Interviuri
Radio Europa Libera: interviu cu scriitorul Vasile Ernu despre noua sa carte „Sectanții” / vineri, iunie 05, 2015
O nouă carte a scriitorului originar din Republica Moldova, Vasile Ernu, s-a remarcat la târgul de carte Bookfest de la București. Vasile Botnaru a stat de vorbă cu scriitorul despre cartea care nu putea să nu atragă atenția cu un titlu ca acesta, un titlu dezvăluit în debutul interviului chiar de autor.
Europa Liberă: O nouă carte semnată de Vasile Ernu fireşte că trebuie să fie una care să zădărască publicul.
Vasile Ernu: „De data aceasta e mai cuminte. Dar culmea că uneori cuminţenia zădărăște mai mult decât obrăznicia, pentru că este un subiect delicat, unul la mână. Doi, este un subiect riscant. Şi atunci lumea se apropie cu o anumită precauţie şi găseşte, descoperă, cred eu, cel puţin din primele reacţii, cartea a apărut doar de zece zile. Primele reacţii sunt reacţii foarte diverse şi destul de interesante, pentru că un subiect – sectanţii – un nume care te trimite la ceva negativ, rău, pentru că e numele…”
Europa Liberă: …generic dat tuturor disidenţilor.
Vasile Ernu: „Da. Grupurilor marginale, religioase date de majoritari şi e ca un stigmat. E la limita ereziei, a disconfortului. În general sectele construiesc un disconfort pentru majoritate.”
Europa Liberă: De ce v-aţi adresat la acest subiect? Vă interesează în general disidenţa?
Vasile Ernu: „Nu. Mă interesează marginalii. Pentru mine e foarte important să înţeleg cum se vede lumea privită nu din ochii majoritarilor care suntem, obişnuiţi, radio, TV, putere, ziare, economie, societate, cum văd cei de la periferia societăţii, excluşii comunităţii, cum văd lumea şi cum reuşesc să-şi construiască propria lor lume. Eu cred că, dacă ne uităm şi prin ochii amărâţilor, excluşilor, marginalilor, ne uităm la lume, deodată descoperim o lume foarte diferită. Şi atunci eu încerc să construiesc o poveste pe perioada unei sute de ani, e un soi de saga de familie, patru generaţii, sfârşitul secolului XIX secolul XX, care este plasat în Bugeacul din sudul Basarabiei, o familie care trece prin ţarism, România Mare, fascism, comunism, stalinism ş.a.m.d., o comunitate mică și care reuşeşte să reziste, în ciuda tuturor acestor violenţe care vin asupra ei, fiind, evident, într-o permanentă rezistenţă, pe de o parte ceea ce numesc ei leviatanul, cezarul, puterea, statul, forma cea mai violentă, deţinătorul…”
Europa Liberă: …de presiune.
Vasile Ernu: „Da. Pe de altă parte, relaţia cu biserica majoritară, care, suntem obişnuiţi, este o altă formă de violenţă. Şi mai este o chestiune foarte importantă, relaţia cu această lume – economie, societate, laicitate, o altă violenţă, pentru că este destul de puritană ş.a.m.d. Şi atunci pe mine mă interesează să văd cum funcţionează acea lume mică într-un colţ uitat de Dumnezeu, acest Bugeac care nici noi nu prea ştim ce e cu el. Adică e al nostru şi nu e al nostru, e un soi de hotar între lumi.”
Europa Liberă: Oamenii aceştia cum au rezistat şi dacă ei au reuşit să erodeze cât de cât leviatanul, statul, biserica majoritară? Sau nici nu şi-au propus?
Vasile Ernu: „Cartea mai este despre salvare. Salvarea pentru mine este o chestiune eminamente politică în sensul în care ne salvăm individual, dar nu putem singuri. Adică întotdeauna suntem în grup, ne organizăm într-o anumită formă de grup ca să rezistăm în faţa diverselor forme de lumi, puteri ş.a.m.d. Ceea ce eu urmăresc în această carte este cum îşi construiesc. Şi într-adevăr ei nu-şi propun să lupte. Ba din contra, chiar observi că ei îşi propun mai degrabă să se comporte în această lume ca şi cum statul n-ar exista. Evident că reacţiile statului sunt foarte diferite. De exemplu, în anii ’50 în comunitate se discută foarte mult intrarea în partid. Unii acceptă de bună voie, alţii forţaţi, alţii din oportunism etc., etc. Ei bine, se discută acest lucru în comunitate şi ei ajung la concluzia „nu numai că nu vom accepta niciodată să intrăm în partid, dar copiii noştri nu vor intra în nicio formă în niciuna din structurile formale”, să le zicem, adică era o chestie obişnuită, ştim foarte bine, am trăit, generaţii care am prins aceste lucruri.”
Europa Liberă: Pioneri.
Vasile Ernu: „Pioneri, comsomolişti.”
Europa Liberă: Octombrei.
Vasile Ernu: „Erau nişte formalităţi. În momentul în care această comunitate refuză, ei nu o fac din cauza că au convingeri radicale politice, ci din cauza unor convingeri religioase. Dar efectul este politic, pentru că, cum adică 99% sunt comsomolişti şi tu nu eşti comsomolist.”
Europa Liberă: Ca şi cum ai refuza să fii înrolat în armată din motive religioase sau pacifiste.
Vasile Ernu: „Absolut. Şi apărea acest tip de reacţii care tulburau lumea mică a unui sat de Bugeac, a unui orăşel din Bolgrad sau Ismail, sau despre zona care vorbim noi acolo, tulburau această linişte prin nişte gesturi aparent banale. Noi, care am trăit în acea perioadă, ştim că acest gest banal putea avea nişte repercusiuni foarte negative. Genul acesta cred că a erodat, dar pe mine mă interesează foarte mult că ceea ce nouă, celor majoritari, ni se părea o normalitate, un firesc, nu ne puneam aceste probleme, ei le tratau şi reacţionau foarte diferit. Cred că erau printre puţinii care au reuşit în anii ’50, ’60, ’70 să-şi construiască o adevărată societate alternativă şi o economie alternativă.”
Europa Liberă: Adică trecutul văzut de ei diferă mult de trecutul pe care îl văd majoritarii?
Vasile Ernu: „Da. Pentru că noi citim o istorie scrisă de majoritari, noi citim o istorie scrisă de învingători şi noi citim o istorie scrisă de intelectuali care au o anumită opinie despre aceste lucruri. Şi o spun întotdeauna – o istorie rescrisă, văzută de ei arată foarte diferit.”
Europa Liberă: Astăzi societatea care se închină la toleranţă, la libertate, la drepturile individuale e altfel în raport cu ei? Mai tolerantă?
Vasile Ernu: „Societatea s-a schimbat foarte mult. Există o poveste în carte, o discuţie, un eu ficţional şi un bunic ficţional, nu contează dacă este real sau nu, vorbim despre sensurile poveştii, spune o chestie foarte interesantă. Bătrânul meditează asupra unor lucruri, zice: „Cu stalinismul era mult mai simplu. Acela era un rău clar cu care ştiai cum să lupţi, pentru că avea reguli destul de clare. Ce putea să-ţi facă stalinismul cel mult? Să te bage în puşcărie. Pentru noi acesta era un semn că suntem aleşii. Adică dacă te pedepsesc înseamnă că tu eşti bun”. Era un semn al calităţii. Zice: „Teme-te mai mult de cei care te scot din puşcărie, de cei care îţi dau, de cei care îţi oferă, decât de cei care îţi iau. Pentru că modul de a lupta cu cei care îţi iau e cu mult mai simplu, e mai clar, mai uşor de abordat decât cel care îţi dă”. Sunt nişte meditaţii pe chestii care cumva trimit înspre lumea noastră. Eu întotdeauna scriu trecutul cu bătaie clară, nu ascund chestia aceasta, spre prezent, cu anumit tip de critică. Nu e vorba de antici, e vorba de a aborda critic prezentul. Eu mă tem foarte mult de chestia aceasta, că noi uităm să abordăm critic prezentul, indiferent, poate fi şi raiul pe pământ, dar noi suntem oameni şi trebuie să ne raportăm întotdeauna critic.”
Europa Liberă: În Republica Moldova biserica majoritară este foarte exigentă, ca să nu-i spun intolerantă, când vine vorba de orice minorităţi. Au de învăţat ceva din cartea dumneavoastră?
Vasile Ernu: „Eu cred că da. Pentru că sunt mai multe poveşti în care eu mă intersectez, sau nu eu, naratorul se intersectează cu aceste momente, de exemplu, nu e secret, în ecografie, există şi o parte personală în poveste. Cunosc foarte bine, am o rădăcină a evreismului mesianic în familie, care a fost destul de dezvoltat. Adică genul de evrei care au revenit la creştinism şi au devenit un soi de creştini primari, regăsirea creştinismului primar. Şi ceea ce observ, am observat şi întotdeauna spun aceasta, şi în carte de multe ori, este tipul de educaţie religioasă. Este incredibil modul în care aceste comunităţi îşi educă copiii, cu o exigenţă nu neapărat doar partea etică, pentru că la sat există elementul acesta etic, dar al citirii, interpretării textelor sacre pe care noi le considerăm, Biblia ş.a.m.d. Incultura teologică în mediul ortodox este înfricoşătoare. Şi vorbesc aici nu doar de simplii ţărani, am observat că orice copil de sectant ştie mai multă Biblie decât un teolog ortodox, aceasta trebuie să ne pună pe gânduri. Mi se pare că biserica majoritară apelează la nişte tehnici riscante pentru ea în primul rând, că transferă acest lucru către şcoală, dar nu în comunitate. Nu, aceste lucruri se fac în biserică, în familie, acelea sunt elementele care rămân şi sunt puternice. Biserica ortodoxă, din păcate, este catastrofală la capitolul acesta, iar aceste lucruri au un efect social, politic, etic ş.a.m.d. de lungă durată, vrem sau nu vrem.”
Europa Liberă: Da. În condiţiile în care vrem sau nu vrem, biserica este un pilon care a rezistat şi probabil va rezista în comparaţie cu fluctuaţiile politice.
Vasile Ernu: „Absolut. În acest sens eu zic că dacă biserica şi-ar face datoria măcar jumătate cât ar trebui, societatea noastră chiar ar arăta puţin mai mult. În general sunt un om care mizez pe un spaţiu laic, sunt şi de stânga, rolul bisericii îl consider că trebuie să fie separat de stat ş.a.m.d. Dar nu pot să nu înţeleg că trăim într-o societate din Est, în care biserica a fost şi are un rol fundamental, important în societate. În momentul în care ea ar fi mai implicată şi ar pune aceste probleme, s-ar rezolva din start destul de multe probleme.”
Europa Liberă: Şi mai ales dacă nu şi-ar da cu stângul în dreptul.
Vasile Ernu: „Dar eu, ca minoritar, nu dau sfaturi prea multe la majoritari, cred, sunt suficienţi oameni care să înţeleagă aceste lucruri.”
Europa Liberă: Oricum mersi pentru carte. Cine are ochi să o vadă.
Vasile Ernu: „Mersi pentru invitaţie.”
Catavencii, 14 mai, 2015 / Eugen Istodor
E de citit și de gîndit. Cartea Sectanții.
Reporter: Sectanții. Cînd începe iluzia pentru ei?
Vasile Ernu: Sectanții, nume dat de majoritari grupurilor minoritare și radicale religioase, sînt comunități extraordinar de interesante. Lumea văzută prin ochii lor arată foarte diferit de cea văzută prin ochii majoritarilor. Tehnicile lor de organizare și formele lor de rezistență sînt foarte eficente. Ei vor să se salveze și sînt mereu în conflict cu statul, Biserica majoritară și lumea laică, cultura hegemonică, cum zicem noi azi. Salvarea este pentru mine un act eminamente politic pentru că el produce un anumit tip de societate. Să nu uităm că la început creștinismul nu era decît o oarecare sectă iudaică ce trăia prin catacombe. De o radicalitate nemaiîntîlnită. În cîțiva ani, acești amărîți de pescari evrei au schimbat fața lumii. Cum?
Rep.: Realizează farsa propriei credințe?
V.E.: Credința e o chestiune delicată și foarte intimă. Temerea cea mai mare a celor care cred este pierderea credinței. Ei sînt dispuși să piardă orice, pînă și viața, însă se tem să nu piardă credința. Credința dă sens, produce lumi, salvează. Mai ales că ei trăiesc sub un soi de teroare a eschaton-ului, a sfîrșitului iminent al acestei lumi. Care e semnul cel mai mare al „sfîrșitului acestei lumi”? Pierderea credinței. Cînd oamenii își pierd temeiul de a crede, sfîrșitul deja a venit, e aici.
Rep.: Cînd îi disprețuiește Dumnezeul lor?
V.E.: Aceste grupuri marginale au cîțiva eroi și cărți biblice preferate. Ei sînt mari fani ai apostolului Pavel și ai modului lui de a înțelege și intersecta lucrurile. Mai simpatizează cîțiva prooroci și pe Iacov, cel care s-a bătut cu îngerul. Citesc și studiază cu multă pasiune cartea lui Iov. Ce-i unește pe toți aceștia? Un anumit fel de a se raporta la Dumnezeul lor. Ei nu sînt umili, supuși docili, ci se iau la harța, se bat și îi mai cer socoteală și Dumnezeului lor. Orice sectant trăiește cu o convingere fermă: eu și Dumnezeu creăm majoritatea.
Rep.: Cînd trădează? Mai pot să “se salveze”?
V.E.: La ei, salvarea nu e ceva cîștigat definitiv. E o luptă continuă, zi de zi, clipă de clipă. Cînd cineva „trădează” intervine o instituție care la ei funcționează perfect și total necunoscută în spațiul pravoslavnic. Instituția (po)căinței, care este un gest public, în fața comunității. Existența sau lipsa unei astfel de instituții produce lumi sociale și politice diferite pe termen lung. Această instituție întemeiază legea și funcționarea ei. Cum? O să-ți povestesc altă dată…
Identitate Basarabia – Vasile Ernu (video) (realizat de Violeta Gorgos)
“Identitate Basarabia – Un serial de emisiuni televizate, care îi are ca protagonişti pe barasabenii despre care putem vorbi la superlativ, graţie faptului că au marcat, la nivel naţional şi internaţional, zona în care activează. Scriitori, regizori, artişti plastici, muzicieni – oameni deosebiţi din Republica Moldova, care, prin felul lor de a trăi au ajuns cap de afiş în lume.” TVR
Interviu realizat de Alex Savitescu /FILIT
Vasile Ernu va participa astăzi, de la ora 16.00, la Casa FILIT, la evenimentul „Scriitori în centru“, alături de Monika Peetz și Cezar-Paul Bădescu. Vineri, 3 octombrie, de la ora 11.00, se va întâlni cu elevii Colegiului Național Iași, iar sâmbătă, 4 octombrie, de la ora 13.00, va susține, la Universitatea „Petre Andrei“, o conferință cu tema „Underground-ul sovietic: muzica alternativă în perioada 1945-1991“.
Ce vă face pe dumneavoastră, cei născuți „dincolo“, să căpătați, de la venirea pe lume, harul povestitului?
Nu am visat să devin scriitor, însă am fost atras de text încă din copilărie. De mic, de pe la 5 ani, am fost educat să știu cum să lucrez cu un text, cum să-l citesc și să-l comentez. Asta vine din tradiția protestant-iudaică în care am fost educat. După care m-am îndrăgostit de cărți, iar cultura sovietică era axată și ea, ca și cultura religioasă, pe text, pe poveste, pe utopie. Un mixaj fantastic care a produs multe realități tragice. Suferința și tragedia sunt cea mai bună sursă pentru poveste. Dar scriitor am ajuns din întâmplare și nu consider ceva deosebit. Eu am mai multe preocupări, iar a scrie este doar una dintre ele.
Ca om născut la Odessa, cum vedeți cele care se întâmplă acum, acolo?
Odessa e un mit frumos. Dar așa e, sunt un om crescut în sudul Basarabiei și Ucrainei. Bugeacul e de fapt locul mitic în care mi-am trăit copilăria, care cumva este o extensie, o periferie a orașului Odessa. Acum termin o carte despre această zonă și oamenii de acolo. Ce se întâmplă însă acum acolo este foarte trist și tragic. Acest proces de degradare a început încă din anii 70 ai secolului trecut. Acum vedem doar efectele. Această regiune a fost poate cea mai cosmopolită din URSS, cu un amestec etnic și religios fantastic. Din păcate, în ultimii 30 de ani asistăm la un regres teribil: universalismul este înlocuit de un „particularism“ etnic și religios vulgar și tot mai agresiv, care vine din toate direcțiile. Din nefericire s-a ajuns la un soi de Război civil, poate cea mai tragică formă de război. E nevoie de mult timp și mult efort pentru a depăși această stare de coflict tragic. Tendințele de acolo sunt din păcate globale, iar cauzele ar trebui căutate în puterea hegemonică ce domină politica și economia globală din ultimii 40 de ani.
Sunteți, câteodată, destul de vehement în scris. Ce-ați face dacă cineva v-ar interzice să mai publicați?
Scriitorul în sinea sa vrea, sau cel puțin ar trebui să vrea, să fie interzis, pentru că acest lucru ar însemna că el și textele lui contează. O Putere care-și interzice scriitorii, care și-i bagă în pușcării, îi trimite în exil reprezintă un regim care-și respectă scriitorii și intelectualii. E o formă violentă, brută și vulgară de a le spune că îi respectă. E un respect care vine din frică. Iar visul scriitorului și al intelectualului este să facă din text o forță, o putere de temut. Așa au fost mai toate regimurile antice și medievale. Așa a fost comunismul, ultimul regim care și-a persecutat direct scriitorii. De când sunt lumea și pământul scriitorul este fie unul de curte, fie unul de exil. Scriitorul e mereu pus, din punct de vedere politic, în fața acestei alegeri: la curte sau în exil. Trăim însă vremuri în care „inflația“ cuvintelor și a textelor a atins cote maxime. Scriitorul e împins tot mai mult spre zona divertismentului și comercialului, iar din punct de vedere politic capătă o funcție decorativă. Cum depășim acest impas este o temă destul de delicată și complicată. E marea provocare a culturii actuale, pentru scriitorii vremurilor noastre: cum ne sustragem mecanismului totalizant al divertismentului și pieței, cum redăm puterea de temut cuvintelor și textelor?
Nu mi se pare că v-ați găsit „locul“ în care să vă așezați… Unde ar fi acela, aici, în Republica Moldova?
E mult mai bine să „nu-ți găsești locul“. Confortul, comoditatea reprezintă un mare risc, pentru că nasc ignoranță. A fi mereu în căutarea „unui loc“, a te afla mereu „în drum“, „în trecere“, în provizorat estc o stare care te ține viu. Eu mă tem de comoditate și ignoranță. Dar, firește, „locurile“ care mă interesează în mod direct sunt cele cu care mă intersectez și pe care le cunosc cel mai bine: România, Republica Moldova și Rusia (în forma ei extinsă a Imperiului).
In una lunga intervista rilasciatami lo scorso anno, oggi per la prima volta in versione integrale su Eastern Europe Post, Vasile Ernu, scrittore e filosofo romeno parlando del suo ultimo romanzo, Gli ultimi eretici dell’Impero, affrontava temi come lo scontro tra Russia e Occidente, la dissidenza in URSS e in Romania, le rivoluzioni colorate di Georgia, Ucraina e Moldova. Le sue considerazioni, seppur provocatorie e viziate da una certa avversione ideologica nei confronti del mondo occidentale, sono interessanti perché esprimono un punto di vista che non è mai propagandistico, piuttosto, citando il titolo del suo libro, eretico. Le considero altresì utili per comprendere la pigrizia culturale di certi intellettuali che, orfani del socialismo, non riescono a elaborare un pensiero forte e preferiscono rifugiarsi nella nostalgia e in critiche talvolta sterili verso il mondo occidentale.
Dal romanzo ostalgico venato di ironia, Nato in Urss, a un romanzo epistolare dal taglio filosofico e dalla forte connotazione politica come Gli ultimi eretici dell’Impero. Qual è stata la molla che l’ha spinta a scrivere questo corposo romanzo che mescola più generi? Cosa si proponeva di evidenziare, denunciare, stigmatizzare?
Nel primo libro ho cercato di parlare del passato senza odio, né passione. Ho cercato di dimostrare che al di là dell’ideologia e del regime repressivo, la gente è riuscita a vivere la propria vita anche nel comunismo. Anche nel comunismo ci si amava, si ballava, si piangeva, si era contenti. La vita è la cosa più importante, trascende i regimi e le ideologie. E io ne parlo con nostalgia, tenerezza, ma anche molta ironia. Nel secondo libro mi concentro su qualcosa di un po’ diverso. Cerco di mettere in dubbio le cose, le storie con una formula più paradossale, e di portare l’attenzione sul fatto che il mondo che abbiamo lasciato potrebbe non essere il “male peggiore”, mentre quello in cui siamo entrati, a sua volta, potrebbe non essere il “paradiso in terra”; inoltre che il nostro ruolo è mettere in dubbio sia il mondo in cui siamo vissuti che quello in cui viviamo ora, per comprenderli meglio. Cerco poi di dimostrare che ogni regime, comunista o capitalista, porta con sé una serie di forme repressive, e che entrambi vogliono farci loro prigionieri e rubarci la vita, che in fondo è la cosa più preziosa che abbiamo. Sollevo, infine, una serie di temi fondamentali legati al passato, ma soprattutto al mondo attuale, basandomi su storie e semplici osservazioni.
Come mai ha deciso di adottare la forma del romanzo epistolare?
Sono un grande appassionato delle epistole dell’apostolo Paolo. Penso che nella nostra epoca il genere epistolare sia molto fecondo. È tipico delle epoche di transizione, di rottura e di eterno movimento. Forse è rimasta l’unica forma con cui siamo ancora in grado di comunicare. Non è vero, del resto, che passiamo tutto il nostro tempo su Messenger e Facebook, mandandoci messaggi, o brevi epistole, perché la realtà non ci permette più di stare insieme? Inoltre, è un genere molto fecondo per la polemica, per gli scambi di idee, i dibattiti. Il genere che mi ha permesso di rendere questo scambio di idee e di polemiche il più vivido possibile. In fondo, gli eroi del mio libro sono le idee, e il genere epistolare è l’ideale per darvi corpo.
Vasile Ernu, chi sono gli ultimi eretici dell’Impero?
Gli ultimi eretici dell’Impero sono una specie in via d’estinzione: sono individui scettici che mettono in discussione tutte le idee preconcette, vecchie e nuove, i cliché, le “verità” e le “buone cose” della nostra vita. Costoro vanno contro corrente, contro il vecchio e il nuovo establishment. La funzione dell’eretico, il suo tipo di atteggiamento e di riflessione, è simile a quella di uno spazzolino da denti. Ha una funzione igienica, con la differenza che non pulisce i denti, ma il cervello, da tutte le idee preconfezionate e i convincimenti anchilosati. È una specie di cui abbiamo gran bisogno, specie oggi, quando l’ideologia dominante e la velocità non lasciano più spazio alla riflessione.
Quale valenza attribuisce al termine eretico? In quale accezione lo usa? Le faccio questa domanda perché a mio avviso il suo libro, pur occupandosi di questioni importanti – dissidenza, mondo occidentale vs mondo sovietico, transizione dei paesi ex sovietici verso la democrazia – non giunge a proporre ottiche visuali innovative sui temi trattati.
Per me l’eretico riveste un ruolo positivo in questo libro. È un virus necessario: è colui che ci ricorda che siamo malati, che ci dà da pensare. Colui che solleva interrogativi e mette in dubbio le zone del potere, lì dove nessuno osa, né ha il coraggio di osare. È vero che i miei eretici, eroi che polemizzano l’uno con l’altro, non danno una “risposta”, non propongono una “ricetta”. Ma non è questa la loro funzione, né tantomeno quella del libro. Ritengo che, secondo la buona tradizione europea, le domande siano più importanti delle risposte. Una buona domanda, una domanda che risulti scomoda e ci dia da pensare, rappresenta già un grande traguardo. Le buone domande possono collocarci sulla traiettoria di una risposta, ci possono aiutare a trovare una soluzione. So che oggi non c’è più tempo per questo genere di preoccupazioni, poiché il tempo è denaro, tutto è denaro, ed è comodo ricercare soluzioni sempre più meccanicistiche. Ma siamo esseri umani, e gli esseri umani devono sognare. Senza sogni non c’è attualità. Dunque, se non inventeremo altre utopie, saremo condannati a una vita meschina, inumana. La lezione della grande letteratura russa è lineare, propone un tema fondamentale e suggerisce una risposta: come liberarci della meschinità, dal terrore dell’uomo minuscolo, dell’uomo piccolo. Risposta: solo il sogno, solo l’utopia possono renderci umani e salvarci dall’“uomo piccolo e meschino”. Non dobbiamo quindi avere timore di fare domande folli, perché soltanto esse potranno condurci all’utopia, e soltanto il sogno potrà salvarci.
Quanto c’è di autobiografico nel personaggio di Vasilij Andreevic?
Abbastanza, dato che utilizzo molte informazioni tratte dalla storia di persone a me care, per le quali nutro ammirazione. Molto del materiale che utilizzo, dalle persone alle idee, è in qualche modo parte di alcune vite, di persone straordinarie che mi hanno lasciato qualcosa dentro. E questo accade non solo nel caso di Vasilij Andreevic, che è un po’ un mio alter ego, ma soprattutto in quello di A.I. Tuttavia, il volume è finzione, non autobiografia.
Crede anche Lei che il dissolvimento dell’URSS sia stata la più grande catastrofe del XX secolo come ha affermato qualche anno fa il presidente russo Vladimir Putin? Le pagine del suo libro sono intrise di nostalgia sovietica…
La nostalgia, come l’amore o l’odio, fanno parte della nostra vita. Rinunciare alla nostalgia vuol dire rinunciare a uno dei sentimenti umani più potenti e importanti. Cosa sarebbe la letteratura senza nostalgia? Cosa sarebbero i libri di Proust? La nostalgia non è un luogo, ma un tempo, un paese del tempo che non possiamo più visitare, in cui non possiamo più tornare se non nel ricordo. Nessuna persona di buon senso può provare nostalgia per le ideologie (comunismo o capitalismo), ma per “i vecchi tempi”, per la sua vita edenica e irripetibile dell’infanzia e dell’adolescenza.
Se la scomparsa dell’URSS è stata una catastrofe? Di certo è stato uno dei più grandi e rilevanti eventi politici, sociali ed economici del XX secolo. Penso che qualsiasi morte porti con sé un che di tragico, e quando il tragicismo assume proporzioni tanto grandi, anche qualcosa di tremendo. Qual è stato il significato della decadenza dell’Impero romano? Per una parte della popolazione è stato una catastrofe, mentre per un’altra si è trattato di una fortuna enorme. Dal punto di vista geopolitico è accaduto lo stesso: è venuto meno un grande Impero, una costruzione unica nel suo genere, con un immenso apparato di repressione, e questo ha portato alla nascita di altre strutture politiche, altri stati ecc. Quando l’URSS è scomparsa, c’era molta euforia, molta allegria, un’aria di libertà indescrivibile. Ma gli effetti sociali ed economici si rivelarono tragici per un numero ingente di persone. Ne risentono ancora oggi molti paesi dell’est. Ma tutto ha un prezzo. Personalmente, mi faccio guidare spesso da un motto: il passato non deve essere amato, né odiato, ma soltanto capito. Per poter vivere nel mondo attuale, per poter comprendere e cambiare il mondo attuale, c’è bisogno in primis di capire il passato di cui ci facciamo carico. Odiare o amare il passato vuol dire restare prigionieri. Io, invece, amo essere libero.
Nel libro i due protagonisti Vasilij Andreevic e il Grande Istigatore affrontano anche il tema della dissidenza. In Italia la dissidenza è stata vista in maniera monolitica probabilmente perché si è parlato tanto di Solzhenitsyn e molto meno di altri esponenti. Vorrei sapere che giudizio dà Lei della dissidenza sovietica e quale ruolo le attribuisce storicamente?
Ho un’opinione meno conformista rispetto ai dissidenti. Ritengo che il dissidente sia un prodotto del collaborazionismo tra i sistemi capitalista e comunista. Il dissidente era il miglior mediatore, una sorta di dizionario o di traduttore dei rapporti tra stati comunisti e capitalisti. Era parte del sistema comunista, ma conosceva bene i linguaggi di entrambi i regimi: traduceva a chi si trovava all’interno quel che il mondo liberale pensava riguardo al mondo comunista, e raccontava al mondo occidentale quanto accadeva nello spazio comunista utilizzando un linguaggio e un gergo liberale. Finché il comunismo è esistito, la sua voce era udibile in diverse forme, ma dopo la caduta del regime è rimasta solo la griglia interpretativa dei vincitori, ovvero del mondo occidentale e del dissidente. Volenti o nolenti, è così. La tragedia è che oggi quel che sappiamo di noi è in gran parte quel che si inquadra nella griglia liberale occidentale. Le forme di interpretazione più anti-conformiste sono molto prolifiche nei mondi marginali, ma in nessun caso saranno ben accolte dal potere ufficiale. C’è un paradosso: la critica liberale e quella dei dissidenti mossa al comunismo è del tutto autentica, ma lo è anche la critica al capitalismo mossa da parte comunista. Ritengo che, oggi come oggi, leggere la griglia dei dissidenti per comprendere il comunismo ci aiuti solo in parte. Ci aiuta a comprendere solo in parte il meccanismo delle repressioni, ma crea nel suo insieme un sistema che distorce e serve gli interessi di un determinato ceto sociale. Per questo motivo gli intellettuali liberali vi si inquadrano facilmente, mentre la maggioranza delle persone quasi per nulla. Ecco perché, a mio parere, i filtri interpretativi devono essere diversificati. Molte volte, analizzando i gruppi marginali, come i banditi o i seguaci delle sette (tema che mi interessa molto), riusciamo a comprendere molto meglio quanto sia accaduto nel comunismo e troviamo interpretazioni di interesse più generale. Io nutro sempre più dubbi riguardo al monopolio interpretativo liberal-occidentale che, per quanto concerne l’interpretazione del comunismo, appartiene anche ai dissidenti. Dobbiamo tenerne conto, ma non deve diventare egemonico. Perché la storia potrebbe vendicarsi, così come ha fatto più di una volta.
Qual è stata la differenza tra il ruolo dei dissidenti in Romania e nell’ex URSS?
La differenza è notevole. L’URSS, che è una prosecuzione della Russia zarista, possiede per tradizione un forte atteggiamento critico. I russi sono degli scettici purosangue. Non dimentichiamo che la stessa parola “intellighenzia” è di origine russa. Membro dell’intellighenzia è quell’intellettuale impegnato politicamente, l’anti-potere che lotta per il bene comune, colui che viene in aiuto delle grandi masse svantaggiate. Anche il periodo zarista era caratterizzato dalla lotta degli intellettuali impegnati, l’apparato di repressione era duro e le carceri traboccavano di intellettuali per diversi motivi politici. La dissidenza sovietica ha conosciuto a sua volta fasi diverse: un conto è la dissidenza degli anni Trenta, un altro è quello degli anni Sessanta, e poi quello degli anni Ottanta. Quel che è certo è che sono sempre esistiti gruppi consistenti di dissidenti che erano scomodi per il potere. In Romania le cose stanno in maniera completamente diversa. La Romania è un paese con una tradizione critica molto debole. Qui, per tradizione, gli intellettuali si affiancano al potere, o nel peggiore dei casi assumono una posizione neutra, di tutto comodo. I dissidenti e coloro che criticano il potere costituiscono l’eccezione. In Romania costoro non sono mai riusciti a coagularsi entro strutture, entro gruppi perlomeno coerenti. In pratica, non hanno contato se non nelle zone periferiche. Penso che l’Occidente e il discorso postcomunista li abbia sopravvalutati. Purtroppo tutto questo ha avuto un effetto negativo, perché si è creata un’immagine falsa, che influenza la comprensione del passato, ma soprattutto del presente. In Romania si sta combattendo il comunismo dopo che è scomparso, mentre sugli abusi del presente si tace.
“Sto assimilando la mia nuova Patria, ma non credo che diverrà mai così intima quanto lo era la mia di un tempo”. Così scrive in un passo del libro uno dei suoi protagonisti. Questa affermazione vale anche per lei, visto che da circa 20 anni risiede in Romania?
Il passaggio dall’URSS alla Romania è stato un’esperienza molto difficile, che mi ha comportato diversi problemi e tensioni. Sono nato e cresciuto in una famiglia in cui predominavano la lingua e la cultura romene, benché quella sovietica avesse un ruolo piuttosto centrale, per via dell’influenza della cultura di strada e della scuola. Ma quando mi sono trasferito in Romania ho subito uno shock culturale nel constatare come quel che conoscevo io di questo paese e di questa cultura non fosse compatibile con l’esistenza quotidiana. Allora ho capito una cosa fondamentale: non basta conoscere la lingua e la cultura di un paese. C’è un’esperienza di vita quotidiana che a volte è più forte della lingua parlata e della cultura assimilata dai libri. Ho notato spesso che noi, romeni educati e cresciuti nell’Impero, pur utilizzando le stesse parole dei romeni di Romania, ci riferiamo spesso a cose diverse, perché dietro le parole ci sono esperienze ed emozioni diverse. Non si può fare astrazione da questa realtà. Abbiamo avuto un’altra esperienza di vita, siamo stati formati e plasmati da altre strutture sociali, da altre esperienze quotidiane. Per questo motivo, spesso riesco a capirmi meglio con gli amici della mia generazione vissuti in URSS, che con i miei coetanei in Romania. Con la Romania, la “mia nuova Patria”, intrattengo un rapporto simile a quello che si ha con una lingua appresa in età adulta: la conosci bene, ma non la senti vicina o intima come quella che ti è appartenuta da quando eri piccolo.
Le Rivoluzioni colorate vengono stigmatizzate nel libro in una missiva del Grande Istigatore che introduce il personaggio de “il cinico”, un ex specialista del dipartimento propaganda del KGB oggi al soldo degli occidentali. Partendo da questo rimando letterario vorrei sapere qual è il suo personale giudizio su queste rivoluzioni pacifiche che hanno caratterizzato i primi anni 2000 in Georgia, Ucraina e Moldova.
Osservando questi movimenti su un lasso di tempo più ampio, ci accorgiamo di alcune cose molto semplici. In primo luogo, essi non hanno fatto altro che contribuire a sostituire certi gruppi di potere, senza imprimere alcun cambiamento profondo nella società. Si è trattato di un mutamento politico superficiale, privo di consapevolezza, che ha fatto l’interesse di alcuni gruppi, e che in gran parte andava a genio agli occidentali. Nel lungo periodo, tuttavia, quelle rivoluzioni si sono rivelate fallimentari, proprio perché non generate da movimenti politici reali, ma confezionati per l’occasione. Non hanno avuto effetti profondi. In secondo luogo, hanno promosso l’ideologia e le politiche prevalenti nel discorso politico occidentale mainstream. Hanno riscosso il gradimento della politica e dell’economia occidentale egemonica, senza partire minimamente dalla situazione politica ed economica reale del paese e delle popolazioni interessate. Si è trattato, in pratica, di schemi e costrutti presi in prestito e totalmente scissi dai bisogni e dalla realtà politica locale. Non voglio dire che quelle persone “sono state vendute allo straniero” o che hanno rappresentato “interessi esteri”, ma solo che sono state protagoniste di un racconto fantastico, privo di alcun contenuto politico reale.
Pensa che la cosiddetta twitter Revolution in Moldova, paese dove lei ha vissuto all’epoca dell’URSS, abbia trasformato in senso democratico la società di quella ex repubblica sovietica?
Credo che la rivoluzione twitter in Repubblica Moldova sia stata sopravvalutata e che le si attribuisca un ruolo maggiore di quello che le spetta. Resto del parere che gli eventi che hanno cambiato radicalmente le strutture socio-politiche in questo paese risalgono alla fine degli anni Ottanta, nel periodo sovietico. Fu allora che avvennero cambiamenti davvero importanti. La rivoluzione twitter ha avuto più che altro un forte impatto mediatico e una certa influenza su una sparuta élite intellettuale e su una classe media molto esigua. Gli altri certi sociali, la grande maggioranza della popolazione, non sono stati influenzati. Tuttavia, nella realtà le cose sono molto più complicate. La Repubblica Moldova negli ultimi anni sta attraversando delle trasformazioni radicali, alcune catastrofiche, che hanno origine in ambito economico, nient’affatto politico. Fenomeni quali l’immigrazione della forza lavoro, l’abbandono dei minori che ne deriva, poi la morte dei villaggi (la Moldova è uno stato dall’economia basata prevalentemente sull’agricoltura), il degrado delle infrastrutture, la riduzione al minimo dello stato sociale, la mancanza di posti di lavoro, il degrado del sistema sanitario ed educativo etc. hanno praticamente ridotto il paese alla povertà, condannandolo al marasma sociale e all’arretratezza. Non dimentichiamo che negli anni Sessanta-Settanta la Repubblica Moldova aveva compiuto passi importanti verso l’ammodernamento. Adesso è tornata indietro. Difficile fare pronostici riguardo allo sviluppo di questo paese. Ma le notizie che abbiamo non sono buone.
(Si ringrazia Anita Natascia Bernacchia per la traduzione dal romeno)
A fost publicat de curind in Polonia, la editura Claroscuro, in traducerea de Radosław Biniarz, cu titlul Urodzony w ZSRR.
Anul acesta, Salonul de Carte de la Torino (8 mai – 12 mai), unul dintre cele mai importante evenimente de gen din Italia, a ajuns la ediția a XXVII-a. România a fost reprezentată de scriitorul Vasile Ernu în contextul programului Tangram. Europa la 16 ani. I-am luat autorului o scurtă declarație după ce s-a întors în țară.
Povestiți-ne despre călătoria dumneavoastră în Italia. Cum s-a simțit reîntoarcerea în această țară și ce impresie v-a lăsat noua ediție a Salonului?
În ultimii ani am mers în Italia destul de des pentru ca mi-au fost traduse primele două cărţi (Născut în URSS – Nato in URSS şi Ultimii eretici ai Imperiului – Gli ultimi eretici dell’Impero – Editura HACCA). Am tot fost invitat la diverse tîrguri, festivaluri, dezbateri. În ultimii ani am fost de vreo 7 ori, aşa că Italia a început să-mi fie destul de familiară. Mi-am făcut mulţi prieteni atît în mediul italian, cît şi în cel al emigranţilor sau studenţilor români de acolo.
Îmi place să petrec mult timp în discuţii, să aflu lucruri, să cunosc grupuri de oameni, să aflu probleme lor. Vreau să înţeleg cum gîndesc şi cum interpretează anumite lucruri care mă interesează pe mine. Pun multe întrebări şi discut mult. Recunosc că mediul literar şi mai ales cel pur cultural în sensul „elitist” folosit la noi mă interesează foarte puţin. El este secundar pentru mine. Şi oricum, lucrurile importante nu se întîmplă acolo.
Fiindcă am stat doar cîteva zile, am petrecut numai o zi în tîrgul de carte, pentru că în rest am preferat să am întîlniri cu oameni din alte comunităţi, cu prieteni, să vizitez amicii, să discut cu protestatarii care pregăteau un mare protest legat de nişte probleme sociale majore din zonă, să vizitez ultimele scoaturi etc. Evident să discut cu cîteva grupuri din comunitatea română pentru că acolo se întîmplă nişte fenomene foarte importante.
Lucrul care m-a surprins la tîrg anul acesta e faptul că statutul de „ţară invitată” îl are Vaticanul. În Evul Mediu poate era o invitaţie potrivită, dar azi să inviţi Vaticanul la un tîrg de carte de talia celui din Torino mi se pare puţin ridicol. Dar mă rog, nu am cercetat mult problema aşa că nu vreau să fiu prea critic. Ştiu că e în mare modă noul Papă, pînă şi în rîndul grupurilor de stînga. Cînd o să-l văd că luptă împotriva sistemului bancar, aşa cum o spune creştinismul primar, o să-l cred, dar deocamdată foloseşte o critică moale şi parfumată. Dar e mai bine decît ce făceau precedenţii.
Cum a decurs întâlnirea cu publicul și ce așteptări v-au fost confirmate (sau infirmate) odată cu derularea evenimentului al cărui invitat ați fost?
Am fost invitat de organizatorii tîrgului. Deci nu am mers „trimis” de nimeni de aici şi nu am cheltuit banii statului român, ca să-i liniştesc pe unii vigilenţi şi rău voitori. De ce m-au invitat? Asta nu ştiu. Programul în care am fost inclus este unul gîndit pentru liceeni şi studenţi. Practic este un soi de pretext prin care se adună un public tînăr, aduci în faţa lor un scriitor sau un jurnalist şi vorbeşti pe temele care te interesează şi crezi că i-ar interesa.
Evenimentul are loc practic în una din cele mai mări săli ale tîrgului: Arena Bookstock. E o sală imensă şi cînd o vezi goală nu crezi că ea se poate umple. Culmea e că se umple. Cum reuşesc, nu ştiu. Majoritatea tineri. Şi reacţionează ca la concerte: aplaudă, strigă, urlă, fluieră. Asta e bine, pentru că îţi dai seama după reacţie unde te afli, iar la un moment dat începi să simţi ritmul. Dacă sala nu mai reacţioneză, e de rău. Trebuie să taci sau să găseşti o formulă de a-i înviora. Dacă spui ceva ce le place încep să facă zgomot. E prima dată cînd am lucrat cu acest tip de public. Dar recunosc că mi-a păcut. Totul a durat în jur de o oră şi jumătate. Moderator a fost cunoscutul scriitor italian Andreas Bajani.
Putem presupune că există diferențe de orizont cultural între tinerii români și cei străini. Care este perspectiva dumneavoastră asupra acestora și ce gânduri s-au înfiripat în urma dialogului cu cei sosiți la Salonul din Torino? Cum vedeți posibilitățile de apropiere dintre cele două fronturi culturale young?
Cred că tinerii de acolo şi cu cei de la noi au o mulţime de lucruri comune, un anumit tip de cultură comună urbană şi media, însă fireşte există, probabil, şi multe deosebiri. Pentru mine de exemplu, a fost destul de dificil să explic comunismul pe înţelesul tinerilor italieni care nu au avut un contact direct cu acest regim, nici ei, nici familiile lor. E adevărat că nici pentru tinerii români nu e uşor, iar pentru tinerii italieni e şi mai complicat. Dar asta e motivant şi incitant. Sau să le povesteşti despre România şi problemele de aici. Dar cum în ultimii ani m-am familiarizat destul de mult cu Italia şi problemele lor, atunci am încercat să fac paralele, să compar. Am putea fi surprinşi să aflăm, dar avem enorm de multe probleme comune şi asemănătoare, doar că la scări diferite. Capitalismul global a avut grijă să răstoarne postulatul lui Tolstoi care spunea: ne bucurăm la fel, dar suferim diferit.
Acum se pare că ne bucurăm diferit, sau tot mai rar, şi suferim la fel. Problemele noastre au început să semene foarte mult. Iar tinerii suferă enorm de mult, mai ales din lipsa locurilor de muncă care au devenit dintr-un drept un privilegiu. Precaritatea vieţii, care acum se ascunde sub termeni frumos ambalaţi precum „flexibilitate” şi „eficienţă”, a devenit un mod obişnuit de a trăi. Iar de aici vine un cumul de probleme sociale, economice, politice şi mai ales existenţiale. Şi cu cît mergi mai jos pe treptele sociale, cu atît tabloul devine mai sumbru. Iar cînd ajungi în mediile emigranţilor te apucă depresia.
Spuneți-ne mai multe despre următorul sau următoarele proiecte la care lucrați anul acesta.
Of, e greu să povesteşti despre ceva ce este în lucru. Sper însă ca anul acesta să scot o carte nouă. Dar dacă tot am fost în Italia pot spune că mă interesează enorm de mult o poveste legată de o reţea de trafic de copii. Pe unii îi cunosc. Nu e vorba de organe, sex sau altceva. E vorba de o reţea la care şi părinţii participă şi care cumva e o formă de „investiţie” în viitorul copiilor: pentru că în Est nu mai este speranţă, copiii sînt trimişi să trăiască într-un soi de şcoli cu regim special pentru ca la terminare să aibă dreptul la muncă. E un mecanism prin care se construieşte un soi de robie modernă. E foarte fascinantă povestea, dar deocamdată caut bani pentru o mică cercetare. Încă nu am toate datele problemei. Dar garantez că e ceva tragic şi fascinant….
Interviu aparut pe Hyperliteratura.ro
Dragă Vasile Ernu, ai venit cu o carte nouă, numită ostentativ Sînt un om de stînga. Ce este această carte nouă?
Răspund la întrebările tale privind spre Ararat, la poalele căruia mă aflu. Aici la intersecţia între Turcia, Armenia şi Iaran e un bătrîn înţelept care mă învaţă una alta şi acum îmi şopteşte să nu arunc niciodată bumerangul prea tare că s-ar putea să se întoarcă cu forţă şi să mă lovească destul de tare dacă nu-şi atinge ţinta. Da, din păcate am întîrziat să apar cu o carte nouă la care tot muncesc. De fapt, am cîteva în lucru, care sper să iasă cît de curînd.
Însă în ultima perioadă am avut lucruri mai importante de făcut, iar copilul meu este lucrul cel mai important. Şi care a trecut hotărît de 2 ani. Perioada aceasta mi-am dedicat-o mai mult lui, şi, puțin, proiectului “CriticAtac”. Acum însă vine timpul să mai publicăm cîte ceva. E nevoie de un an sabatic pentru a finisa unele lucruri. Volumul de faţă este, de fapt, o culegere care include eseurile mele cele mai importante care au fost publicate în ultimii ani pe “CriticAtac” şi în alte reviste din ţară şi străinătate. Unele din aceste texte au apărut şi în presa rusă, engleză, franceză, spaniolă sau ucraineană. Am încercat să-i dau o formă ca să aibă cap și coadă. Paradoxul face că titlul acestui volum nici măcar nu l-am dat eu; este titlul unui text dat de “Revista 22″ cînd am publicat la ei o replică sub formă de scrisoare adresată domnului Horia-Roman Patapievici care mă atacase. E o carte de eseuri, un soi de cronică a vremurilor noastre, dar care are o bătaie mai lungă decît simpla enumerare a problemelor cu care se confruntă societatea noastră. Cartea va apărea şi în limba rusă curînd, dar într-o formă puţin modificată.
Am auzit că ai avut o aventură cu apariţia acestei cărţi? Ce s-a întîmplat?
Ce să se întîmple? Ce se mai întîmplă pe la noi şi nu numai…. Am semnat un contract cu o editură importantă de la noi şi după ce am stabilit toate detaliile de la redactare, la proiectul de promovare, am primit un telefon că volumul nu mai poate apărea…
Dar să fim mai concreţi, cum s-a derulat totul?
Bun. Eu am decis ca volumele mele numite pretentios „de autor” să apară la Editura Polirom. Am un contract cu ei pe care trebuie să-l respect. Ei mi-au scos cartea Născut în URSS devenită ceea ce se cheamă bestseller, reeditată de 4 ori şi tradusă în vreo 9 limbi (sau în curs de apariţie). La ei am scos şi Ultimii eretici ai Imperiului, dar şi Ceea ce ne desparte, scrisă împreună cu Bogdan Alexandru Stănescu. Alte proiecte de-ale mele, am decis să le scot la alte edituri. Aşa a apărut cartea de interviuri Intelighenţia rusă azi la Editura Cartier.
Pentru cartea de care vorbim, Sînt un om de stînga, am semnat un contract cu Editura Curtea Veche. O editură pe care o cunosc, ştiu ce face, cum face etc. În contractul pe l-am semnat în această vară, am explicat detaliat conţinutul, desi cea mai mare parte a textelor mele erau deja cunoscute. Am menționat pînă şi cu cine polemizez. Dar cei care mă citesc, ştiu bine că eu nu prea am treabă cu persoanele, ci cu ideile. Discutăm teme, criticăm idei. Conform acestui contract, cartea trebuia să apară anul acesta, la sfîrşitul lunii octombrie.
Şi ce s-a întîmplat? De ce nu mai apare?
Apare, dar nu acolo. Povestea continuă. A început redactarea, am discutat cu PR-ul editurii despre promovare, așa cum se face cu o editură serioasă. Totul părea profesionist. La un moment dat, primesc un telefon de la redactorul şef care îmi spune că sînt mici probleme „legate de textele care se referă la Vladimir Tismăneanu”. Am zis „ok, vin şi discutăm”. Verific ce am zis despre domnul Tismăneanu. Din cîte îmi aduceam aminte, nu prea zisesem mare lucru pentru că textele și discursul public din zona ”Tismăneanu&co” nu mi se mai par importante și semnificative demult pentru contextul social și politic în care trăim. Grupul respectiv duce o bătălie pentru un anumit tip de hegemonie culturală și frămîntă niște teme, din punctul meu de vedere moarte. Nu duc nicăieri, iar bătăliile culturale nu mă mai interesează.
Deci, verific. Aveam cîteva referințe minore în corpul textului. Una dintre ele, de exemplu, zice că domnul Tismăneanu folosește un discurs în interiorul țării și altul, afară. Dar nu era o noutate, o mai observaseră și alții. Erau niște observații în trecere. Ajung la editură și directorul editurii, domnul Arsene, cu care de altfel, m-am înțeles foarte bine și care mi-a spus încă de la început că respectă poziția mea publică ”de stînga”, mă anunță destul de stingherit că nu mai poate publica volumul meu conform contractului. Adică nu o mai publică deloc. Mie mi s-a făcut jenă de jena lui și de situația în care se afla, pentru că e dubios ca cineva să își schimbe radical pozitia în decurs de o lună, mai ales că e și parafată printr-un contract… Mă rog, l-am salutat respectuos și am plecat.
Care a fost motivul invocat de directorul editurii?
Nu a fost niciun motiv legat de calitatea textului sau unul comercial (comercialul este deseori argumentul suprem în branșă). A fost un motiv pur ideologic, ca să-i spun așa: „incompatibilitate de caractere”. Mi s-a spus clar: poziția mea nu este o joacă, ci este una programatică și nițel cam periculoasă, și editura nu poate să-și asume o astfel de publicare. Asta era ideea. Nu sîntem compatibili politic cum ar veni, sîntem pe direcții diferite. Dar oare nu asta spunea numele cărții mele? Sînt un om de stînga… nu de centru sau de dreapta. Am explicat-o de la început, tocmai pentru a nu ajunge aici. Dar domnul Arsene, sau cine l-a ”prelucrat”, are dreptate: încerc să nu mă ”joc estetic” și asta nu mai e joacă. Da, nu fac divertisment. Iar cînd adversarii se tem, este foarte bine.
În ce sens?
Știi cum e. Ultimul regim care și-a respectat intelectualii, ca să vorbesc mai cinic, a fost comunismul. În ce sens. Comuniștii, dacă scriai ode, așa cum o face și actualul regim, te remunerau gros. Dacă îl criticai, te trimiteau în Gulag. Asta înseamnă că se temeau de tine, deci te respectau. Dar plăteai un preț mare. În vremurile noastre, lucrurile sînt mai complicate și nu are rost să discutăm aici tot mecanismul. Cert este că în momentul în care ți se întîmplă o poveste din asta, înțelegi că textele tale încep să aibă un rost, o funcție, și că unii se tem, sau cel puțin sînt precauți. E un semn de respect pe care așa știu ei să ți-l comunice.
Totuși elita noastră este foarte cuminte, deloc curajoasă, și iubitoare de a sluji diverse dregătorii și înalte porți. Eu mă și mir cum de a picat regimul comunist și Ceaușescu cu o astfel de elită intelectuală. Noroc că nu ei au făcut schimbările. Dacă era după ei, încă ne mai gîndeam cum e cu ”autonomia estetică” și ”rezistența prin cultură”.
Ce crezi că s-a întîmplat, de fapt? Care a fost motivul din spatele acestei anulări a contractului, căci e puțin probabil ca un editor să își schimbe brusc opinia încît să nu-și mai respecte contractul?
Eu nu sînt paranoic, înțeleg povestea destul de bine. Lucrez în domeniu de 15 ani și știu bine cum funcționează lucrurile în acest mediu. Știu la fel de bine cum funcționează și mediul nostru intelectual, îl urmăresc de ani de zile și îl analizez. Nu vreau să învinuiesc oameni fără nici o dovadă. Și chiar dacă aș avea dovezi, nu ar servi prea mult, pentru că înțeleg bine ce înseamnă o luptă politică reală. Dar nu putem fi naivi și crede că domnul Arsene a citit 2 pagini din Ernu și s-a îngrozit de radicalismele lui… Hai să fim serioși: textul meu e prea cuminte pentru a crea astfel de reacții. Aș vrea eu să creez astfel de reacții. Dar mai e timp.
Ceea ce e clar aici e faptul că au existat presiuni. Oare există o legătură între decizia editurii și faptul că în doar 10 zile pe platforma “lapunkt.ro” (cu unele preluări pe “contributors.org”) au apărut vreo 5 texte care îmi erau dedicate, scrise de oameni apropiați editurii: Stanomir (aici), Mitchevici (aici şi aici) și gurul lor, Tismăneanu (aici)?
Toate acestea se întîmplau cu doar cîteva săptămîni înainte ca editura să-și schimbe radical opinia despre carte. Cînd oameni care susțin asiduu, cu toate mijloacele și din toate puterile establishment-ul și se vaită public ”vai ce periculos și radical gîndește Ernu”, firește că editorul, om atent să nu-și strice relațiile cu ”lumea bună”, se gîndește de 10 ori pînă publică o carte criticată de producătorii înșiși ai canonului local. Eu înțeleg bine situația, dar mă aștept ca unii editori importanți să-și asume mai mult curaj și să înțeleagă că nu mai poate exista o hegemonie a cîtorva grupuri conservatoare bine înfipte în spațiul cultural și ideologic local. Monopolul s-a spart și vin tineri care scriu foarte bine, au orientări ideologice foarte diferite și care nu mai vor să fie legitimați de aceste grupuri. Unii chiar au „tupeul” să se autolegitimeze prin ce scriu și fac!
Dar e ceva radical în cartea ta, e ceva așa de periculos cum atenționau Stanomir și Mitchievici?
Da, ei sînt băieți finuți și vigilenți și dacă cumva nu te încadrezi în grila dată de la centru, se sesizează repede. Dar o fac destul de cuminte, plictisitor de cuminte. Ei au reacționat la un text de-al meu despre protestele din Piața Universității: Тhe White Negroes, proletariatul leneş sau cîteva gînduri despre hipsterii protestatari care vor să salveze România. Ideea e că eu încerc să discut despre problemele acute ale societății actuale, să aduc critici puterii hegemonice actuale care este capitalismul global, și ei vin cu lecții de morală și îmi arată bau-baul Stalin. (O intervenţie bună la polemica cu pricina o are şi Emanuel Copilaş) Adică nu putem critica lumea actuală că vezi, doamne, vine Stalin. Alo, tovarăşi: Stalin de mult s-a privatizat!
Ăsta este un truc ieftin folosit de mai toți ostașii și rentierii puterii. Și mai vin și cu bau-baul violenței. Să vorbim de violență? Păi, hai să vorbim despre ce violență structurală fără prcedent care s-a abătut asupra majorității populatiilor din Estul Europei în perioada postcomunistă. Destructurare economică, milioane de oameni rămași fără un loc de muncă și cu un minim venit, milioane de oameni pe drumuri prin toată lumea, în căutare de lucru, familii destrămate, sute de mii de copii rămași în afara familiei, lipsă de protecție, pierderea drepturilor elementare la muncă, sănătate și educație etc. Dar despre asta nu se poate vorbi, căci, nu-i așa, strici ștaiful mantrei predicate de ei. Deci, despre cultură, papioane, pipe și anticomunsim se recomandă să vorbim, nu despre aceste probleme, și mai ales, nu despre cauzele lor. Nu te atingi de sfînta sfintelor neoliberală că se dărîmă tot eșafodajul. Ei bine, unii dintre noi nu mai vor să stea cuminți încolonați și încep să aibă și alte poziții și practici politice.
Deci asistăm la o nouă formă de cenzură…
Despre practicile de genul acesta am mai scris. E un mecanism simplu, cu forme de cenzură mult mai profunde decît cele din comunism. Nu mai e nevoie să dai telefoane, să introduci mecanisme de control brutal. Formele de presiune sînt multiple și țin mai ales de relațiile economice, de putere și precaritatea în care se află marea parte a populației. Cum job-ul a devenit un privilegiu, atunci cenzura și controlul au devenit floare la ureche. Vin de la sine. De fapt, aici am ajuns: autocenzura care a devenit insuportabilă.
Și cartea apare pînă la urmă? Unde?
Cartea a apărut la Editura Cartier zilele acestea. Am lucrat cu ei foarte bine. Tot ei au scos și Iluzia anticomunistă. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, după ce am trecut printr-o poveste asemănătoare cu colegii cu care am conceput-o. În ciuda faptului că era o carte foarte bună, cu texte excelente și pe o problemă majoră pentru acele vremuri, nici una dintre editurile importante din țară nu a îndrăznit să o accepte. De ce? Ca să nu se pună rău cu ”lumea bună”. Aceasta este realitatea. Dar nu e cazul să ne plîngem, ci să luptăm.
La ce mai lucrezi? Ce pregătești?
Am mai multe cărți în lucru pe care trebuie să le duc la bun sfîrșit cumva. Una, de interviuri-discutii cu Sorin Antohi, apare luna viitoare, de exemplu. Am în lucru o trilogie a unor grupuri marginale. Prima se va axa pe povestea a trei generații de marginali religioși. Se va numi, probabil, Sectanții. Sper să o pot preda anul viitor la Editura Polirom. Cel mai interesant e faptul că am primit o comandă din Italia să scriu o carte pe o temă care pe mine mă interesează, dar nu aveam de gînd să scriu, sau cel puțin nu în viitorul apropiat. Italienii însă vor o carte anume pe tema respectivă. Eu încă nu sînt decis. Mai sînt și altele în lucru, dar toate la timpul lor. Vreau să fac un film documentar şi să cînt.
Vasile Ernu – Sînt un om de stînga, Editura Cartier 2013. Prefaţă de G.M.Tamás
Citat de pe copertă verso:
Îmi permit să avansez, totuşi, numele unui autor pe care-l consider cel mai valoros şi cel mai exportabil exponent al literaturii „moldo-române“ din ultimul deceniu: Vasile Ernu, intelectual critic de primă linie şi un foarte special scriitor de idei al erei globale. Indiferent cum te-ai poziţiona ideologic faţă de el, volume precum Născut în URSS sau Ultimii eretici ai Imperiului, duplex-ul „literar“ cu Bogdan-Alexandru Stănescu din Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, participarea la proiecte social-critice incomode („de stînga“ sau nu) precum Iluziile anticomunismului… sau Critic Atac îl recomandă ca pe un reper de neevitat. Şi îl plasează, mutatis mutandis, într-o tradiţie a intelectualilor – şi scriitorilor – revoltaţi, etici şi „eretici“ veniţi de peste Prut: Russo, Stere, Goma… Exagerez? Vom vedea. Iar viitorul ne va aduce, sînt convins, destule surprize.
Paul Cernat
Ai venit să faci Facultatea de Filosofie în România.
În ’89 era o mare efervescenţă patriotică. Şi s-a deschis deodată posibilitatea, chiar după Revoluţie, să mergem să ne cunoaştem patria. Am venit în 1990 la Facultatea de Filosofie…
Păşind pe podul de flori…
Păşind pe podul de flori, deodată am descoperit că patria era total diferită faţă de cum o aveam noi în cap şi că, în ciuda faptului că vorbeam aceeaşi limbă, înţelegeam total diferit lucrurile. Pentru mine, descoperirea României a fost ca învăţarea unei noi limbi. Mi-am dat seama că o limbă nu trebuie doar să o ştii, că trebuie să ai şi o anume experienţă socială, politică, istorică, culturală – pe care noi, totuşi, am avut-o diferită. Generaţie după generaţie am trăit sub sovietici, sub ţarism şi aşa mai departe. Pentru mine, şocul cel mai mare a fost chestia cu băşcălia. Nu o înţelegeam deloc. Pentru mine, citirea revistei Caţavencu era o tristeţe, o jale, eu o citeam în notă gogoliană… Era înjurătură de mamă acolo. Ideea de spaţiu iarăşi mi s-a părut… faptul că totul e atât de mic… Şi atunci mi-am dat seama că efectiv nu e suficient să ştii limba, e nevoie de anumită experienţă socială. Şi am început să mă obişnuiesc, să trăiesc.
Din perspectivă inversă, îmi aduc aminte de primul student din Basarabia pe care l-am cunoscut, venise la Arte Plastice, am avut impresia că vorbeşte ca Alecsandri. Era un limbaj corect, dar îngheţat la sfârşit de secol XIX.
Sunt două lucruri aici. Una este limba strict lingvistică, însă limba este mai mult decât partea ei filologică. Ţine de un anumit tip de experienţă de viaţă. De exemplu, spaţiul. Când cineva spune „hai să mergem undeva”, dacă ai experienţa de cetăţean sovietic, gândeşti în spaţii foarte mari. Povestea pe care eu o spun permanent este cum am luat eu prima dată trenul, de la Iaşi la Timişoara. Şi un domn s-a urcat cu mine în compartiment, l-am întrebat unde merge şi mi-a spus „tooocmai la Vatra Dornei”, încât eu am înţeles că e foarte departe. Nu ştiam încă prea bine harta României. L-am întrebat: „cât e până la Vatra Dornei?” şi el mi-a zis „două ore jumate”. Mi-am dat seama atunci că gândim foarte diferit geografia. Zici „spaţiu”, dar fiecare înţelege ceva foarte diferit. Chiar dacă limba are aceeaşi conotaţie, intervine experienţa de viaţă, care îţi spune altceva. Aşa că pentru mine primii ani au fost foarte grei, am trăit ca într-un spaţiu străin. A trebuit să mă readaptez, să mă recalibrez. Mi-a fost foarte greu la început.
Şi acum eşti critic.
Şi acum sunt critic, dar cred că înţeleg mai mult, sunt mai îngăduitor, în sensul că am dubla perspectivă. Adică deja mi-am însuşit stilul de viaţă, modul de gândire, modul de abordare local şi atunci am această dublă privire asupra lucrurilor. Asta îmi dă o anumită înţelegere mai lejeră.
Cum era Facultatea de Filosofie din Iaşi?
Au fost anii ‘90, nişte ani nebuni. Din două în două zile se făceau greve, viaţa de studenţie era încă foarte frumoasă… Era încă perioada în care nu se punea problema banilor atât de stringent, banii nu aveau mare semnificaţie şi nici nu era goana asta după poziţie, bani, chivernisire. Bine, eram şi mult mai tineri, dar încă se trăia destul de bine cu foarte puţin.
Studenţii erau şi mult mai vizibili.
Erau şi mult mai vizibili şi n-aveau încă gândirea asta de tip marketizat, foarte ochită pe joburi-posturi, se trăia într-o formulă mai romantică. Romantismul are frumuseţea lui. Exista, şi atunci, o tendinţă spre consum, dar şi forma de consum era foarte romantică. Faptul că era bere, că mai curgea apă caldă din când în când, era ok. Nu erau probleme serioase. Am terminat facultatea în 1996 şi m-am decis să-mi schimb oraşul. Aşa, brusc – cu toate că mi-ar fi fost mult mai comod să rămân acolo. Într-un oraş precum Iaşul, după trei ani deja ştii pe toată lumea. În România, când ştii multă lume, e uşor să te poziţionezi, fiincă totul e pe bază de relaţii, cunoştinţe. Şi atunci am făcut o mişcare bruscă, pentru că aveam un prieten şi el avea o teorie pe care eu o susţin – am şi experimentat-o pe propria-mi piele – că, o dată la 6-7 ani, este bine să-ţi schimbi locul. Să o iei de la zero.
Stau să calculez de când eşti tu în Bucureşti.
Stai, că am ajuns abia la Cluj! La Cluj am luat-o de la zero, am stat opt ani şi ceva. La Iaşi venisem cu o gentuţă cu hainele şi cu pasta de dinţi, iar la Cluj, după şase ani, am ajuns la fel. Nu ştiam nici drumul de la gară la Universitate, m-am dus şi am dat la master acolo. Am rămas mulţi ani.
Care era planul tău când ai început facultatea, de exemplu?
Nu aveam un plan propriu-zis, mă interesa foarte mult să studiez. Eram destul de romantic, n-aveam vreun plan programat. La Cluj am început să mă aşez mai bine, dar întotdeauna mi-a plăcut să mă plasez pe zone foarte marginale. Mie îmi place marginalitatea. Am lucrat numai în zone alternative. Întâi am făcut cu nişte prieteni maghiari un centru de artă contemporană într-o sinagogă veche, a trebuit să caut fonduri, pe urmă am lucrat într-o editură mică, Idea…
Mică, dar foarte respectată.
Foarte respectată, da. Am făcut la Cluj prima revistă de filosofie alternativă, se numea Philosophy&Stuff, era în 1998, am stat acolo până în 2006. Atunci am decis să-mi schimb radical şi oraşul, şi stilul de viaţă – am decis să scriu o carte. N-am lucrat o perioadă, doar am scris.
Erai destul de aşezat în povestea cu Clujul, atunci te-am cunoscut eu…
Eram mai aşezat în sensul că eram aşezat într-un proiect solid, într-un proiect care avea o imagine foarte bună, era cunoscut şi afară, deja participam la multe evenimente din occident…
Nu-mi aduc aminte să fi citit ceva rău despre editura asta, ceea ce e rar… După care, îţi dai demisia, îţi iei pasta de dinţi…
Mi-am dat demisia, mi-am luat pasta de dinţi şi ciorăpeii şi am venit la Bucureşti. În Bucureşti, altă nebunie…
Erai fără ocupaţie, cum se spunea pe vremea comuniştilor…
Fără nicio ocupaţie. Şi în perioada în care n-am avut nicio ocupaţie am scris prima mea carte, Născut în URSS, care mai târziu a devenit mult premiată, mult tradusă, mult discutată ş.a.m.d. A fost şi ea un fel de risc, fiindcă am fost printre primii care au abordat dintr-o perspectivă foarte diferită spaţiul românesc.
E o carte care a realizat performanţa unică de a avea o postfaţă scrisă foarte critic faţă de carte. Eu nu am mai văzut asta, ca postfaţatorul să se distanţeze de cartea pe care o postfaţează.
La noi, oamenii nu îşi asumă riscuri, asta e…
Putea să refuze.
Putea să refuze, iar eu, fiindcă am principii foarte severe, am zis că o public, fiindcă i‑am cerut-o, omul şi-a asumat asta, era OK.
Practic, te califica drept criptocomunist, nici măcar cripto…
Mă făcea nostalgic, imperialist sovietic, de toate…
Eşti comunist, tovarăşe Ernu?
Nu sunt atât de radical şi nu-mi asum riscuri atât de mari, încă. Sunt un om de stânga, cum am declarat, dar depinde ce înţelegem prin „comunist”. Cel puţin în comunismul în formula lui realistă, nu cred nici într-un caz. Nu-mi plac regimurile totalitare.
Prin România literară, site-ul pe care l-ai făcut, Critic Atac, era calificat drept site de extremă stângă.
Din păcate, din fericire, nu este deloc de extremă! Este un site, pentru gustul meu, prea căldicel, dar cu timpul îl mai înfierbântăm. Lucrurile trebuie să fie fierbinţi, altfel, cum scrie la Scripturi, „fiindcă nu eşti nici rece, nici în clocot, te voi arunca din gură”. Deci pentru a fi păstrat într-o poziţie favorabilă, trebuie să fii puţin mai radical. Aşa că mi-am asumat această postură de marginal. Evident că după asta am lucrat şi la Editura Polirom, dar după câţiva ani mi-am dat demisia şi am rămas, de ani buni, un soi de freelancer. Şi m-am angajat în acest nou proiect la care ţin foarte mult şi care este – cel puţin când l-am pornit, era – destul de incomod. Ştii cum e, dacă la un moment dat eşti etichetat comunist, şansele tale la viaţă – la viaţă de bunăstare, la posturi, bani, joburi – devin tot mai subţiri. Dar e un risc pe care ţi-l asumi şi mergi mai departe.
Când ai scris Născut în URSS, ţi-ai dat demisia, din ce ai trăit?
Eu am o mică slăbiciune – am şi calităţi, dar am şi o slăbiciune: respect Codul Penal. N-am spart bănci, n-am furat, cu toate că e o formă de a trăi destul de rezonabilă. Vezi că, la noi, oamenii care fură cel mai mult sunt oamenii cei mai respectaţi din societate? N-am cerşit, cu toate că şi cerşitul e o formă economică respectabilă. Am trăit puţin din scris, puţin din diverse proiecte culturale, colaborări, am făcut tot felul de festivaluri… Sunt destul de activ, îmi place să fiu activ. Îmi place să produc lucruri care rămân, lucruri care nu sunt pe piaţa culturală din România. Iar acum, acest ultim proiect, este proiectul căruia îmi dedic cel mai mult timp. E o platformă online, o revistă online care se publică zilnic, are şi proiecte de tip conferinţe, şcoli educative ş.a.m.d.
De ce ai ales o zonă neliterară?
Până şi ceea ce fac eu, literatura mea, este la limită între proză şi eseu, o combinaţie destul de greu întâlnită la noi.
Dar Ultimii eretici ai Imperiului e roman.
Da, e roman, dar în care eroii principali sunt ideile, aşa că… mulţi m-au plasat mai degrabă alături de Radu Cosaşu, de zona asta. Deci de ce nu spre zona literară? Pentru că, la noi, literatura e încă văzută într-o formulă foarte estetică. Estetismul domină şi e un soi de literatură care pe mine nu mă atrage foarte mult.
Noi suntem şi cam vaccinaţi contra literaturii cu tendinţe, ştii?
Da, literatura socială e foarte puţină, poate din cauza comunismului, dar şi din multe alte cauze. Oricum, zona literară nu mă motivează atât de mult, nu mă excită la nivel de gândire, nu mă atrage. O respect, dar mai de la distanţă. Îmi plac mult mai mult zona socială, câmpul ideilor, un anumit tip de activism. Sigur, la noi „activism” încă are o conotaţie negativă, dar cu timpul îl vom reface, să sune bine.
Când ai terminat Născut în URSS, bănuiai cum o să mişte lucrurile?
N-am avut niciodată ambiţii de scriitor. Cel puţin, până atunci, nu mai scrisesem decât mici eseuri. Când am scris cartea, a fost mai degrabă pentru mine şi câţiva prieteni. Dar Poliromul a acceptat-o din prima, culmea că după ce am lucrat la Polirom mi-am dat seama că modul în care am apărut eu a fost o excepţie, am dat cartea şi în trei luni a apărut pe piaţă.
Cred că orice editor cu minte la cap ţi-ar fi scos-o imediat.
Cred că ţine şi de noroc. Dacă intra în toată maşinăria şi trebuia să o citească mai întâi un redactor… Eu am avut noroc că au citit-o direct Lupescu şi Lucian Teodorovici, lor le-a plăcut foarte mult, le dădusem câteva capitole care şi mie mi se păreau mai bune, deci… A apărut foarte repede şi nu m-am aşteptat că o să devină şi bestseller, şi foarte premiată, şi că o să se scrie atâta despre ea. S-au scris enorm de multe recenzii.
Enorm de multe. Şi a făcut şi o foarte bună carieră internaţională – aici o mişcare de geniu mi s-a părut că ai vândut-o întâi în est. Ai plecat cu ea la Moscova.
E şi unul dintre lucrurile pe care în ultima perioadă le dezvolt tot mai mult. Mă implic pe trei spaţii: românesc, rusesc şi din Republica Moldova, care sunt…
Axa Moscova – Bucureşti –
Chişinău. Da. Îţi spun şi de ce: în primul rând, fiindcă îmi sunt mult mai apropiate, le cunosc mai bine. Nici nu pot să vorbesc despre o experienţă cu spaţiul occidental, nu o am atât de mare. În plus, spaţiul din est e foarte interesant. Până la urmă, e viaţa noastră.
M-am gândit că Născut în URSS a mers foarte bine în fostele republici sovietice pentru că era, până la urmă, o experienţă comună pentru tot spaţiul ăsta – cum era poezia? „Ca un strugure de poamă/ Stai pe harta Uniunii” –, dar a mers foarte bine şi în vest.
Da, recunosc că ea nu a fost gândită pentru est, cu toate că în est au apărut primele traduceri. A fost gândită ca şi cum aş povesti viaţa unui necunoscător, unui occidental sau unui copil care acum se naşte. E ca şi cum m-aş adresa copilului meu, care acum s‑a născut şi n-o să mai aibă experienţele respective, nu o să mai înţeleagă ce e aia să bei un brifcor şi să mănânci o eugenie. Dar nu partea de exotism mă interesează, cât un anumit tip de înţelegere a trecutului, în perspectiva de a înţelege prezentul. La mine totul e legat de prezent. Nu mă interesează să povestesc trecutul doar aşa, să zic cum mi-am luat eu blugi sau ce făceam noi la şcoală – dar e important să ştii lucrurile astea ca să înţelegi viaţa cotidiană, politicul, modul nostru de a trăi, atunci şi acum. Totul se leagă.
Deci pe undeva cartea asta a fost un risc neasumat, fiindcă nu ţi-ai dat seama că e dinamită în stare pură…
Neasumat, recunosc. Primele semnale au venit atunci când au început să o citească nişte redactori, prieteni de-ai mei. Ţin minte că Oana Grunwald s-a speriat! Mi-a spus „Vasile, cum o să apară chestia asta în România, ce o să zică…” Şi mi-am dat seama din reacţia ei că e ceva acolo, dar nu m-am gândit la potenţialul de risc – pentru mine, riscurile sunt chestiuni mult mai serioase – ci la o anumită capacitate de conflict. Avea o doză de conflict pe mai multe paliere, lucru care s-a dovedit mai târziu.
Sunt unii care te urăsc în continuare, pentru cartea asta.
Foarte bine! Ura şi dragostea sunt totuşi gemene, ştii?
Ai lucrat o vreme la Polirom, unde iar aveai o poziţie foarte stabilă, şi ai plecat pentru a lansa site-ul Critic Atac. Nu era un risc foarte mare, în vremuri de criză?
Sincer, eu mă tem de stabilitate – de stabilitate în sensul unei îmburgheziri solide. De asta mă tem să îmi iau nişte joburi care m-ar poziţiona – mă tem de un anumit gen de răspundere. Deocamdată prefer varianta de risc, deşi riscul nu e atât de mare – pentru mine, riscurile mari sunt cele în care îţi pui în pericol viaţa. Bătrânul evreu de la Odessa, rabinul meu, mi-a dat un sfat foarte important. Mi-a spus că e bine să mănânci mai puţin, ca să poţi să bei cu conştiinţa împăcată. Fiindcă tendinţa după 2000, mai ales, şi mai ales în generaţia noastră, este să fii atras de joburi bune. A apărut un nou tip de ideologie, de tip de a te poziţiona în societate şi de a acţiona. De aici şi un anume lichelism, clientelism, o formă de comoditate, faptul că spunem lucrurile între noi dar în realitate nu le spunem tare şi mai ales nu le şi facem. Pentru mine, a spune, a gândi şi a face trebuie să fie un întreg, altfel nu mai pot dormi noaptea şi nu mai pot bea cu conştiinţa împăcată. E foarte important. Un pahar băut cu conştiinţa neîmpăcată e foarte greu.
Cum s-a născut ideea site-ului Critic Atac?
Era un proiect mai vechi de-al meu, dar abia acum trei ani am decis să adun oamenii în jurul acestei poveşti şi sunt doi ani de când i-am dat drumul. Am pornit fără niciun ban, pe banii noştri.
În principiu, să faci un site, dacă nu sunt plătiţi contributorii, nu costă mult.
Nu, dar cineva care să facă munca asta zilnic cum o fac eu, trebuie să îşi găsească şi mici resurse de trai – plus că între timp site-ul s-a dezvoltat şi trebuie plătiţi traducătorii, cel puţin, deja a devenit o maşinărie. Şi atunci evident că începi să lucrezi la căutarea de fonduri, la a convinge oamenii că e bine să existe şi astfel de specii mai stranii în societate… E ca în acvariu, dacă nu sunt cei care mănâncă gunoiul de acolo…
Eşti peştişorul sanitar!
E o muncă foarte grea să fii peştişorul sanitar, pentru că e o muncă de tot rahatul pentru peştişorii ăia care stau la televiziune şi arată frumos.
Te-ai întors din nou la punctul zero. Nu ai o sursă constantă de venit… cum te descurci de data asta?
E adevărat că nu am un venit stabil. Şi nu mai am 20 de ani, deja am trecut de 40, este un risc pe care trebuie să mi‑l asum. Problema este că în Ultimii eretici… spun, programatic, nişte lucruri. Enunţ anumite principii, la care ţin. Şi foarte mulţi prieteni care s-au aranjat binişor se miră de ce scrupule îmi fac în legătură cu sursa banilor pe care îi iau. Nu iau bani de oriunde, nu iau bani de la anumite categorii de oameni – sunt foarte scrupulos la chestia asta.
Eşti bun de candidat.
Nu! Funcţia mea socială este alta. Vreau să fiu un turnesol datorită căruia candidaţii să se vadă – vreau să spun că regii sunt goi. Trebuie să fie nişte oameni care să arate, care să pună reflectorul spre regi, să se vadă că sunt goi. Misiunea mea în societate mi-am asumat-o ca fiind asta. Că, dacă voiam, demult… acum ai fi venit la biroul meu, secretara te ţinea în hol, probabil că trebuia să te programezi cu o lună înainte… În schimb, câtă libertate am! Libertatea e un lucru la care ţin foarte mult, dar e destul de scump.
Voi n-aveţi publicitate, nu?
Nu! Nu!
Şi atunci?
Există o fundaţie germană, care ne-a sprijinit. Banii pentru revoluţii întotdeauna vin din Germania.
De la Lenin încoace, da…
Dar în continuare mă gândesc la proiecte de dezvoltare, probabil voi mai veni cu ceva. În plus, mă interesează, evident, ca în următoarea perioadă să scot şi cărţile pe care le am în cap şi la care lucrez.
Tocmai ai publicat un volum de interviuri…
Da, e un volum de interviuri cu intelectuali ruşi, care se cheamă Intelighenţia rusească. E un proiect care a apărut mai degrabă întâmplător. Am petrecut o perioadă călătorind mult în Rusia şi, cum întâlnesc oameni diverşi, mi s-a părut foarte interesant modul în care gândesc, modul în care reflectează asupra lucrurilor, modul în care tratează lucrurile, cum se comportă ei în toată nebunia asta post-sovietică. Am început cu câteva interviuri şi pe urmă m-am gândit că aş putea face o carte, care cred că ar putea interesa şi spaţiul românesc, pentru că ştim foarte puţine despre est, sau ştim doar prin intermediul presei occidentale, care în general nu prea înţelege lucrurile. Cunoscând toată lumea bună din Moscova şi din Petersburg, am zis să o fac. A ieşit o carte cu vreo 22 de interviuri, cu intelectuali din diverse domenii – din domeniul filmului, al muzicii, politicului, pe partea socială. Cartea e tradusă de Vladimir Bulat şi temele sunt foarte diverse. Vedem toată nebunia care s-a întâmplat în perioada comunistă şi postcomunistă, cum a funcţionat societatea, problemele lor… Să ne uităm la noi nu numai cu ochii dinspre vest! Dinspre est, ai o cu totul altă perspectivă. Sunt o grămadă de lucruri la care semănăm enorm de mult şi noi nu ne dăm seama. Nu ştiu de ce, românii cred că sunt vecini cu Londra şi New Yorkul. În realitate, suntem vecini cu Kievul şi cu Moscova. Şi cu Istanbulul, evident. Dar trebuie ştiut şi conştientizat, fiindcă lucrul ăsta nu trebuie privit ca un handicap. Trebuie să îl privim ca pe o chestiune dată. Până şi marile noastre probleme pot fi un mare atu pentru noi, dacă ştim cum să le folosim. Mai ales acum, când e trendul ăsta – toţi ne plângem cât de necivilizaţi suntem, cât de… E bullshit! Sunt lucruri foarte interesante.
Suntem cam necivilizaţi, recunoaşte!
Dar tocmai asta e interesant! Necivilitatea noastră e unul dintre marile noastre atuuri.
Ce-ţi mai face romanul? Ai avut o bursă la Sarajevo…
Merg doar în zone din astea, după cum vezi, n-am fost la Paris, Londra sau…
Cred că nici n-ai aplicat pentru o bursă la Paris.
Nu, Parisul mă plictiseşte. Dar Sarajevo e foarte interesant, îţi dai seama când ajungi acolo de ce acolo a fost împuşcat Franz Ferdinand şi nu în altă parte. De ce a început acolo Primul Război Mondial. Am început să lucrez la un roman documentar, care sper să apară la anul.
Ai fost foarte misterios. Ai spus că e vorba de un eveniment care a schimbat faţa istoriei, care…
Da.
Sunt foarte curioasă care este evenimentul.
Aşteaptă cartea, nu mai ai răbdare?
În ce stadiu e?
Aş mai avea nevoie de vreo două luni în care să nu mai fac altceva, sau să fac foarte puţin altceva. Dar anul ăsta a trebuit să lucrez la lucruri mai puţin creative, iar la literatură îţi trebuie foarte mult timp. Timp care, la mine, e fragmentat, e discontinuu. Dar între timp am scos cartea de interviuri şi acum am gata o carte de eseuri.
Cum se cheamă?
Încă nu ştiu, probabil că se va chema Sunt om de stânga. Dar nu ştiu.
Îţi pun o întrebare, mi se pare cea mai tâmpită dintre întrebările care se pun la interviurile de angajare. Sună aşa: unde te vezi peste zece ani?
A început să-mi placă Bucureştiul. S-ar putea să rămân în Bucureşti, cu toate că teoria mea e că, din când în când, trebuie să mai pleci.
O dată la şapte ani, nu?
Da, şi au trecut deja şase ani, se apropie ceasul. Mă uit în zare, ca animalele care au devenit domestice şi din când în când mai vor să zboare. Cum sunt curcile sau găinile. Cândva au fost sălbatice şi puteau zbura. Şi când trec cocorii, ele se uită şi parcă şi-ar lua avânt. Aşa stau şi eu şi mă uit, parcă-parcă aş sări din loc, dar mai las să curgă timpul. Peste zece ani aş vrea să rămân la fel de marginal, sper să nu am mulţi bani, mă tem de asta, şi sper să nu găsesc un job bun.
Nici măcar nu pot să-ţi doresc să ţi se împlinească!
Din fericire, trebuie un efort foarte mic pentru asta. Îmi place. Pentru a-mi atinge visul, nu-mi trebuie foarte mult efort.
Interviu pe Bookaholic.ro
In 2006 aparea Nascut in URSS, iar in 2009 i-a urmat Ultimii eretici ai Imperiului. Cu noi a vorbit despre relatii intre individ si putere, despre conditia de “periferie” a Romaniei si un pic despre receptare si public. Vasile Ernu isi pastreaza luciditatea expunerilor si mesajul transant si pe CriticAtac, platforma initiata in 2010.
Din primele doua carti Vasile Ernu apare ca un nostalgic comunist, educat oficial anticapitalist pana in momentul in care Gorbaciov instaleaza libertatea cuvantului. Postcomunismul l-a parcurs „urzind un dor de vremuri noi”, iar acum traieste, scrie si ataca intr-o societate in care vibreaza puternic discursul anticomunist. De la ce pleaca aceasta „desincronizare”? In ce masura este ea rezultatul nostalgiei si cat de mult se trage din dezamagirea produsa de actuala ordine?
Se pare că în fiecare interviu trebuie să încep cu deconstrucţia clişeelor. Cu istoria şi background-ul meu numai „nostalgic după comunism” nu pot fi. Vin dintr-un mediu anticomunist cum puţini „anticomunişti postfactum” se pot mîndri. Dar nu asta e problema. E absurd să lupţi cu comunismul la 20 de ani după ce acesta a dispărut. Eu am fost anticomunist în anii comunismului, am fost arestat pentru proteste antisovietice, nu am fost nici măcar UTC-ist.
E comic să vad cum acum, după 20 de ani, noii politruci ai puterii actuale se dau de ceasul morţii în „lupta cu duşmanul de moarte” comunist. Eu nu sînt „desincronizat” ci chiar sînt foarte „sincronizat”: lupt întotdeauna cu puterea actuala, reală, nu cu una fantasmatică. În comunism lupţi cu comuniştii, în capitalism lupţi cu capitaliştii.
Nu-mi plac intelectualii de curte şi cred că trebuie să fii mereu în raport de exil faţă de orice formă de putere. În comunism am trăit o anumită formă de represiune, acum avem alte forme de represiune. Datoria noastră, a celor care lucrăm cu discursul şi ideile, e să punem în chestiune şi să criticăm puterea.
În ceea ce priveşte nostalgia, am spus de nenumărate ori: nostalgia face parte din viaţa noastră, e un sentiment uman, ca şi dragostea sau ura. Nu trebuie să ne temem de ea, nu trebuie să ne ruşinăm că sîntem nostalgici. Nostalgia ţine de timp, nu de ideologii: ne este dor, sîntem nostalgici după „acele vremuri”. Nostalgia este o lume a timpului.
Da, sînt nostalgic ca orice fiinţă umană după „acele vremuri” ale copilăriei şi adolescenţei, care întîmplător au avut loc în comunism. Iar în literatură nostalgia este un element central. Ce ar fi Proust fără nostalgie? Mai nimic. Da, sînt al naibii de nostalgic dar urăsc sistemele represive, mai ales pe cele actuale.
Ultimii eretici reiau si dezvolta intr-un discurs analitic riguros foarte multe din problemele expuse in prima ta carte. Este Nascut in URSS un „preludiu” pentru Ultimii eretici ai imperiului?
Şi da, şi nu. Ele sînt construite destul de diferit şi au obiective diferite cu toate că nu e rău să observi o legătură între ele. Şi legătura nu ţine doar de faptul că e scrisă de acelaşi autor ci şi de faptul că a doua carte preia o mulţime de teme din prima carte și le dezvoltă. Însă ea le dezvoltă într-o direcţie diferită.
Dacă în prima carte încercam să fac o arheologie a vieţii cotidiene în comunism, lucrînd cu memoria subiectivă (deloc nevinovată), privind prezentul dinspre trecut şi încercînd să ironizez clişeele ideologiei actuale faţă de trecut şi prezent, în cea de-a doua mă aşez în prezent şi privesc în trecut şi viitor fără trucurile „memoriei subiective” ci frontal, apelînd din cînd în cînd la elemente subversive. În mod normal cele două cărţi ar trebui să facă parte dintr-o trilogie, iar cea de-a treia carte ar trebui să fie despre viitor, care să se cheme Utopix. Am în plan o astfel de carte, dar să vedem ce va ieşi. Am în lucru prea multe cărţi.
Stilul tau pastreaza o linie unitara: capitole scurte centrate pe o singura tema si stil epistolar. Ce anume a determinat optiunea pentru acest stil? Vizezi o forma subtila de antrenare la dialog?
Fiecare scriitor trebuie să-şi găsească un stil, un suflu în care se regăseşte şi pe care îl controlează mai bine. Eu mă regăsesc în acest stil combinativ şi scurt. Folosesc amestecat mai multe genuri pe care le schimb după bunul plac urmărind anumite efecte. Principalul efect pe care-l urmăresc este punerea cititorului într-o anumită dificultate de înţelegere şi de reflecţie. Nu mă interesează atît de mult efectele estetice cît cele de gîndire.
Sper că cititorii mei să rămînă cu nişte întrebări, cu nişte nelămuriri, enervări raţionale care să le declanşeze propria reflecţie asupra lucrurilor. Îmi plac oamenii care gîndesc chiar şi atunci cînd nu sînt de acord cu ei. Nu-mi plac oamenii care lucrează cu idei primite de-a gata, cu poezii învăţate.
„Istoria suportata” din Schimbarea la fata a Romaniei a lui Cioran este reiterata in expunerile tale sub forma „vampirismului”. Ce sanse are in Romania acceptarea si asumarea „periferismului”?
Părerea mea este că problema noastră nu este „condiţia în care ne aflăm” ci incapacitatea de a reflecta asupra acestei condiţii, incapacitatea de a o înţelege şi mai ales de a o pune într-un orizont de sens. Nu sîntem capabili să reflectăm asupra noastră şi a condiţiei noastre istorice şi geografice, să ne asumăm şi să ne proiectăm un viitor. Sîntem încă în faza pe care cronicarii o numeau „a trăi sub vremi”.
Condiţia noastră de „periferie” e foarte interesantă, foarte bogată şi ar putea fi un mare atu pe care noi nu ştim să-l folosim. Povestea „vampirismului” pe care o spun eu în unul din capitolele din Ultimii eretici ai imperiului este o descriere metaforică a relaţiei periferiei cu centrul.
Da, sîntem „vampiri” iar între „noi” şi „ei” este o relaţie de luptă: „ei” vor să ne bage ţăruşul în inimă, iar „noi” vrem să le sugem sîngele. Întrebare este: vrem să renunţăm la „vampirismul” nostru ori nu?
Produsele pastreaza doar valoarea practica pana in anii ’70, dupa care proletariatul incepe sa migreze inspre consumerism. Astazi pentru ce optezi: Mac sau PC?
În esenţă comunismul real, acela trăit de noi şi capitalismul clasic cunoaşte aceleaşi mecanisme de relaţie cu munca, produsele, consumul etc. Numai propagandiştii actuali ne vînd gogoşi şi ne spun că au fost două lumi fundamental diferite. E o minciună. E adevărat că societatea de tip comunist a creat nişte fenomene diferite decît cea capitalistă, însă nu fundamental diferite.
De exemplu, în comunism apare fenomenul de fetişizare a obiectelor din două cauze simple: pe de o parte, din cauza penuriei lor şi pe de altă parte, din cauza stabilităţii şi lipsei inflaţiei (prin control de stat). Deci o perioadă de timp mult mai lungă ai aceleaşi obiecte şi fenomene care nu se schimbă. Asta produce un anumit tip de memorie şi relaţie cu obiectele.
Astăzi însă avem o viteză de schimbare şi inflaţie foarte mare. De la zi la zi se schimbă preţurile şi obiectele. E mai degrabă un simulacru al schimbărilor căci în esenţă nu se schimbă prea multe. Însă trăim această viteză a simulării schimbării. Sînt oameni care-şi schimbă lunar telefoanele, anual calculatoarele etc. Acest lucru schimbă raportul cu lucrurile, schimbă forma de memorie, relaţia cu timpul etc. Mie îmi place MAC dar sînt cu PC din comoditate. M-am obişnuit cu el şi am rămas la el.
Cum mai nou multa lume cauta alternative, stanga face cu ochiul. Alternativa asta influenteaza publicul care te recepteaza?
Stînga sau dreapta sînt moduri de reflecţie politică prin care ne raportăm la lumea din jur. Fiecare om trebuie să-şi asume o poziţie. Centrul nu există decît în minţile obtuze şi oportuniste ale unora. Că la noi este o tradiţie veche a dreptei şi o ură viscerală faţă de stînga, înţeleg. Aceasta e tradiţia noastră dar pe care o mai putem schimba, sper. În ce măsură afectează simpatiile mele de stînga publicul e greu de zis. Am impresia că la noi modul în care se fac lucrurile contează mai mult decît conţinutul. Stilistica este în continuare mai importantă decît conţinutul.
Divizezi societatea in cateva categorii de comportament si adaptare: Cinicul, Oportunistul, Naivul, Entuziastul sau Scepticul. Hipsterii te-au adoptat ca pe unul de-al lor. Tu unde i-ai plasa pe ei?
Să mă bucur, să nu mă bucur? Cititorii nu ţi-i alegi, iar cartea are propria ei viaţă şi nu-i poţi controla traseul oricîte scheme şi mecanisme ai inventa.
Hipsterii sînt o specie interesantă pe care trebuie să o înţelegem şi cu care să dialogăm sau să ne „războim” dacă e cazul. La noi există tendinţa de a-i eticheta, adică „omorî” înainte de a-i cunoaște şi înţelege. Eu sînt foarte interesat de ceea ce se întîmplă cu generaţia tînără de pînă în 30 de ani. Vreau să-i înţeleg de ce se îmbracă aşa, de ce citesc şi ascultă ceea ce ascultă, şi de ce consumă ceea ce consumă.
Ei sînt diferiţi față de generaţia noastră de 40 de ani pentru că sîntem produsul unor lumi puţin diferite. Însă nici noi, nici ei nu am fost sau sîntem o noutate pentru istorie. Cîndva, cumva, în istorie, aceste lucruri s-au mai repetat, chiar dacă puţin diferit.
Cum spune Norman Mailer, hipsterii sînt un soi de psihopaţi care nu-şi ascund dorinţele, nu şi le omoară ci şi le afişează. Mie mi se pare că problema lor este legată nu de „ceea ce sînt” ci de „ceea ce nu vor să fie”. Adică ei vor să rămînă nişte copii mari care nu riscă să facă un pas mai departe, să-şi asume ceva, să gîndească şi politic de exemplu. Eu personal îi urmărsc şi cred că de acolo se poate naște ceva important, sînt premise. Totul e să nu se rămînă în această complacere estetică adolescentină. Sînt momente în care trebuie să ne asumăm lucruri riscante şi chiar imposibile: trebuie să luăm cu asalt toate cetăţile şi să dărîmăm toate limitele.
Initierea platformei CriticAtac reprezinta forma ta de raspuns la intrebarea Ce-i de facut?
Da, corect. E doar o mică parte a răspunsului la o întrebare atît de dificilă. Un început. Răspunsul însă este un proces întreg, o reflecţie continuă şi o luptă continuă.
Dar de citit ce e?
Răspunsul la această întrebare e asemănător cu cel anterior. Contează să fii în proces, să citeşti. O carte citită te trimite la alte cărţi şi tot aşa. Nu este o listă, un canon de lecturi pe care să-l parcurgi. Eu cred că un cititor adevărat ştie să descopere cărţile importante şi fără un „maestru” al lecturilor. Cu timpul însă trebuie să ştii să-ţi selectezi cărţile „corecte” pentru a nu pierde timpul cu multe prostii.
« go back —
keep looking »
Născut în URSS, trăind de 22 de ani în România, Vasile Ernu este un personaj controversat – ceea ce îi place la nebunie. Ori de câte ori se simte prea „aşezat” (într‑un loc, într-un job), lasă totul baltă şi se apucă de altceva. Cu orice risc.
