Scriitorul saptamanii: Comunismul cu bune si rele – Evenimentul Zilei 9 iulie 2006

Elena Vladareanu

VASILE ERNU. S-a nascut in URSS, dar din ‘90 traieste in Romania.

Nu e nostalgic, nici furios. Ia comunismul cu partile lui bune si rele.
In “Nascut in URSS”, cartea sa recent aparuta la Editura Polirom, Vasile Ernu incearca sa faca o monografie a Rusiei sovietice: URSS in locuintele comune si in bautura, in filme si dans, in “tualete” si sexualitate. Uneori, teoretic, de cele mai multe ori savuros, Vasile Ernu risca sa fie luat mult prea in serios, cand el de fapt este hiperironic.
“Comunismul a fost sistemul in care m-am nascut si in care am trait, spune el. Problema mea nu e sistemul, ci modul in care ne gestionam viata in interiorul lui. E o minciuna crancena, pe care marea parte a intelectualilor romani ne-o vand astazi, aia cu “sistemul e de vina”.
Nu, noi suntem de vina si important e cum ne gestionam viata. Culmea, a existat viata si in comunism. Majoritatea intelectualilor de pe aici repeta cu lejeritate aceleasi compromisuri pe care le neaga si nu si le asuma. Tara cu cei mai multi comunisti a devenit, peste noapte, tara cu cei mai multi anticomunisti”, spune Ernu.
A ajuns in Romania cand comunismul tocmai se stinsese. Dupa mai bine de 15 ani, poate spune: “Cunosc bine Romania. Incerc sa-mi pastrez insa privirea si gandirea omului din afara acestui spatiu. E un mare avantaj”. Tocmai de aceea, poate spune ca in Romania se gandeste in clisee atunci cand vine vorba de comunism.
“Totul e in alb si negru, nu e loc pentru nuante”, afirma Ernu. Pentru el, cel mai mare avantaj al faptului de a fi trait in comunism este dobandirea “unui anumit fel de a gandi si de a fi care vine din cultura ruso-sovietica.
Exista o anumita grandoare si nemarginire a simturilor si gandirii, un fel de lipsa a limitei care poate da maretie, dar care poate crea si mari probleme. Exista un fel de decomplexare care te pune de multe ori intr-un raport de superioritate. A mai fost importanta si educatia simultana in doua limbi si doua culturi (ruso-sovietica si romana)”.

Născut în URSS, trăiesc în România – Observator cultural nr. 71 6–12 iulie 2006

Ovidiu Ţichindeleanu

Născut în URSS e una dintre rarele lucrări postdecembriste care încurajează rezistenţa critică împotriva caricaturizării propriului trecut, împotriva autocolonizării spaţiului cultural românesc cu ideologeme preluate din repertoriul „taberei victorioase“ a Războiului Rece. Raritatea unor asemenea apariţii vreme de cincisprezece ani de „libertate“ postcomunistă, şi felul în care majoritatea reacţiilor de pînă în prezent urmează acelaşi format, ţinînd întîi să se dezică de „comunism“ înainte de pronunţarea oricărei interpretări referitoare la textul însuşi al lui Vasile Ernu, sînt dealtfel indicii directe ale greutăţii ideologice care apasă şi limitează cîmpul cultural românesc actual.
Semnificativ, revista Idea artă+societate, scena iniţială a autorului, abundă însă de contribuţii critice în direcţii similare, şi invit cititorii care nu se mulţumesc cu practica obişnuită a consumului întrebărilor prin ridicarea lor să examineze colecţia revistei.

Un act real de anamneză

Cîteva remarci preliminare: în pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii: umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de a reda o „faţă umană comunismului“, şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu-monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.
Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale, care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi-vă bine: şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care-au rîs şi au dansat! Iar a asuma acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice: proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou „Ev Mediu“, o lume a întunericului, a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru, un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale. Simpatia lui Vasile Ernu pentru „comunism“, în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anti-comunismul dogmatic, cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului, preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.
Textul lui Vasile Ernu are aşadar valenţe anti-ideologice, nu avem de a face cu un capriciu pur estetic, o simplă manevră oportunistă ori o chestiune provincială – pentru că Născut în URSS nu este o curiozitate exotică „moldovenească“, ci este scris în primul rînd pentru spaţiul cultural românesc. Da, cetăţenii Uniunii Sovietice, y compris cei ai actualei Republici Moldova, au beneficiat de un acces mult mai larg decît românii la cultură şi consum, iar asta ar trebui să dea de gîndit încercărilor de compensare a sentimentelor locale de inferioritate faţă de Occident prin ironii superioare adresate actualei „rude sărace“ de mai la Est. Valoarea textului nu provine însă din exotismul său, căci tezele vehiculate îi privesc direct pe participanţii la dialog în spaţiul cultural românesc.

Cultura oficială şi cultura independentă

Anume, în primul rînd, textul prilejuieşte un exerciţiu comparativ inedit pentru scena culturală centrală românească: între comunism şi capitalism din perspectiva primului. Încă şi mai neauzit, Născut în URSSîndrăzneşte să vorbească chiar de o înrudire a celor două sisteme. Departe de a sugera că ar fi totuna, textul face însă foarte palpabile diferenţele şi mijloceşte cititorului de azi o experienţă radical diferită a cotidianului: o întreagă altă lume e posibilă! Similaritatea în cauză ţine pur şi simplu de caracteristici ale puterii: Ernu scrie despre sistemul dominant al trecutului şi se raportează la sistemul dominant al prezentului. „Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică. Sînt două feţe ale aceleiaşi monezi. Ambele sînt forme de represiune şi de control.“
Comun celor două sisteme este aşadar coagularea dincolo de control a puterii, de o parte, şi exerciţiul de rezistenţă al individului, de cealaltă. Ernu nu e atît de nostalgic pe cît pare: se grăbeşte, de fapt, să ia nici partea comunismului, nici a capitalismului. „Taberele“ antagonistice nu se constituie între cele două puteri suprastructurale, ci între formele puterii şi practicile de rezistenţă ale oamenilor comuni. Autorul nu se grăbeşte în nici un moment să vorbească din perspectiva puterii, ci rămîne la firul ierbii, păstrînd discursul său în adecvare cu propria condiţie. Iar propria condiţie nu e cea a unei individualităţi abstracte, ci a comunităţii şi experienţelor comune a „cetăţenilor URSS“.
Puterile par să fi avut atitudini similare faţă de oamenii comuni, ba chiar şi un limbaj comun: “Jocul era simplu. Ce eliberam noi se chema ocupaţie pentru ţările occidentale, iar ce elibera SUA, era ocupaţie pentru noi. Mă rog, vorbeam limbi diferite, sau mai degrabă aceeaşi limbă, dar înţelegeam fiecare ce doream, în funcţie de interes.” De-a lungul cărţii întîlnim referinţe constante la diferenţele ireconciliabile dintre limbajul puterii şi un vocabular cu totul paralel celui oficial: „fraze înaripate“, limbajul cozilor, bancuri, coduri vestimentare, dar şi cărţi, filme, muzică etc. De o parte, avem cultura oficială a puterii, de cealaltă, practici ale solidarităţii şi rezistenţei, crearea unor culturi independente – o adevărată diviziune de clasă, comună dealtfel celor două puteri mondiale.
Ernu strecoară aici o teză scandaloasă: “Dizidentul este primul produs al colaborării dintre cele două sisteme, comunist şi capitalist. (…) Dizidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor două sisteme şi care a fost întreţinut de ambele părţi.” Cu siguranţă dă de gîndit, dacă e să observăm cîţi dizidenţi anticomunişti sînt astăzi apologeţi ai ideologemelor actualei puteri mondiale. În timp ce dizidenţii se raportau la limbajul puterii, fiind astfel parte a culturii oficiale, culturile independente produceau direct diferenţe şi valori contestatare: “[Rockerii] nu aveau  probleme în mod direct cu limbajul oficial, cu puterea comunistă, aşa cum o făceau dizidenţii, ci cu puterea şi prostia sistemului dincolo de ideologia concretă. Ei au reuşit să arate mult mai eficient probleme majore ale ţării (…) decît o trimitere directă la limba de lemn a ideologiei comuniste sau anticomuniste.” Astfel de idei se alătură unor teze formulate şi popularizate de Noam Chomsky: Războiul Rece a funcţionat mai degrabă ca o colaborare între cele două mari puteri globale pentru a stoarce buzunarele popoarelor lor şi pentru a construi uriaşele maşini militare necesare extorcării lumii a treia, împărţită în felii de influenţă.
Bogăţia culturii independente era evidentă sub comunismul sovietic – un mod de raportare rezistentă ce pare să se fi pierdut astăzi, într-o altă provincie a altui sistem dominant mondial.

Fiori de groază sensibilităţilor necondiţionat-anticomuniste

O altă concluzie ce se desprinde din parcurgerea experienţelor fericite ale cetăţeanului URSS este că viaţa sub comunismul sovietic a avut „părţile sale bune“. Nu totul a fost un eşec, aşa cum se înţelege din formula-şablon „falimentul comunismului“ în care pare să se fi înţepenit cultura estică postcomunistă. Ba chiar, anamneza îi dă autorului speranţe de viitor ce provoacă probabil fiori de groază sensibilităţilor necondiţionat-anticomuniste: Ernu insistă că, departe de a se fi terminat, comunismul pur şi simplu „s-a oprit“! Încredere în marşul istoric al dialecticii? Încotro, azi? La latitudinea fiecărui cititor să abordeze problema.
Aş ţine să exprim aici şi cîteva critici, aşezate mai degrabă în continuarea capătului de pod deschis de Născut în URSS. În primul rînd, referitor la documentare. Textul se complace pe alocuri într-un discurs implicit, de forma „ ştim noi despre ce e vorba“ – care e mult prea comun tocmai anti-comunismului dogmatic de pe piaţa culturală românească. Să fie, de aceea, poate destinat tocmai anticomuniştilor?
Situl web (www.nascutinurss.ro) balansează lucrurile, şi constituie într-adevăr o premieră pe piaţa românească: o completare substanţială, o arhivă de inteligenţă, nu doar o imagine a cărţii. În spiritul transparenţei, pentru cititorii curioşi, aş vrea să menţionez însă două influenţe majore ale cărţii, pe lîngă omniprezenţii Ilf şi Petrov şi Bulgakov: Viktor Pelevin şi Benedikt Erofeev – ambii, autori ai unor opere pe cît de influente, pe atît de ignorate de industria culturală românească, mult prea preocupată să internalizeze fantasmele sale eurocentrice ca să mai sesizeze scena culturală din – horribile dictu – Rusia. Pe lîngă reproblematizarea cultului eroilor sovietici (Gagarin în Omon-Ra, 1991, ori Ciapaev în 1996), Pelevin a fost primul să sesizeze, în influenta sa Generaţia P(1999), recuperarea politrucilor, a intelectualilor şi artiştilor în industria de marketing şi mass-media comercială, capturarea lor de către sistemul capitalist şi chiar reşaparea lor în noi modele de succes. Dixit Vasile Ernu: „atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu vroiam să fim ca ei, ci îi dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», „«stilul advertising»,  politrucii prin excelenţă, au devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am crezut niciodată că modelul politrucului va deveni un model de viaţă şi societate. Am văzut-o şi pe asta.“

„În comunism motorul mişcării a fost băutura“

Cît priveşte Benedikt Erofeev, fabuloasa Moscova-Petuşki a fost scrisă în toamna lui 1969, cînd autorul trăise practic în tren, ca muncitor necalificat ce punea cablu de telefon de lungul şi latul Uniunii Sovietice, şi a fost publicată în samizdat, circulînd din mînă în mînă pînă să ajungă la faima actuală. Cartea a fost recuperată apoi de amîndouă puterile mondiale: dacă sovieticii sub Gorbaciov au reabilitat-o în anii 1980 ca pamflet împotriva alcoolismului, Moscova-Petuşki a fost introdusă în literatura nord-americană ca parabolă a nebuniei ce caracteriza sistemul sovietic. Dincolo de determinaţiile ideologiilor dominante ale zilei, Erofeev descrie însă universul halucinant al unui tren care merge de la sine, ai cărui pasageri turmentaţi şi chiar controlori, pe cît sînt de rafinaţi în domeniile lor de cunoaştere, pe atît sînt de lipsiţi de control asupra propriului destin; trenul şi alcoolul sînt mediile romanului, instanţele superioare care simbolizează ubicuitatea şi întipărirea materială a ideologiei. Zice Ernu: „A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă. Dacă în capitalism reclama e motorul economiei de piaţă, în comunism fireşte că motorul mişcării a fost băutura.“
În fine, o ultimă critică priveşte concentrarea autorului pe ceea ce am putea numi industria de amuzament comunistă şi o anumită fraternitate pur masculină. Un efect colateral al acestor tendinţe este retractarea valenţelor anti-ideologice ale textului, din potenţiale revendicări cu greutate, într-un subtext implicit, la limita autosuficienţei. Ceea ce înseamnă doar că e un început care invită la continuare, atît pentru autor cît şi pentru cititori. Aşadar, încă un efort!

Marea ignoranţă – Dilema Veche nr. 127 30 iunie –6 iulie 2006

Simona Şora

* Vasile Ernu, Născut în URSS, postfaţă de Sorin Antohi, Editura Polirom, 2006.

Imaginaţi-vi-l pe unul dintre autorii Cărţii roz a comunismului sau pe unul dintre cei patru scriitori plecaţi “în căutarea comunismului pierdut” exclamînd: Din cînd în cînd mai vreau să iau bilet spre RSR; din cînd în cînd aş sta ore întregi la coadă la zahăr şi ulei; din cînd în cînd aş mai privi, la un televizor alb-negru, Telejurnalul sau O mie şi una de seri; din cînd în cînd aş mai face practică agricolă la Nazarcea şi aş da orice pentru o săptămînă în taberele de creaţie ale UTC-ului. Sau invers, imaginaţi-vă cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS, contrasă la vreo 50 de pagini şi intrată într-un proiect colectiv, cum a şi fost iniţial. Dublul exerciţiu de imaginaţie n-ar avea decît un scop: să arate cît de aproape practic şi cît de departe teoretic sînt cele două tipuri de rememorări subiective din aceste două genuri de cărţi avînd în centru trecutul recent şi tarele lui nedigerate. Cu toate acestea, exerciţiile de memorie la firul ierbii ale românilor au fost primite (de critică şi cititori) altfel decît călătoria ironic-nostalgică a lui Vasile Ernu în “necuprinsa sa ţară natală”, începînd de la lucida postfaţă a lui Sorin Antohi şi continuînd cu receptarea jurnalistică de primă instanţă.

Există în cartea lui Ernu ceva care să-l separe atît de radical de arheologiile subiective din O lume dispărută, Cartea roz… sau Cartea cu euri şi să-l ataşeze mai degrabă “ostalgicilor” redegişti, nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi avînd multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de autor şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într-un caleidoscop semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei. Perspectiva, tonul şi memoria critică sînt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care-şi conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru homo sovieticus (care a rămas) căci “nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor”. Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucît “pentru noi, homucuşii, nu mai există acasă“. Şi crede că, teoretic, “nostalgia nu este departe de ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului”, credinţă care-i justifică perspectiva nostalgic-ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într-o patrie pierdută, ci chiar durerea de-a nu mai putea s-o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează pînă la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat.

Într-una dintre cărţile sale publicate iniţial (din spirit de frondă, dar şi dintr-un motiv mai subtil) în spaniolă, Kundera descrie un mecanism pervers al nostalgiei retoric asumate. Ignoranţa, recent tradusă şi în româneşte, nu reconstituie liric sau melodramatic durerea subiectivă provocată de o pierdere definitivă, ci evocă seducţia şi minciuna mrejelor nostalgiei. Nostalgia poate însemna, spune Kundera, şi altceva decît suferinţa (algos) provocată de dorinţa neîmplinită de reîntoarcere (nostos) acasă: “În spaniolă, añoranza
vine de la verbul añorar (a simţi nostalgie), care vine de la catalanul enyorar, derivat, acesta, de la cuvîntul latin ignorare (a ignora). Cu aceste precizări etimologice, nostalgia apare ca suferinţa provocată de ignoranţă. Eşti departe şi nu ştiu ce se întîmplă cu tine. Ţara mea e departe şi nu ştiu ce se petrece acolo”. Definită astfel, nostalgia este un defetism şi un evazionism în raport cu realitatea. Raportul însă nu există, dată fiind “substanţa” nostalgiei, irealitatea ei imediată.

În cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS, mecanismul retoric este mai degrabă acest tip de ignoranţă extinsă, decît magia “Marii reîntoarceri”. Nici una, nici cealaltă însă n-ar trebui discutate în termeni de adevăr, exactitate, adecvare la real (cum s-a făcut) dacă autorul cărţii, născut la Odessa în 1971, n-ar spune “Eu, Vasile Ernu”. Garantînd, cum s-ar zice, cu propria biografie diferitele perspective (personale, dar şi documentare sau jurnalistice), V. Ernu nu-şi mai poate respecta ignoranţa nostalgică. Iar aceasta ar fi fost armătura cărţii, perspectiva ei nouă la noi. Cu alte cuvinte, ignoranţa politică a copilului, puberului, adolescentului (reluate ca añoranza după 20 de ani) din cîteva autoficţiuni (Prima mea pereche de djinşi, Eroii vremurilor noastre, Ostap Bender, eroul meu preferat) face parte dintr-un mecanism retoric mai amplu. El, Vasile Ernu, nu ştia atunci ce se petrece (ce era cu Războiul din Afganistan, cum au murit autorii eroului său preferat sau eroul sovietic Ciapaiev), dar nu ştie nici acum, sau nu-l priveşte în această carte. Cîteva mici eseuri “lejer-ironice”, cum le numeşte autorul într-un interviu (Komunalka, Sex în URSS, Ce bea cetăţeanul sovietic, Odă tualetului sovietic), prelungesc sarcastic ignoranţa nostalgică a primelor proze dedicate copilăriei.
Există însă (şi aici se rupe filmul!) cîteva texte documentare scrise dintr-o perspectivă care nu-şi mai asumă nici ignoranţa, nici retorica “Marii Întoarceri”. În texte precum Ulianov, Lenin, sau pur şi simplu Ilici; Gorbaciov, un Gensek neobişnuit care cînta Perestroika; Homukus, politruci, disidenţi şi intelighenţia; Kremlinologii; P.S., Vasile Ernu este un intelectual de stînga al zilelor noastre care îşi asumă un raport actual cu trecutul său comunist. Memoria critică a intelectualului de 30 de ani, absolvent de Filozofie la Cluj după 1989, evacuează (prin ignorare?) represiunea, alienarea, decerebrarea, Gulagul. Ele nu fac obiectul nostalgiei sale retorice care pune, astfel, semnul egal între stînga dictatorială şi stînga necesară: “…din punctul meu de vedere, între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există nici o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică... Ambele spală creiere la fel de perfid şi ne alienează la fel de eficient”. Această echivalare reprezintă, într-adevăr, un curaj astăzi, s-o recunoaştem. La fel cum curaj înseamnă asumarea marii ignoranţe – trecute, prezente şi viitoare – în privinţa unora dintre cele mai mari porcării ale comunismului: relativismul şi lipsa criteriilor, perspectiva convenabilă, spălarea istoriei şi a memoriei.

Din documentarul lui Vasile Ernu, Născut în URSS, putea ieşi un excelent roman. Ca memorialistică însă, el trebuie citit dimpreună cu o serioasă istorie a URSS. Ca să nu ne smintim.

Ernu şi ENRON – Suplimentul de cultură nr.82, 24-30 iunie 2006

C. Rogozanu

Consum haotic de obiecte culturale! Doar începe vara. Mai întîi un Ernu care îşi permite luxul iresponsabilităţii, lux extrem de costisitor într­o cultură de provincie. Apoi, un film despre megafalimentul ENRON, o ciudată companie americană susţinută politic (de clanul Bush) şi „piaristic“ care s­a prăbuşit cu zgomot asurzitor în urmă cu cîţiva ani. Un text despre formele servituţii şi ale opresiunii în diverse ordini. Şi despre tot soiul de impertinenţe ale observatorilor realităţilor de azi şi de ieri.
Ernu evocă trecutul comic­glorios al cetăţeanului uresesist. Aparent îşi asumă o nostalgie soft, fără mari pretenţii, de amuzament, în care sînt povestite amestecurile alcoolice ale lui homo sovieticus, în care sînt trecute în revistă şocurile cine­erotice ale aceluiaşi, în care toaletele intră într­un soi de turbion nostalgic înduioşător. Dar acesta nu este decît un ambalaj comercial pentru cîteva mesaje dure, asumat de stînga, pentru afirmaţii curajoase, tupeiste sau iresponsabile. Cum altfel poate părea o echivalare relaxată a comunismului cu capitalismul? Cum pot părea, cu un discurs intelectual dominator asumat anticomunist în România, meditaţiile asupra mîndriei cetăţeanului sovietic versus mîndria cetăţeanului american?
Aici apare acea iresponsabilitate de lux despre care vorbeam la început şi pe care Ernu o propune nonşalant. Formularea unei întrebări cu argumentaţie simplă care să neliniştească profund. Aceasta e finalitatea, fără dorinţă de rezolvare a aporiei. Este un exerciţiu care prinde foarte greu în culturile provinciale. Un complexat nu­şi va recunoaşte niciodată superficialitatea inevitabilă mai ales în discuţiile despre marile teme istorice ale lumii. Iar această frică de superficialitate îi va inhiba pe vecie spiritul critic.

„Băieţii buni de ieri au devenit vrăjitoarele de azi“

Ernu se face mic­mic, un foarte mic cetăţean al URSS, care­şi permite să observe similitudini bulversante între, de exemplu, reclama comunistă şi reclama capitalistă, ambele autoreflexive, ambele propunătoare de life­style înainte de produs, înainte de calitatea produsului… Cînd îţi asumi statutul de „om sub vremi“ şi îţi şi fabrici o voce autentică pentru asta, astfel de ipoteze capătă farmec şi pun pe gînduri „luptătorii“ anticomunişti de profesie. Pentru că nu e vorba despre o simplă indiferenţă, ci despre indiferenţă inteligentă şi asumare curajoasă a unei poziţii complet „non­intelectuale“ în România, cea de stînga. Iată un atac frumos, curajos la un anumit simplism care pînă la urmă a şi ineficientizat complet lupta anticomunistă prin prea multă emfază: „Mare parte a intelectualilor din spaţiul postcomunist au învăţat acest film banal cu good guys şi bad guys şi şi­au construit întregul discurs pe această dihotomie. Peste noapte s­au înrolat în gaşca celor supranumiţi good guys pentru construirea şi propăşirea unei noi societăţi, iar băieţii buni de ieri au devenit vrăjitoarele de azi şi rădăcina tuturor relelor. Practic, s­au schimbat stăpînii peste noapte şi au rămas la locul lor doar slugile. Ştiam că intelighenţia trebuie să se angajeze, dar mai ştiam şi că în primul rînd trebuie să se îndoiască – şi să se îndoiască mai ales de putere“. Avem o suită de locuri comune reformulate. Un soi de „şi ăştia­s la fel!“ popular. Dar există un patetism al formulării „să se îndoiască de putere“ care chiar are o forţă în a reaminti misiunea primordială individului care­şi cîştigă traiul din spirit critic.

Paralelă între politruk şi PR

Este iresponsabil să nu observi că postcomunismul a fost dominat de forme primitive de autoconservare ale nucleelor dure din comunism. Foştii securişti au devenit mari afacerişti, s­au protejat între ei economic, aşa cum foştii demnitari politici s­au protejat prin discurs public şi manipulare media. Să compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate, nu are nimic de frondă. În acelaşi timp, Ernu furnizează o utilă voce ingenuă care­i propune individului modern să taxeze impostura în toate formele ei şi să conserve autenticitatea măcar în discurs.
Ernu face (de fapt, reia critici uzuale în discursurile anticorporatiste) o paralelă savuroasă între politruk şi PR: „Ceea ce mă intrigă foarte mult ca homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că, atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», «stilul advertising», politrucii prin excelenţă au devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am crezut niciodată că modelul politrucului va deveni un model de viaţă în societate. Am văzut­o şi pe asta“. Dincolo de amuzament, avem de­a face cu un sofism care omite, conform definiţiei, o dată esenţială din ipoteză: în vreme ce acum PR­ii lucrează pentru un număr indefinit de clienţi, în alte vremi, politrucii lucrau la aceeaşi „firmă“… Rămîne însă valabilă mirarea ingenuă în faţa uneia dintre cele mai „umflate“ profesii din spaţiul capitalist: o formă ipocrită de control al mijloacelor de comunicare în masă care trebuie denunţat măcar la un pahar de bere plin cu vodcă (a se vedea reţeta „scoate ursul din bîrlog“).

„The smartest guys“ / „cei mai şmecheri“

În orice caz, cu gîndul la aceste echivalenţe intrigante, puţin cinice, dar construite strict pentru înviorare cerebrală şi ideologică, am urmărit nemaipomenita aventură a companiei ENRON povestită de regizorul Alex Gibney în ENRON: The smartest guys in the room. Pe aceştia Ernu i­a uitat, despre „băieţii deştepţi“ vorbim. The smartest guys se plasează întotdeauna în terenul lăsat liber de fighturile ideologice dintre the good guys şi the bad guys despre care vorbeam mai sus. Sintagma „the smartest guys“ aş traduce­o prin „cei mai şmecheri“. Sînt acei afacerişti care profită de reţele politice bine unse cu un număr infinit de comisioane şi contribuţii la campanii electorale; ei nu cunosc limite în jocul la cacealma. ENRON este o companie care a fost umflată la bursă printr­o enormă maşinărie de produs imagine, printr­o enormă aroganţă construită în şedinţe de corporaţie (alea de partid sînt nişte palide fantome) în care informaţia falsă, negarea absolută a oricărui eşec fac legea. Figuri gen „the smartest guys“ a produs şi regimul comunist, mai ales prin sistemul poliţiei politice. Aţi observat siguranţa securistică a unor Voiculescu sau Vîntu? Ei nu sînt nici the bad guys, nici the good guys: sînt the smartest. Jongleriile lor transideologice cu o pojghiţă civilizată de „finanţism“ lucrează de fapt la construirea unei aroganţe corporatiste periculoase. Documentarul despre ENRON spune multe despre capitalism, dar şi mai multe despre combinaţia letală dintre politică şi business, care de multe ori subminează însăşi ordinea democratică.
Duşmanii ideologici nu sînt nocivi
Probabil una dintre cele mai şocante scene din film o constituie difuzarea unor înregistrări ale convorbirilor dintre diverşi agenţi de vînzare de energie electrică de la ENRON: în timp ce un întreg stat, California, suferea enorm din lipsă de energie, agenţii respectivi făceau cinic rost de „surplusuri“ pe care să le vîndă mai scump şi apoi comentau rîzînd cum au lăsat o bucată sau alta de metropolă fără curent. Aici apare iresponsabilitatea provocată de cîştigul virtual. ENRON a fost un enorm balon de săpun umflat de propria aroganţă şi de „tupeu“ ca politică a companiei. A mers cît să umple de bani cîţiva băieţi deştepţi, iar apoi a lăsat fără pensii zeci de mii de americani de rînd.
După îndelungi meditaţii asupra acestor realităţi ale unor defuncte sau actuale superputeri, după ce am început să mă simt reantrenat într­un soi de război rece de cafenea, concluzia a fost simplă. Nu cunosc duşmani ideologici – ăia sînt cel mult penibili, nu sînt nocivi. Cu adevărat corozive sînt politicile de „the smartest guys in the room“… Ştiu că nu aduce a distracţie de vară tot ce­am recomandat aici. Dar, uneori, în loc de vreun roman uşurel, merită să­ţi rafinezi trăsăturile feţei cu ceva încruntări ideologice.

Casetă:
Vasile Ernu, Născut în URSS,
prefaţă de Sorin Antohi, colecţia „Ego­grafii“, Editura Polirom, 2006
Alex Gibney,

ENRON: The smartest guys in the room

“Generaţia aşteptată” recomandă cititul – Dilema Veche nr. 126 23 –29 iunie 2006

Marius Chivu
“Generaţia aşteptată” este un proiect jurnalistic iniţiat anul trecut de ziarul Cotidianul cu scopul declarat de a selecta şi promova “un grup de oameni înzestraţi pentru performanţă… căutaţi în acele spaţii spirituale, etice şi profesionale care descriu standardele de civilizaţie ale societăţii: politică, economie, justiţie, ştiinţă, arte, sport, religie şi societate civilă.” Dacă vreţi să citiţi mai multe despre acest proiect şi, mai ales, să aflaţi cine sînt tinerii selectaţi şi propuşi de jurnaliştii de la Cotidianul, accesaţi www.generatia-asteptata.ro. Pînă atunci, iată cîţiva (unii relativ) tineri scriitori din această aşa-numită generaţie aşteptată care, cu ocazia Salonului de Carte “Bookfest”, au făcut pentru cititorii Dilemei vechi cîteva recomandări de lectură pentru vară.

Cătălin AVRAMESCU (eseist)
Recomand Elogiul moderaţiei de Aurelian Crăiuţu (Editura Polirom), probabil primul tratament sistematic nu doar al moderaţiei, dar al multor teme centrale în teoria politică anglo-saxonă şi în cele asociate acestui spaţiu. Iar ca lectură de vară, Submarinul erotic de Emil Brumaru (Editura Cartea Românească), pentru că una dintre lecturile mele favorite în copilărie a fost 20.000 de leghe sub mări de Jules Verne şi acum să aflu că Emil Brumaru a călătorit prin alte mări decît cele ale lumii, asta mă impresionează profund.

Oana BOCA (editor)
Romanul lui Irvine Welsh Trainspotting (Editura Polirom). În afară de isteria internaţională creată în jurul filmului, motivul recomandării mele este traducerea de excepţie a Andrei Matzal. Şi Lucrări în verde, cartea de poezie a Simonei Popescu apărută la Editura Cartea Românească. Şi nu doar pentru că sînt eu fan Simona Popescu.

Paul CERNAT (critic literar)
Vasile Ernu, Născut în URSS (Editura Polirom), o autobiografie de export numai bună de scos din cap clişeele răsuflate despre comunism; şi Dilecta de Octavian Soviany (Editura Cartea Românească), rafinament fără vîrstă pentru toţi cei care cred că frumuseţea poetică e pe cale de dispariţie.

Emilian GALAICU-PĂUN (scriitor, editor)
Mai întîi două cărţi apărute la Editura Polirom: volumul coordonat de Ruxandra Cesereanu Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional şi romanul Amantele al Elfriedei Jelinek, pentru că celălalt roman al ei, Pianista, tradus minunat în română de către Nora Iuga, mi s-a părut extraordinar. Sînt multe cărţi de citit şi în Colecţia “Raftul Denisei” de la Humanitas sau la Editura Pandora-M unde s-au tradus mulţi autori francezi la zi. Mai recomand Maestrul şi Margareta de Bulgakov (Editura Cartier), o carte haute couture care trebuie citită vara pentru prezentările de toamnă.

Radu Pavel GHEO (scriitor)
Vasile Ernu, Născut în URSS, pentru că am tot citit despre ea şi sînt foarte curios. Ar mai fi reeditarea romanului lui Radu Aldulescu Proorocii Ierusalimului de la Editura Corint, culegerea de cronici Agresiuni, digresiuni a lui Costi Rogozanu şi Antologia poeziei româneşti la zid, alcătuită de Ion Barbu, ambele apărute la Editura Polirom.

Adela GRECEANU (scriitoare)
Nora Iuga mi-a vorbit despre romanul Frumoasele adormite al lui Yasunari Kawabata (Editura Humanitas), iar eu doar ce l-am deschis şi iată ce frumos începe: “Vă rog să nu faceţi glume nepotrivite sau să încercaţi să băgaţi degetul în gura fetei adormite, i-a atras atenţia femeia de la pensiune bătrînului Eguchi”. Şi mai recomand romanul Întreabă praful de John Fante (Editura Humanitas), pentru că l-a recomandat Charles Bukowski.

Bogdan IANCU (scriitor, jurnalist)
Aşteptam de mai multă vreme ca cineva să traducă şi să publice Viaţa politică a trupurilor moarte (Editura Vremea), volumul alcătuit de Katherine Verdery, una dintre cele mai interesante analize ale perioadei tranziţiei prin care a trecut fostul bloc comunist, prin prisma simbolicului şi politicului cu care se încarcă deshumările şi reînhumările personajelor importante. Traducerea făcută de Liviu Chelcea şi Sorin Gherguţ reuşeşte să conserve ironia fină a autoarei. Sper să citesc tot Ghidul nesimţitului scris de Radu Paraschivescu şi publicat de Humanitas, pe care doar l-am frunzărit, mai ales că e vară, mijloacele de transport miros cum miros, iar un pic din experienţa suferinţelor încasate de altcineva nu strică.

Sorin LAVRIC (eseist)
Corespondenţa dintre Constantin Noica şi Sanda Stolojan publicată la Editura Humanitas, pentru că este un document al vieţii lui Noica din ultimii săi 30 de ani, de unde se văd foarte bine tracasările la care regimul comunist îl supunea.

Cătălin LAZURCA (scriitor)
Romanul lui Petru Cimpoeşu, Christina Domestica (Editura Humanitas), pe care l-am auzit povestit într-o emisiune TV.
Florin LĂZĂRESCU (scriitor, editor )
Avangarda rusă de Livia Codorcea, apărută la Editura Universităţii “Al.I. Cuza” din Iaşi, o carte care s-a vîndut foarte bine la acest Salon de Carte. Aş mai numi două cărţi citite de mine în cruciş pe la standuri: Vasile Ernu, Născut în URSS şi Petru Cimpoeşu, Christina Domestica .

Alexandru MATEI (eseist)
Noile cărţi de poezie de la Cartea Românească: Octavian Soviany, Dilecta, Simona Popescu, Lucrări în verde, Robert Şerban, Cinema la mine-acasă. Două cărţi de la Editura EST: Malone moare de Samuel Beckett şi Maurice Blanchot, Cartea care va veni; le recomand pentru scriitură, în lipsa căreia întreaga literatură franceză ar fi o literatură de mîna a doua. De la Editura Paralela 45, Trupul ştie mai mult de Gheorghe Crăciun, un fel de making of al Pupei Russa, pentru că e prima dată cînd la noi apare acest gen de carte; şi Barbaria interioară de Jean-François Mattéi, un eseu despre sălbăticia modernităţii şi despre schizoidia omului, între animalitatea reprimată şi obligaţia de se expune ca fiinţă culturală.

Andra MATZAL (traducătoare)
Vasile Ernu, Născut în URSS – o carte hibrid, în care ariciul în ceaţă, Cipok-ul, politica, fenomenologia cozii de la magazine sînt doar cîteva dintre secvenţele unei epopei bine documentate şi în acelaşi timp scrise parcă dintr-o suflare. Vasile Ernu propune o întîlnire dintre cercetare, memorialistică şi oracol, în care se face reconstituirea unuia dintre cele mai complexe proiecte utopice. Şi Katherine Verdery, Viaţa politică a trupurilor moarte – unul dintre cei mai cunoscuţi antropologi americani, preocupată de spaţiile ex-sovietice, este autoarea unui studiu care, ca metodă, îţi aduce aminte şi de investigaţiile detectivistice. Cum sînt exploatate după moarte trupurile, ce mutaţii simbolice intervin şi, nu în ultimul rînd, ce întorsături de situaţie, cu tot cu absurdul şi cinismul lor, se petrec în scenariul postmortem rezervat unor nume precum Lenin, Inochentie Micu Klein şi alţii.

Iulia POPOVICI (critic dramatic)
Trupul ştie mai mult de Gheorghe Crăciun, un fals jurnal al perioadei în care a scris Pupa Russa. Gheorghe Crăciun continuă ideile dezvoltate într-un eseu de acum cîţiva ani, “Trupul şi litera”, despre corporalitatea literară; o ficţiune confesivă care meditează asupra propriului proces creator.

Ana Maria SANDU (scriitoare)
Vasile Ernu, Născut în URSS, pentru că viaţa socială din România comunistă e în vogă şi cu atît mai mult cea din URSS; şi Milorad Pavic˙, Ultima iubire la Ţarigrad (Editura Paralela 45), cartea unui autor foarte interesant, o carte trasă în ţiplă şi însoţită de un pachet de cărţi de tarot.

Robert ŞERBAN (scriitor, jurnalist, editor)
Intrarea în casă (Editura Brumar) o antologie din poezia lui Ioan Flora, alcătuită de el înainte de a muri, şi ilustrată cu propriile desene, pentru că este vorba de selecţia personală a unui important poet postbelic. Contactul cu poezia de calitate ne arată că viaţa poate fi frumoasă.

Magda MĂRCULESCU-COJOCEA (editor)
Carlos Ruiz-Zafon cu Umbra vîntului (Editura Polirom), un autor nominalizat de Lire în lista cu primii 50 de scriitori clasici ai secolului 21, un roman livresc şi de acţiune, un roman greu, dar, paradoxal, cu succes la vînzări. Şi Lucía Etxcebarría cu Dragoste, curiozitate, prozac şi îndoieli (Editura Pandora-M), cartea ecranizată a unei scriitoare feministe ce reuşeşte trei personaje feminine, fiecare cu un limbaj distinct.

Andrei TERIAN (critic literar)
Vreţi să ştiţi ce vi se poate întîmpla dacă vă uitaţi la prea multe talk-show-uri de doi bani şi ajungeţi să credeţi toate aberaţiile pe care le auziţi acolo? Citiţi Christina Domestica a lui Petru Cimpoeşu. Face toţi banii; şi tot timpul.

Răzvan ŢUPA (scriitor, jurnalist)
Avangarda rusă de Livia Codorcea pentru că e o apariţie cu totul specială. Despre avangarda franceză şi română există mai multe cărţi, dar cu privire la avangarda rusă ştiam doar cîte ceva despre Maiakovski şi Hlebnikov, or acum îţi dai seama că lucrurile stau puţin altfel. Şi ar mai fi Antologia avangardei ruse, volumul 1, în traducerea lui Leo Butnaru, apărută la Princeps Edit.

Constantin VICĂ (jurnalist)
Romanul cult al lui Irvine Welsh, Trainspotting, din mai multe motive: 1) aşteptam cartea în română; 2) în traducerea românească a Andrei Matzal slang-ul scoţian sună foarte bine; 3) e violentă fără a ucide pe nimeni; 4) e mai tare decît filmul şi nici nu are nevoie de el.

Natural born communists – Cultura nr.22, joi 22 iunie 2006

Mihai IOVĂNEL

Vasile Ernu, „Născut în URSS”, postfaţă de Sorin Antohi, Editura Polirom, 272 pagini

Am terminat de şaisprezece ani cu comunismul. Chiar aşa? La revoluţie eram într-a cincea şi deja era prea târziu pentru ca una bucată creier pe care o am în dotare să mai poată face pe niznaiul. O lobotomie ar fi putut rezolva problema, dar n-a fost să fie.
Am avut totuşi noroc. Alţii aveau mai mulţi ani, mult mai mulţi, şi virusul vieţii în comunism se prăsise ca iepurii în creierele lor. Ghinion: dar ce puteau face? Să privească încruntaţi spre trecut? Era nasol. Să trăiască în prezent? Şi ăsta era nasol. Să trăiască în viitor? Ce a aia? Care viitor? Viitorul sună bine, adică există, doar în reclame.
Din păcate, la noi a fost aleasă soluţia cea proastă. Despărţirea de comunism s-a făcut în România prin vorbe; dar singurul lucru de care vorbele acestea au fost în stare să se despartă a fost o caricatură. Profitabilă, desigur, pentru designerii ei. Cât timp comunismul a fost bucătarul şef, mai toată lumea a tăcut mâlc, curajul şi „atitudinea” sinonimizându-se cel mult prin bancuri. După, toţi au început să aibă crampe, să emită, cu faciesuri sumbre, discursuri patetice despre coşmarul pe care l-au trăit. „Am trăit într-un coşmar”, e sound-ul dominant, „am trăit într-un coşmar şi abia acum ne dăm seama de asta: până acum doar am visat, acesta e motivul pentru care am tăcut”. Vorbe de oligofreni care tocmai şi-au făcut upgrade de IQ; de fapt, vorbe de şmecheri care exploatează portofelul anticomunismului cu aceeaşi căldură cu care au făcut-o şi cu portofelul comunismului. (Ar fi interesant de comis un studiu despre cât datorează anticomuniştii postrevoluţionari – anticomuniştii cu gura: Blandiana, Paler, Liiceanu etc. – comunismului; şi nu numai în sensul truistic-identitar al amprentei unice lăsate de o realitate unică).
Inevitabil, despărţirea de comunism a fost o păcăleală. Singurul mediu în care ea s-a manifestat a fost cel retoric.

Faceţi cunoştinţă cu Vasile Ernu

De fapt, tot ce vreau să vă spun e că am citit o carte care m-a entuziasmat, pentru că oferă un răspuns – sub forma implicită a unei filosofii existenţiale. Se numeşte „Născut în URSS” şi e un volum de „memorii”/ „autoficţiuni”/ amintiri-despre-ceea-ce-înrăma-viaţa-în-comunism. E scrisă de un tip născut în 1971 în Odessa, adică în marele imperiu URSS, şi care din 1990 trăieşte în România. Cum? Cu ironie şi în acelaşi timp cu tandreţe. Vasile Ernu inventariază aproape toate lucrurile mărunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele şi rutinele printre & cu care a trăit. Şi nu lasă nimic în urmă (decât la modul distanţei ironice), pentru că toate acestea fac parte din el.
Ce spune în esenţă, din punctul de vedere al atitudinii, Vasile Ernu? Două lucruri extrem de simple, dar în acelaşi timp greu de asumat:
(i)„lumea în care am trăit nu a fost nici atât de rea şi nici atât de bună pe cât cred unii sau alţii. La această lume din care am ieşit nu ar trebui să ne raportăm cu ură, dispreţ, dragoste sau ignoranţă, ci trebuie doar să încercăm să o înţelegem şi să ne-o asumăm. (…) ceea ce am trăit nu e neapărat «greaua moştenire», ci un dat, o realitate care e şi rea, dar şi bună. Important e ce facem cu ea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm.”
(ii)„între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică. Sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Ambele sunt forme de represiune şi de control. Ambele ne controlează şi ne subordonează; încearcă să ne transforme în sclavi şi maşini care răspund unor comenzi prestabilite. Ambele spală creiere la fel de perfid şi ne alienează la fel de eficient.”
Apare în aceste fraze o atitudine esenţială: indiferent de spaţiul unde ne naştem şi trăim, răsuflarea unui Sistem ne ventilează spinările. Unele sisteme sunt vizibile, altele mascate; unele mai rafinate, altele mai brutale, etc. etc. Dar: acesta este un dat, un punct de plecare. Nu la asta ni se reduc vieţile. Sistemul este în cele din urmă o abstracţiune (chiar dacă efectele şi pionii sunt concreţi); viaţa este cât se poate de reală. Dacă o scriem şi rescriem în funţie exclusiv de abstracţiunea numită sistem, cine e fraierul? Sistemul (care, neavând existenţă individuală, nu are conştiinţă; şi deci e perfect nesubiectiv, adică perfect „obiectiv”, adică perfect rece/ „nepăsător”) sau noi?
Până să ajungă la aceste concluzii (care multora le vor părea scandaloase), Vasile Ernu îşi revizitează viaţa de ex-cetăţean sovietic (atenţie! nu de român). Cu fraza asta intru în două paranteze.

(i)De ce e Ernu atât de sovietic

Pentru că e preferabil să vii dintr-un centru decât dintr-o colonie. OK, Odessa nu e în centrul URSS; dar măcar făcea parte din corpul sistemului comunist; nu era, precum România, căţelul care păpa firimiturile acestui sistem.
Pentru că URSS e patria-mămică a comunismului: spaţiul unde brandul comunismului a fost inventat (pe bune) şi avortat (tot pe bune).
Pentru că în URSS comunismul şi-a maximizat măreţia (care nu poate fi negată, oricât de criminală, ticăloasă a fost ea); iar, din câte ştiu, ruinele relevante sunt acelea ale unei cetăţi erecte – nu ale unei cocioabe precare.

(ii)Câteva comparaţii: de ce e Ernu atât de tare

Într-o anumită măsură, tocmai pentru că vine din URSS, dintr-un spaţiu cultural pe lângă care România a făcut şi va face întotdeauna o figură la fel de serioasă ca republica de la Ploieşti.
(Paratenteză în paranteză: uitaţi-vă, ca fenomen, la scriitorii tineri basarabeni, care importă/ adaptează pentru uzul României literare scriitori ruşi. Oricât de la mâna a doua ar fi, oricât de xeroxate ar părea versiunile lor după „sufletul rus” – tot sunt extraordinar de interesanţi, de vii, de atinşi de o „nebunie” pe care la noi o găseşti doar prin mediile nescriitoriceşti de la 9.)
Vasile Ernu e lipsit de complexele şi frustrările de care dădea dovadă, într-o lucrare aproximativ similară, Paul Cernat. Îl amintesc pe acesta din urmă şi nu pe altul pentru că Paul Cernat reprezintă plafonul momentan al unui dezgustător machiaj autoficţional: discursul lui amorsa o serie de fantasme ale subversiunii, chipurile asumată precoce încă din grădiniţă (perioadă în care ia cunoştinţă de existenţa Europei Libere şi sabotează intonarea imnului de stat, înjurându-l în gând…)
Desigur, Vasile Ernu nu e tare doar pentru că vine dintr-un spaţiu cultural de primă mână sau pentru că nu e frustrat ca unii autohtoni. Şi nici pentru că are curajul de fi în răspăr cu lumea bună a anticomunismului caricatural.
Dar trebuie şi astea numărate.

Fără batiste!

Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.
Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg.
Încercaţi să vă despărţiţi de unul dintre picioarele care vă compun dispozitivul corporal; veţi descoperi că singura metodă plauzibilă e aceea cu toporul. Şi că nu e recomandabilă.
La fel şi cu memoria, cu amputarea ei şi a substanţei care o umple. Despărţirea de comunism: care despărţire? A fost nasol? OK, şi ce dacă? Viaţa e viaţă, oricum şi unde ai trăi-o, indiferent de ideologia la modă, spune printre rânduri Vasile Ernu. E inutil să te desparţi în vreun fel de ea; măcar pentru măruntul motiv că alta nu vei primi.
Am fost comunişti; unii mai mari, alţii mai mici, unii mai mult, alţii mai puţin – dar am fost cu toţii subiecţii acelui sistem. Asta e. Acum suntem capitalişti. Asta e. Tot ce am făcut a fost să schimbăm trenul pe un altul; dar ce rost are să fluturăm batistele? Vehicolul (care nu e lumea în care trăim, ci viaţa pe care o trăim) a rămas acelaşi, chiar dacă băncile care înainte erau de lemn sunt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.

URSS ocupă spaţiul virtual românesc – Dilema Veche Nr.124 9-16 iun. 2006

Ioana CALEN

Vasile Ernu, autorul cărţii Născut în URSS, se autodescrie ca “produsul perfect soviectic”, un homo sovieticus pursînge. Nici n-a apucat să fie lansată bine, că Născut în URSS a şi încins atmosfera şi a stîrnit controverse. Cel mai des s-a spus că este vie şi enervantă. Mai precis, enervant de vie! Ca şi cum nu ar fi fost suficient că ne-a dat dureri de cap cu cartea asta, Vasile Ernu a avut tupeul să o extindă şi asupra Internet-ului românesc, neprihănit de cele sovietice ca un ţînc de trei ani care, între două partide de somn, mai bagă un Counter Strike. Născut în URSS este prima carte din România cu un site propriu (www.nascutinurss.ro ). Nu-i nimic spectaculos în asta. Şi nici enervant. Dar cînd este vorba de primul site din România dedicat comunismului, ar trebui să ne dea un pic de gîndit.

Ernu cel din afara textului este un tip cool şi perfect adaptat lumii capitaliste, care ştie să îşi promoveze produsul şi să (se) vîndă, să facă valuri şi să zgîndăre spiritele (şi bubele lor). Site-ul nu prea face cu ochiul, are un look auster, fără brizbrizuri şi jucării, pentru că este în primul rînd o “arhivă subiectivă şi funcţională”
care ilustrează anumite lucruri din carte. Ideea iniţială era ca aceste imagini să ajungă pe un CD, dar, pentru că legea copyright-ului în România este complexă şi are multe aspecte, proiectul a fost redus la această pagină web.

www.nascutinurss.ro conţine informaţie şi materiale despre URSS cît nu conţine tot Internet-ul românesc. Nostalgicii puterii sovietelor, care înţeleg ruseşte, pot asculta online discursurile marilor conducători, precum Andropov, Brejnev sau Lenin. Imaginile cu obiecte vor trezi cu siguranţă amintiri celor a căror copilărie este strîns legată de cravatele de pionieri, păpuşile ruseşti, de numărătorile cu bile de lemn după care au învăţat să socotească, magnetofoanele cu benzi pe care, atunci cînd se rupeau, le lipeau cu scotch, ascuţitoarele de creion cu manivelă, lupul din desenele “Nu zaeţ pagadi” sau jucăriile cu ursuleţul Mishka, simbolul jocurilor olimpice de la Moscova în 1980. Puteţi downloada cîntece pioniereşti, coloana sonoră de la Scufiţa Roşie, iar rockerii vor fi mai mult decît încîntaţi să redescopere Kino, Nautilus Pompilius sau Krematory.

Amintiri “roşii” scrise de un român născut în URSS – România Liberă, Joi 8 iunie 2006

Daniel Sârbu

Filosof, eseist si publicist originar din Basarabia, Vasile Ernu isi va lansa, maine, de la ora 19, in curtea interioara de la Muzeul de Arta din Cluj, volumul “Nascut in URSS”. Cartea, a carei prefata o semneaza Sorin Antohi, depaseste granitele unei autobiografii, fiind un manunchi legat, nu anevoie, de eseuri si reflectii privind un anume tip de viata si gandire, de dincolo de Prut, un fel de arheologie a vietii de zi cu zi in Uniunea Sovietica, “ca o metafora a culturii si civilizatiei sovietice”. O data cu lansarea volumului va fi facuta si cea a site-ului dedicat cartii. Spectacolul lansarii va cuprinde un maraton de lectura, muzica si imagini proiectate pe un ecran ce troneaza in curtea muzeului de cateva zile, cu ocazia Festivalului de film TIFF.
Ernu s-a nascut in URSS in 1971. Este absolvent al Facultatii de Filosofie a Universitatii “Al.I. Cuza” din Iasi si are un master in filosofie la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj. A fost redactor fondator al revistei “Philosophy&Stuff” si redactor asociat al revistei “Idea arta-societate”. A activat in cadrul Fundatiei Idea, Tranzit si Editura “Idea” din Cluj. Actualmente lucreaza in cadrul Editurii “Polirom”, la Bucuresti. “Uniunea Sovietica nu a fost doar o tara, a fost mai mult decat atat, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernitatii. Ea te face sa te minunezi, te fascineaza, iar fascinatia pentru ea lasa urme si rani adanci (…) Am plecat din aceasta tara in 1990. Parafrazandu-l pe Vladimir Maiakovski as putea spune: priviti, minunati-va, si eu am fost cetatean al Uniunii Sovietice. URSS este tara, patria in care m-am nascut si am trait. Este o tara care nu te poate lasa indiferent, dincolo de relatia pe care ai avut-o cu ea, fie ca o iubesti sau o urasti. Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura, daca exista vreo deosebire intre ele, caci indiferenta cu siguranta nu va fi (…) Am fost martorul unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, am fost martorul unui proiect neterminat si am vazut gloria si caderea acestei utopii. Despre ea voi incerca sa povestesc cate ceva. Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dubla experienta, care nu este neaparat singulara. E vorba, pe de o parte, de o experienta directa, a cetateanului care a locuit in spatiul sovietic, iar de celalta, de o experienta livresca, mediata cultural. Impreuna m-au definit ca pe un produs made in URSS. Este aproape imposibil sa le deosebesc”, spune autorul.

Amintiri din URSS – Ziarul Clujeanului nr.9, joi 8 iunie

Interviu Claudiu Groza cu Vasile Ernu

Cele mai citite capitole din carte, la care am primit cele mai multe semnale, sunt «Sex în URSS» şi «Ce bea cetăţeanul sovietic?». Motoul secţiunii despre băutură este foarte clar: «Orice arde, se poate bea»

– “Născut în URSS” e prima ta carte. Va fi şi ultima?

– Sper că nu. M-a surprins că pot scrie mai repede decît mă aşteptam. Evident că mai am mult de lucru. Oricum, voi încerca o a doua carte, care acum se află în stadiu de proiect, legată de spaţiul romanesc.

– Vasile Ernu, ideea scrierii volumului “Născut în URSS” a fost a ta, sau ai fost “provocat” de cineva?

– Ideea mi-a aparţinut. A fost, iniţial, un proiect mai amplu, vroiam să lucrez cu mai mulţi oameni născuţi în Uniunea Sovietică, dar n-a ieşit, aşa că m-am hotărît să scriu cartea singur. A durat două luni documentarea şi trei luni scrierea propriu-zisă.

– E o abordare personală, sau un fel de “studiu ştiinţific”?

– Inişial am dorit să fac un soi de “dicţionar” al spa]iului cotidian sovietic. După aceea mi-am dat seama că nu voi putea să scriu aşa ceva, şi am combinat trei categorii de texte. O parte sunt mai apropiate de proză, în care-mi evoc anumite amintiri şi experienţe directe, altele seamănă cu nişte eseuri, dar foarte lejere şi ironice, iar celelalte sunt texte-documentar. Toate sunt foarte apropiate ca stil şi în toate folosesc ironia – “tehnica” mea preferată.

– Ironia e evidentă în cartea ta. Pe de altă parte, se simte acolo şi un pic de emoţie. De unde vine emoţia?

– Cartea nu este nostalgică, dar are un element de nostalgie, care ţine de autenticitatea scriiturii cînd se raportează la trecut. Este vorba de viaţa noastră trăită pînă la o anumită vîrstă. Eu vreau să pun accentul pe faptul că trecutul nostru, indiferent de sistemul în care trăim, este un trecut pe care trebuie să-l înţelegem, să ni-l asumăm şi să-l revalorificăm. Cartea mea este şi o replică adusă spaţiului romanesc, unde trecutul este în general negat. Cartea mea este un model despre cum trebuie să ne raportăm la trecut.

– Cu siguranţă, cei care fac parte din generaţia ta, indifferent din ce ţară estică provin, se vor regăsi în carte. Cum crezi că o să reacţioneze cei foarte tineri? Vor citi volumul doar ca pe o colecţie de “poante”?

– Am scris cartea privind în trecut şi chestionînd prezentul. Eu cred că şi generaţia tînără, şi cea vîrstnică trebuie să înţeleagă ceva: între lumea veche şi lumea nouă nu există nici o diferenţă esenţială. Noi, astăzi, facem aceleaşi compromisuri pe care le-am făcut şi în alt sistem. Trebuie să fim atenţi, să fim critici şi să nu intrăm în maşinăria sistemului. Cred că generaţia tînără poate să înţeleagă acest lucru privind înapoi şi dîndu-şi seama că riscă să facă aceleaşi greşeli pe care le-au făcut părinţii şi bunicii.

——-
“Născut în URSS” acoperă practic toate zonele vieţii de zi cu zi din timpul comunismului.
De la viaţa “la comun” la activităţile şi taberele pioniereşti, de la rock la politică sau de la băutură la bancuri, totul este “radiografiat” cu umor ăi naturaleţe de Vasile Ernu. |ntr-un fel, autorul seamănă cu un bunic povestindu-ţi nepoţilor tinereţea năbădăioasă. Pentru cine a trăit epoca evocată în carte, “povestea” lui Ernu e o oglindă. Pentru ceilalţi, poate fi divertisment. Inspirat din realitate.

Odată cu lansarea cărţii, Vasile Ernu a pregătit şi un site special, www.nascutinurss.ro, unde, pe lîngă amănunte despre volum, cronici şi alte texte, pot fi găsite imagini, afişe şi diferite obiecte din fostul URSS ori fotografii cu Lenin

Vasile Ernu este cetăţean al fostului URSS. Asta chiar dacă, de ani buni, s-a mutat în Romania, la Iaşi, la Cluj şi la Bucure[ti. El îşi asumă cu o nostalgie ironică anii trăiţi în Uniunea Sovietică, în
volumul “Născut în URSS”, apărut recent la Editura Polirom şi care va fi lansat mîine, de la ora
17.30, la Cluj, la Meeting Point-ul TIFF de la Muzeul Na]ional de Artă.

Carte: Lobotomia este inutila – Prezent NR: 19 Joi, 08 Iunie 2006

Mihai Iovanel

Am terminat de saisprezece ani cu comunismul. Chiar asa? La revolutie eram intr-a cincea si deja era prea tirziu pentru ca una bucata creier pe care o am in dotare sa mai poata face pe niznaiul. O lobotomie ar fi putut rezolva problema, dar n-a fost sa fie.

Am avut totusi noroc. Altii aveau mai multi ani, mult mai multi, si virusul vietii in comunism se prasise ca iepurii in creierele lor. Ghinion: dar ce puteau face? Sa priveasca incruntati spre trecut? Era nasol. Sa traiasca in prezent? Si asta era nasol. Sa traiasca in viitor? Ce a aia? Care viitor? Din pacate, la noi a fost aleasa solutia cea proasta. Despartirea de comunism s-a facut in România prin vorbe; dar singurul lucru de care vorbele acestea au fost in stare sa se desparta a fost o caricatura. Despartirea a fost falsa, iluzorie. De fapt problema e prost pusa. De fapt, tot ce vreau sa va spun e ca am citit o carte care m-a entuziasmat, pentru ca ofera un raspuns. E scrisa de un tip nascut in 1971, in Odessa, adica in marele imperiu URSS, si care din 1990 traieste in România. Ce spune in esenta Vasile Ernu? Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat: (i)„lumea in care am trait nu a fost nici atit de rea si nici atit de buna pe cit cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam” (ii)„Intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj. Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sint doua fete ale aceleias i monede. Ambele sint for de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient.” Pina sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de român). Cum? Cu ironie si, in acelasi timp, cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decit la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el. A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si oriunde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre rinduri Ernu. E inutil sa te desparti in vreun fel de ea, pentru ca alta nu vei primi. Tot ce am facut a fost sa schimba m trenul pe un altul; dar ce rost are sa fluturam batistele? Vehicolul (care nu e lumea in care traim, ci viata pe care o traim) a ramas acelasi, chiar daca bancile care inainte erau de lemn sint acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare