Lilia Calancea despre Sălbaticii copii dingo

Eu nu sunt critic literar, eu sunt fata de la Ciocana Nu de la Ciocana veche sau nouă (Ciocana e mare), dar exact cea de sub furnalele de pe copertă.

 În lucrarea lui Vasile Ernu n-o să mă găsiți, adică să nu credeți că suntem druji/amici și de asta scriu despre carte. Nu zic, poate ne-am intersectat prin 1987, cu vreun baton de 16 kopieci în mână, un covrig sau bidon de cvas, dar conștient, ne-am văzut, abia luna trecută, în 2021. Să trăiască cărțile care ne aduc față în față!

Am cântărit mult, recunosc, înainte de a citi lucrarea. Mi-era teamă că mă așteaptă un soi de ficțiune care, pentru a câta oară (întâlnită la atâția autori/devenind ștamp) va stoarce seva din violența și agresivitatea unui regim. Eu nu sunt nici romantică, nici idealistă, nici nostalgică. Sunt o fană cumsecade a lui Cehov. Realist, pragmatic, medic… Nu-ți dă nicio șansă, dacă n-o ai. Omul nu se va schimba niciodată etc. Dar nu încurajez cruzimea suptă din deget. Reamintesc, n-am pretenții de critic literar, scriu ca o fată de la Ciocana.

 Un argument vizual a fost coperta. Greu îmi venea să cred că cineva s-a apucat să scrie (chiar și un capitol) despre străduțele pe care nu le cunosc nici măcar snobii de prin centrul Chișinăului. Ce subiecte să storci de pe strada Uzinelor sau Maria Drăgan? Hai, pentru un blog, mai merge, am câteva proze, dintre care una („Taxatoarea”), publicată într-o revistă literară. Anii 90, o femeie de la Ciocana își începe diminețile, în parcul de troleibuze, plângând zile și luni la rând, distribuind tichetele călătorilor. Toată ziua printre oameni și nimeni nu se interesează de ce plânge. Femeia a existat. Precum a existat și tragedia ei. Precum a existat, probabil, și pe vremea lui Cehov, birjarul Iona cu mârțoaga lui. Кому повем печаль мою? Cui îi voi împărți a mea tristețe? (Tristețe, A. Cehov, traducere Diana Iepure). Oamenii nu se schimbă…

La tusovka din 15 septembrie, la Chișinău, i-am spus și lui Vasile, „eu caut grăunciorul de omenie în orice text, chiar și unul documentar. Indiferent de epocă, subiect și așa mai departe… Un grăuncior. Nu cer mai mult. Dacă nu-l găsesc, îmi pierd orice interes față de carte. Să se ocupe criticii literari de ea, dar pe mine, cititorul, m-a pierdut”.

În Sălbaticii copii Dingo am găsit mai multe repere umane (mai mult decât mă așteptam) și m-am liniștit. O pot recomanda fără remușcări prietenilor. Curios, e o carte ce te face să scormonești în tine, un soi de cunoaște-te pe tine însuți. Dovada, vedeți, în loc de carte, vorbesc mai mult despre mine.

Unde eram eu când Vasile a trăit asta? Ce făceam? Ce simțeam? Ce muzică ascultam? Întreb de unul, altul. Scormonesc prin casa de la Ciocana, caiete, albume, fotografii? Caut pe FB prietenii din copilărie, de la școala de la Ciocana. Profesorii. Trec cu taxiul pe lângă truba de la TĂȚ și iar mă gândesc la Vasile)) Dacă nu scormonea atâtea în mine cu cartea lui, eram oare mai liniștită?

 Dacă trăiam în Chișinău, poate că da. Numai că fiecare kilometru care mă desparte de furnalele de la Ciocana îmi aduce aminte cine sunt eu și de ce sunt anume așa. Nu altfel.

Bunăoară, fata de la Ciocana. Vasile a descris doar un tip. Eu mai cunosc câteva. Prieteneam cu o colegă de clasă care făcea parte din clanul de bandiți. Cu ea aveam un acord. Ea spunea părinților că doarme la mine (telefoane nu erau, nu puteau verifica), în timp ce umbla nopțile cu banda. Eu eram alibiul ei perfect: eminentă, fiică de bibliotecară, colega care-i șoptea ce trebuie la examene.

Ce aveam în schimb? Puteam umbla și noaptea prin păduricile Ciocanei, ca predsedateliu prin cucuruz. Banda ei știa mai bine decât mine cine sunt. Eu abia acum descopăr. Și mi-e frică, vă spun drept…

 Vasile, oare cum ar fi scris cartea ta o fată de la Ciocana?:)

 De câteva ori m-a însoțit întrebarea asta pe durata lecturii. Ce și cum ar povesti ea, din perspectiva ei feminină, perioada de la Ciocana? S-ar putea să ne alegem cu multe surprize, revelații și chiar momente șocante.

La tusovkă, am atins un punct-cheie în discuții. Cât de important e faptul să specificăm perioada descrisă într-o carte. Pentru a nu mai fi numiți nostalgici după perioada sovietică. URSS nu a durat cinci ani, zece sau douăzeci, ci generații întregi. Fiecare generație a trăit fricile și tragediile sale. Generația 70-80 își permitea lucruri/libertăți pentru care generația din 40-50 putea fi deportată în Siberia, până la asfințitul soarelui.

 Sunt foarte multe detalii care trebuiesc puse la locul lor, explicate și descrise. Tocmai de asta îmi pare binevenită cartea și ca un motiv foarte bun pentru a ridica întrebări/discuții despre o perioadă pe care fiecare a trăit-o și a înțeles-o, paradoxal, diferit.

Cele mai bune cărți ale acestei veri, poate chiar ale lui 2021, cine știe?

Voicu Bojan / 25/09/2021 / pressone.ro 

Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo

din cele mai bune cărți ale acestei veri, poate chiar ale lui 2021, cine știe?

Anii ’80 – o mână de copii pleacă spre Crimeea din gara Chișinău. Sunt încă fragezi, nevinovați și mai ales, lipsiți de griji. Doar că peste ei vor năvăli teribilii ani 90, anii când toți copiii își pierd inocența, fiindcă lumea lui a fi e e cucerită de lumea lui a avea.

Existențele lor în formare vor fi invadate de cuvinte noi cum ar fi glasnost sau perestroika. Pe lângă acestea, cad ploaie noi nenorociri, nemaivăzute: explozia drogurilor, Cernobîl, SIDA sau războaie infame, cum ar fi cel generat de invazia rusească în Afganistan.

Debusolați, ultimii copii ai imperiului sovietic, copiii dingo ai lui Ernu, el fiind protagonistul cheie al poveștii, încearcă să se re-echilibreze citind romanele lui Bulgakov și poemele lui Arseni Tarkovski sau ascultând în buclă formația legendară KINO.

Cartea aceasta profundă, teribilă în blândețea ei, te împinge spre est, spre lumea aceea de care cu toții vrem să fugim. Descoperim în ea valori adânci, o tristețe întinsă cât taigaua rusă, o respirație egală și melancolică, de roman rusesc, unde e loc pentru toți pierduții și rătăciții, fiindcă doar ei sunt capabili, la o adică, să scape lumea de la pierzanie.

Spune frumos Ernu: „Căderea este cea mai mare șansă să-ți iei zborul. Doar cineva care a văzut iadul poate aduce speranța, doar un mare păcătos poate salva lumea. Un om care a suferit este autentic.”

Ciudată e mintea omului. Cartea aceasta mi-a amintit de papucii maro de lac, cuminți și demni purtați de profesoara pensionară de engleză, care odată ne-a făcut un tur privat al metroului moscovit. Purta un taior pepit și avea poșetă asortată cu eșarfa. Vorbea timid și era atentă la sequence of tenses. Avea o căldură și o tandrețe dintr-o altă epocă. Când ne-am luat la revedere, parcă ne-am despărțit de o lume întreagă, de care știam că într-o bună zi, o să ni se facă dor.

Așa e și cartea lui Ernu, o poveste despre copii aruncați în lumea largă, o poveste despre dragoste și ispite, întreprinderi de frigidere și maistre cu sâni mari sau gopnici rătăcind prin cartierul Ciocana din Chișinău. Printre toate acestea, meditații despre lume și viață, venind de la un om de stânga, absolvent de filosofie.

Dacă vrem să înțelegem ceva despre trecut trebuie să facem o istorie a materiei, a formelor pe care le ia aceasta: forma sticlei de Coca-Cola este mai puternică decât unele curente literare. Un suc a format gustul a milioane de oameni mai mult decât unele școli de gândire.

Casele în care am locuit generații după generații ne-au format modul de a gândi și a simți mult mai mult decât congresele tuturor partidelor luate la un loc. Istoria materiei și a formelor ei de organizare ne-a modelat ne-a modelat gusturile, simțurile, comportamentul și a construit în noi o lume pe care nici o idee, oricât de revoluționară, nu o poate reformata.”

Vasile Ernu – Sălbaticii copii dingo – Editura Polirom

Vasile Ernu la #eveniment

Lecturi paralele: Sălbaticii copii dingo

Iulia Stoichiţ / Arc nr 3, septembrie 2021
 O propunere, mai mult sau mai puţin, modestă pentru Sălbaticii copii dingo[1]

Prima dată când l‑am cunoscut (dar mai ales ce scrie) pe Vasile Ernu a fost într‑o iarnă, cred că era 2017. Venise la Braşov să‑şi lanseze a doua carte a trilogiei marginalilor, Bandiţii, şi, înainte de lansarea de la librărie, s‑a oprit la Litere Braşov, pentru o discuţie didactic‑detaliată cu Adrian Lăcătuş, decanul facultăţii, despre volum. Și m‑au prins povestea, perspectiva, discuţia în sine, cu toate că am ajuns să citesc Bandiţii abia câteva luni mai încolo[2]. Având în vedere că am citit şi celelalte două cărţi ale trilogiei + Ultimii eretici ai imperiului, îmi place să cred că am ajuns să cunosc temele, obsesiile autorului, pe care le nuanţează/ detaliază cu fiecare nouă carte. Asta se întâmplă şi cu Sălbaticii copii dingo, volum apărut anul acesta, care deja se află la al doilea tiraj.

Personal, am simţit‑o legată de un fir invizibil de Bandiţii[3]. Poate pentru că am recitit acest volum cu puţin timp înainte să citesc Sălbaticii copii dingo. Poate pentru că un anumit tip de atitudine faţă de putere se regăseşte în ambele volume (în esenţă, Vasile Ernu e un om de stânga, asta dacă prin „om de stânga” înţelegem cu toţii că acel individ se opune oricui e la putere într‑un moment dat). Poate pentru că, după recitirea Bandiţilor, simţeam că lipseşte istoria personală a naratorului (sau a autorului?, mai ales că în Sălbaticii… „Ernu” apare ca personaj, apropriind astfel cartea mai curând de autoficţiune, deşi in interviuri, Ernu autorul a declarat în repetate rânduri că scrie docu‑ficţiune), care să justifice alegerea şi apropierea de acest grup. Poate pentru că în Sălbaticii… aflăm cum şi de ce devin bandiţi unii adolescenţi (spoiler: prestigiul şi puterea, cel puţin în comunism, sunt responsabile de ascensiunea socială, privilegii etc. Cei care ajung bandiţi nu au acces la nimic din toate acestea). Cei respinşi de sistem îşi vor forma propriul sistem prin care să‑i excludă pe cei pe care îi exclud. Rezultatul va fi unul mult mai violent decât este sistemul deja existent, poate şi pentru a compensa lipsa plaselor de siguranţă.

Pe de altă parte, dintre volumele lui Vasile Ernu citite de mine, Sălbaticii… are cel mai mare potenţial de a se transforma în autoficţiune şi/ sau roman. Oricât îmi place să citesc argumentaţie, eseistică, momentele de naraţiune din volum (inevitabil sentimentală mai ales acolo unde contează, având în vedere că este vorba despre adolescenţa autorului, o perioadă formatoare) sunt deturnate de explicaţie. Și nu e nimic mai enervant într‑o poveste decât să ţi se explice ceva ce ai înţeles din naraţiune. Următorul exemplu mi‑a rămas în cap de la prima lectură: naratorul povesteşte cum se pregăteşte să plece de acasă şi se întreabă ce se va întâmpla cu rodiul adus de tatăl său dintr‑una din călătoriile în Orient. Rodiul moare în iarna de dinaintea plecării de acasă a naratorului. Aceasta ar fi explicaţia:

„În ultima iarnă petrecută acasă, cu părinţii, copacul s‑a uscat; nu‑şi mai avea rostul, probabil. Am suferit mult, am simţit că l‑am trădat, că el a înţeles asta, a înţeles că‑l voi părăsi, şi a refuzat să mai trăiască fără dragostea şi grija mea. […] Dar am mai învăţat ceva esenţial: că în viaţă poţi fi prieten şi cu plantele. Mai ales cu ele. Și că ele mor dacă nu sînt iubite şi îngrijite. Ca şi relaţiile dintre oameni.” (p. 22).

Îmi place să cred că şi Vasile Ernu ştie că poveştile sunt mai puternice decât explicaţiile/ explicarea acestora. Și, ca să‑mi duc reproşul până la capăt, mi se pare cu atât mai deconcertantă apetenţa sa pentru clarificarea sensului (deşi poate fi justificată prin prisma studiilor de filosofie) în contextul în care a crescut într‑o comunitate în care Biblia era studiată constant (şi ştim că în Biblie parabola, povestea sunt preferate). Nu exclud că, în fond, e vorba de proiecţiile mele de cititoare, dar pe de altă parte, în continuare cred că există un potenţial mai mare pentru poveste în ceea ce scrie Vasile Ernu şi îmi bazez această… credinţă (?)/acest argument pe existenţa Izgoniţilor, pe care l‑am perceput ca o colecţie de proză scurtă, cu naraţiuni care converg spre un numitor comun (un frate şi o soră care o iau pe căi diferite), şi prea puţin ca fiind docu‑ficţiune (speculez că nici nu a existat aceeaşi implicare emoţională în scrierea acestei cărţi ca la celelalte două din trilogie, iar distanţa a permis un alt tip de abordare tehnică).

Dar şi aceste contradicţii au sens în context. Sălbaticii copii dingo este o carte a adolescenţei în fostul imperiu sovietic. Pe lângă contradicţiile evidente ale sistemului, mai ales spre finalul său, în anii 80, cele mai importante sunt cele identitare, inerente adolescenţei. Iar acestea se văd cel mai bine în cazul naratorului, care este nevoit să se mişte prin mai multe medii sociale, atât cele care i se potrivesc ca structură internă, cât şi cele în care este un corp dislocat şi vulnerabil. Naratorul poate povesti despre gopnici pentru că i‑a cunoscut de aproape timp de un an, cât timp a fost elev la o şcoală profesională sovietică, în Chişinău. Neavând cum ajunge la un liceu/o şcoală teoretică (nu avea viză de flotant şi doar şcolile profesionale primeau elevi fără această viză) în primul său an la Chişinău, aterizează în acest mediu care nu este pentru el (lucru subliniat constant atât de personajele care populează cartierul Ciocana, cât şi de narator). Un mediu marcat de multă violenţă, de forţă, pentru a ascunde, de fapt, sensibilitatea celor care trăiesc în el:

„Duritatea venea din multa lor [a bărbaţilor – n. m. I. S.] suferinţă. Am impresia că această duritate era felul lor de a se proteja, de a se sprijini să nu cadă. Căci pentru ei căderea era totală: nu aveau instrumente de sprijin […]. Se temeau de ea, iar teama dă naştere violenţei. Bunătatea, tandreţea erau pentru ei un semn periculos al căderii.” (p. 150).

Deşi în mod clar naratorul Ernu nu aparţine acestui mediu, asta nu înseamnă că nu se adaptează cât timp se află acolo, ajungând să cunoască de aproape aceşti oameni ignoraţi de toţi cei care aparţin păturilor superioare. Pe de altă parte, este evident că înţelegerea acestui mediu marginal aparţine naratorului adult, care nu numai că s‑a îndepărtat de evenimentele din acea perioadă, dar a şi citit destule cărţi teoretice despre comunism şi avatarurile sale.

Dar la finalul zilei, după exilul de un an în măruntaiele societăţii sovietice în descompunere, se va întoarce renăscut, cu o identitate nouă, în sânul alor săi, mic‑burghezia („copiii” din centru îi spun Vasile, nicidecum Vasea, ca oamenii de la Ciocana). În centru se loveşte de dispreţul burgheziei faţă de gopnici şi tot ce reprezintă ei. Conflictul, contradicţia devin evidente. Sălbaticii… poate fi văzut ca un volum în care naratorul îşi linişteşte conştiinţa, ruşinea de a nu‑şi fi asumat în perioada adolescenţei (mai ales după ce s‑a întors între ai săi, boemii, intelectualii) că i‑a cunoscut pe gopnici, că a fost prietenul lor, că a fost adoptat de ei pentru o perioadă. Ambele grupuri vin cu un anumit tip de discurs, prin care în esenţă îl contrazic/resping pe celălalt, iar acest lucru nu poate fi rezolvat nicicum, cu atât mai puţin de un adolescent, a cărui autocunoaştere abia începe. Capacitatea de negociere a multiplelor identităţi a unui adolescent este scăzută, în comparaţie cu cea a unui adult, care se presupune că e capabil de compartimentare (sau de a evalua o situaţie).

De altfel, pentru a‑mi susţine punctul de vedere legat că Vasile Ernu ar putea fi prozator, dacă şi‑ar propune, mai vreau să observ ceva despre Sălbaticii…: primele două părţi ale volumului, „Vara” şi „Toamna”, sunt cele mai coerente şi pregnante, legate între ele din punct de vedere narativ, dar şi cronologic. Cel puţin „Toamna”, în care e vorba în mare parte despre experienţa de la Ciocana, reprezintă punctul de greutate al volumului. În „Iarna” şi „Primăvara” pare că mai degrabă se întoarce la formula care l‑a consacrat, docu‑ficţiune. Cu toate că înţeleg demersul din aceste două părţi, care se axează mai degrabă pe istoria materiei, cum a numit chiar Vasile Ernu insistenţa asupra detaliilor care au ajutat la definirea generaţiei sale (muzică, filme, îmbrăcăminte, limba vorbită), ultimele două anotimpuri ajung să pară forţate în context, mai ales din prisma fluxului narativ. Pe de altă parte, această ruptură între „Vara”‑„Toamna” şi „Iarna”‑„Primăvara” are sens, pentru că se trage o linie între cele două identităţi: cea de la Ciocana şi cea de boem, de intelectual. Gopnicii se adună în jurul aceloraşi experienţe de viaţă, care presupun excluderea lor din preajma puterii (inevitabil violenţa îi aduce împreună), pe când burghezii mai degrabă se agregă în jurul gusturilor comune, iar acestea sunt acquired prin educaţie şi autoeducaţie, ascensiune socială, decât în jurul experienţelor comune ale unei generaţii.

E greu să te poziţionezi faţă de ceea ce scrie Vasile Ernu, mai ales într‑o societate care se tribalizează din ce în ce mai mult pe zi ce trece, iar a nu a avea o ideologie de apărat aproape că te descalifică social. Faptul că eu pledez pentru transformarea lui Vasile Ernu din antropolog, sociolog, docu‑ficţionar (sau oricare altă etichetă care nu‑l apropie de zona literară) în scriitor de beletristică ar putea reprezenta o inadecvare, dacă nu chiar o poziţie ideologică. Sau pură încăpăţânare din partea mea. Mai ales că premisa mea iniţială conform căreia Vasile Ernu se debarasează de parabolă în favoarea unui stil publicistic e invalidată chiar de el:

„De multe ori textele mele au ceva din construcţia parabolelor: un sens al poveştii. Bine, el de obicei este ascuns, subversiv, lunecos. Sau aşa ar trebui să fie ca să activeze cititorul. Nu‑mi plac cărţile care dau totul gata rezolvat – te fac pasiv.”[4].

Nona Rapotan scrie în articolul ei despre Sălbaticii… că Ernu este prin vocaţie povestitor[5], iar acest lucru se vede la nivelul oralităţii textului. Dacă mă gândesc la Ion Creangă, oralitatea e primul atribut al scriiturii sale care îmi vine în minte din toate reziduurile cu care am rămas din şcoală. Dacă acesta nu e încă un argument indirect pentru care Vasile Ernu ar trebui să fie considerat prozator (mai ales pentru Sălbaticii copii dingo), atunci nu‑mi rămâne decât să încerc cu mai multe argumente data viitoare[6]. Și/Sau să‑i conving şi pe alţii, ca să am cu cine deturna „revoluţia”.

[1] Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, cu ilustrații de Roman Tolici, Polirom, Iași, 2021, 369 p.

[2] Faptul că totuși am ajuns să citesc volumul în cele din urmă e un plus, având în vedere că am mai fost la lansări sau conferințe cu autori care mi-au stârnit interesul inițial, dar ulterior, deși le-am luat cărțile, n-am mai ajuns să le citesc.

[3] De altfel, Nona Rapotan, în articolul său din Suplimentul de cultură, asociază fiecărui volum din trilogia marginalilor cel puțin un anotimp din Sălbaticii… De exemplu, Sectanții este asociat cu „Vara”, iar Izgoniții cu „Primăvara”. Pentru mai multe detalii, vezi Nona Rapotan, Trilogia marginalilor are o continuare: Sălbaticii copii dingo, Suplimentul de cultură, nr. 725, 16 martie 2021, https://suplimentuldecultura.ro/34647/trilogia-marginalilor-are-o-continuare-salbaticii-copii-dingo/.

[4] Vasile Ernu, Interviu cu Vasile Ernu: ”La 30 de ani distanță de fenomen, am maturitatea să cercetez decent și detașat această experiență colosală – sfârșitul epocii comuniste și a sistemului sovietic”, CriticAtac, 1 martie 2021, http://www.criticatac.ro/interviu-cu-vasile-ernu-la-30-de-ani-distanta-de-fenomen-am-maturitatea-sa-cercetez-decent-si-detasat-aceasta-experienta-colosala-sfarsitul-epocii-comuniste-si-a-sistemului-soviet/.

[5] Nona Rapotan, Trilogia marginalilor are o continuare: Sălbaticii copii dingo, Suplimentul de cultură, nr. 725, 16 martie 2021, https://suplimentuldecultura.ro/34647/trilogia-marginalilor-are-o-continuare-salbaticii-copii-dingo/.

[6] În fond, oricum ar alege Vasile Ernu să scrie (sau să se eticheteze), mai mult ca sigur l-aș citi, la fel cum fac și cu alți scriitori, deși nu toate cărțile lor merită menționate (sau citite).

Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței

    Elena-Brândușa Steiciuc / Jupânu / Suceava / 2 Septembrie 2021

     „Fericirea are o calitate foarte stranie: ea există atîta timp cît nu o conștientizezi și nici măcar nu o dorești. Fericirea există atunci cînd nu dai  doi bani pe ea, cînd nu o apreciezi, cînd nu-i simți prezența. Fericirea există atunci cînd fugi de ea. Fericirea începe să aibă sens și valoare  abia atunci când o pierzi. E ca sănătatea: cît o ai, nu o apreciezi. Da, fericirea era în altă parte. Fericirea noastră se pare că era bine ascunsă în nefericirea noastră. Ea se păstra atâta vreme cît o țineam ascunsă acolo, fără să o scoatem, fără să o forțăm să iasă.” La această concluzie ajunge scriitorul basarabean Vasile Ernu, care în „Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței” face o incursiune în perioada cea mai frumoasă a vieții sale – copilăria și adolescența – într-o tentativă de a recompune peisajul identitar/cultural/lingvistic/economic/politic al Moldovei de dincolo de Prut în care s-a format,  în anii ‘80.

     Apărut la editura Polirom în 2021 cu ilustrații de Roman Trolici, romanul  autobiografic al lui Vasile Ernu incită din mai multe motive: stilul direct, profunzimea introspecției, construcția narativă, informația densă despre spiritul epocii din perioada pe care aici, în România, am cunoscut-o destul de puțin: descompunerea  Imperiului sovietic, un monstru pestriț și avid.             Născut în 1971 în Basarabia sovietică, autorul a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității „Al. I. Cuza”, pentru ca mai apoi să urmeze un masterat în același domeniu, la Universitatea „Babeș-Bolyai”. Redactor-fondator al revistei „Philosophy & Stuff”, titular al unor rubrici de opinie în „România literară”, „Hotnews”, „Timpul”, „Adevărul” și al unor rubrici permanente în „Noua literatură”, „Suplimentul de cultură” și „Observator cultural”, Vasile Ernu și-a făcut debutul literar în 2006 cu volumul „Născut în URSS”, care a fost un adevărat „coup de maître”: Premiul pentru debut al „României literare” și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Menționez, de asemenea, următoarele titluri: „Ultimii eretici ai Imperiului” (Polirom, 2009); „Intelighenția rusă azi” (Cartier, 2012); „Sînt un om de stînga” (Cartier, 2013); „Mică trilogie a marginalilor. Sectanții” (Polirom, 2015, Premiul Matei Brâncoveanu pentru literatură în același an); „Jurnal la sfârșitul lumii” (Cartier, 2019); „Războiul pisicilor” (Cartier, 2019); „Mică trilogie a marginalilor. Izgoniții” (Polirom, 2019, Premiul Agențiadecarte.ro). Nu pot trece cu vederea interesantele volume coordonate de Vasile Ernu: „Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale raportului Tismăneanu” (alături de Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichendeleanu, Cartier, 2008); „Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la războiul civil” (împreună cu Florin Poenaru, Tact, 2014); „Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanț” (co-autorii sunt Petru Negură și Vitalie Sprînceană, Cartier, 2016).

     Dedicat  „prietenilor din adolescență și copiilor lor, pe care nu i-am cunoscut” romanul „Sălbaticii copii dingo” se deschide ca un portal spre o lume în care luminile se împletesc cu umbrele, în care plăcile tectonice ale istoriei planetare sunt puternic zguduite de implozia sistemului comunist, de apariția capitalismului mai mult sau mai puțin sălbatic, într-o margine a Imperiului sovietic – Basarabia – unde am pătruns, prin lectură, ghidată de această tulburătoare poveste. Cum a fost educat, cum s-a format un autor de un imens talent dincolo de Prut,  în amestecul acela identitar și lingvistic, într-un context multicultural destul de bine asimilat de fiul unei familii de neoprotestanți din satul Colibași ?

     De la bun început Vasile Ernu face câteva precizări asupra termenilor folosiți, conturînd astfel peisajul social și politic: „gropnik”, numele dat copiilor născuți și crescuți (ca la noi și în tot lagărul comunist) în căminele și cartierele muncitorești, care umblau în bandă, avînd o cultură specifică, o coeziune aparte; „copiii de aur”, fiii și fiicele nomenclaturii din vîrful puterii sovietice, ai „aristocrației roșii”; „copiii din centru”, organizați în așa-numitele „tusovka”,  o categorie intermediară între primele două, numele indicând nu apartenența geografică, ci apartenanța la clasa de mijloc, coagulați de hobbies și cultură comune ; „Korenizația” – proiectul sovietic de tip „nation building” vizînd educarea populațiilor locale, prin crearea unei infrastructuri educaționale, culturale și sanitare, totul contribuind la dezvoltarea grupurilor etnice, formînd o elită locală precum și o clasă de mijloc modernă, instruită, care în perioada perestroikăi „avea să se răzvrătească și să lovească din plin, asemenea unui bumerang, puterea sovietică.” (p. 8).

     „Memoria așază trecutul altfel. Memoria așază lucrurile și evenimentele cu totul diferit față de o carte de istorie care de obicei e contrafăcută.” (p. 17) Privind retrospectiv, într-o stare de somn-vis al adultului pe care îl „pândește cel de-al cincizecilea an”, naratorul enumeră evenimentele istorico-politice-sociale   notabile ale copilăriei și adolescenței : moartea lui Brejnev, Andropov, Cernenko; venirea lui Gorbaciov „acest Ioan Botezătorul al lumii noi care se anunța”; apariția fenomenelor „glasnost” și „perestroika”; intervenția sovietică din Afganistan și „ieșirea umilă și dezonorantă” de acolo; Cernobîlul și „imensele lui traume”; explozia drogurilor de tot felul („de la iarbă <anașa> și mac la cele de mare risc”); apariția SIDA și frica de contaminare; protestele politice  de stradă;  venirea americanilor în URSS-ul încă existent; explozia fenomentului religios, a „misticii de rit nou”, ba chiar și a „misticii banilor, a mărfii și a consumului”; fenomenul „renașterii naționale”, noua mistică identitară din Basarabia; arestarea lui Gorbaciov și demisia marelui leader; puciul GKCP, lovitura de stat, apoi căderea și destrămarea URSS.

     Compus circular, textul romanului se deschide cu capitolul „Vara”, care narează unul dintre cele mai emoționante episoade de la vârsta de 16 ani: escapada a doi băieți și două fete care pleacă din Chișinău  spre Simferopol, apoi Ialta și Evpatoria: „Drumul acela spre Crimeea avea să fie drumul spre marea noastră adolescență, care urma să se prelungească destul de mult […] Eram strălucitori ca soarele de vară al sudului, eram nespus de fericiți.” Este prima călătorie inițiatică, în care cei patru membri ai „bandei” – Vasea, Ghenură, Liuda și Nadia – pleacă de acasă, au rucsacul burdușit de cărți ( în special „Diavoliada” lui Bulgakov) și  se pregătesc simtă emoțiile adolescenței timpurii, să descopere corporalitatea, erotismul.  Cu precizia unui antropolog,  cu  umor fin, autorul face o descriere amănunțită a pitorescului peisaj feroviar societic, în care vocea „mătușii de la gară” anunța sosirea trenurilor și „când spunea ceva se auzea în fiecare cotlon […]. Puteai să fii chiaun de somn sau mort de beat, lucru nu rar întîlnit în gările sovietice, dar vocea asta te trezea și din morți.” (p. 29) Cei patru pentru care adolescența începe în Crimeea în acea vară ajung la Ialta, apoi la Livadia unde – chiar dacă nu au un loc de cazare – merg să viziteze celebrul palat, reședință de vară a țarului Alexandru al II-lea, devenit emblematic pentru istoria mondială prin Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945), în urma căreia s-a semnat tratatul de finalizare a celui de-al doilea război mondial de către reprezentanții celor trei mari puteri: Stalin, Churchill și Roosevelt. Spre marea lor mirare, tînăra muzeografă stagiară – aflând că cei patru nu au unde petrece noaptea – le oferă șansa de a dormi chiar în Palatul Livadia: „Avea să fie cea mai  ireală noapte din viața noastră : eram ca într-o poveste de realism magic. Ca în romane ale autorilor pe care-i citeam cu nesaț atunci: Bulgakov și Marquez.” (p. 56) Este un moment de graniță temporală,  pentru că  hălăduind de capul lor  prin  palatul în care bîntuiau fantomele trecutului, unde „s-au plimbat cei mai puternici oameni ai lumii” nu-și dau seama că se petrece „începutul sfârșitului copilăriei”.  Cu noaptea din fabulosul palat începe „cea mai lungă și mai fericită vară din viața noastră”, așa cum rememorează adultul de azi.

     „Toamna”, cartea a doua, face o incursiune în anii de formare. Vasea se maturizează treptat devenind elev la „ucilișce”, școală profesional-tehnică, un soi de liceu tehnic –  după cum spune – care în fosta Uniune Sovietică era foarte prost cotat, pregătind „scursura societății”. Devine și muncitor la uzina de frigidere, se integrează  în țesutul social, instalându-se într-un cartier estic al Chișinăului, cu o structură socială tipică pentru acei ani:  „La Ciocana avea să-mi fie noua casă. Aici aveam să cunosc nu doar un Chișinău total diferit, ci și o lume mult mai aspră, dură, violentă, dar în același timp demnă, corectă, plină de viață și farmec. Trebuia doar să ai răbdare să o cunoști, trebuia să fii curios, dar să nu o arăți. Ciocana iubea oamenii curajoși.” (p. 97) Aici devine membru al bandei de „gropnici” extrem de inteligenți și duri, „copiii ghetourilor proletare de periferie”, cunoaște iubirea, îndrăgostindu-se de Sonia, o fată care „la doar 16 ani îi putea îngenunchea pe cei mai temuți bandiți ai celui mai temut cartier din oraș” (p. 100)

     O altă experiență formatoare este cea de la uzina  de frigidere, în care lucrează conștient de faptul că locul lui nu e acolo. „Numele intreprinderilor sovietice aveau ceva inuman, erau un soi de coduri pe care să nu le poată rosti nici dușmanul, nici cei ce lucrau aici generații după generații.” Preluat cu o anumită compasiune de colegii de muncă, în special de femeile puternice din acest mediu proletar, minorul Vasea lucrează numai în schimbul 8-16. Visătorul băiat observă atent în uzină „o lume dură, violentă, o lume plină nu doar de suferință, ci și de multă bucurie de viață” unde „sub niște chipuri foarte dure se pot ascunde niște suflete imense și curate”.

     Identitatea protagonistului prinde contur treptat, Vasea este tot mai puternic angrenat în peisajul social al anilor ’90, despre care dă informații precise, într-o radiografie perfectă. Foarte importantă este, după cum știm, pe orice meridian, chestiunea limbii, cu atât mai mult în Basarabia: „În Chișinăul acelor ani conta foarte mult limba în care vorbeai. Limba era o marcă foarte importantă care producea o anumită ruptură, un anumit conflict, determina o anumită poziție în ierarhia socială a capitalei. Marca de superioritate o avea limba rusă vorbită bine; aceasta arăta apartenența la grupul urban dominant, grupul de putere și de prestigiu. Aici puteau fi nu doar ruși, ci și multe alte naționalități vorbitoare de rusă. Vorbitorii de rusă curată, fără impurități etnice. Limba pură a puterii. Și moldovenii puteau face parte din acest grup, cu condiția să vorbească corect rusa. Să o vorbească nu doar bine, ci și fără accent.” (p. 179) Clasificând fondul sonor al epocii, Vasile Ernu rememorează „lupta pentru a scăpa de accent” a basarabenilor românofoni, importantă pentru  propulsarea lor, dintr-un fel de „cameleonism social și cultural”, devenind astfel… mai ruși decît moscoviții. Totuși, este perioada în care spiritul național reînvie,  apare gruparea așa-numiților „patrioți” din Chișinău, care adoptă sintagma „limba română” în loc de cea oficială („limbă moldovenească”), citesc multă literatură română, folosesc simbolurile naționale. Bref,  încearcă să reînnoade „firul pierdut undeva în secolul al XIX-lea.” (p. 189)

          În structură socială complexă a vremii, tinerii din generația viitorului scriitor sunt grupați fie în „tusovka”, fie în banda „gropnicilor”, ultimii distingându-se printr-o atitudine de revoltă și violență, imitând cultura pușcăriașilor, provocând prin vestimentație și maniere brutale. Aceștia ascultă cu predilecție „șansonul” banditesc, au un adevărat cult pentru muzica lui Vladimir Vîsoțchi și Viktor Țoi, leader al formației Kino, „unificatorul” care „surprinde cel mai bine spiritul timpului său”, ale cărui texte sunt integrate pe parcursul  romanului  autobiografic. Superbe ecouri intertextuale !

     Are loc o adevărată schimbare de paradigmă, rock-ul și muzica „metaliștilor” pătrund în URSS, apare moda culturismului, apar chiar și grupări de „neofa” (care, purtând zvastica,  răsturnau istoria și interpretările), apar „bikerii” (tinerii „cu motoarele veșnic pornite”). După cei 70 de ani de comunism și ateism obligatoriu, libertatea cultului este garantată, se petrece  o adevărată  explozie religioasă, și dintr-o dată apare „Babilonul religios” în care toate etniile din Basarabia își regăsesc identitatea religioasă, apar pe străzi chiar și tineri adepți ai hinduismului îmbrăcați în haine ciudate și cântând încontinuu mantra „Hare Krșna”. În stilu-i inconfundabil, Vasile Ernu  ajunge la concluzia următoare : „La sfârșitul anilor ’80, acea țară cenușie și uniformă care se presupunea că a construit un om unic, unitar – homo sovieticus – s-a trezit cu un Babel format dintr-o mulțime de triburi de o diversitate amețitoare. În acele zile, toată lumea credea în orice, cu excepția comunismului. Când URSS ne-a văzut în ce hal eram a făcut infarct și a dispărut.”

     Adolescentul dependent de cărți și de lectură trece printr-o stare de derivă, „un soi de indiferență și ironie cinică față de tot”, o atitudine definită prin termenul „pofig”, care în românește ar putea fi tradus prin „miserupism”: „Mîrîiam mereu ceva – pofig la orice” (p. 96). Este perioada cînd devine pasionat și de cea de-a șaptea artă, frecventează cu religiozitate cinematografele din Chișinău și „videosalonul” (sală privată unde se difuzau casete cu filme occidentale). Vasea descoperă piața neagră de carte și se construiește intelectual prin lectura volumelor cu care face un mic trafic. Iată cum narează autorul – cu o nedisimulată autoironie – un episod semnificativ: „Sioma, evreul cu care lucram, m-a chemat și mi-a dat comanda: <Mergi la Odessa și cumpără de la Drujba asta. Am o comandă mare.> Am citit: un oarecare George Călinescu, <Istoria literaturii române>. O nimica toată: dimineața plec, seara vin. Un pachet mic de zece cărți, floare la ureche. Aveam să blestem toată literatura română: de unde să știu eu, un adolescent naiv,  că acest Călinescu a scris o carte cît toate zilele? Așa am făcut cunoștință cu literatura română, despre care în ’88 nu știam mai nimic, cu excepția cronicarilor și a clasicilor. Am tîrîit-o, am blestemat-o și am iubit-o. Aveam să o iubesc și mai tîrziu.” (p. 208)

     Ultimul an de liceu este marcat de mediul boem al Chișinăului. Vasile Ernu face o descriere amănunțită a Școlii nr. 1 din spatele primăriei, dar și a cafenelelor frecventate, unde grupul său de prieteni are ocazia de a întâlni membri marcanți ai intelighenției basarabene a epocii: scriitori (Emilian Galaicu-Păun, pe care îl alintă „Jesus” …„pentru că era slab și avea părul lung”), actori (Mihai Fusu, Petru Vutcărău,  Andrei Sochircă, Boris Cremene, Ion Sapdaru, Nelly Cobzaru), pictori, jurnaliști (Seva Cernei, Vlad Butnaru), care-și duc viața aici într-o abulie etilică : „La Fulgușor și Moldova toți luptau cu timpul care se oprise în loc. Pământul se învârtea al naibii de încet și ei ar fi vrut să-l pornească. Dar după ce beau puțin își dădeau seama  că era mai bine să-l pornească alții, iar ei aveau să li se alăture ceva mai târziu, după încă un rând.” În aceste cafenele unde se bea cafea la ibric și se practica un passtime oriental – ghicitul în cafea – s-a format gruparea „neformalilor”, pe care se va sprijini perestroika, adică „organizații, grupuri sociale constituite pe diverse interese, nu neapărat politice. Ei își petreceau timpul împreună, bombănind împotriva regimului: aveau destule motive.” (p. 339)

     Familiarizat în egală măsură cu marea cultură rusă, dar și cu Orientul, membru al ultimei generații de basarabeni care a scris cu litere chirilice, Vasile Ernu își face un autoportret lucid, notând principalele caracteristici ale „copilului Imperiului” crescut să vadă „totul de la înălțime, pe întinderi mari” și privind cu superioritate spre România. Îndrăgostindu-se de literatura română după lectura lui Bacovia („Eram sigur că e punkist”…), nu-și neagă apartenanța la confesiunea neoprotestantă: „Sunt copil de sectant, am un sentiment religios profund, o <mistică sectară> care, recunosc, mi se pare foarte atrăgătoare. Este sensibilă, este protectoare, oferă sens, oferă emoții, chiar dacă e mai puțin rațională” (p. 349) Vasea, împreună cu Ghenură și Johnny – tineri „prea romantici și inconștienți” – este   implicat deja în contextul politic și lucrează câteva luni cu viitorul prim-ministru Mircea Druc.  În 10 noiembrie 1989 (Ziua Miliției sovietice) organizează un protest pașnic  contra regimului, pregătind cîteva pancarte dintre care cea mai originală este „Să dăm la topit bastoanele pentru prezervative”. În scurt timp, tinerii sunt ridicați, încătușați, iar curajul lor declanșează la Chișinău „o noapte nebună, cu ministerul în flăcări, cu lupte de stradă cum nu s-au mai văzut” (p. 355)

     Călătoria spre maturitate încheie cercul. Exaltat, plin de speranță, Vasea pleacă la studii în România, „o țară a făgăduinței, o țară pe care o știam doar din povești, cărți și filme.” Va avea loc o a doua naștere a protagonistului, o inițiere în vârsta adultă, care se va petrece în spațiul despre care avea cunoștințe pur livrești și pe ai cărei locuitori nu-i întâlnise încă.  Secvența acestui început narat de ultimul capitol merită reținută: „Am urcat în trenul Chișinău-Ungheni. Nu aveam un bagaj prea mare: cîteva rînduri de haine, ceva de mîncare, o periuță de dinți și un săpun Fa.  Mai aveam două cărți, iar în buzunar 20 de dolari americani. Era toată averea mea. ” (p. 363). O pauperitate materială contracarată de o imensă bogăție culturală și spirituală. Tinerii basarabeni ce pleacă la studii în România împărtășesc aceeași stare: „Eram ca niște avioane gata de decolare. Atîta speranță și entuziasm era în noi, încît timpul care  în urmă cu câțiva ani se scurgea prea încet, acum explodase.[…] Noi eram atât de exaltați, că aproape levitam. Pluteam pe deasupra istoriei.” (p. 364-365) Copiii-dingo, pe cît de sălbatici, pe atît de nostalgici, se îndreaptă spre o altă lume, „cu alte icoane, cu alți demoni, cu alte bucurii și dureri” spre o nouă utopie.

   Sunt „ultimii copii abandonați ai acestui secol”, o iau de la capăt făcînd tabula rasa de secolul XX, pregătindu-și  debutul în secolul XXI.

     Termin lectura acestui roman original și profund, în care Vasile Ernu navighează ușor pe fluviul memoriei, cu un talent de povestitor care nu este egalat decât de  acuitatea observației antropologice. Romanul poate fi parcurs în mai multe chei de lectură, la intersecția cărora se află adevărul despre o întreagă generație de români basarabeni și, mai ales, despre un tânăr care s-a integrat perfect în contextul noi sale țări, România.

     „Mergeam spre viitor, eram aproape fericiți și nu știam că fericirea noastră se apropie de sfârșit căci viitorul deja începuse.” Copilul-dingo pasionat de Tarkovski, Bulgakov, Bacovia, Kino, va reuși să-și contureze identitatea în noua patrie, devenind unul dintre cei mai pregnanți autori romîni contemporani.

Sălbaticii copii dingo de Darius Brașov / Timpul

Sălbaticii copii dingo de Darius Brașov / Timpul nr 5-6 din 2021

Avertisment: Textul de față își propune doar analiza celui mai recent roman semnat de Vasile Ernu. Pretențiile pseudointelectuale (romanul-ăsta-e-de-stânga sau ce-părere-ai-despre-postneomarxism) sunt neavenite din start. Afilierile politice (și, deci, religioase) sau identitățile colaterale se vor dovedi inutile. Am ales să scriu câteva cuvinte despre romanul lui Ernu și nu despre animalele de companie ale vreunui oarecare Vasile CriticAtac. Așadar, Sălbaticii copii dingo.

Amicii mei prin viață merg în marș forțat

Jungla proletară. Industria abandonului, fabrici de indiferență. Moloz ezoteric & Tolstoi în blugi. Ernu evocă o istorie „perversă”, dezaxată temporal și așezată peste ruinele colhozului. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, anii ’80. Revoluția e pregătită în mod tacit, aproape involuntar. În mod aparent absurd, tinerii nu vor să mai ia parte la istorie.

În rândul adolescenților, spiritul e dominat de o indiferență corozivă, pofigul absolut, un exod din timp printr-un simplu nu-mi pasă. Copiii cântă perestroika, abandonul e un microcosmos necesar și comod: „Noi eram abandonați și pofig în derivă. Pofig ascundea însă și o violență fără direcție și o agresivitate indiferentă. Mârâiam mereu ceva – pofig la orice.”

Ghetoul temporal în care evoluează tinerii e dominat de rockul formației Kino și de o imobilitate aproape „obraznică”, în răspăr cu timpul firesc acceptat de părinți: „Noi însă refuzam să fim viitorul. Noi neam oprit din mers: cel mai departe mergeam până la chioșc după bere.” Prezentul adoptat de copiii dingo are mitologia proprie: homo sovieticus nu mai înseamnă nimic, RSSM e anihilată de noii titani, Coca-Cola, blugii americani și casetofoanele japoneze. Declinul e iminent, cum acoperim ruinele imperiului?

Și îi opresc gheretele de bere numai

Subiectul romanului se desfășoară într-un mozaic temporal, strategie perfectă pentru surprize narative. Asistăm la multiple episoade esențiale pentru fresca propusă, schimbările de ton fiind analizate de tânărul Ernu: de la melancolie în sepia pentru anii ’70 reprezentați de momentul Tarkovski la un vhs dinamic cu Bruce Lee în rol principal și încheiat cu vidul bacovian (O, vino odată, măreț viitor), fiecare episod pare să susțină un stop-cadru ca portal către un timp ,,doar al nostru”.

Regăsim câteva situații în care evadarea se realizează cu succes: excursia în Crimeea, întâlnirile la Moldova și Fulgușor (cafenelele rezistenței), momentele petrecute la videosalon. Cu toate acestea, istoria mică e invadată constant. Lupta de clasă anihilează orice încercare de ,,unificare” a grupurilor, gopnicii se opun cu îndrăzneală copiilor de aur.

Deși copilul Ernu reușește să se integreze în fiecare grup, imposibilitatea unei omogenizări sociale îi este evidentă și o acceptă tacit. Această imposibilitate e revelată inclusiv la nivel lingvistic, limba fiind un brand esențial al grupului. De altfel, limba română e doar un mecanism de generare lingvistică a unei utopii, căci, strict ideatic, România nu se apropia nici măcar tangențial de spațiul RSSM.

O, vino odată, măreț viitor

Am menționat anterior că autorul pregătește niște surprize narative. Fără îndoială, romanul lui Ernu are o miză. Deși istoria apropiată e mai mult decât accesibilă, indiferența față de alteritate definește contemporaneitatea. Mă bucur nespus să văd că Ernu ne-a scos din pofig, lucrarea sa se bucură de succes în librării și toți cititorii au de câștigat.

Dar Sălbaticii copii dingo nu e doar o lecție de istorie sau doar un roman care trebuia scris. Ernu redă o imagine perfectă a viitorului ca ruină. Tinerii din bandă sunt abandonați printre dărâmăturile istoriei și domesticiți într-un spațiu propriu, un spațiu tarkovskian unde cântă Kino și se citește Bacovia până dimineața. Tocmai pentru că această alienare nu se poate permanentiza, copiii sunt resălbăticiți în istoria mare.

La căderea imperiului, adolescenții maturizați forțat ajung din nou printre ruine. Nu ne vom integra niciodată într-un măreț viitor pentru că nu îi aparținem: „Din est nici Hristos și nici Lenin nu aveau unde să plece, pentru că erau deja parte a acelui corp care murea și renăștea.” Ernu & Compania nu sunt decât niște stalkeri ajunși în camera dorințelor și rămași fără dorințe. Industria ruinelor, fabrica de absolut. Aici intervine surpriza narativă. Întrucât întoarcerea la o istorie „mai bună” e imposibilă, putem încerca încă o evadare. E un element metatextual subtil și extrem de frumos. Întâlnirile adolescentului Ernu cu Mitru (Dumitru Crudu) și Tatiana (Țîbuleac) nu sunt deloc întâmplătoare. Ele fac dovada că literatura permite evadarea absolută, însă nu ca formă de escapism într-o lume mai bună, fantezistă. Soluția e plasarea deasupra istoriei. Consemnarea istoriei ca ieșire din istorie. Mai mult, Ernu face istorie și livrează un roman necesar cu o miză de excepție, urmărită atent până la capăt.

Ce cărţi punem vara asta în bagaj? (I) Luminița Corneanu / Adevărul

Nonfiction   Vasile Ernu – Sălbaticii copii dingo.

Cartea adolescenţei Editura Polirom, 2021 Vasile Ernu este un excepţional autor de nonficţiune. Cărţile lui sunt un melanj de memorialistică, proză şi document de epocă foarte aparte. „Trilogia marginalilor” (care include cele trei cărţi ale lui anterioare, Sectanţii, Bandiţii şi Izgoniţii) cuprinde nu doar fresce sociale care nu sunt la îndemâna oricui, dar şi o galerie de personaje memorabile, desprinse parcă din romane.

Ultima apariţie editorială a lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”, vorbeşte despre adolescenţa lui în Moldova sovietică.  Ce faci dacă eşti un copil de la ţară care iubeşte cartea şi ajungi singur într-un Chişinău necunoscut, în plin comunism? Ce citeşti, ce prieteni ai, ce muzică asculţi, ce filme vezi şi mai ales unde? Cum te distrezi? Dar dacă brusc ajungi într-un cartier periculos, în care pumnul face legea?  „Eram convins că fericirea se află într-un player mic, un walkman. Când a apărut, m-am gândit că nu există nimic pe lume care să mă facă mai fericit decât acest aparat care se prindea la curea şi în care încăpea o casetă. Doamne, cât am visat să am walkmanul meu!” De la fuga din Chişinău, cu gaşca, pentru a merge la mare în Crimeea, la amorul platonic cu Sonia, fata-gopnic, care-l apără în mediul macho al cartierului muncitoresc din Chişinău, până la experienţa de muncitor la fabrica de frigidere, toate amintirile sunt învăluite în nostalgie, culoare şi parfum de epocă.  „Dar pe atunci nu ştiam că sîntem fericiţi”.

Dincolo de poveşti, multe savuroase, şi dincolo de valoarea documentară, frapează în cartea lui Ernu un aspect de care în România de azi ne-am dezobişnuit: dragostea de carte, dragostea de cultură, dorinţa de a citi, de a şti şi de a înţelege. Volumul acestea musteşte de referinţe literare şi generic culturale – autorii pe care-i citea adolescentul Vasile Ernu – care mă tem că unui adolescent de azi i-ar da dureri de cap.

Citeste mai mult: adev.ro/qwjrwx

Mini-recenzii la Sălbaticii copii dingo

„Sălbaticii copii dingo”, o carte de o profunzime și de o complexitate excepționale, termină cu imaginea în alb-negru a vieții din Republica Moldova în perioada sovietică, cu ceața idilismelor patriotarde și cu jegul propagandei neocomuniste de la Chișinău. Pasională și pasionantă, „Sălbaticii copii dingo” e cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid care lucrează pe cont propriu. Memorialistică, eseu și roman de formație – a lui Ernu și a generației sale – „Sălbaticii copii dingo” e prietenoasă și copleșitoare, una dintre aparițiile cu adevărat importante din ultimii 30 de ani.

Cristian Teodorescu

”Sălbaticii copii dingo” a lui Vasile Ernu e o carte extraordinară, care are toate șansele să devină o carte cult. (…) Lucrul cel mai important, la Ernu, nu e cum scrie, nu e cultura lui, cunoștințele lui, ci experiența lui de viață și capacitatea de a gândi onest asupra acestei experiențe. Vasile Ernu a citit foarte mult, dar nu e un autor cultural. E un tip real, care gândește la lucruri reale. Acesta e cel mai important lucru, lucrul cu adevărat important. În “Sălbaticii copii dingo” a ajuns la un maxim al acestei experințe, inclusiv la nivel afectiv. Iar experiența unică a anilor 1987 – 1989, care ține de fundamentul formării sale, face din cartea lui ceva cu totul și cu totul special, care nu a mai fost scris până acum. După părerea mea, “Sălbaticii copii dingo” e o carte.

Arthur Suciu

Citesc „Sălbaticii copii Dingo”, noile amintiri din copilărie și adolescență ale lui Vasile Ernu, o bildungautoficțiune cu respirație de roman rusesc. Fluxul memoriei curge într-o albie largă, aparent neglijent, colocvial, fără ecluze, canalizări, regularizări, și tocmai asta te prinde. Fostul copil al imperiului sovietic muribund, din ale cărui fantasme eretice se hrănește și a cărui implozie dramatică o evocă, nu mai are nevoie de trucuri, de găselnițe-cadru; surfează liber, încercînd să înțeleagă, sine ira et studio, „lumea prin care a trecut” și care l-a format (o spun mereu, Vasile e unul dintre rarii noștri gînditori politici autenticiști în proză; cărțile lui sînt gîndire vie, defășurată în istorii și povești de viață cu IQ de eseu socio-antropologic. E, poate, cel mai „outside the box” scriitor român de azi.)

Paul Cernat

Sălbaticii copii dingo este o carte care trebuia scrisă. Nu poți judeca conținutul unui astfel de volum operînd cu instrumentele specifice unei analize literare. Cum spuneam și la început, este foarte greu de încadrat stilistic un astfel de demers (…). Curajul este una din trăsăturile principale ale personalități lui Vasile Ernu, de aceea cărțile lui pot fi citite de cititori dintre cei mai diverși. Curajul lui și curiozitatea cititorilor fac casă bună cînd se întîlnesc, de aceea cărțile lui sînt căutate de oameni din toate categoriile sociale, cu studii medii sau superioare, cu pregătiri din cele mai diverse.

Nona Rapotan

În cele din urmă, cred că umanitatea care strălucește de pe fiecare pagină din Sălbaticii copii dingo conferă adevărata valoare cărții. O umanitate complicată, plină de lumini și umbre, dar profund autentică (…) Într⁠–⁠o postare pe Facebook, Cristian Teodorescu spune despre Sălbaticii copii dingo că este „cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid.” Nu pot decât să fiu de acord cu el. La Ernu, talentul de povestitor se întâlnește cu fina observație socială. Stilul său nu este deloc sofisticat și tocmai asta îl ridică. Sub vălul simplității se ascunde un scriitor care își stăpânește perfect arta.

Mihai Lucian Popescu

Deși ne aflăm abia la jumătatea anului, nu îmi este greu să afirm că Sălbaticii copii dingo este una dintre cele mai importante apariții editoriale ale anului și un pretendent cu mari șanse la premiile culturale din România. Dacă este aceasta cea mai valoroasă carte a lui Vasile Ernu rămîne o întrebare deschisă, însă cu siguranță Sălbaticii copii dingo conține printre cele mai bune pagini ale acestui „ultim romantic industrial“, aşa cum se defineşte autorul.

Victor Cobuz

La fel ca și cărțile mai vechi ale autorului, ea poate fi citită din mai multe perspective: ca o narațiune autobiografică, ca un reportaj despre Basarabia anilor ’80 și despre agonia Imperiului Sovietic, dar și ca un roman al Chișinăului, care devine (ca toate orașele pe care le iubim) un spațiu aproape magic, pe care scriitorul îl privește nostalgic, ca pe un paradis al adolescenței, pierdut pentru totdeauna. Ceea ce e nou și oarecum surprinzător în această carte a lui Ernu este lirismul, amplificat și de citatele abundente din cîntecele trupelor rusești ale epocii, care exprimau perfect starea de spirit a unei generații debusolate, ce nu-și mai găsea reperele existențiale, după ce idealurile „constructive“ ale comunismului poststalinist se înecaseră în lehamite și oboseală.

Octavian Soviany

Vasile Ernu nu ne livrează o biografie, nici nu compune amintiri de junețe – copilăria va fi abordată cu un alt prilej, nici nu face memorialistică politico-ideologică (nu lipsesc astfel de bune pasaje), ci încearcă – și-i reușește pe deplin acest demers – să se reinventeze ca trestie gînditoare. (…) Viața în comunism a fost mai altfel decît o percepem noi azi. Cine e interesat de istoria Europei de Est – a românilor de pe ambele maluri ale Prutului în mod special – nu poate ocoli cărțile lui Vasile Ernu. Literatură? Da, o bună literatură pe deasupra.

Cristina Manole

Paginile lui recompun, ca într-un experiment dintr-un centru de cercetare din deșertul Negev, un întreg biotop în cele mai fine, extrem de neliniștitoare detalii. Un bildungsroman, dar și un roman al RSS Moldovenească, industrializate, grădină de legume și fructe a URSS, ieșită pe urmă din țîțîni, forjîndu-și în fine identitatea românească, lăsîndu-se vrăjită și pe urmă învrăjbită de vibe-ul naționalist. Evrei, ruși, lituanieni, germani, americani și, evident, o mulțime de moldoveni mișună, foșgăie în paginile Sălbaticilor copii dingo. Rar un asemenea apetit pentru portret, pentru analiză psihologică.

Ștefan Manasia

Vasile Ernu a scris un volum autobiografic despre melancolia generației sale. Melancolia e de fapt conceptul-cheie al cărții. Semnifică tristețea difuză a celui care a pierdut fericirea pe care doar inocența tinereții sau inconștiența o oferă. Sau, mai aproape de spiritul cărții, e tristețea care însoțește maturizarea, sfîrșitul copilăriei la pachet cu un fel de păcat originar. Acestea într-o combinație de Bildungsroman și explorare antropologică a stratificării sociale și a stilurilor de viață din Republica Moldova din perioada perestroikăi.

Adrian Hatos

Ca de obicei, Ernu scrie despre trecut – dar, pentru a-l recupera încă o dată, nu mai frunzărește cărți vechi, nu-i mai întreabă pe cei mai bătrîni dintre noi, ci cotrobăie în propriul sertar cu amintiri. Agățîndu-se de cea mai melancolică dintre vîrste, adolescența, nici nu-i era greu, cu Sălbaticii copii dingo, să propună o carte traversată de romantism în stare pură, care își abandonează platoșa eseistică în bătaia emoției autentice.

Victor Morozov

Romanul lui Ernu este filozofic, dilematic; pentru mine – un urlet din rărunchi, chiar dacă melancolic (putem urla și în tăcere, nu?): despre fericirea simplă pe care nu știm să o gustăm, despre liniștea sufletului versus bmwuri și vile, despre prieteni adevărați (pe care viața îi cerne), despre un corp bătrîn și unul tînăr (mi-a plăcut mult pagina despre bătrîna la malul mării), despre o societate visată, ideal pentru care noi doar am părut că luptăm.

Zara Serinella

Scris cu detașare, fără nuanțe de regret sau entuziasm, întregul volum este tabloul unei lumi care se destramă și rămîne în fața unei simple și redundante alegeri: Pepsi sau Coca-Cola? Adică America sau America? Occident sau Occident? Capitalism sau privatizare? (…) Cărțile de istorie sînt scrise de unii care, de obicei, nu au trăit evenimentele ori au ordin să le scrie într-un anume fel. Din acest punct de vedere volumul este unul valoros – oferă o perspectivă realistă din interior. Știu că românii își imaginează că știu cum este sau cum a fost viața în Basarabia, cum sînt basarabenii, cum gîndesc dar nu e așa. Cunoașterea poate să înceapă și de aici.

Natalia Onofrei

„Sălbaticii copii dingo” captizează prin stilul lui Vasile – e povestitor, prinde fără efort cuvintele și cu ele zugrăvește o lume care-l forțează la o adaptare perfidă; e lumea care virează spre acumulare materială, când ce ai devine mult mai important decât ce ești. Când trăirile genuine, născute din aproape nimic cad sub valurile superficiale pe care le vedem tot mai mult astăzi. „Toamna a fost inventată de Dumnezeu pentru Chișinău”.

Vasi Rădulescu

Am citit-o cu creionul in mâna, ca in studenție, e toată însemnată, subliniata, cu pasaje întregi încercuite. Pe fiecare pagina se găsește un paragraf care capătă sens prin consistentă, chiar și luat separat.

De mai bine de o ora încerc sa scriu ceva consistent, o analiza, o sinteza, ceva, ca sa va conving s-o cititi, știți ca nu încerc sa fac asta in fiecare zi, deși doar in in ultimul an, al pandemiei, am citit peste 50 de volume. Dar cartea “Sălbaticii copii dingo” trebuie citita de orice roman care vrea sa-și înțeleagă mai bine trecutul.

Gigi Ghinea

… din cele mai bune cărți ale acestei veri, poate chiar ale lui 2021, cine știe? Cartea aceasta profundă, teribilă în blândețea ei, te împinge spre est, spre lumea aceea de care cu toții vrem să fugim. Descoperim în ea valori adânci, o tristețe întinsă cât taigaua rusă, o respirație egală și melancolică, de roman rusesc, unde e loc pentru toți pierduții și rătăciții, fiindcă doar ei sunt capabili, la o adică, să scape lumea de la pierzanie.

Voicu Bojan 

În loc de mască, port o carte  – ultima carte a lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”. E cartea în care Vasile se demaschează. Spre deosebire de precedentele, e o carte mult mai personală, o carte trăită și simțită. Poate din cauza asta, dar și din cauză că fiecare pagină trezește în mine ecouri și amintiri, cred ca e cartea mea preferată din tot ce a scris el până acum. Magia rodiilor din Caucaz, foșnetul mestecenilor din Chișinău, tristețea peisajului industrial, autobusul Ikarus cu mirosul lui de motorină, toate astea sunt extrem de personale și pentru mine. Dincolo de subiectivismul și nostalgiile mele, Vasile a scris o carte de istorie, în care istoriile personale se întâlnesc și se ciocnesc cu Istoria, în care zorii vieții unor adolescenți coincid cu amurgul unui mare imperiu. Cu o melancolie de care nu îl credeam capabil pe Vasile, strunită însă de spiritul său rece-analitic, ne povestește de sub-cultura gopnik, de războiul din Afganistan, de glasnosti-ul lui Gorbaciov, de fenomene culturale și artistice, de Kino, Țoi, Micuța Vera și multe altele.

Cartea începe cu un vis în care un înger mahmur îl trimite pe Vasile înapoi, în anii 80. Pentru mine, îngerul ne-mahmur care m-a trimis acolo și a dat timpul înapoi e nimeni altul decât Vasile – drept pentru care îi mulțumesc

Victoria Stoiciu

După încheierea excelentei Trilogii a marginalilor (Sectanții, Bandiții, Izgoniții; personal, Bandiții mi s-a părut cel mai reușit roman al seriei), Vasile Ernu revine cu un material care filtrează, întocmai ca în eforturile literare precedente, experiențele personale din timpul copilăriei și ale adolescenței, de data aceasta prin intermediul subculturilor de tineret din Moldova sovietică a sfârșitului anilor 1980.

Emanuel Copilaș

La memorialistică, reţin numele lui Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo (Polirom) este o carte stranie prin efectul pe care îl produce instant, ca o poezie de Bacovia care străpunge adînc o primăvară mohorîtă, învestind-o cu un sens dulce-amar. Citeşti în grabă „Precizările“ tipice docuficţiunii de tip Ernu, tot glosarul acela terminologic şi paratextual, aşa cum ai citi un pomelnic, o lume dispărută. Te cuprinde o nostalgie inexplicabilă. Lovitura de graţie o dau ilustraţiile lui Roman Tolici, şi, de deasupra lor, straturile frontispiciului ca o adîncire în timp: „Începuturi. Plecarea. Îngerul mahmur mă vizitează în vis“ sau, mai tîrziu, formula magică: „Am şaisprezece ani“, prin care învie o lume întreagă. Este un tip de relaţie cu cititorul pe care îţi vine tot mai greu să o explici noilor generaţii, din seria celor fascinatorii pentru cei care au putut experimenta o copilărie în comunism: o complicitate secretă, atent dozată, descoperindu-se ochiului care urcă încet prin Jules Verne, pînă dă fila şi gustă desfătarea imaginii în alb-negru, care îi orientează extrem de discret cărările imaginaţiei, fără a-l bombarda cu manifeste publicitare, pe care mai apoi un curent precum douămiismul să trebuiască să le metabolizeze, de bine, de rău. Altfel spus, în termenii lui Ernu, care îşi propune această misiune cvasi-imposibilă de a transmite şi a traduce indicibilul: „stabilitate de beton şi o melancolie cruntă“. Sălbaticii copii dingo este cea mai frumoasă carte de pînă acum a lui Ernu, fără a-şi fi propus să fie o meditaţie dureroasă asupra a ceea ce se pierde iremediabil de la o generaţie la alta, de la un regim la altul. Şi totuşi, printr-un soi de expresivitate (in)voluntară, o conţine: „ceasul în comunism se oprise, timpul curgea lent şi noi trebuia să stăm mult, foarte mult timp împreună“.

Adrian Mureșan

Țin să-l amintesc pe Vasile Ernu la intersecția dintre proză, nonficțiune și chiar poezie; găsim toate aceste genuri amestecate în majoritatea textelor sale, într-o formulă originală, care a devenit reprezentativă pentru scrisul autorului, lucru vizibil și în ultimul său volum, Sălbaticii copii dingo (Polirom), cea mai personală, nostalgică și – de ce nu? – fermecătoare carte a sa.

Victor Cobuz

Vasile Ernu este un excepţional autor de nonficţiune. Cărţile lui sunt un melanj de memorialistică, proză şi document de epocă foarte aparte. „Trilogia marginalilor” (care include cele trei cărţi ale lui anterioare, Sectanţii, Bandiţii şi Izgoniţii) cuprinde nu doar fresce sociale care nu sunt la îndemâna oricui, dar şi o galerie de personaje memorabile, desprinse parcă din romane. Ultima apariţie editorială a lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”, vorbeşte despre adolescenţa lui în Moldova sovietică.  Ce faci dacă eşti un copil de la ţară care iubeşte cartea şi ajungi singur într-un Chişinău necunoscut, în plin comunism? Ce citeşti, ce prieteni ai, ce muzică asculţi, ce filme vezi şi mai ales unde? Cum te distrezi? Dar dacă brusc ajungi într-un cartier periculos, în care pumnul face legea?  (…)

De la fuga din Chişinău, cu gaşca, pentru a merge la mare în Crimeea, la amorul platonic cu Sonia, fata-gopnic, care-l apără în mediul macho al cartierului muncitoresc din Chişinău, până la experienţa de muncitor la fabrica de frigidere, toate amintirile sunt învăluite în nostalgie, culoare şi parfum de epocă.  „Dar pe atunci nu ştiam că sîntem fericiţi”. Dincolo de poveşti, multe savuroase, şi dincolo de valoarea documentară, frapează în cartea lui Ernu un aspect de care în România de azi ne-am dezobişnuit: dragostea de carte, dragostea de cultură, dorinţa de a citi, de a şti şi de a înţelege. Volumul acestea musteşte de referinţe literare şi generic culturale – autorii pe care-i citea adolescentul Vasile Ernu – care mă tem că unui adolescent de azi i-ar da dureri de cap.

Luminița Corneanu

La căderea imperiului, adolescenții maturizați forțat ajung din nou printre ruine. Nu ne vom integra niciodată într-un măreț viitor pentru că nu îi aparținem: „Din est nici Hristos și nici Lenin nu aveau unde să plece, pentru că erau deja parte a acelui corp care murea și renăștea.” Ernu & Compania nu sunt decât niște stalkeri ajunși în camera dorințelor și rămași fără dorințe. Industria ruinelor, fabrica de absolut. Aici intervine surpriza narativă. Întrucât întoarcerea la o istorie „mai bună” e imposibilă, putem încerca încă o evadare. E un element metatextual subtil și extrem de frumos. Întâlnirile adolescentului Ernu cu Mitru (Dumitru Crudu) și Tatiana (Țîbuleac) nu sunt deloc întâmplătoare. Ele fac dovada că literatura permite evadarea absolută, însă nu ca formă de escapism într-o lume mai bună, fantezistă. Soluția e plasarea deasupra istoriei. Consemnarea istoriei ca ieșire din istorie. Mai mult, Ernu face istorie și livrează un roman necesar cu o miză de excepție, urmărită atent până la capăt.

Darius Brașov

Am lăsat la final cartea lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, care se bazează pe experiența proprie, care caută să reconstituie adolescența din timpul ultimei decade sovietice. E, ca și anterioarele volume ale scriitorului, mai mult decît o carte autobiografică, pentru că își asumă misiunea de a salva de la uitare o întreagă epocă.

Bogdan Crețu

Vasile Ernu ne prezintă o proză vie, cu imagini stridente, puternice, în care istoria personală se îmbină cu istoria locului, dând naștere unui hibrid literar care îmbină ficțiunea cu antropologia și istoria (printre altele).Spațiul narativ se ridică pe fundația amintirilor autorului, având în centrul discuției (dincolo de micile incursiuni ale tânărului Vasea prin câteva orașe ale Uniunii Sovietice) Chișinăul ultimilor ani de comunism și al primilor ani de independență, un Chișinău pestriț, cu cartierele sale, cu oamenii săi și, mai cu seamă, cu toate ierarhiile sale, straficări care dictau, de multe ori, destinele celor care picau între feluritele lor pliuri. Sălbaticii copii dingo este un roman al esențelor unei epoci, dar și o carte a oamenilor acelor timpuri sau, mai bine spus, a celor care au trăit, fără să știe, la marginea timpului lor.

Radu Bejan

Apariția „nonficțională“ cea mai atașantă din 2021 a fost, din punctul meu de vedere, noul volum al lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo (Editura Polirom). I-aș putea spune – cu teama de a greși! – eseu autobiografic, dacă n aș ști că formula lui Ernu sfidează încadrările de specie și gen, plasînd „literatura“ pe o dimensiune, în același timp, existențial-politică și socio-antropologică. Nu e vorba de o „confesiune a unui copil al secolului“, ci de confesiunea – cu respirație de roman rusesc – unui fost adolescent al sfîrșitului de imperiu sovietic, prins între comunism și postcomunism, între granițe și culturi. Un adolescent basarabean care, trecut prin contracultura perestroikăi, descoperă literatura română stimulat de Poema finală a lui Bacovia ca de un poem-fanion al propriei generații („E timpul… toți nervii te vor/ O, vino odată, măreț viitor!“).

Paul Cernat 

Cei care au scris despre Sălbaticii copii dingo au remarcat faptul că ceea ce face Vasile acolo, fără pretențiile și rigoarea savantlâcului, este „un soi de” antropologie culturală de cea mai bună calitate, o analiză profundă, în stilul său inimitabil, a unei perioade prea puțin analizate, cea a trecerii de la comunism la realitatea indefinită pe care o trăim noi astăzi. Materialul acestei analize este structura profund narativă a cărții. Ea dezvăluie și învăluie, în egală măsură. Purtați de fascinația poveștii, riscăm să lăsăm jos garda și ne lăsăm ademeniți de considerațiile pasagere ale autorului, care dezvăluie convingerile lui nu prea ortodoxe și nu de puține ori scandalizante asupra realității, pe care este riscant să le luăm astfel la face value. De fapt, orice carte bună face asta. Așa cum spunea Andrei Pleșu, în Minima moralia, talentul este precum învelișul dulce al unei pastile, care ne face să înghițim mai ușor leacul amar al înțelepciunii. Numai că în acel înveliș poate fi „împachetat” nu doar leacul, ci și otrava. De aceea vă sugerez să recitiți cartea după ce s-a potolit puțin prima impresie, pentru a o putea evalua cum se cuvine. Așa cum fac și eu acum, scriind aceste rânduri.

Dănuț Mănăstireanu

O sumă de povești, experiențe, analize dintr-o lume cvasi-necunoscută pentru majoritatea cititorilor români, dar cu rezonanțe empatice pentru cei din generațiile apropiate autorului, Sălbaticii copii dingo de Vasile Ernu este o ocazie bună de incursiune nu doar într-o realitate dispărută, precum cafenelele din Chișinăul perioadei respective, ci și în propria biografi e. Incursiune care trebuie făcută însă cu mare precauție, căci poate provoca episoade severe de nostalgie și deschiderea unor supape prin care propriul trecut adolescent se năpustește ca un șuvoi greu de stăvilit.

Mihai Ene

Romanul  autobiografic al lui Vasile Ernu incită din mai multe motive: stilul direct, profunzimea introspecției, construcția narativă, informația densă despre spiritul epocii din perioada pe care aici, în România, am cunoscut-o destul de puțin: descompunerea  Imperiului sovietic, un monstru pestriț și avid.

Elena-Brândușa Steiciuc 

Nona Rapotan scrie în articolul ei despre Sălbaticii… că Ernu este prin vocaţie povestitor, iar acest lucru se vede la nivelul oralităţii textului. Dacă mă gândesc la Ion Creangă, oralitatea e primul atribut al scriiturii sale care îmi vine în minte din toate reziduurile cu care am rămas din şcoală. Dacă acesta nu e încă un argument indirect pentru care Vasile Ernu ar trebui să fie considerat prozator (mai ales pentru Sălbaticii copii dingo), atunci nu‑mi rămâne decât să încerc cu mai multe argumente data viitoare. Și/Sau să‑i conving şi pe alţii, ca să am cu cine deturna „revoluţia”.

Iulia Stoichiţ 

Interviuri:

• „Istoria celor învinși e mai spectaculoasă decât cea a învingătorilor“ de Florin Dumitrescu / Suplimentul de cultură nr. 717 / ianuarie 2021
• _{Vasile Ernu, interviu despre „Sălbaticii copii dingo”: „E greu să deschizi capitolele închise din viață” / Interviu cu Constantin Piștea – Citeste-mă / 17 februarie 2021}
• ”La 30 de ani distanță de fenomen, am maturitatea să cercetez decent și detașat această experiență colosală – sfârșitul epocii comuniste și a sistemului sovietic” / interviu Florin Poenaru / Critic atac / martie 2021
• „Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa lui este problema noastră” / Interviu de George Motroc / Actualitatea literară / februarie 2021
• „Nu-s copiii problema, noi suntem problema, părinții lor” De vorbă cu Vasile Ernu, despre „Sălbaticii copii dingo” / martie 2021 /  Anastasia Condruc  / moldova.org

• „Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăți ratate.“ / Nona Rapotan / BOOKHUB.RO martie 2021
• De vorbă cu un sălbatic câine dingo | VR podcast #3 cu Vasile Ernu
• O societate în care „nimeni nu mai credea în nimic“ / Ovidiu Țichindeleanu / Observator cultural / 04-06-2021 / Nr. 1064 /
• Scriitorul Vasile Ernu, născut în URSS și stabilit la București / Alngela Aramă / Glasul / 09-11-2021

A câștiga pentru alții – O istorie subiectivă a ultimei generații sovietice

Emanuel Copilaș – Baricada / 14 iunie 2021

După încheierea excelentei Trilogii a marginalilor (Sectanții, Bandiții, Izgoniții; personal, Bandiții mi s-a părut cel mai reușit roman al seriei), Vasile Ernu revine cu un material care filtrează, întocmai ca în eforturile literare precedente, experiențele personale din timpul copilăriei și ale adolescenței, de data aceasta prin intermediul subculturilor de tineret din Moldova sovietică a sfârșitului anilor 1980.

Deși evaluările social-politice sunt prezente la tot pasul, așa cum ne-a obișnuit deja, tonalitatea acestui ultim roman este profund melancolică. Probabil că nici nu avea cum să fie altfel: toți ne gândim cu o anumită melancolie, poate chiar nostalgie, la copilăria și adolescența care nu vor mai reveni niciodată. Totuși, în raport cu unele dintre lucrările precedente, inserțiile politice sunt parcă mai subtile, mai diluate, mai romantizate. Pe lângă melancolie, apare și sentimentul unei responsabilități istorice de proporții: aceea a înlăturării, de către generația autorului, a unui sistem sovietic funcțional în linii mari, care ar fi avut nevoie doar de anumite recosmetizări țintite pentru a se menține pe linia de plutire. Aici lucrurile se complică, așa cum vom vedea, și nu neapărat pe filieră ideologică, ci pe filieră metodologică: clasa ca unitate de analiză, deși este utilizată mai mult decât sporadic, trebuie să recunoaștem, în roman, este neglijată cu totul când vine vorba de hașurarea acestui complicat și dificil proces care a culminat cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, în favoarea unor categorii de problematizare mult mai abstracte, mai fluide și mai incerte, cum sunt „generația” sau „tineretul”.

Cartea începe cu plecarea adolescentului Vasea din mediul rural de proveniență pentru continuarea studiilor la oraș – Chișinău. Este descoperită astfel o nouă lume, alcătuită din diferite subculturile întretăiate ale tinerilor: gopnicii, copii de muncitori, foarte violenți și irascibili, localizați mai ales la periferia marilor orașe sau în zone rău famate și organizați în bande; hippioții și metaliștii, proveniți mai ales din clasa sovietică de mijloc, consumatorii de muzică disco etc. Dincolo de departajarea pe criterii legate de muzică, care subîntindeau în mare măsură diviziunile sociale, de clasă, tineretul sovietic al anilor 1980 era polarizat și pe baze culturale, așa cum era cazul tinerilor grupați în diferite tusovka. Aceștia proveneau în special din rândurile claselor superioare ale regimului și se separau condescendent de restul tinerilor, mai ales de gopnici, invocând, pe lângă ținută, anumite gusturi literare și hobby-uri pretins superioare.

Pe scurt, o lume extrem de pestriță și de fluidă, în care apartenențele, deși nu erau suprapuse, fidelitatea față de grup fiind foarte importantă – nu puteau fi reduse niciodată la un singur criteriu, iar asta reiese foarte clar din faptul că bandele de gopnici și grupurile tusovka erau stratificate pe criterii sociale în primul rând, și de abia în al doilea rând pe criterii culturale (literare, muzicale, vestimentare etc.). Previzibil, autorul se integrează rapid într-un grup de gopnici, ale cărui strategii de funcționare/expansiune încearcă să le descifreze dintr-o perspectivă care se vrea și rămâne în cele din urmă exterioară, așa cum i se confirmă de altfel de către unul dintre liderii respectivei bande de gopnici, o tânără cu care adolescentul timid, șters și neintegrat în cadrul culturilor urbane de tineret ar fi avut, se pare, o aventură, chiar sub nasul prietenului foarte gelos și posesiv al acesteia. Vorba poetului: „În vremea asta Cătălin/ Viclean copil de casă…”. Experiențele formative din timpul adolescenței, mai ales cele sexuale, nu sunt deloc ignorate în roman, motiv pentru care mi-am permis această glumă care, la cum îl cunosc pe Vasile, va fi mai degrabă gustată decât repudiată de către autor.

Foarte interesante și inspirat plasate în roman sunt, în altă ordine de idei, analizele legate de procesul de nation-building din Moldova sovietică. Este vorba de un proces masiv de urbanizare și alfabetizare, bazat pe încercarea de a crea o nouă identitate națională, cea moldovenească. Demersul a avut rezultate ambivalente. A eșuat, pe de o parte, deoarece „limba moldoveanească”, o variantă de română relativ arhaică, înțesată cu neologisme sovietice, nu a reușit să devină niciodată limba țăranilor, marea majoritate a populației. A reușit, parțial, pe de altă parte, deoarece a pus în practică o modernizare accelerată a societății moldovenești care, oricum, avusese suficient timp să se familiarizeze cu realitățile administrative, respectiv cu cultura populară rusească, încă din secolul XIX. Însă tipurile culturale aparținând elitelor nu au lipsit nici ele. Cultura sovietică, prin intermediul limbii și literaturii ruse, a reprezentat, pentru secolul XX, un astfel de produs elitist. Însă nu putem vorbi aici de rezonanțe coloniale, așa cum foarte bine se grăbește să puncteze autorul, deoarece Uniunea Sovietică dorea crearea unor elite locale puternice și relativ independente de centru, în sens mai degrabă administrativ decât politic. În plus, „exploatarea” periferiilor sovietice de către centru, proces care a existat, fără doar și poate, s-a făcut pe baze categoric mai puțin asimetrice decât în Occident. Mai mult, investițiile centrului sovietic în periferii (sistem de educație publică, sistem de transport ieftin și, în linii mari, funcțional, sistem de sănătate publică, politici culturale și divertisment) – au fost mult mai consistente și mai echitabil socializate decât în cazul coloniilor occidentale.

Astfel au fost puse bazele unei societăți moderne restrictivă politic, este adevărat, care a recuperat însă, în numai două-trei generații, un decalaj enorm față de Occident. Ideologia sovietică urmărea astfel implementarea unei modernități necapitaliste și crearea unei societăți de consum mai echitabilă și mai puțin polarizată decât cea occidentală. Pe partea economică și socială, până la un punct, a reușit acest lucru. Evident, cu sacrificiile enorme care apar odată cu accelerarea amețitoare a unui proces de modernizare economică întins în Occident pe mai multe secole și care a produs și acolo tensiuni sociale și deposedări economice majore: dincolo de orice tratat impunător de sociologie, romanele lui Dickens despre societatea engleză din epoca victoriană sunt unele dintre cele mai concludente dovezi în acest sens.

Pe partea culturală, modernizarea sovietică a eșuat lamentabil. Ultimul roman al lui Ernu este mai mult decât elocvent pentru a proba această afirmație. A eșuat mai întâi la nivel propagandistic, dar aceasta este cu totul altă poveste. Paradoxal, nici protagoniștii principali ai culturii sovietice, scriitorii, cei care aveau avantaje substanțiale de pe urma colaborării cu autoritățile, nu erau mulțumiți de sistem. „Nu am mai văzut pe cineva care să aibă atâta timp liber cum aveau scriitorii. Practic ei erau angajați ca să aștepte salariul. Ăsta părea singurul lor efort. Și în timpul în care așteptau salariul înjurau puterea. Din cauza ei nu-și puteau scrie opera măreață. Comunismul le oferea un serviciu sigur, bani pentru o muncă de nimic, casă și condiții bune de viață, le oferea timp să înjure regimul și o justificare a ratării lor. După ’90 au dispărut și banii, și timpul, și mai ales această legitimare a ratării. Pământul a început să se învârtă repede, iar ei s-au înecat în propria neputință. Noroc cu descoperirea «neamului» și a «anticomunismului». «Patriotismul» le-a dat un nou rost, iar comunismul defunct, un nou sens al ratării: dacă nu ar fi suferit în comunism, ce opere ar mai fi scris!” (p. 337).

Și acum, câteva observații. Aș începe cu una minoră. Este drept că hippioții sovietici aparțineau clasei de mijloc, dar aceștia nu doar au preluat mecanic un import cultural extern, ci au grefat pe el inserții proprii, uneori chiar foarte politice. Cartea lui Alexei Yurchak despre ultima generație sovietică, pe care autorul o citează, abundă de exemple în acest sens. Unul dintre ele face referință la un grup de tineri hipioți care simțeau nevoie să îl reconcilieze pe Lenin cu John Lennon, fără a vedea aici niciun fel de problemă aici, chiar dimpotrivă. Apoi, lăsându-i la o parte pe hipioți, mulți dintre metaliștii anilor 1980 aparțineau mediilor muncitorești din zonele miniere, nu clasei de mijloc, așa cum arată Sergei Zhuk în Rock and Roll in the Rocket City: The West, Identity, and Ideology in Soviet Dniepropetrovsk, 1960-1985 (John Hopkins University Press, Baltimore, 2010). Sigur că rock-ul metalic din Occident, din punct de vedere al versurilor, este mai degrabă elitist și republican, în sensul american al termenului – însă el a fost recuperat și adaptat viziunii tinerei generații muncitorești din URSS care, neavând acces la versurile reale ale melodiilor pe care le asculta, imagina propriile versuri pe muzica favorită, pe baza unor rezonanțe fonetice rudimentare. Iar trash-metalul, cu inserțiile sale punk, avea chiar și în mediile de proveniență occidentale o componentă anti-elitistă puternică. Admit, pentru o istorie subiectivă și generală a subculturilor sovietice, autorul prezintă o imagine de ansamblu satisfăcătoare, ba chiar onestă; însă aceste detalii nu sunt deloc neglijabile și pot contribui la rândul lor la elucidarea chestiunii aflate în discuție.

Componenta subversivă a popului și ulterior a rock-ului occidental a existat fără doar și poate, chiar așa naivă și incompletă, având ca finalitate reîmprospătarea, nu înlăturarea capitalismului occidental. Ea a deranjat atât în Occident cât și în Uniunea Sovietică, spații sociale și politice extrem de diferite, dar în care un fel de congruență conservatoare începuse să-și facă apariția încă din anii 1960, poate chiar mai devreme, alături de o congruență critică a tineretului. Nefiind capabilă din varii motive să reconcilieze consumerismul cu spectacolul politic, așa cum se proceda și se procedează în Occident, Uniunea Sovietică a părut mai vulnerabilă inițial față de această provocare a tineretului „rebel”, pe care a ajuns însă să o gestioneze și să o integreze fără probleme ulterior.

Însă „societatea spectacolului”, așa cum o numește Guy Debord, este inseparabilă de societatea consumeristă. Nu poți avea tipuri similare de consum fără a avea și tipuri similare de spectacol. Lucrul acesta nu a fost înțeles de autoritățile sovietice. Sau a fost înțeles, dar nu s-au putut face prea multe în privința asta. Nu mi se pare însă că ar fi fost problematizat prea mult de către autor, care se rezumă, din acest punct de vedere, la niște lamentații elaborate și neputincioase despre cum cultura populară occidentală a învins fără drept de apel cultura populară sovietică, respectiv ce tragedie istorică de proporții a însemnat acest deznodământ. Procesul este însă destul de clar din acest punct de vedere. Spectacolul fagocitează progresiv consumul, vorbim aici în primul rând de consumul claselor neprivilegiate, iar acesta din urmă ajunge să fie văzut drept un impediment în calea unei libertăți și a unei bunăstări nemaivăzute până atunci.

Da, tineretul sovietic nu se mai simțea reprezentat de comunism, ba chiar îl ura cu pasiune. Elita politică sovietică, odată cu ascensiunea lui Gorbaciov, se deplasa în aceeași direcție. Adulții și vârstinicii erau tot mai apatici și sau lucizi, fără ca acest lucru să îi orienteze în altă direcție decât în cea a unui cinism convolut. Un model de societate se epuizase, și nu pentru că ar fi fost neapărat disfuncțional, deși avea carențe enorme, evident – ci pentru că nimeni nu mai credea în și nu se mai simțea reprezentat de el. Iată un mare paradox: educația sovietică a oferit tinerilor posibilitatea înțelegerii unor alternative politice, chiar dacă imaginate și edulcorate; le-a oferit astfel acestora armele intelectuale necesare suprimării ei, alături de un nivel de trai de neimaginat în epocile anterioare.

Totuși, spectacolul, și stângăcia lui în variantă sovietică – rămâne o explicație insuficientă pentru colapsul comunismului de tip sovietic. Nemulțumirea socială generalizată, mai ales a tineretului, la fel. Chiar dacă toți tinerii disprețuiau și ridiculizau sistemul, nu toți au contribuit în aceeași măsură la răsturnarea lui. Dincolo de noțiuni vagi și imprecise, percutante poate, dar cu valoare analitică redusă – spectacol, cultură, tineret, generație – trebui să descifrăm, mai în profunzime, mecanismele de clasă care, dincolo de sinergia culturală globală dintre capitalism și comunism, au contribuit pe plan socio-economic la răsturnarea modelului de societate sovietic. Este vorba aici desigur de elitele politice sovietice, de marea burghezie sovietică – ale cărei aspirații spre un trai mai bun erau ținute în frâu de egalitarismul forțat profesat la nivel oficial. Socialismul rudimentar disponibil pentru toți a fost înlocuit astfel, după 1991, de un socialism oligarhic mult mai eficient, dar numai pentru o infimă minoritate, respectiv de un capitalism agresiv neîncorsetat de plasele sociale de protecție anterioare – pentru marea majoritate a populației. Tocmai elitele locale, construite cu atâta efort de către autoritățile centrale, s-au aflat – așa cum afirmă autorul – în fruntea acestui proces, în numele libertății. Libertatea de a se îmbogăți fără încorsetări legale și morale pentru unii, libertatea de a fi concediați, libertatea de a emigra sau a lucra pe salarii minime și a fi abuzați de angajatori pentru alții, incomparabil mai mulți. Iluzia consumului nelimitat a fost înlocuită de realitatea spectacolului nelimitat, pe măsură ce consumul și acapararea resurselor se muta în sfera noilor elite ale tranziției postcomuniste, iar spectacolul, redus de cele mai multe ori la publicitate agresivă de proastă calitate sau la simplă pornografie – cobora la nivelul restului societății.

Rezultatele acestei noi dinamici erau anticipabile încă din perioada gorbaciovistă. Redau aici un alt pasaj incisiv din roman, o afirmație a unui prieten al autorului care se pregătea să emigreze, la finalul anilor 1980, în Israel: „ Asistăm la un uriaș proces de contrarevoluție de sus în jos. Contrarevoluția se va termina cu restaurația. O sută de ani am trăit degeaba. Am ajuns de unde am pornit. Comunismul nu a fost decât o formă de pregătire accelerată a unei imense zone subdezvoltate, medievale, agrar-feudale pentru capitalism. Am construit industrie, educație, știință, orașe pentru a le da gata la cheie. Ce au făcut ei în 500 de ani noi am făcut în 70. Ne-am sacrificat pentru ca noua aristocrație parvenită care vine să aibă de toate. În aceste vremuri cel mai bine este să te ferești din cale tăvălugului istoric: restaurația va fi la fel de violentă ca revoluția. Și va face praf tot. Și o vom lua de la capăt” (p. 214).

Chiar și așa, responsabilitatea pentru căderea comunismului sovietic nu revine tuturor tinerilor, ci doar celor aparținând „aristocrației sovietice”, așa cum o numește autorul. Și nici măcar tinerilor „aristocrați”, cât mai degrabă părinților acestora, care doreau un viitor mai bun pentru copiii lor. Și l-au obținut. Deși toți tinerii au urât „sistemul”, nu toți au contribuit în aceeași măsură la subminarea lui, în ciuda protestelor în care au intervenit forțele de ordine și a altor mici gesturi naive de așa-zisă rebeliune. Un tânăr provenind din mediul rural, așa cum era pe atunci autorul, nu este nici pe departe la fel de responsabil pentru căderea Uniunii Sovietice ca un tânăr din elita politică de la Moscova, de exemplu, aflat în fața unei cariere de succes. Cu atât mai puțin responsabil este un astfel de tânăr din mediul rural în raport cu părinții tânărului privilegiat, pentru a păstra exemplu de mai sus. O astfel de responsabilitate mimată pare mai degrabă o strategie de marketing cultural decât o adecvare la un moment istoric dat.

În termeni hegelieni (și marxiști), romanul oferă măsura unui uriaș proces de alienare (diferit de cel din societățile capitaliste) care începuse în Uniunea Sovietică mult mai devreme și care, invariabil, afectează orice tip de societate mai devreme sau mai târziu. Alienarea socială și economică se află în strânsă legătură, pe lângă ceea ce Marx numește forțe și relații de producție, cu reprezentarea politică. Iar o societate care își hrănește și educă relativ decent membrii, dar nu îi reprezintă în mod corespunzător, sau cel puțin nu le oferă impresia că ar fi reprezentați în mod corespunzător, este o societate foarte fragilă, care se va confrunta odată și odată cu mari probleme. Cum reprezentarea politică trece tot mai mult prin spectacol, în sensul invocat anterior, se pune astfel o nouă cărămidă la edificiul argumentației de mai sus. Spectacolul simulat și totodată antrenant al unei oligarhii care pare că alternează la putere prin intermediul diferitelor sale facțiuni numite partide politice reprezintă, de multe ori, o soluție mai eficientă decât spectacolul rudimentar și ridicol al unei oligarhii care, fără a se diviza politic pentru a continua să fie relevantă economic, nu se oferă decât pe sine societății, în nuditatea sa obtuză, incapabilă astfel de a încetini vizibilitatea propriei perimări. Chiar dacă această ultimă oligarhie dă totuși dovadă de un sentiment de responsabilitate socială de care se simte însă tot mai încorsetată, așa cum cei care alcătuiesc obiectul acestei responsabilități se simt tot mai nemulțumiți.

Așa că fiecare generație are dreptul să se ia la trântă cu alienarea ontologică pe care o resimte în termenii ei proprii, ne spune Hegel. Și chiar să greșească, extrapolând anumite interese de clasă ale unei mici părți ale respectivei generații la nivelul întregului. Poate că din greșelile acestea vor învăța ceva viitoarele generații. Cum ar fi, de exemplu, să nu se mai înțeleagă pe sine preponderent în termeni de generație. Și să dea spectacolului politic ceea ce îi aparține – pluralismul, pentru a îi putea pretinde ceea ce spectacolul nu va înceta să le sustragă niciodată, în măsura în care este lăsat să o facă: propriile condiții de definire a libertății. Să sperăm că aceste generații care vin și care au venit deja să nu mai afirme vreodată, așa cum face autorul, că au învins, dar „pentru alții” (p. 340).

Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței, Editura Polirom, Iași, 2021

O societate în care „nimeni nu mai credea în nimic“

Observator cultural / 04-06-2021 / Nr. 1064 / Ovidiu ŢICHINDELEANU & Vasile ERNU

Sălbaticii copii dingo: cartea adolescenței (Polirom, 2021) explorează (cel puțin) trei direcții: recuperează și oferă demnitate  experienței individuale în socialismul real; e o istorie socială a Chişinăului de la sfîrşitul anilor 1980; şi aduce observaţii în direcția unei analize a fenomenului de clasă, adică a reconfigurării ierarhiilor, diviziunilor şi conflictelor sociale interne, specifice ultimei perioade a URSS-ului. Afectele şi simţurile (în special mirosul şi muzica) au un rol central în desfăşurarea cărţii, avînd rolul de a media între dimensiunea individuală şi cea socială.  În acest sens, afectul definitoriu e melancolia, ce defineşte atît experienţa adolescentului, cît şi momentul istoric: „Acea Меланколие – aşa o scriam noi atunci – mă făcea să zac în pat cu zilele. O tristeţe ciudată mă urmărea. Dorul după ceva pierdut, pe care nu reuşeşti să-l identifici. Dar cea mai puternică senzaţie era aceea că istoria se oprise. Nu doar eu, ci toată lumea mea, a bunicilor şi părinţilor, toată ţara aceea cu istoria ei colosală, cu suferinţa ei imensă se oprise“.

Melancolia e afectul dominant; unicul afect care i se apropie e dispreţul superior (de pildă, pentru sovok) – un afect care ştim că s-a prelungit şi a devenit dominant în postcomunism. Accentul pus pe melancolie impune o schimbare de registru, nu e vorba de frică, care e afectul predominant în literatura anticomunistă despre „comunism“. Dar cartea explorează şi violenţa ca răspuns compensator al celor inferiorizaţi, de unde întrebarea mea: ce se întîmplă, în această perioadă, cu sentimentul de furie? 

Foarte corecte observațiile tale. Firește că eu îmi construiesc cartea de aproape 400 de pagini după un scenariu. Am o narațiune amplă pe care vreau să o acopăr: adolescența. Dar ea se întîmplă într-o epocă concretă. Adolescența este o temă al naibii de atractivă, mal ales că noi, acum, sîntem la vîrsta în care avem copii adolescenți. Cam fiecare scriitor rus important a dedicat o carte acestei vîrste. E o temă care îi frămîntă pe toți.

De ce? Ce este adolescența? Adolescența este un soi de vîrstă de frontieră – între hotare: no man’s land. O vîrstă între raiul copilăriei și iadul maturității. E vîrsta în care corpul o ia razna și emoțiile explodează. E vîrsta cînd ești, poate pentru singura dată în viață, autentic și sincer, independent și autonom, revoltat și nesupus. E vîrsta care-i sperie pe toți – e singura vîrstă neinstituționalizată. Toți se tem de această vîrstă explozivă: și părinții, și Statul. Încerc să pătrund în aceste taine prin propria experiență și experiența generațională.

Al doilea lucru pe care îl am în vedere este epoca. Adolescența este o experiență universală, are patternuri comune. Însă există o marcă a vremii. Generația dingo, ultimii copii ai imperiului, ultimii copii sub comunism au o experi­ență foarte complexă. Nu doar corpul și emoțiile o iau razna, ci și societatea. Copiii dingo prind explozia extraordinară care are loc în anii ’87‑’89: societatea se dizolvă, Statul se năruie, imperiul se sfarmă, regimul cade, vechii idoli sînt aruncați la gunoi, fascinația noilor idoli le ia mințile. Acești adolescenți trebuie să-și gestioneze nu doar propriile probleme, ci și să-și trăiască viața într-o demență socială totală. E aproape ca la război – dar războiul e doar a­nun­țat: războiul sînt canibalii ani ’90. Aveau să urmeze: să nu ne grăbim. În ciuda faptului că în anii ’85-’89 noi trăiam ceva destul de diferit față de România, există anumite patternuri sociale care se păstrează, sînt comune în tot Estul.

Tema melancoliei este foarte importantă, cred că e „pasta“ în care ne naștem. Ea nu este direct o marcă a generației mele, ci a celor din generația anilor 1970: părinții, frații mai mari. Noi ne naștem și ne trăim copilăria în epoca brejnevistă, epoca stagnării. Marca acestei epoci este melancolia totală.

Cînd am început noi să trecem dinspre copilărie spre adolescență, acesta era sentimentul dominant: melancolia, o marcă destul de burgheză. Însă melancolia sovietică, puternic burgheză – epoca acumulării, a confortului, a comodității, descoperirea privatului, a apartamentului, a casei de odihnă, a mașinii, a carierei comode – este marcată și de un sentiment de oprire a timpului și a istoriei. Pămîntul se oprise, timpul părea că e un soi de borcan cu miere care curge greu, istoria nu mai producea decît ritualuri. E destul să dai drumul la un post de radio sau o emisiune de atunci și totul îți devine clar – toată cinematografia sovietică e despre asta, toată estrada pop e despre asta: Melancolie, dulce armonie, cum cînta Sofia Rotaru. De asta eu încerc în cîteva capitole să explic ce e cu anii ’70. Și în acest context se declanșează nebunia Perestroika, care ne va arun­ca lumea în aer. În ce privește furia și ruptura între copiii dingo, copiii generației Perestroika și părinți, e puțin altfel.

Spiritul epocii – chipul veacului

Melancolia generaţiei de adolescenţi de la sfîrşitul anilor 1980 se transpune în abulie şi un refuz al viitorului: „Nu voia nimic, ca noi toţi“; „un soi de oameni ai nimănui, starea era de abandon total“; „stăteam trîntiţi“; „abandonul existenţial to­tal“. Cum legi observaţiile acestea, referitoare la abulia generaţiei de la sfîrşitul Uniunii Sovietice, de generaţia actuală de adolescenţi/tineret, despre care ai scris de cîteva ori observaţii asemănătoare?

Miza mea foarte mare e să marchez nu atît elementul politic, cît „noua sensibilitate“ și „transformările materiei“. Încerc să schimb radical grila mea de interpretare de pînă acum. Eu nu mai privesc istoria prin prisma factuală, evenimențială, ci prin „noile sensibilități“ și prin felul în care se transformă materia. Cred că asta ajută mult mai mult la înțelegerea acelei epoci și a noastră în acea epocă.

Încerc să răspund la întrebări de tipul: care sînt mărcile sensibile, noua sensibilitate a epocii, a tinerilor și care sînt mărcile centrale în ce privește transformarea materiei – materialitatea din jurul nostru. De asta merg mult pe descifrarea emoțiilor, a sentimentelor centrale, a modelor, transformarea hainelor, a uniformelor, a locurilor de întîlnire, a ritualurilor, petrecerea timpului liber. Pentru că asta este fundamental pentru a prinde spiritul epocii – chipul veacului. Pentru a înțelege asta e nevoie să faci un pas în spate. Eu cred că noi putem înțelege cît de cît mai bine maxim două generații anterioare. Mai departe, percepția ne e strict speculativă. Generația mea, de exemplu, nu pricepe mai nimic din epoca stalinistă. Nu are o experiență a ei directă, căci ea este filtrată foarte puternic, chiar dacă anumite elemente s-au transmis: prin imagini, prin poveștile celor în vîrstă, prin anumite materii și sentimente, pentru că istoria are continuitate, curge din una în alta, chiar dacă apar filtre și baraje.

Anii 1960 sînt ceva mai clari – o generație pe care cumva am prins-o în plină viață, chiar dacă deja în forma anilor ’70. Generația ’60, generația Sputnik (generația Beat), este definită de explozia speranței, a poftei nebune de viață și decolare – s-au aruncat în cosmos. Este cea mai optimistă și pozitivă generație a secolului al XX-lea: este generația decolării și construcției. Pentru ei, totul era posibil, nimic nu‑i speria: credința nebună în rațiune, știință, frumos, umanism. În Est este marca epocii dezghețului. Ea nu a durat foarte mult: undeva după moartea lui Stalin și Congre­sul al XX-lea, cu de­nunțarea sistemului stalinist (anii 1953-1956), pînă în 1968 – intervenția sovieticilor în Praga. Acolo se frînge acea epocă.

După ’68, intrăm în epoca lungă a stagnării brejneviste marcate de ceea ce spuneam: stabilitate, conformism, acumulare, îmburghezire. Timpul devine materie, se oprește, iar speranța se transformă în dorință de acumulare. E generația care aterizează. Cum o numește un bun prieten: generația dembel – generația demobilizării. Noi nu mai vrem să luptăm pentru un vis: aterizăm din cosmos și începem să săpăm după comori în pămînt – descoperim petrolul și resursele naturale. Descoperim stihia pămîntului: revenim la glie, cultură rurală, religie, națiune, intimitate, privat, etno. Reve­nim la humus, sînge, privat. Totul, într-un conformism teribil.

În ciuda acestei aterizări, epoca stagnării marcată de o teribilă melancolie și de o stabilitate de oțel este ultima renaștere estică, fie și descompusă, pentru că s-a produs imens în acea epocă puțin înțeleasă și studiată. Și, culmea, s-a construit imens de mult, poate cel mai mult. Ea durează între ruptura 1968 pînă spre 1984-1985. Se rupe cu Andropov, iar cu Gorbaciov începe altceva. Din punct de vedere ideologic, va deveni o epocă foarte liberală și conservatoare.  Societatea și „elita“ au un contract social stabil cu puterea: conformism pe toată linia – noi respectăm ritualurile, voi ne lăsați în pace. Anii ’70 reprezintă marca a unui soi de U-turn: intelighenția sovietică/comunistă estică devine ultima intelighenție salvatoare la nivel global a liberalismului de tip capitalist nou, dar mai ales a conservatorismului. Ma­rele paradox. Astăzi vedem rezultatele.

Și apărem noi pe scenă: copiii acestor oameni care trăiau stabil, binișor, confortabil și destul de unitar. Cîinii dingo sînt foștii cîini sălbatici, ca orice animal cîndva sălbatic, acum domestic. Însă canis lupus dingo – sînt cîinii domestici, lăsați liber, care au redevenit sălbatici. Asta e metafora. Reacția noastră la cultura părinților noștri e foarte stranie: eu o numesc pofig –miserupism. Este un soi de refuz exis­tențial. Adică, în timp ce ei investesc în noi enorm de mult și ne spun că pentru a reuși nu trebuie decît să păstrăm convențiile și ritualurile, noi spunem „nu“. Dar nu e un „nu“ de confruntare, căci noi nu ne confruntăm cu ei, ci le abandonăm proiectul. Melancolia este înlocuită de gruz, o tristețe existențială feroce, dar care nu e depresie. Noi nu mai vrem să purtăm nici măcar uniforma aia banală de școală – o purtăm pe dos, aiurea, fără noimă. Un soi de plictis existențial. Nici măcar în bănci sau în rînd nu mai vrem să stăm – ne întindeam pe asfalt, ne retragem în subsoluri. E un fenomen foarte interesant – nu cucerim universitățile și locurile centrale pregătite pentru noi, ci le refuzăm și ne refugiem în subterană. Nu mai visăm să fim ingineri, medici și cosmonauți, ci măturători și fochiști. Imnul și lozinca noastră erau: „Vrem să devenim măturători de stradă şi paznici de noapte“. Iată cum se schimbă noile sensibilități și forme ale materiei.

Melancolia şi gruz-ul caracterizează o societate în care „nimeni nu mai credea în nimic“. Cu toate astea, după cum se vede foarte clar din carte, anii ’80 sînt fără putinţă de tăgadă şi anii unei explozii a subculturilor şi contraculturilor în Uniunea So­vietică. Literatura anticomunistă le-a totalizat pe mai toate sub titulatura „disidenţei“, şi le mai recuperează încă în orizontul redefinit al „libertăţii“ postcomuniste. În ce măsură şi în ce fel sînt însă toate acestea nişte fenomene interne ale societăţii sovietice şi ce posibilităţi deschideau ele în propria logică, dincoace de recuperări?

Eu încerc să ies din această logică dominantă, teribil de nedreaptă, care reduce experiența a milioane de grupuri de o varietate copleșitoare, a unei țări de peste 300 milioane de locuitori, la experiența unui grup restrîns precum cel al disidenței. Și ea prost tratată, pentru că ni se prezintă numai două-trei grupuri disidente. Căci nu știe mai nimeni ce s-a întîmplat cu disidența grupurilor socialiste, a grupurilor religioase, a grupurilor științifice și chiar cu disidența marxistă din URSS, cu diversele grupuri culturale și etnice sau cu disidența feministă și cea a minorităților sexuale. Ca să nu mai vorbesc de grupurile economice și de piața neagră, una dintre cele mai autentice disidențe: bandiții și sectanții au făcut cam singura disidență structurală, restul nu. Grupurile disidente nu sînt nereprezentative pentru experiența colosală a acestui spațiu, cu tot respectul pentru ei. Ea este strict un instrument politic pentru lupta globală și discursul cultural hegemonic. Pe mine asta nu mă interesează, e prea simplist. Eu încerc să arăt din alt unghi cum e structurată societatea pentru un adolescent care se învîrte în mai multe medii, între periferia și centrul orașului, între diverse grupuri, pături sociale și culturi, într-un oraș mediu din URSS în acea epocă. Iar asta mi se pare teribil de interesant și mult mai revelator pentru a înțelege o epocă.

Tipologia diversităților cu care m-am intersectat

Lumile sociale diferite între care circulă eroul cărţii evocă apariţia organică a unor noi ierarhii şi diviziuni, în locul suprimă­rii anunţate a societăţii împărţite pe clase. Sistemul de învăţămînt, mediul lingvistic şi dinamica socială a oraşului, între centru şi cartiere, sînt scenele pe care se profilează cel mai bine aceste diviziuni. În acelaşi timp, subliniezi că diversitatea socială în interiorul unei clase obişnuite de şcoală era mai mare ca în prezent. Cum compari asta cu situaţia actuală a inegalităţilor şi diviziunilor sociale? Cine mai parcurge lumile sociale diferite?

Mă confrunt deseori cu aceste stereotipuri care tratează lumea din comunism ca pe o masă amorfă, unitară. Mi se pare total nedrept și nociv să tratăm așa situația. Nu doar că nu semănăm de la o epocă la alta, dar nici măcar de la un cartier la altul. Tot aud „în comunism era așa“ – negru, sumbru și recitam toți o poezie. Serios? Care comunism, în ce epocă, la țară sau la oraș, pe care palier social, pe ce stradă, în ce școală?

Eu încerc să fac o topologie doar a diversităților cu care eu m-am intersectat: de la stilistica vestimentară pînă la preferințele muzicale, stilurile de viață, cutumele de grup. E o diversitate care azi pare nebună. Acum, globalizarea a uniformizat totul cum nici Stalin nu visa – toți folosim aceleași haine produse în China și aceleași programe, softuri etc. Trăim o uniformitate totală, ceea ce nu era cazul nostru. În acel sistem politic unitar, controlat autoritar și total, noi trăiam o diversitate destul de complexă. Da, existau clase sociale, pături diverse, ghetouri diverse. Încerc prin diverse povești să arăt cum era stratificată societatea, cum „triburile“, care erau foarte multe, negociau între ele, care erau instrumentele de lucru. Firește că încerc să pun totul în povești.

Perestroika ne-a găsit întinși pe asfalt

În cîteva rînduri, observi o serie de pîrghii ale autocolonizării, ce aveau să domine postcomunismul: consumul fără limite de filme americane în videosaloane: „În aceste videosaloane a început marea convertire la o nouă religie socială, economică şi politică“; modul elitnîi în care era interpretat un autor ca Bulgakov în anii 1980 („un profund dispreţ faţă de cîinele proletar Poligraf Poligrafovici“); o viziune ierarhică despre lume: „Ştiam deja că «toţi domnii sînt la Paris»“. Pe o altă bandă a aceleiaşi direcţii de afirmare a elitismului, subliniezi rolul korenizaţiei, a filozofiei sovietice de modernizare a provinciilor prin crearea de elite locale, în apariţia etnonaţionalismului virulent de la sfîrşitul anilor 1980 – începutul anilor 1990, cu rolul său în destrămarea URSS. Într-un fel, vedem conturîndu-se împreună poluri opuse după 1989-1992. Dar în acele momente de cristalizare din anii 1980, ce se opune – chiar dacă nu are cîştig de cauză – acestor direcţii elitiste? Şi ce rămîne azi din „conştiinţa populară“?

Ca să revenim la generația sălbaticilor copiii dingo: ultimii copiii sovietici, „comuniști“. Perestroika ne-a găsit întinși pe asfalt, pofig-miserupiști și gruz-triști: am abandonat nu doar istoria, ci am devenit un abandon existențial. Perestroika a repornit istoria, a accelerat timpul și ne-a aruncat într-o altă dimensiune: vechii idoli se năruiau și veneau noii idoli sclipitori care ne-au cucerit și devorat pentru totdeauna. S-a declanșat ceva nebun – ca în Matrix. Am luat toți o pastilă.  Ce se va întîmpla vom afla în anii ’90: într-o altă carte.

Însă în acest context are loc un transfer foarte straniu al unor obsesii din trecut spre noi și spre viitor. Poate au ieșit atavismele la suprafață? Din acel universalism și umanism comod, brusc încep să iasă noi identități: o explozie de identități. Pofig-ul și gruz-ul, indiferen­ța și tristețea s-au umplut de speranță și dorințe. O speranță nebună. Planeta se pregătea să iasă de pe orbită.

Apar noii idoli și zei împărțiți de mine în trei mari categorii, trei mari zeități: Religia, Națiunea, Capitalul. O explozie a fenomenului religios incredibilă. Dar e vorba de o religiozitate diferită, un soi de mistică stranie. Eu ironizez puțin situația: nimeni nu mai avea habar de Lenin și Marx, însă toți știau toate divinitățile lumii, nimeni nu mai știa Manifestul Comunist, însă toți recitau Hare Krishna și Tatăl nostru. La televiziunea centrală seara se dădea emisiuni cu guru nr. 1 al URSS – Kașpirovski – un soi de vraci taumaturg. În țara ateismului, în ’89, toți erau în transă mistică. La orele de seară, orașele erau pustii: erau în transa lui Kașpirovki – acest Rasputin al epocii Perestroika. Imperiul s-a dizolvat sub un asediu mistic ca în Maestrul și Margareta.

Urmează explozia identităților naționale, o altă identitate la limita mistică: toată lumea și‑a redescoperit brusc identitatea etnică. Totul s-a spart în 1.001 de naționalități, care mai de care „mai aleasă“. Urlam pe stradă: „Treceți, batalioane române, Carpații“. Cîntece, poezii, icoane, neam și sînge. Era ca într-o transă totală, redescoperirea puterii sîngelui.

Iar ultimul element a fost și cel mai puternic: credința dementă în capitalism. Chiar am o poză celebră cu un afiș pe care scrie: Capi­talism – te rog să ne ierți pentru tot, vino și ne salvează! Un strigăt religios. Era divinitatea supremă pentru care eram dispuși la orice sacrificiu. Estul se oferea ca o ultimă transfuzie de sînge proaspăt pentru noul idol – Capitalul. Vampirul tandru – cum cînta NAU – avea să ne sugă nu doar sîngele, ci și mințile și sufletul. Mistica banilor, ca în secolul al XIX-lea, revine, doar că acum are o forță teribilă. Mi-e foarte greu să înțeleg această trecere, au fost declanșate în noi niște mecanisme mistice colosale. Societatea și-a ieșit efectiv din minți. A fost ca o transă socială totală. În ’89, noi credeam în orice, cu excepția comunismului. Ce a urmat este deja subiectul următoarei mele cărți, Generația canibală, unde încerc să povestesc ce s-a întîmplat cu acești „copii dingo“.

În Sălbaticii copii dingo încerc să descifrez această ruptură imensă care a avut loc în timpul adolescenței noastre. Am scris toate astea mai ales cu gîndul la copiii noștri care devin adolescenți. Pe noi, adolescența ne-a prins în Perestroika – zece vieți în trei ani –, pe ei i-a prins în pandemie, stînd în casă.

Interviu realizat de
Ovidiu ȚICHINDELEANU

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare