Adrian Mureșan & Victor Cobuz – Retrospective | Sălbaticii copii dingo
În Observator cultural
Adrian Mureșan – 2021: o retrospectivă (IV)
La memorialistică, reţin numele lui Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo (Polirom) este o carte stranie prin efectul pe care îl produce instant, ca o poezie de Bacovia care străpunge adînc o primăvară mohorîtă, învestind-o cu un sens dulce-amar. Citeşti în grabă „Precizările“ tipice docuficţiunii de tip Ernu, tot glosarul acela terminologic şi paratextual, aşa cum ai citi un pomelnic, o lume dispărută. Te cuprinde o nostalgie inexplicabilă. Lovitura de graţie o dau ilustraţiile lui Roman Tolici, şi, de deasupra lor, straturile frontispiciului ca o adîncire în timp: „Începuturi. Plecarea. Îngerul mahmur mă vizitează în vis“ sau, mai tîrziu, formula magică: „Am şaisprezece ani“, prin care învie o lume întreagă. Este un tip de relaţie cu cititorul pe care îţi vine tot mai greu să o explici noilor generaţii, din seria celor fascinatorii pentru cei care au putut experimenta o copilărie în comunism: o complicitate secretă, atent dozată, descoperindu-se ochiului care urcă încet prin Jules Verne, pînă dă fila şi gustă desfătarea imaginii în alb-negru, care îi orientează extrem de discret cărările imaginaţiei, fără a-l bombarda cu manifeste publicitare, pe care mai apoi un curent precum douămiismul să trebuiască să le metabolizeze, de bine, de rău. Altfel spus, în termenii lui Ernu, care îşi propune această misiune cvasi-imposibilă de a transmite şi a traduce indicibilul: „stabilitate de beton şi o melancolie cruntă“. Sălbaticii copii dingo este cea mai frumoasă carte de pînă acum a lui Ernu, fără a-şi fi propus să fie o meditaţie dureroasă asupra a ceea ce se pierde iremediabil de la o generaţie la alta, de la un regim la altul. Şi totuşi, printr-un soi de expresivitate (in)voluntară, o conţine: „ceasul în comunism se oprise, timpul curgea lent şi noi trebuia să stăm mult, foarte mult timp împreună“.
Victor Cobuz – Poezia și nonficțiunea în 2021
Țin să-l amintesc pe Vasile Ernu la intersecția dintre proză, nonficțiune și chiar poezie; găsim toate aceste genuri amestecate în majoritatea textelor sale, într-o formulă originală, care a devenit reprezentativă pentru scrisul autorului, lucru vizibil și în ultimul său volum, Sălbaticii copii dingo (Polirom), cea mai personală, nostalgică și – de ce nu? – fermecătoare carte a sa.
Cartea adolescenței în crepusculul Imperiului – de Mihai ENE
Mihai Ene – Scrisul Românesc Nr. 2 (222) ♦ februarie 2022
După o radiografiere a unor grupuri marginale în trilogia alcătuită din volumele Sectanții, Izgoniții și Bandiții, Vasile Ernu revine la atmosfera imperiului sovietic și la propria biografi e în cartea sa cea mai recentă, Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței, cu ilustrații de Roman Tolici (Ed. Polirom, 2021). Dacă în Născut în URSS, dincolo de anumite aspecte ale vieții cotidiene în Uniunea Sovietică, textele autobiografice se concentrau mai mult asupra copilăriei, iar în Ultimii eretici ai Imperiului discuția se purta mai degrabă la nivel ideatic, în Sălbaticii copii dingo Vasile Ernu rememorează anii adolescenței sale care coincid și cu ultimii ani ai URSS-ului (1987-1991).
Ca de fiecare dată, și aici povestea, amintirea detaliile cotidiene se suprapun peste o analiză sociologică în care se încearcă atât o sistematizare a grupurilor sociale de adolescenți din Chișinăul perioadei respective, cât și o analiză a relațiilor dintre acestea în contextul social mai larg, nu doar local, moldovenesc, ci și general, sovietic. Se intersectează, așadar, în această carte un Bildungsroman, care urmărește anii de formare ai adolescentului prins între descoperirea unei lumi diverse, cu pagini de memorialistică și de eseu sociologic. Peste tot se simt aburii nostalgiei, care învăluie scriitura și îi conferă o vibrație specială.
Romanul formării cuprinde mai multe etape, cumulând experiențe numeroase și diferite, de la cele erotice la cele sociale, de la Ialta la cartierul Ciocana din Chișinău, de la „regina gopcinilor” la fetele educate din familii bune, de la fabrica de frigidere și lumea violentă a cartierului până la noua burghezie și lumea culturală a centrului. Fiecare dintre ele oferă o perspectivă din interior asupra unei lumi foarte diferite de celelalte: lumea periferiei, a găștilor de copii de muncitori (gopnici) și lumea centrului, în care contează mai mult gusturile culturale, estetice, unde tinerii se strâng în grupuri pe baza unor afinități elective (tusovka). Indiferent de mediu însă, Vasile Ernu știe să observe și să evidențieze umanitatea profundă care depășește diferențele de clasă, de educație, de avere (mici, aproape insignifiante în comunism în comparație cu societatea capitalistă care a înlocuit-o). În geografi a Chișinăului domină localurile centrale, unde se întâlnesc atât oameni de cultură și protipendada capitalei, cât și tinerii mai mult sau mai puțin boemi, dar avizi de comunicare și mai ales de comuniune – nimic nu e mai important în adolescență decât a fi împreună cu cei pe care îi identifici ca prieteni.
Un element foarte important în carte, ca și în adolescență și tinerețe cel puțin în biografi a generațiilor noastre îl constituie muzica – în general, muzica rock, în cazul acesta rock-ul sovietic despre care nu se știe prea multe la noi. Eu aveam să descopăr mai demult această zonă culturală complet ignorată, căci toată atenția noastră era captată de muzica anglo-americană, cu mici intruziuni franceze, italiene sau nordice, datorită mai multor cărți și filme, dar mai ales datorită unui fi lm din 2018 numit Leto (Vara), care prezintă atmosfera din anii ’80, cu începuturile unor formații precum Zoopark și Kino, cu celebra fi gură a lui Viktor Țoi, mort tragic într-un accident de mașină la începutul anilor 1990. În cartea lui Vasile Ernu veți descoperi ceva din atmosfera acestui fi lm, dar mai ales vă veți întâlni cu versurile trupei Kino, pe care le citează in extenso în fiecare capitol al cărții, dar și cu alte trupe celebre în URSS în aceeași perioadă, precum Aquarium sau Nautilus Pompilius. Nicio decadă din ultimul secol (începând cu anii ’20) nu cred că poate fi înțeleasă în absența muzicii care o infuzează, așa că demersul lui Vasile Ernu este mai mult decât un capriciu dat de nostalgie, ci o strategie perfectă pentru a înțelege cât mai bine epoca și mentalitatea tinerilor din acei ani.
De asemenea, este surprinsă și epoca de „renaștere națională” care coincide, de asemenea, cu ultimii ani ai URSS-ului, cu radicalizarea discursului identitar românesc concretizat în adoptarea manifestă a limbii române și proteste publice la adresa autorităților rusofone. Vasile Ernu însuși participă, alături de câțiva prieteni, adolescenți și ei, la un astfel de protest și este arestat împreună cu ceilalți, stârnind o reacție de indignare publică urmată de o manifestație imensă în centrul Chișinăului.
Metafora copiilor dingo, acești pui sălbăticiți ai comunismului sovietic, dominați de un plictis și o indiferență necunoscute generațiilor precedente care încă mai trăiau cu idealurile revoluției în minte, este foarte potrivită și promite o continuare a ceea ce copiii dingo au devenit după destrămarea URSS, în teribilii ani ’90.
Interesantă este și povestea descoperirii literaturii române, pe fundalul unui intens trafic cu carte al anticarilor, destul de extins în acea perioadă, cele mai căutate și mai scumpe fiind, desigur, cărțile interzise: cu tematică religioasă sau erotică, dar și cărți românești, care nu se găseau în librăriile din Chișinău dedicate special culturilor din blocul est-european. Astfel, contactul cu masiva istorie călinesciană, care are și un caracter anecdotic, este esențial în descoperirea literaturii române. De asemenea, o surpriză plăcută pentru mine a fost să aflu despre rolul central jucat de Bacovia în aprecierea literaturii noastre și pentru care Vasile Ernu are nu doar admirație, ci o reală afinitate. Nu pot să nu mă gândesc la propria experiență a descoperirii lui Bacovia, la o vârstă foarte fragedă și rolul pe care l-a jucat acest extraordinar poet – cronologic, după Eminescu – în pasiunea mea pentru poezie în special și pentru literatura modernă în general.
Sunt multe situații, personaje, povești extraordinare în această carte și pe care nu poți să nu le pui în relație cu propriile experiențe, mai ales că multe dintre aspectele sociale erau similare cu cele din România și, probabil, din toate țările comuniste: cartierele muncitorești, lumea paradoxală a uzinelor, cu oameni uneori abrutizați de alcool, dar care te puteau surprinde prin cele mai generoase și oneste gesturi pe care ți le-ai putea închipui, amestecul de clase sociale – cu micile diferențe care existau și în comunismul autohton – dintre muncitori, intelectuali, nomenclatură și lumea semi-interlopă, care exista mai ales în marile orașe, dar mai ales relațiile dintre adolescenți, toate trăite paroxistic, prietenii, iubiri, călătorii, petreceri, boema barurilor și a parcurilor, opusă haosului discotecii, totul însoțit de muzica vremii. Experiența cinematografului și cea a salonului video, în care cultura de masă americană inunda mințile tinerilor, oferindu-le alți eroi și alte atitudini.
Există nu doar o nostalgie, dar și o melancolie acută ce domină scriitura lui Vasile Ernu. Cartea are adesea un ton elegiac, pentru că adolescența rămasă undeva mult în urmă nu poate să nu-ți trezească astfel de sentimente. Ca și în alte cărți anterioare, Vasile Ernu știe să facă diferența dintre memoria colectivă, memoria afectivă și realitatea obiectivă, istorică, a vremurilor, dar trebuie să fi i atent la anumite observații sporadice ca să vezi asta. Așa se explică și faptul că anumite experiențe, atât senzoriale (vizuale, olfactive, auditive), cât și mentalitate considerate în general ca neplăcute sau negative să fi e convertite, asemenea madlenei proustiene, în semne definitorii ale unei identități personale.
O sumă de povești, experiențe, analize dintr-o lume cvasi-necunoscută pentru majoritatea cititorilor români, dar cu rezonanțe empatice pentru cei din generațiile apropiate autorului, Sălbaticii copii dingo de Vasile Ernu este o ocazie bună de incursiune nu doar într-o realitate dispărută, precum cafenelele din Chișinăul perioadei respective, ci și în propria biografi e. Incursiune care trebuie făcută însă cu mare precauție, căci poate provoca episoade severe de nostalgie și deschiderea unor supape prin care propriul trecut adolescent se năpustește ca un șuvoi greu de stăvilit. ■
Victor Cobuz | Observator cultural | Mica trilogie a marginalilor
—-
Dacă ar trebui să întocmesc un top al celor mai bune cărți românești din ultimul deceniu, Trilogia marginalilor semnată de Vasile Ernu nu ar lipsi din această listă. Originală atît prin formula practicată – de docuficțiune, mai populară în cinematografie decît în literatură, dar cîștigătoare de premii importante (Goncourt-ul în 2017 pentru Ordinea de zi de Éric Vuillard) –, cît și prin subiectele abordate, Trilogia marginalilor este un demers cultural și artistic unic în spațiul românesc, cu importante mize sociale și politice.
Teza fundamentală a operei lui Vasile Ernu, care transpare în tot ce scrie autorul, poate fi formulată astfel: oamenii pot trăi doar împreună, comunitatea fiind egală cu salvarea (socială, politică, religioasă), iar pentru asta trebuie cultivată identitatea și memoria colectivă, cea mai eficientă cale fiind cea a povestitului, a dezbaterii și a schimbului de experiență prin dialog.
Victor Cobuz – Observator cultural
Mai mult decît o carte autobiografică
Bogdan Crețu vine cu retrospectiva 2021 – un an aglomerat, cu multe cărți foarte bune. Observator cultural
”Am lăsat la final cartea lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, care se bazează pe experiența proprie, care caută să reconstituie adolescența din timpul ultimei decade sovietice. E, ca și anterioarele volume ale scriitorului, mai mult decît o carte autobiografică, pentru că își asumă misiunea de a salva de la uitare o întreagă epocă. ”
Sălbaticii copii dingo în top 10
Sașa zice: da tu concurezi și cu scriitori morți? , nu-i corect. Mai ales cu cei morți, tatii, ei ne mănâncă pâinea: morți dar vii.
Pe mormântul imperiului răsărit-au flori
Lucian Sârbu în revista Argeș / noiembrie 2021
Înainte de 1990, chiar în ultimul an de „comunism”, tatăl meu reuşise să se aboneze la două reviste sovietice. Prima dintre ele era Sputnik, un mini-almanah lunar, scris în limba franceză, care grupa cele mai importante articole din presa de la Moscova, intrată deja de ani buni în era glasnost. Cealaltă era Literatura și arta, un săptămânal cultural de la Chişinău care era scris în limba română, dar cu caractere chirilice, şi în care semnau nume cunoscute ale literaturii b
asarabene din acea perioadă: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi etc. Prima revistă, a cărei colecţie din perioada ianuarie-noiembrie 1989 (numărul din decembrie, evident, s-a pierdut în negura istoriei şi nu a mai ajuns niciodată la Bucureşti) m-a familiarizat la acea vreme cu realităţile sovietice dominate de conceptele-cheie perestroika şi glasnost, despre care la noi, în îmbâcsitul ceauşism de zi cu zi, nu se sufla o vorbă. Cealaltă m-a ajutat să descopăr lupta unei întregi generaţii de scriitori basarabeni, luptă care avea să se concretizeze încetul cu încetul, mai întâi, în trecerea la grafia latină, apoi în independenţa republicii de dincolo de Prut.
Mai am şi acum colecţia Sputnik din acei ani şi îmi reapare mereu în minte, ca un flash, o poză în care se pot vedea doi tineri marinari – îmbrăcaţi corect în uniforma epocii, cu pantaloni bleumarin închis, tricou vărgat şi bonetă cu panglici albastre – entuziasmaţi de concertul pe care cei de la Pink Floyd l-au susţinut la Moscova în vara lui 1989. Multe lucruri nu-mi mai aduc aminte din acea serie de mini-almanahuri tipărite color, pe o hârtie de o calitate excepţională, dar poza aceea mi-a rămas şi azi în cap fiindcă a fost, poate, una dintre puţinele pe care am privit-o cu jind, gândindu-mă la cât de norocoşi păreau să fie acei tineri sovietici.
Nu îmi puteam închipui că peste 30 de ani voi citi o carte care porneşte fix de la trăirile de zi cu zi ale acelei generaţii de tineri sovietici, pe care ajunsesem să o invidiez fiindcă putea asista pe viu la un concert Pink Floyd. Deşi nu îşi propune să scrie propriu-zis un roman, rămânând fidel stilului de tip docufiction care la consacrat ca scriitor, Vasile Ernu reuşeşte, în Sălbaticii copii dingo – căci despre această carte este vorba – să creioneze portretul unei lumi apuse în care, dincolo de formalismul obligatoriu al epocii, noua generaţie se pregătea să ia deja cu asalt viitorul post-sovietic. Metafora care dă titlul cărţii face referire, fireşte, la celebra specie de câine australian despre care se zice că ar fi de fapt un animal resălbăticit, şi referinţa e mai mult decât transparentă la ultima generaţie de tineri ai imperiului care, deşi au pornit la drum cu cravata roşie agăţată de gât, şi-au pierdut-o pe parcurs, învăluiţi în farmecul reclamelor occidentale şi al blugilor americani.
Fără a avea un fir narativ bine conturat, cartea lui Ernu porneşte de la micile şi marile trăiri ale adolescenţei – intrarea la liceu, idilele etc. – pentru a ţese în jurul lor o adevărată enciclopedie a unei lumi care nu mai există. Situată, real sau imaginar, într-un Chişinău din secolul trecut, mai precis în cartierul muncitoresc Ciocana, povestea din Sălbaticii copii dingo începe cu o escapadă la mare, în multi-naţionala Crimee (oraşul Feodosia fiind descris ca un tărâm în care trăiau pe lângă ruşi „şi tătari, şi veşnicii armeni, şi gruzini, păstrând urme şi influenţe greceşti, genoveze şi veneţiene”) şi ia sfârşit cu tineretul basarabean cântând exaltat în piaţa centrală din Chişinău „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”. Ceea ce e interesant din punct de vedere al cititorului de după 30 de ani este felul în care tineretul „sovietic”, care iniţial era „cetăţean al URSS” şi încadrabil strict într-o categorie socială tipică lumii sovietice – băiat de periferie, gopnic, recrut în Afganistan, afganeț, băiat de centru (inclusiv de centru al societăţii), copil de aur şi tot aşa – se trezeşte, încetul cu încetul, în viitorul post-sovietic, în care apartenenţa naţională devine principala identitate pe care i-o mai exprimă buletinul. Murind imperiul, se nasc popoarele. 1989 a fost un nou 1918, numai că la o scară mult mai mare.
Materia, „materialul” joacă un rol foarte important în universul lui Ernu, în tot acest proces prin care imperiul sovietic, în care nu mai credea nimeni, începe să se descompună, mai întâi, prin stilul de viaţă al tineretului, apoi al tuturor, lăsându-şi liberi – anarhic de liberi – supuşii. Aici lucrurile sunt comune cu ceea ce se petrecea şi în România în aceeaşi perioadă, în care un videoplayer de calitate ajunsese în 1989 să coste cât o Dacie. Se pare că la fel stăteau lucrurile şi dincolo de Prut, în împărăţia „marelui frate de la Răsărit”. Blugii, walkmanul, video-ul, „adidaşii” – în limba română marca a devenit substantiv comun –, pepsi-ul şi câte şi mai câte erau tot atâtea bunuri, branduri şi obiecte care „dădeau o fericire care dura câteva zile şi se consuma precum o casetă”. Cele mai multe pagini ale cărţii sunt construite în jurul documentării minuţioase a diverselor aspecte ale vieţii tineretului sovietic şi a impactului pe care obiectele fermecate din Apus îl aveau asupra lor. Perestroika lui Gorbaciov o fi vrut să reformeze împărăţia lui Lenin, dar a ajuns să eşueze într-un melanj straniu de filme americane şi „hare krişna”.
Bulgarii, care ieşiseră şi ei oficial din comunism în 1989, deja începuseră din primii ani de perestroikă moscovită să dea la televizor – e drept, pe la miezul nopţii – filme şi seriale în care mai vedeai un sân sau un pubis dezgolit. Filmul Micuța Vera a rulat şi la Bucureşti în 1990. Îmi aduc aminte că, pentru noi, marea atracţie era dată de faptul că personajul principal se dezbracă pe ecran: micuţa Vera rămânea la un moment dat goală puşcă. Noi abia eram în faza în care asociam Occidentul cu dezinhibarea şi libertatea permisivă. Chiar şi prin acest fapt sovieticii ni se păreau mai avansaţi decât noi. Abia după 30 de ani, e drept, nemaiavând curiozitatea de a revedea filmul, i-am înţeles esenţa, citind Sălbaticii copii dingo: de fapt, Vera nu era modernă şi dezinhibată, ci, pur şi simplu, confuză şi debusolată. Un trup născut în URSS şi îmbrăcat în ţoale stridente care imitau ieftin abundenţa şi sclipiciul occidentalilor. Vera – o fiinţă „trans-” avant-la-lettre, numai că dimensiunile diferite între care pendula eul ei ţineau de istorie, nu de sexualitate.
Cartea surprinde inclusiv momentul de cumpănă al imperiului: războiul din Afganistan. Pentru Vasile Ernu acel război şi întoarcerea atâtor tineri în simbolicul sicriu de zinc sigilat – denumit Gruz 200 – a fost începutul sfârşitului pentru ţara sovietelor. Gruz 200, de altfel, este şi titlul unui film din 2007 al unui foarte bun regizor rus, Aleksei Balabanov. Filmul e, bineînţeles, despre dezintegrarea URSS-ului. Pe ruinele acestui imperiu în derivă, din cine ştie ce subterane, renaşte sentimentul naţional: poate că nu întâmplător românitatea autorului e (re)descoperită pornind de la teluricul vers bacovian. De la Plumb şi Lacustră. Pe mormântul unui imperiu aveau să înflorească nişte vieţi noi.
Vasile Ernu şi-a câştigat un loc aparte în literatura noastră încă de când a publicat Născut în URSS. E, fără îndoială, unul dintre cei mai originali scriitori contemporani de azi, şi nu degeaba. Pe de o parte, avem stilul acesta de docufiction, despre care e greu să spui cât e ficţiune, cât e memorialistică şi cât e istorie orală. Aş zice că, dacă în Mica trilogie…, cel puţin stilistic, proza e mai apropiată de ficţiune, în Sălbaticii copii dingo asistăm la o revenire în forţă la stilul care l-a consacrat pe autor în cartea de debut, unul mai degrabă memorialistic, atâta doar că lipseşte registrul ludic atât de prezent acolo, cartea aceasta fiind scrisă mai degrabă într-un registru tragic. Zic „tragic”, pentru că sentimentul care ar putea-o descrie cel mai bine e cel anunţat pe la început: „eram fericiţi şi nu ştiam că suntem”. Nici eroii tragediilor antice nu ştiau cum sunt şi ce-i cu ei… Pe de altă parte, Ernu e singurul scriitor de limbă română care deţine cheia către o lume la care noi nu am avut niciodată acces: un imperiu multicultural în pragul disoluţiei. E foarte bine, aşadar, că şi-a găsit, ca scriitor, această nişă, pentru că avem nevoie de o literatură în limba română despre ceea ce a însemnat viaţa fraţilor noştri moldoveni în URSS, la fel cum în muzică avem nevoie de Zdob și Zdub sau Alternosfera, trupe moldoveneşti care practică, permisă-mi fie ireverenţa, o muzică rock de mii de ori mai valoroasă decât sound-urile comercial-banale din Apus (tocmai pentru că e un tip de rock cu rădăcini multiple, mult mai complex decât cel occidental).
Şi dacă tot am ajuns să vorbesc despre muzică, iată ce mi-ar fi plăcut să găsesc în carte: nişte coduri QR pentru fiecare piesă la care autorul face referire. Codurile ar putea duce spre Youtube: sunt sigur că undeva, acolo sus, în cloud, încă mai există cântecele pe care le fredonau „sălbaticii copii dingo”. Aş fi vrut să le ascult, chiar dacă nu le înţeleg limba. Poate într-o ediţie viitoare?
Impresii de lectură – Sălbaticii copii dingo de Claudia Postelnicescu
Voiam mai de mult să vă recomand cartea lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”, dar mereu m-am luat cu politica, crizele și meseria mea, care uneori îmi ia toată energia. În plus, îmi făcusem câteva note și nu apucasem să le pun în ordine. Dar nu cred că era un moment mai potrivit altădată decât acum, uite cum se aliniază evenimentele și planetele
Vasile Ernu vorbește despre o generație pierdută, a noastră, dominată de o lipsă de credință în viitor și în prezent și cu o anumită ură față de trecut, bașca ceea ce el numește gruz, ceva nedefinit, dincolo de tristețe, ce ne însoțește oriunde ne-am duce și orice am face.
Dincolo de politică și ideologie, prin filtrul alegerilor personale, Ernu vorbește despre un copil și un adolescent curios, care observă tot, se bagă peste tot, citește tot ce prinde, își pune întrebări, călătorește. Un copil al imperiului care privește România ca pe o țară străină, superior, dar care se simte ca acasă în celelalte teritorii ale imperiului, înțelege suferința marginalilor și pe cea a soldatului din Afganistan. Observă, retroactiv, dar cu memoria copilului și adolescentului de altădată, introspectiv și curios, cum sovieticii au știut să-și organizeze teritoriile, ceea ce se pare că americanii nu au înțeles, iată de ce e bine ca politicienii și soldații să citească și literatură. Trecut prin mai multe școli, Ernu are șansa să cunoască mai multe medii sociale și să înțeleagă ierarhizarea socială în caste implicite, care s-a păstrat până astăzi, copiii nomenclaturiștilor, proletarii, copiii de intelectuali, săracii marginali, ceea ce îl ajută să capete un spirit inclusiv, umanitar, care îi oferă posibilitatea de a se conecta cu toți și de a pătrunde în universul gopnicilor și a suferinței lor, dincolo de etichetele pe care noi le punem celor căzuți în alcoolism și disperare.
Povestea lui Ernu este o incursiune politică, în anii ’80, dinaintea revoluționarilor ani ’90, dar și una intimă, a unui copil și adolescent curios, căruia nu îi trebuia neapărat programa școlară pentru a citi enorm, a visa cu ochii deschiși în drumul spre școală și a citi enorm, de a explora lumea din jur împreună cu prietenii în cafenelele din centru, în discuții interminabile, zilnice, uneori pe bordură, cu pâine și kefir. O lume dispărută astăzi, ceea ce oferă cititorului nostalgia inerentă oricărei pierderi, dar și o rememorare binevenită pentru alți copii dingo.
Interviul săptămânii cu scriitorul Vasile Ernu
Vasile Ernu la #eveniment / la Spiru Haret
“Eu susțin că trecutul nu trebuie nici iubit, nici urât, ci înțeles și asumat”- Vasile Ernu. Astăzi lansăm în exclusivitate primul episod al proiectului #eveniment. Invitatul nostru este scriitorul Vasile Ernu, care și-a prezentat recenta sa carte ”Sălbaticii copii dingo”. #eveniment este un produs realizat de către echipa Laboratorului Multimedia al Liceului ”Spiru Haret”.
Marca: Laboratorul Multimedia / Premiera a avut loc pe 24 sept. 2021
Episodul 68. Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo
Recomandare marca: Ovidiu Ivancu.
”Am reluat seria recomandărilor de lectură pe canalul meu de yt cu excelentul roman al lui Vasile Ernu, “Sălbaticii copii dingo”. Sper să ma întâlnesc la un moment dat cu Vasile Ernu, deși, ca regulă generală, prefer să nu cunosc personal scriitorii despre care vorbesc. E o formă de libertate…”
Sper din tot sufletul să o termin pentru 2022.