ceea ce eu numesc „paradigma culturala interbelica”, care la noi este promovata drept Marea Cultura. Modul nostru de a gindi si a ne raporta astazi la comunism ni se trage de acolo (scuze fanilor acestei perioade), care in esenta lucreaza cu judecati tari si pentru care comunismul a fost raul absolut. Dar acesta este un subiect delicat si as vrea sa-l dezvolt in urmatoarea perioada mai nuantat. Deci, acesti scriitori tineri incearca sa iasa cumva din aceasta continuitate culturala. Eu zic ca e foarte bine. Dar in ciuda faptului ca poate nu si-au propus mai mult decit sa ramina la „firul ierbii” cred ca au facut inca prea putin. Nu stiu daca e o chestiune de curaj sau de gindire, dar cred ca ei ar trebui sa vina si cu o anumita forma de problematizare. Da, vreau sa stiu cum arata o sticla de Cico, dar vreau sa aud si problematizari si judecati incomode: unde e disidenta? cum se face ca nu am avut disidenti (cu exceptiile de rigoare), ci numai comunisti si peste noapte avem numai anticomunisti? oare rezistenta prin cultura nu a fost o forma de a sluji si a intari sitemul ceausist? Exista diferente intre vechiul oportunism si noul oportunism? etc. Eu am dreptul sa pun intrebari si mai ales intrebari incomode. Asa putem intelege mai bine lumea din care am iesit. Ei bine, ei nu prea o fac. Ba mai mult, la prima vedere cartea O lume disparuta, poate cea mai reusita dintre ele, pare a fi acel gen de privire inapoi fara incrincenare. Asa e. Insa sincer sa fiu si cu tot respectul pe care-l am pentru domnul H.R. Patapievici dialogul de la final incarca ideologic cartea. Practic dialogul celor 4+1 este o concluzie ideologica tare: „Comunismul e raul absolut si trebuie condamnat”. Cu astfel de concluzie, care de fapt e o supozitie, nu putem analiza si regindi trecutul. Dar asta a fost alegerea lor si eu le respect alegerea. Cu Cartea Roz a comunismului lucrurile stau la fel. Au pus o prefata bine nuantata, ceva de genul „noi condamnam comunismul, e clar ca el a fost raul absolut, dar aici vom povesti altceva… nu cumva sa intelegeti gresit…”. Cartile insa sint reusite in mare parte.
In raport cu aceste carti eu ma plasez intr-o vecinatate distanta. Avem multe lucruri comune, insa eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci il abordez in perspectiva intelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisa in paralela noi si ei (noi comunistii, ei capitalistii), de aceea incerc sa arat ca diferentele nu sint atit de mari pe cit par, ca sint diferite forme de represiune. Cind strigam ca sintem liberi, trebuie sa incercam sa intelegem fata de ce sintem liberi si fata de ce nu mai sintem liberi. Iar cel mai important e faptul ca eu spun ca noi trebuie sa fim mereu cu mintea limpede si trebuie sa chestionam, sa incomodam, sa gindim, sa luptam, caci sistemele nu vor decit sa ne utilizeze. Deci, eu incerc sa intrig, sa incomodez, sa zgindar diverse straturi pentru a incita la gindire si discutii. Dar afirm cu modestie si responsabilitate: nu cred ca ceea ce spun este neaparat adevarat.

– Aparitia acestei carti (a, felicitari pentru debut, de fapt!) ti-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?

– Intr-un fel da. Experienta scrierii acestei carti mi-a dat peste cap citeva prejudecati despre mine. Credeam ca scriu mult mai greu decit am reusit sa scriu. Mi-a dat incredere si curaj. Si, fireste, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zona mai experimentala, sau mai degraba mai amestecata ca si stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi apartine). Urmatoarea carte e despre Romania, despre intelectualitatea romana. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a cliseelor culturale romanesti. Totul va fi de o maniera ironica, scrisa lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema Romaniei, ci gindirea fundamentalista si manelista a unei mari parti a intelighentiei romane.
Insa pina atunci voi scoate o varianta a cartii “Nascut in URSS” intr-o forma total diferita, in colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuala. Cred ca va fi o surpriza placuta. Si, fireste, negociez posibilitatea traducerii in alte citeva limbi a cartii. Ma intereseza in mod special piata rusa si cea germana.
Pentru mine cred ca va fi o perioada interesanta. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinatiilor: …„S-a spart ghiata, domnilor jurati! S-a spart ghiata.” Asa ca „Sedinta continua!”.
(Brasov-Bucuresti, vara 2006)

“Mă interesează mult mai mult suferinţa de azi”

Interviu realizat de Pavel Păduraru / TIMPUL, Chişinău, 4 octombrie 2006

– Vasile, dacă te-ai afla într-un grup de victime ale regimului comunist care te-ar condamna pentru cartea pe care ai scris-o, ce le-ai răspunde?
– Nu retractez nimic din ceea ce am scris. Şi în România mi s-a reproşat de multe ori că nu mă refer la suferinţa produsă de sistemul comunist. Eu însă vorbesc de o arhivă subiectivă şi folosesc o ironie evidentă. De exemplu, în capitolul „Odă tualetului sovietic”, povestesc despre ţara şi adevărata mea casă unde-am locuit, comparând-o cu un WC sovietic. Ne place sau nu URSS, aici a fost viaţa noastră, pe care nu trebuie s-o dăm la gunoi, fiindcă viaţa contează şi ea trebuie înţeleasă şi asumată. Suferinţa a existat, dar să nu uităm că şi acum ea este suficient de multă. Nu cred că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa. Într-adevăr, s-a suferit foarte mult, dar trebuie de găsit oamenii responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. Pe mine mă interesează mult mai mult suferinţa de astăzi, care este la tot pasul, şi nedreptăţile sistemului – fie el şi aşa-numit democratic, pe care-l aplaudăm cu frenezie.
Mie îmi place să-i tachinez pe anticomuniştii postcomunişti. E foarte straniu, după mine, să fii anticomunist în perioada postcomunistă, pentru că, bunăoară, în România n-a existat, structural, un anticomunism. Atât cultural, cât şi ideologic, românii s-au adaptat la comunism, iar după ’90 au descoperit deodată că sunt anticomunişti. Sunt foarte cinic faţă de acest moralism anticomunist. Cred că pericolele sistemelor totalitare ne pândesc mai ales din vârful piramidei democratice şi este foarte bine să fim atenţi în lumea în care trăim, manifestând o atitudine critică faţă de sistemele politice actuale. Asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra trecutului, dar anticomunismul postcomunist mi se pare o aberaţie în esenţă, fiindcă nu face nimic decât să ne atragă atenţia asupra lucrurilor care deja au dispărut şi ne împiedică să vedem ceea ce se întâmplă astăzi.

– Dar comunismul în R. Moldova nu a dispărut…
– Despre ce comunism vorbeşti? Voronin nu corespunde nici unui atribut al comunismului. Acum doi ani, am fost la Chişinău cu nişte reporteri germani şi i-am luat un interviu. Voronin vorbea ca ultimul birocrat de la Bruxelles. Deci, e un paradox. Atâta timp cât vorbeşte de proprietate privată şi drepturile omului, atâta timp cât la Paşti zice: „Hristos a înviat!”, despre care comunism vorbim? E un amestec straniu, poate mai periculos decât comunismul, este o lipsă de ideologie evidentă. Problema lui Voronin nu e titlul de comunist, ci e incapacitatea sa de gestionare a fondurilor şi de administraţie.

– Pornind de la acest paradox, cât de reale crezi că sunt şansele R. Moldova de a adera la Uniunea Europeană?
– Problema nu este dacă Moldova are şanse să intre în UE, pentru că nu ea decide, la fel cum nu decide nici România. Raţiunea comunităţii europene este una pur economică. Dacă UE va vrea, integrarea R. Moldova se va produce, dacă nu, poate fi Moldova şi o mică Elveţie, că nu se va integra niciodată.

– De ce, dar, Traian Băsescu i-a propus lui Voronin ca R. Moldova să adere împreună cu România la UE?
– Cât de serioasă poate fi această declaraţie? Uniunea Europeană are o anumită politică şi, din câte ştiu, R. Moldova face parte din proiectele ţărilor de frontieră, care nu vor întreţine decât un soi de vecinătate agreabilă cu UE.

– Cum ţi-a venit ideea să scrii cartea „Născut în URSS”?
– M-am gândit la aceasta după ce m-a intrigat piaţa germană de carte şi modul lor de a-şi gestiona trecutul. Piaţa de carte românească era un fel de „jos comunismul!”. Atunci mi-am dat seama că experienţa sovietică este una imensă. A încerca să ştergi cu buretele, să renunţi la trecutul pe care-l ai, mi se pare o mare greşeală, fiindcă orice experienţă, pozitivă sau negativă, te poate ajuta în prezent şi în viitor, dacă ştii s-o gestionezi. Şi am încercat să propun alt gen de abordare a trecutului, unul detaşat, care, de fapt, încearcă să povestească viaţa cotidiană din spaţiul sovietic. Intelectualii români de astăzi luptă cu încrâncenare cu monstrul care nu mai există. În loc să lupte cu problemele lor de azi, ei repetă aceleaşi compromisuri pe care le-au făcut în comunism, aplaudând orice acţiune a puterii. În mod normal, puterii nu i se dă credit. Criticând un sistem democratic, nu faci decât să-i întăreşti partea lui slabă – cea democratică. Aplaudându-l, îi întăreşti partea tare, prin care el te domină, te ţine sub control. Orice sistem e totalitar, în esenţă. Punând totul la îndoială şi criticând sistemele democratice, le ajutăm. Şi aceasta-i menirea unui intelectual normal.

– Cum se explică nostalgia faţă de URSS din cartea ta?
– Este o nostalgie normală, pe care o are orice om faţă de viaţa trăită. Nu am nostalgii faţă de comunism, nici faţă de capitalism, nici faţă de tranziţie. Sunt un tip foarte realist şi cinic în raport cu realitatea. Dar mi-ar plăcea să mănânc o îngheţată „Plombir” de 21 de copeici. Asta însă face parte din viaţa cotidiană şi n-are a face cu sistemul.

– Ce părere ai despre oamenii care au fost loiali regimului comunist, iar astăzi se declară victime ale acestuia?
– Regimul comunist s-a bazat pe trei categorii de oameni: cei activi, care au fost angajaţi în sistem, cei care au colaborat cu regimul şi cei care au tăcut. Ultimii au fost cei mai mulţi şi ei au contribuit esenţial la dezvoltarea comunismului. În România, într-o singură noapte din 1989, 22 de milioane de oameni s-au transformat, declarând că au suferit şi au luptat crâncen contra comunismului. Oare chiar aşa a fost?

Stânga, ca şi dreapta, sunt moduri de reflecţie nu boli mentale

am dat zilele astea un interviu in fuga… asa pe mess, email cum am apuctat.. asta a iesit… despre stinga, criticatac.ro etc + un Gogol Bordello nou – Emmigraniada
The Chronicle, 21.09.2010, 16:59

Acum câteva zile apărea o platformă de stânga, CriticAtac – www.criticatac.ro, iniţiatorii şi coordonatorii proiectului fiind Vasile Ernu, Mihai Iovănel, Costi Rogozanu şi Ciprian Şiulea. Spicuim din declaraţia lor de intenţie:

A dispărut gustul pentru utopie, pentru întrebări naive, directe, puternice, ideologice, politice, artistice. Avem de-a face cu o băltoacă estetică din care spaţiul public cultural pare incapabil să iasă. Vrem să trecem actualitatea prin bibliografii incomode şi prin problematizări care să ne trezească din pasivitatea traiului „capitalist cu faţă umană”.

Am reuşit să îl prindem pe Vasile Ernu într-o mică pauză revoluţionară şi i-am luat un interviu.

Î: E un moment prielnic pentru stânga? (revolte, mari prefaceri sociale, şomaj, prăbuşire economică).

V.E.: Pentru stânga întotdeauna este un moment prielnic mai ales când societatea în care trăieşti şi-a pierdut orice capacitate de solidaritate iar inegalităţile şi şansele la lucrurile esenţiale precum educaţia, sănătatea şi asistenţa socială sunt pe cale să dispară.

Din cunoştinţele mele, în România nu exista in acest moment o platformă de acest format, care să îşi propună să dezbată nu doar teme punctuale, de tip jurnalistic, ci şi ideologii, direcţii politice şi teme majore pentru societatea românească. Dupa cum se vede deja: venim cu texte de respiraţie mai lungă, cu o atitudine critică, polemică şi destul de diferită faţă de ce avem în acest moment pe piaţa de idei. În textul nostru se vede destul de clar direcţia de atac şi doleanţele noastre.

Din punctul meu de vedere, prima zonă de atac, cea care a devenit sufocantă, este zona conservatoare şi oportunistă în care se scaldă cea mai mare parte a intelighenţiei noastre: discurs neointerbelic, cum zice colegul nostru Şiulea, şi posturi cât mai bine plasate şi remunerate. În al doilea rând vrem să recuperăm un anumit discurs critic care vine pe filiera de stânga. Nu e nimic de ascuns aici. Stânga, ca şi dreapta, sunt moduri de reflecţie nu boli mentale. Nu ne legitimăm neapărat criticând sau polemizând, ci aducând noi direcţii de reflecţie, soluţii diferite, abordări diferite.
E timpul să apară în faţă oameni noi, oameni foarte bine instruiţi şi care nu fac comerţ cu texte şi idei.

Î: Vă gândiţi, pentru viitor, la o implicare activă în societate şi nu să rămâneţi doar o platformă a discursului de stânga?

V.E.: A scrie texte, a lua atitudine prin texte şi prin alte diverse forme reflexive e un început,  nu un capăt de drum. Textele, cărţile nu pot schimba lumea dacă nu sunt urmate de nişte acţiuni sociale şi politice concrete. Nu suntem naivi să credem că doar textele pot schimba lumea, cel puţin lumea din jurul nostru. De aceea, fireşte că vom urmări şi un alt gen de acţiune, nu doar pe cel strict cel teoretic. Mulţi dintre noi sunt deja implicaţi în diverse proiecte concrete. Suntem foarte interesaţi de crearea unor forme noi de apărare şi luptă socială şi politică. Ne vom implica treptat treptat tot mai mult în proiecte concrete. Nu cred însă că ne veţii vedea în structuri politice de tip partid. Nu cred că în acest moment este nevoie de noi acolo. Cred că se poate influenţa atât politic cât şi social şi de pe alte paliere decât din interiorul partidului. De exemplu, falanga intelectuală din PDL a demonstrat că e o variantă perdantă în acest moment. Însă este foarte clar  că trebuie găsite noi forme de implicare şi de acţiune.

Î.: O ultimă întrebare, ţinând cont de context: până unde se poate merge cu greva? Cei care lucrează în domenii vitale pentru populaţie (brutării, farmacii, medici chirurgi, poliţişti ) în ce condiţii, cerându-şi drepturile, au dreptul să nu afecteze viaţa celor mulţi – folosindu-se de cei mulţi de fapt.

V.E.: Una dintre cele mai mari probleme ale noastre din ultima perioadă, a celor mulţi, lipsiţi de protecţie, e tocmai faptul că au început să dispară mecanismele şi organizaţiile prin care se pot proteja şi prin care pot lupta împotriva unei noi elite modiale tot mai puternice care reprezintă o combinaţie cinică între birocraţia statului şi marii proprietari privaţi. Marea provocare a începutului de secol XXI este exact asta: cum ne vom proteja şi cum vom lupta împotriva acestei noi elite mondiale, care deţine o putere copleşitoare şi pe care o întâlneşti de la New York la Pekin şi de la Moscova la Londra.

Noua elită este un soi de capitalism, cu o putere enormă în zona privată, a marilor corporaţii, a marilor structuri bancare, dar cu un puternic lobby şi sprijin al statului. Noua criză a arătat perfect cum funcţionează acest mecanism: elita care conduce cea mai “profitabilă” zonă privată (spaţiul finanţelor, băncile) falimentează acest sector îmbogăţindu-se şi salvându-se în definitiv apelând la structurile de stat. Aşa-zisul sector “neprofitabil”, care este statul, folosind banii contribuabililor, vine să salveze crema capitalismului.

Eu cred că în acest moment noi am revenit la sec.XIX din punct de vedere al reinventării formelor de luptă şi de protecţie împotriva acestei elite. Trebuie să reînvăţăm să facem sindicate şi grupuri de presiune şi luptă.
Cum este posibil să se taie un procent atât de mare din salariile şi pensiile unei pături sociale atât de mari şi să nu existe nici o revoltă, nici un protest serios? Ce am avut este comic.

Cred că, înainte de a ne pune întrebarea până unde mergem cu revoltele, ar trebui să vorbim mai întâi despre cum să ne organizam şi cum protestăm. Trebuie să reînvăţăm să ne solidarizam şi să ne mobilizăm pentru nişte cauze.

“Importanta este viata si nu sistemul”

interviu realizat de Florina Pirjol/ Time Out Bucureşti 13, 1-14 septembrie 2006

 Vasile Ernu s-a nascut la Odessa, in 1971, si din 1990 traieste in România. Experienta comunismului prin care a trecut  a fost inregistrata intr-o carte. Cartea a aparut recent, se numeste “Nascut in URSS” si a iscat multe discutii. Florina Pirjol a vorbit despre ea cu autorul.

Sunteti un nostalgic? Este cartea dvs. “Nascut in URSS” una nascuta din nostalgie?
Nu, demersul meu nu este unul nostalgic. Povestea cu nostalgia face parte din faimoasa tehnica a culturnicilor locali care deturneaza sensurile. |n România nu ai voie sa gândesti diferit. Exista o doza de nostalgie, dar e o nostalgie controlata. E nostalgia unui matur fata de copilarie.
Filonul tare al cartii ramâne insa ironia, iar criticii mei, nu stiu de ce, nu prea vor sa spuna acest lucru. Ei nu concep ca trecutul poate fi tratat din mai multe perspective. Eu il povestesc fara incrâncenare, incercând  sa-l inteleg. Eu nu gândesc in alb si negru, ci nuantat. Comunismul cred ca  a fost facut de oameni (nu de bubuli sau extraterestri), iar tot ce e facut de om are parti proaste si parti bune. Nimic nu e rau sau bun in mod absolut.

Cu ce e ea diferita de demersurile similare facute, de pilda, de cei patru autori ai cartii “Explorari in comunismul românesc”?
Mai intâi e diferita caci vorbeste despre un spatiu care a fost matricea comunismului. Acolo comunismul a fost in prima faza asumat, iar acest lucru s-a transmis sub diverse forme. Apoi, eu nu pornesc de la supozitia ca viata din comunism a fost rea in esenta si ca trebuie sa-mi avertizez cititorii ca “fiti atenti, comunismul este raul absolut”. |n cartile la care faceti referire gasiti intotdeauna acest avertisment spus  fie prin prefete, postfete sau dialoguri, fie printre rânduri. Eu incerc sa scap de aceasta judecata tare. |nsa totusi s-au facut pasi importanti in relatia cu regândirea comunuismului, mai ales la cei tineri (“O lume disparuta”, “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”). Fata de ei, eu ma raportez intr-o vecinatate distanta.

Puteti defini comunismul celor douazeci de ani petrecuti in URSS  nu in câteva sute de pagini, ci – sa zicem – in trei rânduri?
In comunism am trait 20 de ani. Importanta este insa viata si nu sistemul. Eu pun accent pe viata, o viata traita fireste intr-un sistem care exercita o anumita forma de represiune. De exemplu, eu dedic o oda “tualetului” (WC-ului) sovietic si acesta e unul dintre cele mai reusite texte ale mele. Toata experienta sovietica o sintetizez in acest raport intim intre mine, viata mea si “tualetul” (cel public si cel de la ”comunalka”, camin).
Ce este un tualet sovietic? Un loc damnat, mizer si murdar, urât mirositor etc. |n acelasi timp un loc necesar, nu neaparat in acea forma. Eu spun indirect un lucru tare si destul de sensibil, si anume faptul ca pentru mine el joaca acelasi rol pe care il avea “madelaine” pentru Proust. Acest loc are functia de a-mi reaminti cele mai frumoase  lucruri. Dar si pe cele mai urâte. Acest “tualet” a fost viata mea. Dati-mi voie   sa-mi respect si sa-mi iubesc viata.

Ce pregatiti in continuare? Ati creat asteptari si lumea e cu ochii pe dumneavoastra.
Sper ca vor veni texte surprinzatoare si incomode.

E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi 

Interviu – Vasile Ernu  pe Metropotam, 15 August 2006,

E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegiInterviu – Vasile Ernu 

Vasile Ernu este nascut in 1971 in URSS. A publicat recent una dintre cele mai controversate carti din ultimii ani – Nascut in URSS (Am fost si noi la lansarea ei din Club A). Este pentru prima oara in Romania cand o carte are un site propriuwww.nascutinurss.ro, care este o extensie audio-vizuala a textului. In curind pe piata va iesi un nou produs sub forma unui CD, care este un proiect comun al scriitorului Vasile Ernu si al cunoscutului artist rus (compositor, interpret, actor si regizor) Garyk Sukachiov.
Faptul ca este o carte controversa se vede in reactiile diferite pe care le-a generat. Unii au fost entuziasmati, altii au criticat-o. Din ultima categorie face parte si Marius Chivu, care spunea in interviul pe care i l-am luat ca “E misto ca avem reclame cu Ceausescu si ca Vasile Ernu scoate o carte in care are nostalgia statului la coada si cere momente de reculegere pentru Lenin. Din pacate, nu acesta a fost adevaratul comunism. Daca Ernu si-ar citi cartea in fata bunicului meu care a trecut pe la canal si care si-a pierdut tot pamintul si animalele la colectiv, s-ar alege cu o lopata peste fata.”
Vasile Ernu a replicat intr-un comentariu ca Marius Chivu nu a inteles unde bate cartea “Nascut in URSS”. Asa ca am fost curiosi sa aflam ce crede Vasile Ernu si cum vede el lucrurile. Din aceasta “disputa” a iesit un interviu interesant.

Draga Vasile Ernu, comunismul e cool?

A fi cool inseamna a fi la moda. Eu nu lucrez cu astfel de concepte. A fi la moda inseamna sa intelegi putin din ce se intimpla acum si sa intri intr-o masinarie care produce aparente si nu sensuri. Eu lucrez cu sensul, diferenta si daca e sa gasesc un echivalent care sa ma reprezinte in zona acestui termen cool / moda. As spune ca lucrez cu noul care e o forma de reevaluare a valorii – recomand cartea lui Boris Groys pe aceasta tema: Despre nou.
A fi la moda inseamna sa reproduci continuu un stil, sa fii, sa gindesti, sa epatezi in stilul lui escu. Eu vreau sa produc reflectie, dialog si diferenta. Cel care lucreaza cu un discurs bazat pe stil si cu retorici stilizate (emotii, jumatati de argument, stari de spirit) nu prea are de a face cu discursul bazat pe idei si argumente insiruite rational. Ei produc un soi de coolthinking, gindire glossy, gindirea lor e ca un fel de shooting fotografic, cu toate ca acest gen de poze-discurs imi aduce aminte mai degraba de pozele din frizeriile anilor ‘80 din Romania.
Pe aici vad ca se mai lucreaza si cu o  strategie care se cheama deturnarea sensului. A spune ca Ernu e baiat cool si ironizeaza comunismul de o maniera cool, ca e iresponsabil ca nu critica statul la coada  si comunismul (ceea ce e fals), ca e nostalgic caci vrea sa-si ia un bilet sa mai viziteze URSS-ul etc. mi se pare ridicol si trimite intr-o directie gresita.
A deturna sensul e sa arunci discutia, textul la care faci referinta intr-un orizont de sens fals, care nu apartine textului. E o tehnica des folosita in Romania. Apare o tema, o problema care trebuie discutata si apoi apare un culturnic-sef care-i deturneaza sensul pentru a discuta despre ce doreste el, pentru a ajunge la concluziile dorite. Sint culturnicii care “te fac” din retorica, nu din idei.
Eu as fi putut foarte bine  sa renunt la citeva texte incomode si sa combin cu citeva texte pe care le adora anticomunistii de serviciu si era perfect. Ma aplaudau toti. Sa te pui rau cu anticomunsitii din Romania (care de fapt in mare parte sint fostii comunisti) nu e deloc cool.
Stiu foarte bine ca pozitionarea (discursul si gindirea) caldicica e cheia succesului in Romania. Mai ales ca eu fac o paralela intre comunism  si capitalism, iar asta e de-a dreptul neobrazare pe aici. Aceste lucruri tari afirmate in cartea nu-mi fac deloc viata mai usoara, ci din contra. Am vost etichetat ca scriitor periculos, care-si sminteste cititorii, iar asta te pune intr-o postura nefavorabila fata de mai marii culturii romane.
Ceea ce m-a minunat e ca in ciuda faptului ca sint “periculos si iresponsabil” (caci nu condamn comunismul pe fata, nu-i asa?) sint declarat un tip curajos. Abia acum am inteles ca in Romania daca spui franc ceea ce gindesti esti un tip curajos. Eu cred ca ceea ce numim curaj necesita mai mult decit atit. Acest lucru spune multe despre cum s-a dezvoltat comunismul in tara noastra si cum se dezvolta mecanismul cultural-politic actual.  Te tirii pe burta, pupi mina sefilor si inainte spre victoria finala.

Vorbeati de experienta culturala si de cea personala. Cum se influenteaza una pe alta in discutia despre URSS?

Da, in prefata spun ca eu povestesc cu acest dublu etalon: experienta directa si cea mediata cultural (lecturi, filme, educatie etc). E foarte greu sa faci distinctie intre ele. caci sint practic un tot, un intreg. Vrem sau nu vrem, experientele noastre cotidiene sint mediate cultural si tot asa, experientele culturale devin personale. Eu incerc sa arat anumite crimpeie din acel homo sovieticus, din acea cultura sovietica care s-a construit in URSS. Incerc sa fiu autoreflexiv si ironic/autoironic fata de acea lume, dar si fata de noua lume.
E interesant faptul ca in ciuda represiunii puternice care a existat in URSS, aceasta tara a produs o cultura semnificativa, rupta destul de radical de cea Occidentala. Ea a produs literatura, filme, diverse arte, un mod de viata, o importanta dezvoltare tehnico-stiintifica etc. Si  mai interesant e faptul ca toate acestea s-au produs intr-un interval de timp foarte scurt.
Adica saltul pe care l-a facut URSS de la Rusia tarista este ametitor. O tara agrara, analfabeta, cu o populatie iobaga a devenit in aproximativ 50 de ani una dintre cela mai semnificative puteri pe toate palierele dezvoltarii. Ei bine, acest salt s-a facut cu sacrificii imense, cu suferinta imensa. Sint convins ca de acum incolo se va scrie mult pe spatiului sovietic. Si e posibil ca pentru Rusia istoria secolului XX, adica perioada comunista sa devina perioada ei de glorie. Secolul XX a fost intr-un fel secolul sovieticilor.

In carte spuneati ca a disparut entuziasmul de a crede in idealuri. In ce idealuri credea omul sovietic?

Multi oameni au crezut sincer in idealurile Revolutiei din Octombrie: o lume fara clase, o lume egala, mai buna, o lume in care toti sa aiba sanse egale, o lume fara asupritori si asupriti. Unii si-au dat viata pentru aceste idealuri.
Sa nu uitam ca lumea liberalismului clasic era destul de diferita fata de lumea actuala. Noi nu ne dam seama ce rol imens a jucat lumea comunista in schimbarea la fata a politicii capitaliste. In stilul cartii as putea spune putin cinic: suferinta noastra a contribuit semnificativ la fericirea lor.
Drepturile cistigate de clasa muncitoare si clasele neprivilegiate s-au facut la presiunea miscarilor de stinga. Nu a venit nimeni sa zica: baieti nu vreti sa aveti dreptul la vot?; baieti nu vreti sa lucrati numai 8 ore? n-ar fi bine sa lasam si femeile sa voteze? Oare cum s-au schimbat toate astea? Sa nu uitam ca liberalismul/capitalismul clasic nu avea multe in comun cu ceea ce numim democratie. Sa nu uitam ca nu prea erau de acord cu votul universal si ca din punct de vededere legal cetateanul cu drept de vot era cel care avea proprietate.
Adica proprietatea te facea om, iti dadea statut juridic, iar cei cu proprietate erau tare putini. Prin urmare, marea parte a populatiei era nedreptatita si lipsita de protectie. Ei bine, idealurile s-au nascut din dorinta de a lichida aceste nedreptati. Din pacate/sau din fericire a iesit un rateu toata povestea, dar care indirect a contribuit la schimbarea intregii gindiri si politici liberale. Aceste lucruri nu trebuie uitate.

Daca peste noapte s-ar reface URSS-ul, exact la fel, unde ati trai, acolo sau intr-o tara occidentala?

Ca sa-l parafrazez pe Nabokov cind a fost intrebat daca Anna Karenina a existat in realitate, as spune simplu: “aceasta nu este o intrebare culturala”.
Eu nu cred ca ceva se poate reface asa cum a fost. Spun ca comunismul s-a oprit si nu a murit. Iar asta e o problema mai complexa.  Tot ce spun spun in esenta in carte e atit: nu conteaza in ce sistem traiesti, ci cum iti gestionezi viata in raport cu el. Adica noi sintem pusi sa rezolvam niste probleme, sa luam niste decizii, sa facem niste alegeri.
Si spun foarte clar in cartea mea: noi facem aceleasi compromisuri indiferent de sistemul in care traim. Caci indiferent de sistem compromisul are acelas amalgam de ratiuni: dorinta de putere, lasitatea, carierismul si viata mai calduta, frica, servilismul, indiferenta. Eu incerc sa le explic cititorilor ca datoria noastra, indiferent de sistemul in care traim, e sa chestionam, sa incomodam sistemul si sa nu ne inregimentam.
Subordonindu-te sistemului nu faci decit sa-i fortifici partea tare, totalitara, iar chestionind sistemul nu faci decit sa-i intaresti zona lui slaba, democratica (ca sa folosesc un termen placut noii orinduiri). Deci baietii care aplauda noul regim nu se deosebesc la nivel de sens cu nimic fata de cei care au aplaudat (sau tacut) in vechiul regim. Cum spuneam: stapinii se schimba, slugile ramin aceleasi.

Nostalgia dvs se refera la URSS propriu-zis sau la copilaria petrecuta acolo?

Care nostalgie? Asta cu nostalgia face parte din acele forme de deturnare de sens. Iata ce scrie un cititor atent al cartii mele, pe care nu-l cunosc dar zice bine, Marin Pruteanu:
“Cat despre carte, as putea spune ca este ceea ce astept mai de mai multa vreme sa citesc. Pista de lectura oferita de profesorul Sorin Antohi in postfata cred ca este una gresita. De aceea consiliez a se citi postfata dupa ce v-ati format deja o idee despre carte (Sorin Antohi  are, ca de obicei, un text atat de bine consolidat si cu o emanatie intelectuala atat de puternica, incat riscul de a ramane impregnat cu perspectiva dansului este foarte mare). A privi textul lui Vasile Ernu ca pe o revarsare nostalgica, chiar daca aceasta nostalgie se desfasoara intre frustrare si tandrete, mi se pare ca este in disonanta atat cu tonul cartii, cu intentia autorului cat si cu nenumaratele pasaje sarcastice si autoironice care nu caracterizeaza  de obicei rememorarile melancolice. Am gresi daca am spune ca nostalgia este absenta din lucrare, doar ca eu o vad ca fiind un efect literar controlat, si nu manifestarea unui sentiment generativ al discursului, o stare de care autorul sa fie purtat fara voie.
Nascut in URSS schiteaza profilul unei  comunism absurd dar vivabil, ticalos politic dar exuberant social, represiv insa cu oaze de libertate informala in anumite perioade, cu crime si cu succese. Sub aerul aparent de confesiune lejera, Vasile Ernu face un bilant dupa ce a vazut cu ochii lui la lucru societatea capitalista si dupa ce a avut timp sa faca o evaluare decomunizarii. Luand distanta fata de orice maniheism si fata de cliseele in circulatie, Vasile Ernu ofera cetatenilor postcomunisti obisnuiti, comparabili cu oricare alti cetateni obisnuiti de oriunde, sansa sa incerce si alte sentimente decat cele de penibil, de culpa, si de ratare ireversibila.”
Are perfecta dreptate si o spune mai bine decit mine.

Marius Chivu zicea ca tinerii dau un alt sens trecutului, fara sa-l cunoasca. Cum comentati acest lucru?

Marius Chivu e tinar sau batrin? Daca e tinar, conform tezei lui, inseamna ca habar nu are de trecut, iar daca e batrin ar fi bine sa tina o lectie despre sensul trecutului, ca sa invete si tinerii astia ceva. Eu nu cred in aceasta impartire, tinar si batrin. Marius ar trebui sa stie ca batrinetea sau tineretea nu au de-a face doar cu virsta biologica… Oamenii se deosebesc semnificativ, se diferentiaza prin capacitatea lor de a gindi.
Iar daca tot vrem sa aratam ce ii deosebeste pe cei mai tineri fata de cei mai batrini (biologic) in problema intelegerii comunismului, eu as zice ca tocmai cei mai tineri sint capabili sa priveasca mai lucid. De ce? Pentru ca pe de o parte nu au coparticipat la crearea acestui sistem.
Acest sistem nu a fost facut de bubulii lui Pavel Corut sau extraterestri, ci de oamenii concreti din aceasta tara. Toti am contribuit intr-o forma sau alta la dezvoltarea acestui sistem: unii au construit din convingere, altii din lasitate, marea parte pentru carierism, altii prin indiferenta. Stiti cine a contribuit cel mai mult la constructia sistemului communist? Cei care au tacut si acestia sint majoritatea, iar  astazi o fac pe anticomunistii si aplauda noile ideologii fara discernamint.
Tinerii nu au fost pusi in situatia asta. Ei nu au avut sansa (nesansa) parintilor lor, de a fi pusi in situatia de a face compromisuri si de a participa la acel sistem. Iar pe de alta parte nu au avut de suferit de pe urma lui, deci nu au resentimente legate de acea perioada si asta le da un mare avantaj. Ei pot vedea lucrurile mai detasat si lucid. Asta nu inseamna neaparat ca sint mai buni decit parintii lor, ci doar ca nu au avut sansa sa-si verifice verticalitatea in acel context.
Vor vedea cit de verticali sint in noul sistem, caci in esenta sint pusi in fata acelorasi dileme, insa mult mai sofisticate si mai viu colorate… niste aparente inselatoare. Vad ca tendinta e aceiasi: “sa i-o sugem Marelui Licurici” ca sa-l citez pe presedintele tarii care a dat formula. Ne place sa aplaudam chiar si cind nimeni nu ne-o cere.
Asa ca eu nu mi-as face mari probleme pentru capacitatile tinerilor de a intelege trecutul, cit pentru capacitatea lor de a aprecia corect prezentul si de a construi viitorul. Ma tem ca tinerii vor face aceleasi compromisuri in noul sistem, asa cum parintii lor au facut in vechiul sistem.
Prea gindim conform job description-ului trasat de sefii sau protejatii nostri. Trebuie sa faca omul o cariera…nu? Citi au curajul sa spuna public si franc ceea ce gindesc? Foarte putini, caci strategic e bine sa-ti gestionezi opiniile si sa le emiti asa incit sa dea bine la CV. Gindirea a devenit un soi de marfa, asa ca gindim in functie de ce are nevoie piata si ce cer inaltii diriguitori culturnici.

Ce i-ati spune bunicului lui Marius sau oricui a suferit din cauza regimului comunist?

Eu nu-mi schimb disursul la nivel de sens fata de nici un interlocutor indiferent de virsta, pozitie sau importanta. Eu pot schimba numai nuanta discursului pentru a incerca sa inlesnesc comunicarea. Mesajul meu este acelasi pentru oricine este interesat de acest subiect si e dispus sa dialogheze.
Nu cred ca suferinta este cheia de intelegere a comunismului. Insa cred ca oamenii care au suferit au un orizont al intelegerii mult mai mare si mai semnificativ, de aceea am un mare respect pentru ei. Insa suferinta nu schimba datele problemei, asa ca discutia ramane valabila. Ce a fost comunismul? Care este sensul sau? Ce semnificatie a avut el pentru tara noastra si locuitorii sai? Etc. E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi.

Spuneati in comentariu ca Marius Chivu nu a inteles exact unde bate cartea dvs. Unde bate, care e de fapt miza ei?

Un critic cu care inca nu am reusit sa fac cunostinta – Mihai Iovanel – cred ca a aratat destul de bine directia de sens spre care bate cartea:
“Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat:
(i) “lumea in care am trait nu a fost nici atit de rea si nici atit de buna pe cit cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam”
(ii) “Intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj.
Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sint doua fete ale aceleiasi monede. Ambele sint forme de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient. ” Pina sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de român). Cum? Cu ironie si, in acelasi timp, cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decit la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el. A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si oriunde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre rinduri Ernu.”
E o directie de interpretare in care ma regasesc….

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu
• Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc
• La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală
• Epoca 90 – după 35 de ani: vă aștept seara la chef și discuții
• Interviu cu Vasile Ernu: „Sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni”
• Cristina Manole – Despre Generația canobală
• Generația canibală în top 5 – Paul Cernat
• Victor Cobuz din ObsCult – despre Generația canibală
• Arthur Suciu (II) Destpre Generația canibală
• 2024 sau viața ficțiunii după un coșmar politic (I) – de Cezar GHEORGHE / Observator cultural

Cautare