Ieri am terminat cartea lui Vasile Ernu, “Sălbaticii copii dingo”. Mi-am dat un răgaz de o zi sa-i las timp sa se așeze acolo unde ii e locul: alături de toate celelalte cărți care mi-au îmbogățit mintea, pentru ca mai apoi sa coboare in inima.
O am încă vie in memoria afectiva, unde va și rămâne, dar despre cartea asta nu poate scrie oricine, iar eu nu sunt decât un cititor pasionat de lectura, nu critic literar.
Am citit-o cu creionul in mâna, ca in studenție, e toată însemnată, subliniata, cu pasaje întregi încercuite. Pe fiecare pagina se găsește un paragraf care capătă sens prin consistentă, chiar și luat separat.
De mai bine de o ora încerc sa scriu ceva consistent, o analiza, o sinteza, ceva, ca sa va conving s-o cititi, știți ca nu încerc sa fac asta in fiecare zi, deși doar in in ultimul an, al pandemiei, am citit peste 50 de volume. Dar cartea “Sălbaticii copii dingo” trebuie citita de orice roman care vrea sa-și înțeleagă mai bine trecutul.
O sa fac ce ziceam mai sus: voi cita câteva paragrafe din ea, dar nu la întâmplare, ci doar acelea care m-au atins personal, idei cu un grad înalt de universalitate, cele care ne marchează existența de mai bine de 2000 de ani, idei care ma preocupa in mod obsesiv de când m-am născut.
Câteva paragrafe, așadar, despre traumele umanității provocare de război, despre suferința purtată in suflet de generații întregi de oameni nevinovați. Comunismul și capitalismul sunt doua fețe ale aceleași monede, război.
“Afganii și vietnamezii – soldații americani care au luptat in Vietnam -, s-au întors tăcuți, demni, dar cu o trauma imensa. De ce? Pentru ca și-au făcut datoria fața de țara lor, așa cum o cer codul și onoarea militară. Doar ca țara lor a dus un război nedemn, iar in acest război ei au fost doar carne de tun și pusi in situația sa facă lucruri murdare pentru acea țara care nu-i merita.”
“In război, cei care pierd sunt întotdeauna civilii, oamenii nevinovați, ostașii, iar cei care câștiga sunt politicienii, porcii ăștia cinici de la Kremlin sau de la Casa Alba. Cu cât mor mai mulți civili și soldați amărâți, cu atât se îngrășa mai mult afaceriștii, generalii din spatele frontului și oamenii puterii.”
“Și de doua mii de ani e război, un război fără niciun sens
Iar războiul e treaba de tineri, te păzește de riduri și sens”. (Versuri din cântecele trupei Kino, pe care Ernu le citează adesea in carte)
Și încă unul de-a dreptul sfâșietor:
“Perestroika asta a insemnat: o forma accelerata de abandon al puterii. Accelerația e ca un drog: sa nu simți durerea. De partea puterii nu a mai rămas nimic: tronul era gol.
A ieșit țarul cu sfetnicii săi și ne-a spus: “Tovarăși, ne scuzati. Totul a fost o farsa, o minciuna. Dragilor, va anunțam ca ați luptat cu voi înșiva: ați murit degeaba, ați omorât degeaba, ați îndurat o suferința teribila degeaba. Tot entuziasmul și toată suferința voastră au fost in zadar. Sacrificiul vostru a fost in zadar”.
Cartea aceasta se termina cu episodul in care autorul, impreuna cu primii tineri basarabeni de vârsta lui, se urca in primul tren Chișinău-Bucuresti, care avea sa-i aducă la studii in România – patria mama.
Ernu ne promite o continuare, sunt curioasa cum i-a transformat pe ei România ultimilor 30 de ani, dacă i-a făcut mai Fericiți decât fuseseră in prima parte a vieții din comunism, sau capitalismul i-a dezamăgit, ca pe mulți dintre noi.
Nu sunt la primul interviu cu Vasile Ernu și, mai mult ca sigur, acesta nu va fi ultimul. Uitându-mă peste umăr, îmi dau seama că discuțiile noastre au căpătat profunzime și nuanțe aducătoare de revelații. E o bucurie să constat acest lucru astăzi, când pandemia de coronavirus pare că ne răpește și ultimul strop de speranță.
Discutând despre “Sălbaticii copii dingo” ne-am deschis răni adânci și ni le-am pansat cum am știut noi mai bine: vorbind despre ele și punând degetele acolo unde doare mai rău. Asta înseamnă că putem merge mai departe. Mulțumesc, Vasile Ernu, pentru această dovadă de altruism și pentru stropul de speranță binefăcătoare!
Fotografiile care ilustrează interviul sunt marca Roman Tolici și fac parte integrantă din “Sălbaticii copii dingo”.
*****
Cât de sălbatic mai este astăzi copilul dingo? Cum se maturizează un copil dingo?
Copiii dingo au pornit să se maturizeze pe o melancolie teribilă – melancolia anilor ’70, poate cea mai melancolică epocă a secolului XX din Est. Noi o numeam stagnare, epoca brejnevistă. Eram prins ca într-un borcan de miere – așa curgea timpul: ca o miere vâscoasă dulce amară.
A urmat însă un declic și a venit perestroika care ne-a aruncat în vâltoarea istoriei. Pământul care era oprit, brusc a înnebunit și a început să se rotească dement. Dacă la început eram melancolici și trăiam o puternică atitudine de abandon a istoriei, după a venit o speranță nebună.
Efectiv credeam că lumea se va schimba din temelii, că totul va deveni un soi de rai fericit, plin de tot ce ne-a lipsit până atunci. Noi nu știam că eram de fapt în felul nostru fericiți.
A fost o epocă plină de speranță, copleșitoare pentru noi. În câțiva ani am trăit zece vieți. Rar se întâmplă în istorie o astfel de accelerare a timpului, a lumii, a schimbărilor, a istoriei.
Practic noi ne-am maturizat în acest proces de accelerare a istoriei. Corpurile se schimbau, emoțiile se transformau ca al orice adolescent, iar istoria ne presa, ne transforma radical. Și recitam – Poemă finală.
Istoria contemporană…
E timpul… toţi nervii te vor…
O, vino odată, măreţ viitor.
Și a venit. Ce s-a ales de noi? Viitorul măreț a fost nemilos cu noi. E subiectul următorii cărți – Generația canibală. Am scris ceva timp în urmă un si de „poem de deschidere” despre: Generația mea – stigmatul unei societăți ratate.
În ultima perioadă mă tot întâlnesc cu oameni din generația mea cu care discut. Sunt cei născuți în anii ’70. Este ultima generație de copii educați în comunism, dar care în afară de educație nu au avut alt avantaj al regimului. Căderea regimului i-a prins în liceu sau la facultate. Ei erau priviți ca o generație a speranței: optimiști și energici. Erau foarte convinși că vor schimba lumea și mai ales țara din temelii. A fost o generație foarte optimistă.
Acum, ajunși spre 45-50 de ani, pe ochii lor citesc doar atât: disperare, depresie, cinism. Ce s-a întâmplat? Unde au dispărut optimismul și speranța? Ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani cu ei?
În anii ’90 s-au aventurat în 1001 afaceri din care s-a ales praful. Și-au abandonat profesiile crezând în tot soiul de mituri. Meseriile praf, familiile la limita depresiei sau a exploziei în caz că le mai au. Energiile epuizate. Ochii triști spălați în pastile și alcool. Joburi? NIET.
Cine a reușit? Escrocii, băieții fără scrupule, șarlatanii, bandiții și cei cu cheag bun de familie asigurată. Atât, nu foarte mulți dar foarte obraznici, moraliști și gălăgioși. Și foarte insensibili la castele inferioare. Restul, carne de tun. Majoritatea. Mai sunt și excepțiile. Și toată această tragedie am trăit-o ca pe un mare chef de izbândă. Până acum am citit istoria anilor ’90-2000 într-o notă optimistă, victorioasă. Abia acum începem să recitim istoria noastră într-o cheie tragică și realistă.
Dar să nu disperăm se poate și mai rău. Mulți îmi spun că vor să o ia de la capăt. Eu cred că nu se mai poate. Și greul abia acum începe să vină: fără meserii, fără joburi, fără asigurări, fără pensii, fără familii stabile, dar cu ficații și creierii praf. Adică fără viitor. Să ne sinucidem în masă? Să nu ne grăbim, că mai avem treabă.
Ce-i de făcut? Cred că ar fi corect pentru generația noastră să ducem lucrurile până la capăt. În sus nu mai putem, dar în jos putem încă mult. Datoria generației noastre e să facem rana cât mai vizibilă: până la fiere, până la os, purulentă și sângerândă. Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăți ratate. Poate cei mai mici vor învăța ceva din rănile și tragedia noastră.
Asta e generația noastră: acum a devenit cinică, înrăită și total nemulțumită. Și care ascunde trufaș o mare înfrângere pe care o prezintă ca pe o mare victorie.
Copiii dingo este și nu este o metaforă. Cum ai ajuns la titlul acesta?
Când scrii lucrurile se schimbă din mers. Pornești cu un lucru și termini altfel. Eu am crezut mult la început că voi putea pune într-o carte toată povestea „generației mele”: și adolescența și maturitatea – adică și anii ’80 și anii ’90. Mi-am dat seama când am început să scriu mai consistent că e imposibil.
Eu lucrez programatic: ideea, schița, scheletul, narațiunile centrale, documentarea amplă iar după urmează o perioadă „stahanovista” de lucru, câte 12 ore pe zi minim. Ultima parte este cea mai istovitoare, pentru că durează cam 2 luni de muncă imensă. După aceasta urmează partea de șlefuire care e și mai nasoală, dar acolo vin și redactorii. Mie nu-mi place partea de redactare. Ador partea de construcție. Dar nu poate fi ratată nicio componentă, pentru că altfel ratezi ținta. Iar eu nu-mi pot permite asta: anii nu-mi mai permit. Nu mai am timp să scot cărți proaste, mai ales că am debutat târziu. Cei care debutează târziu vor să recupereze și nu au timp de riscuri mici.
Așa că am împărțit în două cărți: Sălbaticii copii dingo – anii ’87 – ’89 și următoarea, Generația canibală – anii ’90, care sper să apară în 2022.
Acest titlul îl am în minte de mulți ani. Orice copil sovietic știe de unde vine Este un citat după un film celebru pe care noi l-am văzut în copilărie toți. Absolut toți. Filmul (1962) se numea Câinele sălbatic dingo în regia lui Iulii Karasik după un text de Ruvim Frayerman. E o poveste de dragoste pe malul mării (tot în Crimeea) unde un băiat și o fată, adolescenți, se îndrăgostesc unul de altul și ea îi arată această lume a câinilor dingo.
Mie mi s-a părut că această metaforă este cea mai potrivită pentru generația noastră, pentru ceea ce ni s-a întâmplat nouă în adolescență. O dragoste nebună și, precum acești canis lupus dingo, am început să ne reînsălbăticim: am fost cândva sălbatici, am fost domesticiți, am uitat sălbăticia și am revenit după un mult timp, după generații, din nou sălbatici. În tot acest proces este multă suferința și violență ascunsă, pentru că există o ruptură interioară foarte profundă greu de explicat. Ei bine, eu încerc anume aceste transformări și rupturi să le explic. Parțial aici – parțial în cartea ce urmează.
Careta mea este foarte existențială: mult mai legată de mirosuri, sunete, materii decât de politic în mod direct. Transformarea materiei este una dintre noile mele obsesii – și transformările existențiale din noi.
De cât curaj este nevoie ca să scrii despre propria copilărie? Corolarul – de câtă știință?
Copilărie e puțin. E mai degrabă despre perioada de trecere dinspre copilărie spre adolescență. Mereu vine obsesia asta. Când are loc această trecere? La mine e un profund sentiment că frumoasa mea copilărie se termină într-o vară. O fi vara în care am plecat de acasă sau vara în care am plecat în Crimeea? Dar copilăria se termină brusc, fără să-ți dai seama.
Cartea este însă despre adolescență, care este cumva această vârstă de trecere dintre copilărie și maturitate. O perioadă complicată, complexă, mereu în schimbare: corpul o ia aiurea, îți produce multe surprize. Emoțiile explodează. Tu nu te mai înțelegi pe tine.
E o perioadă la care revii cu greu ca să o poți povesti. Sunt multe lucruri în viață pe care e greu să le revizitezi, să le rescrii. Pentru că odată revizitate, repovestite, puse într-un text te temi că le dezvrăjești. Le distrugi aura, le pierzi acea intimitate unică care-ți aparținea doar ție. Le desacralizezi cumva.
În acest sens această revizitare a copilăriei și adolescenței este cea mai dificilă muncă. Mai ales că a trebuit să revăd locuri și oameni pe care îi lăsasem undeva în anii ’80. E foarte dificil să revezi locurile și oamenii aceea după 33 de ani. E dureros. Dar o durere care are și o anumită plăcere.
Copiii dingo au un complex întreg de trăsături care-i diferențiază de ceilalți copii. Deconspiri pentru cititorii bookhub.ro câteva dintre aceste trăsături?
Mie mi se par că sunt o generație care este foarte interiorizată. Într-un anumit fel seamănă cu adolescenții de azi care sunt la fel de interiorizați dar altfel. O fi de vină ei? Pentru că adolescenții de azi sunt copii acestor dingo. E o întrebare.
Exista un anumit tip de indiferență, un soi de abandon existențial, cu o tristețe profundă. Nu era chiar depresie dar era undeva în sfera unei tristeți profunde. Eu numesc această stare a generației noastre – pofig – miserupism. Dar de fapt e un abandon existențial. De acest abandon și pofighism ne scapă perestroika. Ne aruncă într-o luptă colosală, ne dă speranțe imense. O speranță care se va termina catastrofal în anii 90. Dar e o altă istorie.
Mai există destul de mult individualism: suntem cea mai individualistă generație sovietică. Nu mai credeam în nimic. Eram destul de alienați și chiar cinici față de generația precedentă. Repet: eu văd o profundă asemănarea cu actuală de adolescenți. Doar că într-un context foarte diferit care ne menținea într-o altă realitate. Noi totuși, nu eram depresivi în termenii actuali. Acum avem o depresie socială pe care eu nu am mai întâlnit-o. Mi se pare că abandonul existențial al generației actuale este și mai profund. Urmăresc și această linie de meditație.
Pe mine mă interesează foarte mult să găsesc spiritul epocii – elementele cheie care-l caracterizează epoca. Și genealogia lor – dinspre ’60, ’70 spre ’80 și mai departe. Pentru mine aici istoria, politica devine un decor pentru acest Zeitgeist. Eu cred că fiecare epocă are niște mărci centrale: mărci ale materiei, ale spiritului, ale ideilor, ale emoțiilor.
Știu că ai primit deja câteva reacții stârnite de apariția noului volum. Nu pun întrebarea dacă trebuia scrisă o astfel de carte, ci cum ar trebui ea percepută/înțeleasă. Pe ce raft să o așeze cititorul?
Eu vin dintre-o tradiție sau un cumul de tradiții. Câteva sunt însă marcante. Mai întâi eu știu că există o istorie mare și una mică, o istorie mare în care trăiești și cea mică în care-ți duci existența. Însă ambele trebuie să aibă un sens, o direcție, o noimă. Pentru ambele trebuie să găsești un răspuns: de unde vine, încotro se îndreaptă și care este rostul a ceea ce se întâmplă în jur și ceea ce se întâmplă cu tine.
În această carte eu încerc cumva să-mi răspund mie la câteva întrebări: ce este cu această perioadă de ruptură din viața omului, perioada adolescenței, când nu mai este copil, dar încă nu este matur. E una dintre cele mai complicate perioade ale vieții omului și cele mai lunecoase. Nu ești nici suficient de matur cu experiență încât să iei decizii inteligente, dar nici suficient de docil încât să mai asculți de cineva. Și atunci factorii externi sunt fundamentali.
Aici vine contextul, istoria, lumea din jur pe care eu încerc să o povestesc prin acești ochi de adolescent. Avantajul e că am prins și o epocă complicată: destrămarea unui regim, a unui Imperiu, a unei lumi. Asta face și mai complexă situația. ȘI încă un factor: am trăit și la periferie și la centru, și la sat și al oraș. Viața mi-a oferit această experiență de a trece prin toate formele de rural-urban, periferie-centru, schimbând multe localități și multe școli. Atunci mi-a fost greu, acum o privesc ca pe o experiență colosală, ca pe o avere. E tot ce am – experiența și curiozitatea de a pricepe.
E și o carte a memoriei, dar a unei memorii reflexive, existențiale. Sper să ajute părinții și tinerii să se înțeleagă mai bine, să-i ajute să înțeleagă lucrurile mai profunde, să-i ajute să fie mai atenți cu viața lor. Să încerce să nu cadă în capcanele lucrurilor facile care iau mințile celor tineri. Să ajute părinții să fie ceva mai atenți și mai puțin ignoranți cu acești tineri: multe din rănile celor tinere sunt de fapt problemele nerezolvate ale părinților.
Cartea cred că mai are și o valoare istorică că încercă să dezvăluie o epocă cu viața ei destul de complexă, privită de la firul ierbii.
M-a surprins să primesc reacții de la cititori foarte tineri care s-au simțit bine citind-o. Asta e încurajator.
Dincolo de evidența că va avea o continuare, Sălbaticii copii dingo parcă mai cer ceva: o reinterpretare a istoriei, o revizitare a anilor ’80, ani foarte dificili din toate punctele de vedere. E un întreg proces terapeutic aici, necesar și util celor care vin după noi. Proiectele interdisciplinare sunt o soluție în acest sens. În calitate de autor al Sălbaticilor copii dingo ai accepta provocarea să faci parte dintr-un astfel de proiect de cercetare?
Da, de ce nu. Eu sunt destul de deschis la orice formă de experiment.
Eu de obicei sunt destul de sceptic în ce privește istoriografia canonică care dezvăluie o epocă. Firește, sunt unele mai bune, altele mai puțin bune dar ele de obicei reprezintă o linie „oficială”, reprezintă statul și puterea. Adică e vocea cea dominantă care de obicei reprezintă anumite grupuri sociale. În realitate există multe istorii, voci care nu se aud. Uneori mult mai multe decât credem. Iar istoria lor arată foarte diferit.
Chiar și în cazul cărții mele. Eu sunt vocea unui copil urban, chiar dacă vin din rural. Dar aici ai vocea unor grupuri. Colega mea care a rămas la țară, în sat, citește și spune: dar asta nu e despre noi, nu e despre epoca noastră, nu e despre viața noastră. Voi ce ați făcut acolo la Chișinău în ’87- ’89? Noi, spune ea, trăiam în altă lume, cu alte probleme. Are sau nu dreptate? Firește că are? Dar noi istoriile lor nu o să le auzim niciodată. De asta e nevoie de scriitori – ei pot recupera aceste istorii. Asta încerc să fac și eu.
În timp ce mulți dintre noi încă încearcă să se împace cu ideea că luna martie 2020 a fost acum un an, pentru scriitorul Vasile Ernu lockdown-ul a fost o perioadă fertilă. În cea mai recentă carte a sa, „Sălbaticii copii dingo”, acesta își revizitează adolescența, intersectată de perestroikă și căderea URSS. Am vorbit cu el despre carte și despre demersul pe care l-a făcut începând de la adolescenții de azi, care, spune el, cară povara abandonului părinților lor.
Vasile Ernu lucrează deja la ce-a de-a doua carte din această serie, care urmărește aceeași generație prin zbuciumații ani ‘90.
Îți recomand să citești acest interviu cu Victor Țoi și Kino în căști, așa cum am citit eu „Sălbaticii copii dingo”.
Cartea „Sălbaticii copii dingo” va putea fi cumpărată în curând în Chișinău din rețeaua de librării Cărturești.
Captură ecran din timpul interviului cu Vasile Ernu
Mulți artiști spun că au simțit pandemia ca pe un blocaj. Dumneavoastră ați scris o carte în pandemie. Cum s-a întâmplat? Aveți o rețetă sau v-a venit natural?
La începutul pandemiei noi am crezut că o să țină ca o răceală, câteva săptămâni. Dar după câteva luni mi-am dat seama că situația e complicată, adică e de lungă durată, și atunci trebuie să-mi refac toate skills-urile. Atunci am decis să îmi programez timpul. Așa că pentru mine a fost un an foarte fecund.
Nu că aș dori să mai continue, doamne ferește, doar că a mers bine și chiar am început să lucrez la mai multe proiecte. Și mai lucrez la o carte, continuare la asta, care vreau să apară la anul. Vreau să văd ce s-a întâmplat cu acești copii după ‘90.
Ilustrație de Roman Tolici
Există alte moduri în care v-a afectat pandemia?
Întâlnirile. Eu sunt un tip destul de social și am nevoie de plimbări, întâlniri cu oameni. Asta m-a afectat foarte mult. Iar acum, de ceva timp deja, încercăm să ne organizăm o gașcă care ne vedem pe la casele noastre, măcar să bârfim, să povestim. Ne ajută să stăm la povești, alte soluții n-avem.
Nu pot merge în Moldova și asta iarăși e o problema. Dar ne adaptăm.
Să vorbim despre „Sălbaticii copii dingo”. Cine e cititorul ideal al acestei cărți?
Recunosc că scriu în primul rând pentru a-mi clarifica mie niște probleme și niște gânduri, e ca un soi de jurnal. Chiar dacă Ernu din carte nu este eu în modul real, ci e unul semi fictiv. Ceea ce fac eu se numește docu-ficțiune, adică un amestec de documentar cu ficțiune.
Cumva, încerc să-mi regândesc adolescența, care întâmplător a avut loc și în perioada perestroikăi.
Deci practic, e o carte scrisă în primul rând pentru mine și cred că e o poveste care poate folosi pentru cei mai tineri. Sunt o mulțime de istorii, de exemplu, legate de Chișinău, legate de istoria noastră care, cumva rămân nepovestite și e păcat.
Ilustrație de Roman Tolici
De ce anume adolescența?
Cred că am ajuns la o perioada din viață, la 30 de ani distanță, în care m-am depărtat suficient de mult cât să am o perspectivă mai detașată.
Majoritatea celor din generația mea au copii la vârsta adolescenței și m-am confruntat de multe ori cu discuțiile lor despre adolescenți. Eu însumi sunt foarte atent la tineri și mi-am dat seama, la un moment dat, două lucruri care m-au pus pe gânduri. Pe de-o parte începem să nu-i mai înțelegem. Și doi, foarte multe probleme pe care le au sunt legate nu atât de ei, cât de problemele noastre nerezolvate.
Adică părinții nu și-au rezolvat niște probleme și le-au lăsat lor în brațe. Și ei acuma vin și explodează și noi zicem wow, ce-i cu copiii ăștia?
Dar nu-s copiii problema, noi suntem problema, părinții lor. Și atunci am zis să fac un pas înapoi și să vedem cum a fost cu noi, acum 30 de ani. Mai ales că mi s-a părut interesant că se combină două lucruri: pe de-o parte, adolescența este epoca în care te schimbi foarte tare. Au loc o mulțime de transformări, corpul, mintea o iau razna. De cealaltă parte noi am nimerit și într-o perioadă istorică foarte complicată, perestroika, adică se năruia un imperiu. Mi s-a părut foarte interesant să suprapun adolescența cu elementele astea politice.
Ultimele cărți sunt ilustrate, fie cu desen sau fotografie. Și „Sălbaticii copii Dingo” are niște ilustrații nemaipomenite de Roman Tolici. Cum a fost colaborarea?
Vreau ca toate cărțile mele să fie cu desen, pictură sau fotografie. Eu sunt mare fan al literaturii sovietice, care întotdeauna era ilustrată. Citeai, citeai și – poc! Mă fascina chestia asta când eram mic și adolescent, cărțile cu desene. Odată la zece pagini, așa, parcă era o oază de odihnă. Îmi place stilul ăsta și am continuat să fac chestia asta. E marca mea, la care țin.
Cum l-am ales pe Tolici? În primul rând suntem prieteni. În al doilea rând îmi place foarte mult, îl consider unul dintre cei mai talentați pictori ai generației noastre, foarte inteligent. Dacă ar fi fost un român, de exemplu, nu că n-ar fi înțeles, dar i-ar fi mai greu să perceapă aceste nuanțe, cum e casetofonul ăla sau alte chestii pe care le găsești și acum la Ciocana.
Am discutat temele, dar el a ales stilistica, a gândit conceptul. Eu sunt foarte încântat și îi mulțumesc pentru colaborare. A ieșit o chestie ceva mai neobișnuită.
Ilustrație de Roman Tolici
Și au mai fost oameni care au pus umărul la cartea asta. Mihail Vakulovski și Igor Guzun au tradus versurile cântecelor formației Kino, care apar foarte des în carte și sună aproape exotic în română. De ce ați ținut neapărat să aveți versurile astea în carte?
Mi se pare că generația noastră a fost marcată de muzică, a fost o generație foarte sonoră.
Am vrut să aibă un soi de playlist. Eu, de exemplu, nu eram cu Țoi, eu eram cu Nautilus. Alți prieteni au fost cu Acvarium. Dar acum, privind în spate, mi-am dat seama că Țoi e cel mai reprezentativ pentru epocă. Era cumva cel care ne unifica pe toți, el era un soi de star, cel mai important, cel mai reprezentativ. Atunci am ales, chiar dacă mai am și câteva melodii de la alte trupe, 80 la sută este Kino.
În carte mai spuneți că încă mai gândiți uneori în litere chirilice…
Am un prieten care a zis „eu nu înțeleg asta” și mie mi s-a părut foarte straniu, pentru că pentru mine asta e foarte reprezentativ pentru generația noastră. Eram în clasa a 10-a când am trecut la litere latine, eram ultima generație care a scris cu chirilice. Pentru mine rămas ceva foarte intim. Nu e nimic rău sau bine în asta, nu tre’ să urăști sau să iubești lucrul ăsta. E un fenomen care s-a întâmplat și ți-l asumi. Mie îmi plac în continuare literele chirilice foarte mult, dar asta nu înseamnă nimic. Eu cred că limba română e cu litere latine. Doar că am rămas legat de povestea asta.
Deci trecerea la grafie latină nu a fost o schimbare violentă?
Nu cred că a fost violentă. Greu a fost pentru oamenii în vârstă și de la țară. Dar e o schimbare care se face în câțiva ani. Mai ales că era și mult entuziasm. Oamenii au consimțit, au vrut asta și era cumva o revenire la normalitate. Deci nu e nicio tragedie povestea asta cu limba și literele.
Pentru mine limba o chestiune făcută ca oamenii să se înțeleagă. Dacă vor să se înțeleagă, ei se vor înțelege, dacă nu vor să înțeleagă, poți să le dai toate instrumentele din lume, n-o să se înțeleagă. De asta când văd încrâncenarea asta… dacă noi vrem să ne înțelegem, ne vom înțelege foarte simplu și cu chirilice, și fără chirilice, și cu latine.
Da, dar o astfel de schimbare, într-o direcție sau alta, nu se întâmplă peste noapte. E nevoie de resurse, de eforturi. În bibliotecile din satele din Moldova jumătate de cărți încă mai sunt în chirilică.
O, chiar acum lucrez la o documentare la acest subiect. Eu când am fost acum la țară, mamă, m-am speriat! Bibliotecile de la țară acum arată mult mai rău decât în generația mea. Măcar atunci aveai rusește și „moldovenește”, erau la zi cu literatura. Acum cele „moldovenești” nu le mai poate citi nimeni și nici nu e cazul, în rusește nu mai aduce nimeni și oricum nu se citesc, iar alea românești încă n-au ajuns. Și e o jale, e o tristețe.
Eu în anii ‘80 aveam la mine la țară așa: trei biblioteci – a școlii mici, a școlii mari și a satului. Și o Luminiță. Și un cinematograf. Și o sală de cultură.
Acum au dispărut. Eu înțeleg, s-a schimbat lumea, dar ceva trebuie să pui în loc. Altfel, dacă transformi Luminița în crâșmă, cam acesta va fi rezultatul – crâșma. E o tristețe lucrul ăsta. Noroc că a apărut internetul care, cumva, mai ajută pe copii să ajungă la niște informații.
Vorbiți în carte despre cât de multe cunoșteați despre est și cât de puține despre vest. Iar asta v-a făcut să vă îndrăgostiți iremediabil de tot ce era occidental.
În general, noi eram o generație foarte bine educată. Și cei dinaintea noastră, din anii ‘70, erau la fel. Statul a investit enorm de mult în noi și asta e o chestiune paradoxală, pe care mulți dintre noi nu vor s-o recunoască, pentru că e ca și cum ai spune că a fost bine. Eu nu vorbesc dacă a fost bine sau nu a fost bine. S-a investit enorm de mult în pregătirea și resursele umane. Asta s-a întors împotriva regimului până la urmă, pentru că noi ne-am revoltat și s-a încheiat regimul și s-a terminat povestea.
Noi am fost închiși, am fost într-un regim autoritar. Și atunci apare această dorință nebună de cunoaștere și acest model occidental, fascinant și prosper, pe care l-am preluat. Cu bunele și relele lui. Asta ne-a făcut cumva să renunțăm la multe din propriile noastre valori. Eu cred că e bine să nu renunți la tot sau să poți să faci o combinație între ce accepți și ce păstrezi. Eu sunt împotriva urii față de vest sau față de est, sau a urii față de trecut. Cu trecutul trebuie să te împaci. Condamni totalitarismul violent, dar URSS a avut și lucruri foarte interesante, de la elementele religioase, la etnii, spațialitate, stilul ăsta amestecat de ruși, evrei, moldoveni. A fost un imperiu, totuși, o chestiune fascinantă cu tragedii imense, dar și cu multe realizări interesante.
E vorba de un mecanism social care a funcționat și care acum, din păcate, nu mai funcționează. Adică trebuie să privim lucrurile decent și să discernem lucrurile bune de cele rele, pentru că e păcat să arunci totul la gunoi. Ce rămâne? Nu prea rămâi cu multe.
Ilustrație de Roman Tolici
Și credeți că am reușit să devenim occidentali?
Noi ne-am pierdut spiritul critic. Iar gândirea europeană este o gândire foarte critică, adică mereu își analizează propria condiție, este autocritică. Cine stă în occident puțin înțelege cum funcționează intelectualitatea occidentală. Că nu-i bine, că-i decadență, critica capitalismului, critica inegalităților. Încearcă în Moldova să spui așa ceva, îți spun „aaaa, tu vrei cu comunismul!”. Nu, gata, povestea cu comunismul s-a încheiat, amin! Uităm, nu mai există de 30 de ani. Acolo nici Lenin nu mai este comunism, demult s-a privatizat. Iar într-o societate normală ești întotdeauna critic față de actuala putere. Dacă am fi cu adevărat occidentali, prima condiție este să ne raportăm critic.
De exemplu, era bine că avem acces la școli? Din experiența mea, de exemplu pot să arăt că între o școală de la țară și una de la oraș, „școală bună”, nu era o diferență foarte mare. Eu, copilul de la țară eram printre primii cinci la țară și când am mers la oraș, la cele mai bune școli din oraș, eram tot printre primii cinci. Nu era cum e acum, școală элитная (trad: de elită), cu bani.
Ce vreau să spun e că banii nu trebuie să fie un reper în accesul spre educație și spre dezvoltare socială. Sănătatea la fel. Sunt lucruri de care nu trebuie să ne atingem. Asta contează foarte mult, iar cine locuiește într-o țară precum Franța sau Germania înțelege foarte bine lucrul ăsta, pentru acolo funcționează.
Despre generația dumneavoastră spuneți în carte că a fost generația abandonului. Cum vedeți generația adolescenților de acum?
Sunt anumite similitudini, dar sunt lucruri foarte diferite. Există un soi de tristețe foarte stranie, lipsă de sens. Pe noi perestroika ne-a resuscitat, ne-a dat un sens, ne-a scos din amorțire.
Pentru mine e foarte neclară această generație. Eu acum o studiez, citesc și încerc să înțeleg cât mai mult ce se întâmplă. Există un element al abandonului și la ei foarte puternic. Dar eu cred că e legat foarte mult de problema părinților lor, adică a noastră, nu a lor. Mie mi se pare că generația mea în ‘90 a luat o direcție foarte stranie, de nevoie de acumulare. Noi ne-am dus atât de mult spre acumulare, că am crezut că dacă ai – ești. E fals. Oamenii întotdeauna vor să aibă, ceea ce e firesc, e normal, dar nu în detrimentul relației și al vieții. Și atunci noi am abandonat de multe ori copiii. Mai ales în timpul crizei. Oamenii au avut nevoie de muncă, au trebuit să plece. Migrația enormă a fost o catastrofă. Și atunci ei au încercat să recupereze prin bani.
Cumva, abandonul la ei e împrumutat de la noi. Și eu cred că asta a creat o stare destul de complicată pentru ei. Banii sunt necesari, dar în momentul în care ei înlocuiesc relațiile asta creează un gol imens.
Și mai este un element care pentru mine este puțin cam straniu: un anumit tip de depresie. Dar o leg mai degrabă de o atmosferă de epocă. Și evident, e legată de tehnologie și de societatea asta spartă și foarte însingurată. Există acolo ceva foarte profund, care îi frământă și care nu știm cum se va rezolva, pentru că într-o zi vom culege roadele.
Și ce facem? Le lăsăm moștenire copiilor lor?
Cred că trebuie să discutăm mai mult. Trebuie cumva să povestim împreună, să discutăm împreună, pentru că avem niște răni comune, ca niște vase comunicante. Adică problemele se transmit, rănile se transmit, bolile se transmit. De asta trebuie să vorbim, să le scoatem la suprafață.
Interviu de George Motroc – Actualitatea literară – nr. 108, februarie 2021
George Motroc: După tradiţionalele urări şi mulţumiri pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viaţa scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneţi cât de diferită a fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau de după 1989?
Vasile Ernu: 2020 a fost un an straniu. Imprevizibil. Nimeni nu se aștepta la o astfel de experiență. Inițial am crezut că totul va dura scurt, ca o răceală. Și a urmat ceea ce știm cu toții. A trebuit să ne adaptăm, să ne organizăm altfel. Mai ales pentru cei care au copii. Practic, încet dar sigur, casele noastre s-au transformat din spațiu intim, privat în spații de producție. Au început să se întâmple o mulțime de fenomene noi: desocializarea fizică, distrugerea spațiului intim prin transformarea în spațiu de producție, fuga în on-line etc. Însă nu poate fi comparat cu timpul de dinainte de ’89. Înainte de ’89 nu există conceptul de on-line, ba chiar era opusul: ne petreceam excesiv de mult timp împreună. Acolo restricțiile erau de alt ordin, dar sunt lumi radical diferite. Tocmai am terminat o carte – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței – unde povestesc cumva felul de a ne petrece timpul. Sunt lumi și experiențe tare diferite. Ca un teaser, povestea spune așa. Anii ’80. Patru prieteni se întîlnesc în gara din Chişinău. Vor pleca împreună în vacanţă în Crimeea, la mare. Sunt lipsiţi de griji, nu au de unde să ştie că fac parte din generaţia ultimilor copii sovietici. Ştiu doar că au acelaşi program în fiecare an: şcoală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al ţării pentru a descoperi locuri extraordinare şi populaţii ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov şi a altor comunişti de la vârf, vin Gorbaciov, glasnostul şi perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA şi afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolaţi, văzând cum lumea pe care o ştiau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru şi refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski şi în piesele formaţiei Kino. Şi, fără să vrea, se maturizează, descoperă alte identităţi şi învaţă să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor, iar ceea ce contează e să câştigi cît mai mult. O lume în care a avea este mai important decît a fi.
G.M.: Se scrie mai greu sau pur şi simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada de dinainte sau de după ’89?
V.E.: Pentru mine pandemia a fost prolifică. Am terminat o carte la care lucram, am luat notițe la alte două. Nu pot compara cu înainte de ’89 pentru că nu scriam atunci. Dar când ai mult timp în care stai închis ai șanse să și scrii. Depinde de mulți factori.
G.M.: În cazul dvs., de unde simţiţi că a venit salvarea spirituală: mai mult din lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?
V.E.: Nu știu ce să zic de salvare. Poate mai modest: refugii. Multe lecturi, filme destule, muzică, jocul cu copilul. Și am scris destul de mult pentru acest an. Scrisul pentru mine este ca o gimnastică pentru minte – scriu pe Facebook ca pentru un Jurnal. Am acolo un public destul de consistent care citește acest tip de postări mai lungi, reflexive.
G.M.: Aţi avut sau aţi participat la o lansare online? Ce se câştigă şi ce se pierde în raport cu o lansare să-i spunem tradiţională, faţă în faţă, de la o librărie?
V.E.: Da, am avut destul de multe evenimente online: lansări, dezbateri, discuții, prezentări. Pentru această perioadă de izolare online-ul este o soluție, indiscutabil. Are și unele avantaje: pot participa oameni din diverse locuri ale lumii fără să fie nevoie să se deplaseze – un click distanță. Partea care ne lipsește este firește cea legată de prezența fizică. Prezența online e destul de restrictivă. Suntem încă oameni care nu pot fi reduși la biți. Avem nevoie de aceste întâlniri pe viu.
G.M.: În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa şi rezista economic în format online?
V.E.: E clar că există o tendință de a mișca mai mult pe online: evenimente, lansări, prezentări și chiar târguri. Vânzările s-au mișcat mult spre online. În același timp e riscant să renunțăm la spațiile tradiționale precum librăriile și întâlnirile pe viu. Librăria este mai mult decât un loc de vânzare de carte – librăria nu e un magazin propriu-zis, ci e un spațiu cultural. Librăria trebuie salvată, fără discuție.
G.M.: Dincolo de literatură, cât de dificilă e viaţa unui român care este şi scriitor în vremea pandemiei?
V.E.: De când e lumea și pământul – cel mai greu este pentru cei defavorizați, săraci, cu resurse mai puține. Dacă poți să nu ieși din casă și să lucrezi de acasă deja ești un privilegiat. Sunt mulți care au munci care le impune ieșirea din casă. Ar fi bine să ne gândim și la ei. Ce am fi fără oamenii care duc gunoiul, care fac pâinea, mâncarea, care au grijă ca să avem energie etc. pandemia a lovit mai ales în oamenii săraci și neajutorați. De aceea avem nevoie de un stat social puternic – să intervină în astfel de situații.
G.M.: Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea ce vă priveşte, aveţi fie şi o singură amintire frumoasă din această perioadă?
V.E.: Jocul cu copilul meu care are 9 ani. Avem timp lung de joacă. E un sentiment plăcut.
G.M.: Dar cea mai tristă sau emoţionantă?
V.E.: Când auzi că mor unii oameni apropiați.
G.M.: Această perioadă se va regăsi într-un fel sau altul în operele dvs. viitoare sau doriţi să uitaţi complet tot ceea ce s-a întâmplat?
V.E.: Am refuzat să scriu texte legate de pandemie. E prea aproape fenomenul. Însă ultima mea carte – Sălbaticii copii dingo – pornește de la niște vise care au loc în pandemie.
G.M.: În general vorbind despre lumea literară, se poate spune că asistăm la naşterea unei noi epoci şi chiar la o altfel de scriitură, cea din vremea pandemiei?
V.E.: E greu de spus. Cert este că va lăsa niște urme – tragediile și fenomenele ample lasă urme.
G.M.: Privind spre viitor, putem aproxima cât de mult s-a schimbat şi se va mai schimba viaţa literară românească în bine, dar mai ales în rău, din cauza acestui virus cu răspândire globală?
V.E.: E un fenomen prea apropiat și încă neterminat. E în proces. E greu de estimat din interiorul fenomenului amploarea lui. E nevoie de timp pentru a-l înțelege.
G.M.: Într-un interviu de acum câţiva ani, Alex. Ştefănescu îşi exprima convingerea că atunci când se va scrie, în zilele noastre, un roman politic care să prezinte România din perioada regimului comunist sau din prezent, vor fi şanse la Nobel… Ar fi un optimism exagerat să extindem o astfel de speranţă şi la perioada Covid? Sau trebuie să ne mulţumim cu un optimism moderat şi să sperăm că, după această perioadă, scriitorul român îşi poate recupera prestigiul, eventual până la nivelul de dinainte de ’89 când era văzut ca simbol al rezistenţei prin cultură?
V.E.: Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa unui premiu Nobel este problema noastră, ci cu totul altele. Avem lipsuri mari în ce privește dezbaterile publice și frământarea unor teme sociale, existențiale comune. O literatură semnificativă este de obicei produsul acestor frământări colective. Toți o ,,frământăm” și unul o ,,dospește”. Nici cu critica nu stăm prea bine. Sunt multe probleme – Nobelul nu e o problemă reală.
G.M.: În loc de concluzie, vă rog să ne spuneţi dacă vă păstraţi intactă doză de optimism în ceea ce priveşte destinul Cărţii tipărite şi puterea ei de a mai contribui decisiv la formarea altor generaţii viitoare de cititori şi în viitor?
V.E.: Da, cred din tot sufletul că nu va fi afectată foarte mult cartea tipărită. Va coexista în pace alături de formatele electronice sau audio.
A fost, nu demult, o după-amiază de joi cu Vasile Ernu, cu un ,,sălbatic copil dingo” care strigă din răsputeri către congenerii săi, precum Iisus în romanul său: ,,Frați și surori, iertați-mă. Toate lucrurile în care ați crezut voi au fost o minciună, o farsă. (…) Credința, nădejdea, dragostea voastră au fost în zadar. Mă iertați. Acum puteți să mă îngropați. Aveți milă de mine, nu pot să mă înalț la cer, ci doar să mă cobor în mormânt.”
Cartea lui Ernu, am zis-o și la întâlnire, este scrisă dintr-o dublă perspectivă pentru mine: autorul este psiholog, dar și un suflet frământat aflat la terapeut. Dincolo de un roman document, ,,Sălbaticii copii dingo” spune povestea adolescenței generației noastre (cei născuți în ’70) care a fost ,,foarte optimistă” și care a devenit ,,cinică, înrăită și total nemulțumită. Și care ascunde trufaș o mare înfrângere pe care o prezintă ca pe o mare victorie.” (Nona Rapotan, ca întotdeauna, interviurile, articolele tale sunt o inspirație pentru mine. Mulțumesc!).
E clar că Vasile Ernu, prin tot ce face, nu se ascunde: de la cărți la postari pe FB și dialogul cu cititorii săi (pe care îi doresc să fie cât mai mulți), Vasea vorbește despre ,,rănile” unei generații, care -atenție! – se transmit. Ca și bolile. Taman cui? Copiilor copiilor dingo. Adolescenților de astăzi. Sau poate unii or fi deja tineri în toată regula. Alții – încă doar copii. Romanul lui Ernu este filozofic, dilematic; pentru mine- un urlet din rărunchi, chiar dacă melancolic (putem urla și în tăcere, nu?): despre fericirea simplă pe care nu știm să o gustăm, despre liniștea sufletului versus bmwuri și vile, despre prieteni adevărați (pe care viața îi cerne), despre un corp bătrân și unul tânăr (mi-a plăcut mult pagina despre bătrâna la malul mării), despre o societate visată, ideal pentru care noi doar am părut că luptăm.
Știi, Vasea, fiecare gest al tău (ca și al altora din generația noastră) este o recunoaștere a înfrângerii, cum spui, dar nu și un abandon al luptei. Eu așa simt. Poate ,,Generația canibală” (continuarea acestui roman, care va spune povestea anilor ’90) se va fi sfâșiat, dar unii or fi fost și vegetarieni:). Cred că și tu!
Vasile Ernu spune despre sine că tot ce are este experiența și curiozitatea de a pricepe. Vasea, să știi că și asta e molipsitor…nu doar rănile. Uite, pe Dimi (vezi mai jos) l-ai molipsit. Și e copil de Dingo!
Eu, noi, îți mulțumim pentru că ne-ai contaminat cu melancolia ta și ne-ai adus aminte de noi de-odinioară.
Deci, colegi, ce facem?! Eu zic până apare ,,Generația canibală” să urnim mai tare lumea asta…
P.S. Poza ta râzând e de la deconspirarea admonestării soțului meu: ,,Tu auzi ce zice omu’ ăsta?! Avem pâine, avem apă, ce-ți mai trebuie o cameră în plus…?!”. Ei, na!
Aici video întîlnirii: https://www.facebook.com/www.ernu.ro/posts/132975282167258
Noul proiect al lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021), este o mostră veritabilă de așa-zisă literatură de frontieră. Nu mă refer (doar) la sensul teoretic al acestei sintagme. Într-adevăr, ne aflăm pe terenul memorialisticii, la granița dintre literar și non-literar. Cartea vine ca o continuare după celebrul volum din 2006, Născut în URSS; dacă acela viza copilăria naratorului în Uniunea Sovietică, prezentul îi ilustrează adolescența în bulversanții ani ai perestroikăi. Însă metafora „frontierei” nu sfârșește aici.
O dată, există o frontieră istorică. Trama este situată într-o perioadă de tranziție: în negocierile tot mai laxe ale regimului lui Gorbaciov cu liberalismul se întrevedeau deja zorii unei noi lumi. A doua oară – una geografică. Proiectul ne situează în spațiul actual al Republicii Moldova, la marginea monolitului sovietic – Bucovina iese din zona (cititorul va vedea: extrem de colorată și cosmopolită a) Uniunii și va păși în sfera de influență vestică. A treia oară: apare o frontieră de clasă. Personajul-narator se plimbă constant între două medii opuse ale Chișinăului anilor ’80. Pe de o parte sunt prietenii săi boemi din centru, iar pe de alta – gopnicii, fiii și fiicele proletarilor din ucilișce. În ultimul rând, există o „frontieră” între stiluri sau, mai bine zis, afecte. Vocea naratorului oscilează constant între sentimentalism nostalgic și conștiință istorică. Astfel, un paragraf poate să o descrie în hiperbole poetice pe frumoasa Sonia, iar următorul – să explice stratificările de clasă din mediul urban.
Cu toate acestea, în fiecare dintre aceste ambivalențe există un element cu greutate mai mare. O parte a frontierei iese mereu în evidență, dar care? În primele trei cazuri răspunsul e simplu: comunismul (care își lasă puternic amprenta), URSS-ul (care centralizează pluralismul etnic) și clasa de mijloc (care, în final, îl acaparează pe narator). În ceea ce privește ultima dimensiune, criticile debutului încă se aplică: o atitudine romantică distorsionează lectura științifică, chiar dacă Ernu încearcă să fie obiectiv. Însă, în mrejele ideologiei sau nu, acest proiect literar este valoros din alte motive – în general, datorită simplității notației sale romantice. Printre rândurile lui Ernu nu există nici ironie postmodernă, nici artificii autenticiste, nici măcar repulsie față de convenții. Un „înger mahmur” din vise dă startul poveștii, iar de acolo jurnalul curge, ghidat de emoții și versuri din rockul rusesc.
De fapt, miza este simplă – naratorul vrea doar să rememoreze, înfiorat ca un existențialist, vestigiile unei lumi scufundate. Și îi iese: „Nu știu de ce, am impresia că toată tristețea lumii, toată sensibilitatea ei descompusă s-au adunat în aceste peisaje industriale. Iar sensul vieții se ascunde în tristețe și descompunere”.
Prolificul Vasile Ernu revine în atenție cu o nouă carte. Ca de-obicei, Ernu scrie despre trecut – dar, pentru a-l recupera încă o dată, nu mai frunzărește cărți vechi, nu-i mai întreabă pe cei mai bătrîni dintre noi, ci cotrobăie în propriul sertar cu amintiri. Agățîndu-se de cea mai melancolică dintre vîrste, adolescența, nici nu-i era greu, cu Sălbaticii copii dingo, să propună o carte traversată de romantism în stare pură, care își abandonează platoșa eseistică în bătaia emoției autentice. Pentru Ernu am impresia că e ceva nou în această provocare, care-i cere să împace și capra obiectivității, și varza nostalgiei intime – un amestec mai inflamabil decît cel cu care a experimentat în Născut în URSS, o carte ceva mai greu de strunit de pe terenul bine fixat al antropologiei. Chiar așa: cînd a dat Ernu frază mai asumat vulnerabilă decît: „Stăteam cu prietena mea în apartamentul din Vilnius și priveam tancurile trecînd pe străzi”?, după mine cea mai frumoasă mostră din toată cartea, pentru că rezumă în cîteva cuvinte un întreg program drag autorului – acela de-a glisa dinspre personal spre politic printr-o virgulă, printr-un accent, printr-un truvai lingvistic, fără să dea de știre.
Cartea vorbește despre anii crepusculari ai URSS-ului, pe cînd acel regim aparent imuabil începe să se clatine și-ntr-un final face implozie. Lucrurile sînt povestite din perspectiva unui licean stabilit în Chișinău, care circulă cu ușurință printre diferitele pături sociale ale orașului și își desăvîrșește simultan un prim strat al educației artistice și sentimentale. E o poveste universală cea pe care o descrie Ernu – povestea primelor atingeri, a coolismului ușor infantil dat de preocupările pretins elevate: cărțile, filmele, muzica, a tropăielilor politice incipiente, de care-ți va fi rușine mai tîrziu. O poveste cu atît mai intensă cu cît știm că se termină, iar asta e de ajuns pentru a-i asigura incandescența. O poveste cu atît mai tristă cu cît știm cum se termină; știm că ce-a urmat n-a fost la înălțimea visului. Pe versurile simple și dureroase de la Kino, care răsună din radiouri de-a lungul întregii cărți, Ernu revine la locul crimei și mai parcurge o dată drumul către zorii fericiți ai capitalismului – drum care acum a căpătat un straniu gust de fiere –, sperînd să poată lucra puțin la deznodămînt, să-l facă mai dulce. Nicio surpriză: lucrurile nu funcționează așa. Uneltele pe care le are la îndemînă – slow motion și fast forward, stand-by etc. – pot să ne abată o vreme de la traseu, dar în final tot acolo ajungem. Iar adevăratul tragism al cărții vine nu doar din nonșalanța tînărului care nu știe că e fericit, ci mai ales din dorința lui de a grăbi sfîrșitul acelei perioade. Cum ar veni, jaful și crima din anii ’90 au fost posibile doar cu acordul lui entuziast. Dar pînă atunci, încă mai e posibilă regăsirea stării de grație, a euforiei – o clipă de nemișcare, în care totul stă suspendat în echilibru fragil.
Undeva între Isaac Babel (autorul piperatelor Povestiri din Odesa) și Aleksei Yurchak (autorul strălucitei analize Everything Was Forever, Until It Was No More), Ernu e greu de clasificat, fiindcă își sabotează de unul singur metoda. Prea metaforic și transportat de propriul subiect pentru a putea numi precis lucrurile, prea analitic pentru a năvăli cu arme și bagaje pe teritoriul ficțiunii, autorul construiește o lume care pocnește de la atîtea arome, artefacte scoase din uz, anecdote de odinioară, dar nu se lasă niciodată complet în voia ei. Ernu e cu ochiul la prezent, pe care-l vede în nuanțe sumbre, și cu mintea la politică, de care se-arată nemulțumit – iar în această atenuare a parfumului nostalgic prin recursul la document și la reflecție marxistă unii văd forța lui, iar alții limita. Pe scurt, s-ar putea spune că acolo unde ideile politice sînt, aproape prin definiție, puține, dar fixe, materia afectivă e inepuizabilă, și-i permite lui Ernu să escamoteze acele chestiuni teoretice în jurul cărora, oricît ar încerca, nu pare să se fi simțit niciodată acasă. E un balans greu de atins – cînd îi iese, autorul scrie literatură de primă mînă, ca în pasajul cel mai puternic al cărții, în care băiatul Vasea face cunoștință cu cartierele rău-famate ale gopnicilor (acești bad boys sovietici), undeva la o periferie de oraș, pe un apus sfîșietor. Un moment care, pentru a putea fi inventat, trebuie să fi fost mai întîi trăit.
Mai există o miză a acestei opere, iar ea transcede dezbaterile cu privire la lucrătura artistică propriu-zisă, deschizînd o discuție mai largă asupra memoriei. Senzația e că, împotriva eforturilor de a transforma acel trecut – și tot ce are, de bine, de rău, legătură cu el – într-un monolit condamnabil de la un capăt la altul, Ernu își propune să insufle ceva feeling, ceva culoare. Cartea sa nu pretinde să ne arate ce a fost și cum a fost: e prea nesistematică, prea zvăpăiată cu digresiunea și cu amintirea, prea supusă unei experiențe lăuntrice. Țelul său e mai modest și, simultan, mai necesar: să ne arate că, iată, s-a trăit și pe atunci. Ba chiar a existat fericire. (Și, obligatoriu, preluînd niște versuri de la Viktor Țoi, a existat și tristețe.) E un gest politic, fiindcă pune stavilă în calea uitării, pornind de la firul ierbii pentru a mai echilibra lucrurile și arătînd că nimic nu e alb sau negru.
Și-aici intervine talentul de prozator al lui Ernu, care are parcă o jenă de a se exhiba în plină zi. E suficient să vezi cum strecoară în poveste personaje care se numesc Tatiana Țîbuleac sau Igor Dînga: pe vîrfuri, în ipostazele cele mai oarecare, așteptînd momentul potrivit pentru a le divulga numele, după ce deja ne-a lăsat o vreme în compania lor. Pentru reușita unor astfel de efecte e nevoie de o mînă lucrată. Chestie la care se adaugă și impresia că astăzi sînt tot mai puțini depozitarii acelui tip de sensibilitate venită din Est, trecută printr-un anumit tip de experiențe colective, printr-un anumit tip de peisaje, printr-un anumit tip de deziluzii, mai crunte ca oricare altele. Doar o ipostază a acestei sensibilități: „Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veșnic ieșea fum. Această imagine pe care am văzut-o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atîta tristețe, atîta melancolie, încît mai mereu îmi dădeau lacrimile. Nu puteam să-mi explic de ce. Ce mă făcea atît de sensibil? Cum de monștrii aceia industriali trezeau în sufletul meu de adolescent începător atîta emoție? […] Nimic nu se compară cu tristețea peisajului industrial. Nimic nu se compară cu emoțiile teribile pe care ți le provoacă aceste fiare adormite care pufăie somnoros în ceață, în noapte, în soare, ger sau căldură. Copiii din zonele industriale sînt marcați de această tristețe pe care nu o găsești nicăieri altundeva. Noi am crescut sub privirea și mîngîierea lor blîndă și aspră. Le-am iubit și le-am urît cu disperare.” Dintre depozitarii la care făceam aluzie mai sus, Ernu e poate cel mai valoros, și cel care a făcut cel mai mult pentru a menține în viață acest filon cultural-istoric. Conștient, probabil, că a pierde contactul cu el înseamnă a deveni dintr-odată mult mai săraci.
Sălbaticii copii dingo, Vasile Ernu, Polirom, 2021.
Citesc „Sălbaticii copii Dingo”, noile amintiri din copilărie și adolescență ale lui Vasile Ernu, o bildungautoficțiune cu respirație de roman rusesc. Fluxul memoriei curge într-o albie largă, aparent neglijent, colocvial, fără ecluze, canalizări, regularizări, și tocmai asta te prinde. Fostul copil al imperiului sovietic muribund, din ale cărui fantasme eretice se hrănește și a cărui implozie dramatică o evocă, nu mai are nevoie de trucuri, de găselnițe-cadru; surfează liber, încercînd să înțeleagă, sine ira et studio, „lumea prin care a trecut” și care l-a format (o spun mereu, Vasile e unul dintre rarii noștri gînditori politici autenticiști în proză; cărțile lui sînt gîndire vie, defășurată în istorii și povești de viață cu IQ de eseu socio-antropologic. E, poate, cel mai „outside the box” scriitor român de azi.)
M-a amuzat teribil episodul „întîlnirii” copilului Ernu cu melodia Sofiei Rotaru, pe versuri de Grigore Vieru și muzică de Petre Teodorovici: diabetica Melancolie „dulce melodie, misterios amor”, ajunsă la urechile mele via Mirabela Dauer. Și am percutat (cum altfel?) la secvențele descoperirii lui Bacovia, ca întîlnire a adolescentului de periferie imperială cu potențialul de șoc al „micii” literaturi române:
„Eram ultimii copii ai unui mare imperiu, fie el și tenebros. Priveam totul dinspre marea literatură rusă. Bacovia m-a convins că poate bate orice poet rus, oricînd, în orice condiții. Bacovia nu ceda în fața nimănui, și asta pentru un copil al imperiului însemna mult. Dacă românii îl dăduseră pe Bacovia însemna că puteau face multe. Eu mereu m-am temut de pierderea universalismului în care am crescut. Nu conștientizam asta, pe atunci, dar era o teamă teribilă. Bacovia m-a convins că poți fi universal și în limba ta. Că imperiul ești tu, indiferent de limba în care vorbești.”
Ieșirea din copilărie are loc, de altfel, pe versurile „Poemei finale” – un posibil fanion liric al sensibilității unei generații („E timpul, toți nervii mă dor (te vor)/O, vino odată, măreț viitor”).
Vasile Ernu a scris un volum autobiografic despre melancolia generației sale. Melancolia e de fapt conceptul cheie al cărții. Semnifică tristețea difuză a celui care a pierdut fericirea pe care doar inocența tinereții sau inconștiența o oferă. Sau, mai aproape de spiritul cărții, e tristețea care însoțește maturizarea, sfârșitul copilăriei la pachet cu un fel de păcat originar. Acestea într-o combinație de Bildungsroman și explorare antropologică a stratificării sociale și a stilurilor de viață din Republica Moldova din perioada perestroikăi.
Cartea aproape că te face să crezi că doar cei care au traversat destrămarea comunismului în adolescență pot fi atât de nostalgici. Noi, ăștia care aveam 17-20 de ani în 1990 și am trăit live dezintegrarea regimului comunist dar și ulterioara reorganizare, radical traumatizantă, a societății, putem să ne regăsim ușor în experiențele narate de autor. Pentru restul este doar o poveste targetată pe nișa unei generații aproape ca oricare alta. Părinții noștri au dealtfel nostalgia anilor 60-70, bunicii probabil pe cea a anilor de speranță de după război etc.
Sunt curios așadar cum este receptat volumul de cei născuți prea târziu pentru a empatiza pe baza propriilor experiențe cu cele transmise de autor? Mă poate ajuta cineva mai tânăr care l-a citit?
Oare aceștia ar percepe precumpănitor simpatia aparentă a autorului pentru copiii violenți din găștile din cartierele muncitorești sovietice (copiii dingo), și care ascunde o apologie (a)morală a sălbaticei redistribuiri de avere din epoca post-1990?
Sau poate melancolia din roman e simpla nostalgie după Imperiul Sovietic cu măreția sa materială și culturală copleșitoare dar care s-a lăsat devorat din interior de consumerismul occidental: un narativ revizionist destul de comun în Rusia lui Putin? Oricât citise din Bulgakov sau prefera formațiile lui Viktor Țoi, Vasile Ernu recunoaște că la 18 ani făcea binging de filme americane cu bătăi la videosalon (chestii pe care le făceau și la noi unii prin 87-89, eu nu aveam niciodată răbdare să văd mai mult de 2 filme dublate de Irina Nistor).
Sau poate altceva.
Ca să fiu cinstit am citit volumul lui Vasile Ernu dintr-o suflare, cu multă emoție. Sunt din 72, deci aproape de un leat cu el. Totuși, am rămas surprins cât de asemănătoare sunt amintirile mele socio-antropologice din perioada 86-90 cu cele narate din volum. E adevărat, noi aveam cultul personalității și comunismul dinastic-sultanist al lui Ceaușescu, ei aveau imperiul nesfârșit și dominația rusă. În rest, aceleași straturi de oameni mutați de la sat la oraș, încercând să se adapteze marelui malaxor social și economic care mima organizarea și planificarea în numele industrializării comuniste. Aceleași grupuri de status (prefer conceptul weberian celui de clasă, folosit de autor, pentru că fundamentale sunt diferențele de mod de viață și de valori nu cele referitoare la posesiunile materiale) – nomenclaturiști, elita educată, muncitorii din centru, muncitorii din periferie, țărani, generații de orășeni. Psihologia fiecărui grup este de înțeles în raport cu cei din proximitatea socială și cu dinamica proprie (ascensiune sau declin). Acestora li se adaugau minoritari imperiali și majoritarii colonizați. Aceleași cartiere de blocuri, aceleași fabrici masive, aceleași lipsuri, aceleași gări împuțite și WC-uri publice respingătoare. Până și triburile de tineri identificate după stilul de muzică preferat sunt asemănătoare: rockeri, metaliști, depeșari, hipioți, punkeri. Eram deja globalizați (difuziune masivă, în ciuda granițelor) doar că noi tratam simple produse de consum ca mărci identitare probabil în mai mare măsură decât adolescenții din occident. Am luat individualizarea instituționalizată mult prea în serios.
Am aflat multe pentru înțelegerea celor întâmplate în ultimii 40-50 de ani în Republica Moldova. De pildă procesul de creare a unei elite locale, autohtone, demarat de puterea sovietică în anii 60 ai secolului trecut – korenizația – și care a creat pătura de „patrioți” moldoveni care au condus lupta pentru independență din 1990-1991. Sau teoria că limba moldovenească (româna) a fost salvată de femeile moldovene (și nu de intelectualii din elita mai sus menționată), fiind o limbă mai ales de utilizare domestică, în timp ce în armată sau administrație se folosea aproape exclusiv rusa. Sau despre frumoasa și inteligenta parteneră a unui poet român, „unul Dinescu”, pe care îl asemuiește cu un samovar care dă în clocot.
În plus, multă poezie și multe alte observații sociologice, antropologice și psihologice corecte și adeseori subtile care pot fi chiar inspiraționale.
Urmează, cred și sper, încă un volum, cel despre brutalii ani 90.
Am citit Sălbaticii copii dingo cu o curiozitate care nu s-a diminuat nicicum pe parcursul lecturii. Deși scriitura lui Vasile Ernu mi-e foarte cunoscută, iată că este (încă) foarte departe de momentul plictisului, căci această curiozitate a fost dublată de o nerăbdare care devine manifestă doar atunci când citesc literatură de specialitate: mi-am dorit să ajung la final, să trec prin toate etapele prin care au trecut copiii dingo, pentru că drumul a fost asemenea unei reîntoarceri. Mi-am revizitat copilăria, adolescența și parte din tinerețe, am făcut comparații ad-hoc, am reușit să înțeleg mult mai bine anumite evenimente.
Spre deosebire de Trilogia marginalilor, volumul de față este mai profund, se regăsesc observații care vin și dinspre specialistul Ernu (să nu uităm că are studii de Filosofie și preocupări privind mentalitățile colective), dar această rafinare este dublată de dezlănțuire identică greu de înțeles la prima lectură. Sunt multe pasaje pe care le citești cu sufletul la gură – la Tatiana Țîbuleac mi s-a mai întâmplat la fel – și asupra cărora vrei să revii, tocmai pentru că ai senzația că ți-a scăpat ceva. Și Ernu aduce multe detalii pe fiecare pagină, deloc întâmplătoare. Din acestea se compune sub ochii noștri o lume întreagă, un univers întreg din care, vrem – nu vrem, facem parte.
Un construct literar aflat la graniță
Când a apărut Sălbaticii copii dingo am văzut câteva reacții venite din partea unor oameni care citesc constant și una dintre ele mi-a atras atenția în mod deosebit: nu-i place cum scrie Vasile Ernu pentru că se repetă și este dezlânat! Înainte să lămuresc ce e cu cele două etichete (prima este adevărată, a doua falsă) vreau să lămuresc o problemă care ține de încadrarea lecturii ca act de sine stătător: cărțile lui Ernu nu sunt cărți de beletristică. Un construct literar aflat la granița dintre memorii personale (departe de orice jurnal, fie el și literar – dacă țin minte bine, a și spus la un moment dat în Sălbaticii copii dingo că n-a ținut niciodată jurnal în sensul clasic al cuvântului), note de călătorie și cercetare sociologică (pentru cunoscători, multe dintre observațiile lui pot fi cuprinse în adevărate monografii sociale sau studii sociologice), deci nimic despre stilul și tehnica literară!
Vasile Ernu are vocație de povestitor, unul căruia îi șade bine în poiană (fie ea și a lui Iocan), de aceea tot ceea ce scrie poartă această amprentă a oralității dusă pe culmile perfecțiunii. Îl auzi vorbindu-ți, îți răsună în urechi cuvintele lui rostogolite cu o viteză uluitoare, care ascund în spatele lor o logică imbatabilă. Din unghiul lui de vedere (mereu altul, de aici și imaginea caleidoscopică), oamenii și locurile cărora le aparțin ei sunt la locul lor, sunt de-ai noștri (în sensul bun al cuvântului) și reușesc să ne rămână în memorie pentru multă vreme.
Revenind la cele două etichete, încerc să lămuresc de ce pe prima o accept, pe a doua o resping în totalitate. Da, Vasile Ernu se repetă, reia de multe ori evenimente, le relatează parțial sau integral în multe locuri, dar niciodată n-o face la întâmplare, pentru că, vezi Doamne, s-a lăsat purtat de val. Ernu e prea rațional pentru astfel de scăpări. Dacă ați citit măcar un singur volum din Trilogia marginalilor, atunci veți regăsi în Sălbaticii copii dingo în multe locuri evenimente sau detalii care privesc oamenii, dar de această dată ele capătă o importanță personală, devin părți ale poveștii lui Vasea. Așa se explică și de ce Ernu n-a început să scrie despre el și povestea lui, ci cu istoria neamului din care face parte.
Un demers panoramic
Găsim aici o încăpățânare (transformată în atribut specific) de a refuza să uite și obsesia pentru înțelegerea evenimentelor așa cum au fost. De aceea nu sunt de acord cu a doua etichetă pusă scriiturii lui Ernu – aceea că ar fi dezlânat. Oralitatea de care pomeneam mai sus n-are nimic de a face cu dezlânarea. Ca să fii convingător când scrii într-o asemenea manieră, trebuie să ai o logică interioară imbatabilă, dar și o expresivitate accentuată, derivată direct din alăturarea surprinzătoare a unor elemente și detalii care scapă marii majorități a cititorilor. Eu personal nu las o carte scrisă de Ernu din mână până n-o termin. Nu vreau să citesc pe bucăți, m-aș lipsi de viziunea aceea caleidoscopică atât de rar întâlnită în ultima vreme.
Paranteză: istoria și studiile sociale din ultimii treizeci de ani au cunoscut transformări profunde de ordin paradigmatic. Astfel, astăzi nimeni nu mai vorbește despre istorie universală, așa cum am studiat-o – de la preistorie și până în prezent –, iar studiile sociale s-au specializat și ele foarte mult, accentul fiind mutat pe specific și evidențierea acestuia, în defavoarea studiului ansamblului, a contextului; paradoxul este că se vorbește foarte mult despre inter- și transdisciplinaritate, adică despre studiile de graniță, care se bazează pe informații, date, teorii și legi care alcătuiesc corpusuri științifice distincte. De aceea este de admirat ceea ce face Ernu: o recuperare a istoriei unei comunități din care face parte. Dar vorbim despre un demers panoramic, care combină datele clasate deja, cele despre marile evenimente (revoluții, războiul din Afganistan etc., despre care vorbește doar pentru că are nevoie de fixarea unui cadru, a ramei), cu evenimentele trăite de unii sau alții dintre prietenii lui. Acestea sunt importante în măsura în care intră în acest cadru și acoperă fiecare parte rămasă liberă.
Sectanții și Vara
Sectanții, Bandiții și Izgoniții sunt cele trei volume care alcătuiesc Trilogia marginalilor. Sectanții reprezintă dimensiunea religioasă a studiului – deloc întâmplător primul volum în ordine cronologică, căci explică multe dintre particularitățile de dezvoltare specifice populației din sudul Basarabiei (Bugeac). Ecouri din Sectanții se regăsesc în Sălbaticii copii dingo, mai cu seamă în prima parte, Vara, unde acestea se combină cu o nostalgie a Paradisului pierdut greu de uitat. Pe această cale devin explicabile rigoarea și profunzimea multora dintre observațiile scriitorului, dar și ale personajului Vasea, căci în multe puncte nu știi câtă ficțiune este și cât este redare a lucrurilor „așa cum au fost“.
Cine s-ar fi gândit că într-o carte de acest gen va găsi o adevărată microistorie a muzicii pop din Basarabia (formația Kino, Victor Țoi, Sofia Rotaru și alte câteva nume apar frecvent în volum). Nota bene: excelente traducerile lui Igor Guzun și Mihail Vakulovski, ambii scriitori născuți în Basarabia.
De asemenea, cine s-ar fi gândit că ne vom completa din mers golurile cu privire la scriitorii și literatura de peste Prut. Sunt savuros povestite amintirile cu Tatiana Țîbuleac și Dumitru Crudu, doi scriitori emblematici pentru tot ceea ce numim literatura spațiului moldovenesc cuprins între Nistru și Prut (amintirile cu cei doi sunt consemnate în economia volumului mai târziu, dar le-am menționat aici din motive evidente).
De asemenea, tot în Vara găsim și foarte multe referințe cu privire la ritualuri: excursia la mare cu grupul de prieteni, neînsoțiți de nici un adult, devine un adevărat prag de trecere, pentru ca la finalul acesteia copiii dingo să fie adolescenți în toată regula, viitori adulți revoluționari și dornici de schimbare. Accentul cade pe identitatea personală – cum se cristalizează și cum se ajunge la ideea persoană-individ-personalitate –, dar pe fond există tot timpul comunitatea, oamenii ei sunt acolo, în umbră, gata să ajute oricând.
Sunt pagini în care referințele la tată și frate sunt foarte dese – în Trilogia marginalilor cei doi sunt pomeniți foarte puțin, mai degrabă mama, mătușile și alte rude. Călătoria la Simferopol este o călătorie inițiatică, din toate punctele de vedere, iar Liuda unul dintre personajele feminine de referință ale cărții.
Bandiții și Toamna
Bandiții reprezintă dimensiunea normativă a unei societăți bine definite. Iar moldovenii de dincolo de Prut sunt o comunitate cu un trecut aparte, despre care știm în continuare prea puține, fie pentru că nu găsim niciodată timp pentru aprofundare, fie pentru că etichetele și prejudecățile devin active la nivel de mental(itate). Îi regăsim pe bandiți în Toamna, cea de-a doua parte din Sălbaticii copii dingo: Ciocana și Sonia (alt personaj feminin emblematic pentru întregul volum), asumarea independenței cu toate pericolele unei desprinderi timpurii de părinți și familie – o desprindere bruscă, cauzată de un eveniment despre care Ernu amintește adesea, dar despre care nu dă foarte multe detalii, mai mult ne lasă să ghicim/ intuim. Sunt pagini foarte dense în informații, dar mai ales în emoții.
Vasile Ernu se dezlănțuie aici, practic se scutură de toate prejudecățile și duce istoria pe o treaptă superioară; de aceea, de aici încolo nu mai ești convins că toate personajele sunt reale, dar nici nu mai contează acest aspect.
Este impresionantă acribia cu care recompune un întreg univers uman, unul care tinde să devină concentraționar pe alocuri. Ciocana putea fi foarte bine un spațiu al pierzaniei, dar s-a transformat într-unul al salvării personale, al escatologiei, tocmai pentru că Vasea a știut să se ferească de pericole. Încăpățânarea de a rămâne în afara oricărei găști este admirabilă și găsim aici o posibilă explicație pentru luciditatea caracteristică comentariilor politice, economice sau sociale pe care le face Ernu în mod obișnuit.
În momentul în care am citit Iarna, gândul mi-a fugit tot la Bandiții, am corelat multe dintre amănuntele de acolo (pe care la acel moment le-am găsit nesemnificative) cu altele noi; am compus și recompus viziuni și tablouri pe care le credeam definitiv puse în rame. Capitolul dedicat triburilor este un studiu în sine de neratat pentru orice cercetător în domeniul științelor sociale. De aici încolo, Vasile Ernu nu va mai pune atât de mult accentul pe identități, pe indivizi, ci pe grupuri, găști și comunități. Este extrem de importantă această mutare de accent, pentru că așa înțelegem de ce este atât de prezent cultul prieteniei la Vasile Ernu-omul.
Sunt excepționale paginile dedicate anilor ’80; cred că acestea sunt cele în care autorul contribuie în mod decisiv la înțelegerea specificului acestei decade, prin comparație cu decadele șase și șapte ale secolului trecut, dar și cu ce va urma după 1989. Abandonul, pofigul (miserupismul), descompunerea, oboseala și zenmarxismul sunt concepte-cheie, cărora Ernu le dedică pagini întregi și, din acest punct de vedere, cred că aici se simte cel mai bine pregătirea lui științifică, anii de facultate de la Iași și Cluj-Napoca.
Izgoniții și Primăvara
Ultima parte din Sălbaticii copii dingo – Primăvara – este și cea mai aerată din punctul de vedere al emoțiilor stârnite. După Iarna extrem de grea, dificil de trecut (și în sens metaforic, nu doar ad litteram) urmează dezghețul, speranța. Oamenii încep să scape de ideea de abandon (sau poate că s-au obișnuit și acum încearcă să meargă mai departe), iar Vasea reușește să plece din Ciocana la Școala nr. 32, o școală unde există o cu totul altă ierarhie, structura socială este la antipozi față de cea din Ciocana, cele două reprezentând extremele unui univers cultural și civilizațional unic.
Este momentul să pomenesc de două capitole speciale, care fac parte din economia volumului din rațiuni foarte clare, deși de facto nu prea au legătură cu șirul evenimentelor descrise: capitolul dedicat limbii ruse și cel dedicat cinematografiei rusești. La prima vedere ai impresia că Vasile Ernu vrea să-și reconfirme admirația pentru Tarkovski (tatăl și fiul). Pe fond, filmele marelui cineast devin pretext pentru a descrie în amănunt fenomene sociale întâlnite și la noi în acei ani, adică vizionarea de filme pe casete video în apartamente, într-un regim de semiclandestinitate. În capitolul dedicat limbii ruse, cititorul înțelege odată pentru totdeauna de ce moldovenii născuți în Basarabia gândesc în limba rusă; mă refer, evident, la generațiile născute până la debutul anilor ’80. Excelent inserate regăsim și detalii cu privire la epoca Gorbaciov, semnificative pentru înțelegerea unui context sociopolitic cu adevărat aparte.
În Primăvara, Vasea se transformă sub ochii noștri în viitorul Ernu, cel pe care-l știm prea bine: omniprezent, sociabil, cu o prezență de spirit rarisimă, nostalgic, revoluționar, pătimaș pe alocuri, imbatabil când e vorba de structuri argumentative specifice, foarte documentat, cu o cultură literară, muzicală și cinefilă greu de egalat.
În Primăvara îi regăsim pe izgoniți, pe oamenii obligați să plece în călătorii fără sfârșit, într-un exil fără speranța reîntoarcerii. Izgoniții, titlul celui de-al treilea volum din Trilogia marginalilor, vin aici, în ultima parte din Sălbaticii copii dingo, să depună mărturie că fără asumarea trecutului nu se poate merge mai departe. Copiii dingo sunt mari deja, vor libertatea economică și socială, nu și pe cea politică (cu care n-au ce face), sunt furioși, dar și plini de speranță. Este partea din volum în care optimismul dă tonul, spiritul boem dă culoare întregului.
Copiii dingo se vor face mari
Sălbaticii copii dingo este o carte care trebuia scrisă. Nu poți judeca conținutul unui astfel de volum operând cu instrumentele specifice unei analize literare. Cum spuneam și la început, este foarte greu de încadrat stilistic un astfel de demers, de aceea cred că și colecția în care a apărut Trilogia marginalilor, Egografii, colecție de referință a Editurii Polirom, nu este una din care să facă parte și Sălbaticii copii dingo. De aceea, consider că e mai bine că acest volum a apărut „în afara colecțiilor“.
Curajul este una din trăsăturile principale ale personalități lui Vasile Ernu, de aceea cărțile lui pot fi citite de cititori dintre cei mai diverși. Curajul lui și curiozitatea cititorilor fac casă bună când se întâlnesc, de aceea cărțile lui sunt căutate de oameni din toate categoriile sociale, cu studii medii sau superioare, cu pregătiri din cele mai diverse.
Dacă în cele trei volume din trilogie găsim ilustrațiile lui Laurențiu Midvichi, în Sălbaticii copii dingo ne întâlnim cu Roman Tolici, nume de referință pentru artele plastice din Republica Moldova. Tolici e un copil dingo, unul dintre cei mai reprezentativi pentru generația din care face parte, iar tandemul Vasile Ernu – Roman Tolici funcționează asemenea unui binom: cu o precizie matematică.
Sălbaticii copii dingo va avea o continuare, o spune chiar autorul în multe locuri din carte. Urmează tumultoșii ani ’90, ani grei, în care izgonirea din Paradis dictează mersul evenimentelor și din care aproape toți am ieșit profund transformați. Ani despre care, pe alocuri, e încă prea devreme să vorbim, de aceea sunt curioasă cum va arăta tabloul lui Vasile Ernu. Sunt convinsă că va fi unul personalizat, greu (dacă nu chiar imposibil) de încadrat.
