O carte controversată – www.europa.md, Chişinău, 6 octombrie 2006

Ieri, la Biblioteca Publica “Onisifor Ghibu” a fost lansata cartea  de debut a lui Vasile Ernu “Nascut in URSS”. Lansarea a fost organizata de revista “Contrafort” cu participarea autorului. Aceasta este a doua lansare dupa cea care a avut loc la Bucuresti, pe 26 mai intr-o atmosfera degajat-studenteasca in Club A.

Volumul a fost editat in 2006, la prestigioasa editura romneasca “Polirom” si in scurt timp a starnit numeroase controverse in ceea ce priveste atitudinea neobisnuita a autorului fata de comunism. In timp ce majoritatea scriitorilor critica dur comunismul dupa prabusirea sa, Vasile Ernu povesteste despre copilaria sa si viata de zi cu zi asa cum a fost ea, cu bucurii, dar si cu necazuri, si se pare ca tocmai acest lucru deranjeaza pe multi.

Autorul a mentionat ca a scris cartea in sase luni si ca, de fapt, se orienteaza catre piata germana, acolo unde societatea a trecut printr-un proces de constientizare a trecutului, nu doar nazist, dar si comunist.

Intr-adevar, in Germania, mai ales in fosta Republica Democrata Germana sunt populare asa-numitele DDR-partys, dar si cartile cu caracter autobiografic ale scriitorului Wladimir Kaminer, care relateaza peripetiile din Germania de dupa 1989 ale unui emigrant nascut in URSS.
In Moldova, cartea lui Vasile Ernu nu a putut fi receptata fara o raportare la situatia politica actuala. Si despre aceasta Vasile Ernu are o parere, considerand ca discursul actual al lui Vladimir Voronin seamana foarte mult cu discursul oricarui birocrat de la Bruxelles si ca problema este in fond una de gestiune a tarii. In acelasi timp, discursul actual impotriva unui sistem care a disparut sau “s-a oprit”, cum spune Vasile Ernu, este ilegitim, pentru ca trebuia tinut cu treizeci de ani in urma.

“Cartea este mai mult pentru cititorii nesovietici, desi paradoxal prima oferta de a edita cartea a venit de la o editura din Moscova”, a declarat Vasile Ernu. El crede totusi, ca cititorul din Moldova este adevarata proba de foc a acestui volum.

Criticul literar Ovidiul Tichindeleanu a sustinut ca “Nascut in URSS” seamana cu o “revalorizare pozitiva a comunismului”, in timp ce pentru Val Butnaru si Nicolae Negru discutia despre conotatiile pozitive ale vietii omului sovietic a parut suspecta tinand cont de situatia actuala a Moldovei.

Intrebat ce parere are despre carte, scriitorul Constantin Cheianu a spus: ”Parca as fi scris eu aceasta carte”. Intr-o recenzie excelenta facuta aceluiasi volum, Vitalie Ciobanu considera ca “Ernu trebuie sa ia in calcul o anumita responsabilitate auctoriala. Cartea sa “cade” pe un teren defectuos, produce efecte colaterale, incontrolabile. Crimele, ororile comunismului nu intra in atentia lui Ernu.”[1]

Se pare ca la fel ca in Romania, receptarea cartii lui Vasile Ernu a starnit reactii diverse, ceea ce inseamna ca trebuie citita de fiecare, pentru formarea propriei pareri. In fond nu este decat o opera literara, care trebuie comparata cu cercetarile stiintifice despre fenomenul comunismului.
Vasile Ernu a lansat si un site http://www.nascutinurss.ro/, unde puteti lectura anumite pasaje din aceasta carte controversata, dar si afla despre anumite aspecte ale vietii zilnice din URSS.

Volumul lui Vasile Ernu incepe astfel:

“Am plecat din aceasta tara în 1990. Parafrazandu-l pe Vladimir Maiakovski as putea spune: Priviti, minunati-va, si eu am fost cetatean al Uniunii Sovietice. URSS este tara, patria în care m-am nascut si am trait. Este o tara, care nu te poate lasa indiferent, dincolo de relatia pe care ai avut-o cu ea, fie ca o iubesti sau o urasti. Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura, daca exista vreo deosebire intre ele, pentru ca indiferenta cu siguranta nu va fi.”

[1] Vitalie Ciobanu, Progeniturile Utopiei, Contrafort, anul XIII, nr. 9, p.4.

Vasile Ernu: “Mă interesează mult mai mult suferinţa de azi”

Interviu realizat de Pavel Păduraru – TIMPUL, Chişinău, 4 octombrie 2006

– Vasile, dacă te-ai afla într-un grup de victime ale regimului comunist care te-ar condamna pentru cartea pe care ai scris-o, ce le-ai răspunde?
– Nu retractez nimic din ceea ce am scris. Şi în România mi s-a reproşat de multe ori că nu mă refer la suferinţa produsă de sistemul comunist. Eu însă vorbesc de o arhivă subiectivă şi folosesc o ironie evidentă. De exemplu, în capitolul „Odă tualetului sovietic”, povestesc despre ţara şi adevărata mea casă unde-am locuit, comparând-o cu un WC sovietic. Ne place sau nu URSS, aici a fost viaţa noastră, pe care nu trebuie s-o dăm la gunoi, fiindcă viaţa contează şi ea trebuie înţeleasă şi asumată. Suferinţa a existat, dar să nu uităm că şi acum ea este suficient de multă. Nu cred că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa. Într-adevăr, s-a suferit foarte mult, dar trebuie de găsit oamenii responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. Pe mine mă interesează mult mai mult suferinţa de astăzi, care este la tot pasul, şi nedreptăţile sistemului – fie el şi aşa-numit democratic, pe care-l aplaudăm cu frenezie.
Mie îmi place să-i tachinez pe anticomuniştii postcomunişti. E foarte straniu, după mine, să fii anticomunist în perioada postcomunistă, pentru că, bunăoară, în România n-a existat, structural, un anticomunism. Atât cultural, cât şi ideologic, românii s-au adaptat la comunism, iar după ’90 au descoperit deodată că sunt anticomunişti. Sunt foarte cinic faţă de acest moralism anticomunist. Cred că pericolele sistemelor totalitare ne pândesc mai ales din vârful piramidei democratice şi este foarte bine să fim atenţi în lumea în care trăim, manifestând o atitudine critică faţă de sistemele politice actuale. Asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra trecutului, dar anticomunismul postcomunist mi se pare o aberaţie în esenţă, fiindcă nu face nimic decât să ne atragă atenţia asupra lucrurilor care deja au dispărut şi ne împiedică să vedem ceea ce se întâmplă astăzi.
– Dar comunismul în R. Moldova nu a dispărut…
– Despre ce comunism vorbeşti? Voronin nu corespunde nici unui atribut al comunismului. Acum doi ani, am fost la Chişinău cu nişte reporteri germani şi i-am luat un interviu. Voronin vorbea ca ultimul birocrat de la Bruxelles. Deci, e un paradox. Atâta timp cât vorbeşte de proprietate privată şi drepturile omului, atâta timp cât la Paşti zice: „Hristos a înviat!”, despre care comunism vorbim? E un amestec straniu, poate mai periculos decât comunismul, este o lipsă de ideologie evidentă. Problema lui Voronin nu e titlul de comunist, ci e incapacitatea sa de gestionare a fondurilor şi de administraţie.
– Pornind de la acest paradox, cât de reale crezi că sunt şansele R. Moldova de a adera la Uniunea Europeană?
– Problema nu este dacă Moldova are şanse să intre în UE, pentru că nu ea decide, la fel cum nu decide nici România. Raţiunea comunităţii europene este una pur economică. Dacă UE va vrea, integrarea R. Moldova se va produce, dacă nu, poate fi Moldova şi o mică Elveţie, că nu se va integra niciodată.
– De ce, dar, Traian Băsescu i-a propus lui Voronin ca R. Moldova să adere împreună cu România la UE?
– Cât de serioasă poate fi această declaraţie? Uniunea Europeană are o anumită politică şi, din câte ştiu, R. Moldova face parte din proiectele ţărilor de frontieră, care nu vor întreţine decât un soi de vecinătate agreabilă cu UE.
– Cum ţi-a venit ideea să scrii cartea „Născut în URSS”?
– M-am gândit la aceasta după ce m-a intrigat piaţa germană de carte şi modul lor de a-şi gestiona trecutul. Piaţa de carte românească era un fel de „jos comunismul!”. Atunci mi-am dat seama că experienţa sovietică este una imensă. A încerca să ştergi cu buretele, să renunţi la trecutul pe care-l ai, mi se pare o mare greşeală, fiindcă orice experienţă, pozitivă sau negativă, te poate ajuta în prezent şi în viitor, dacă ştii s-o gestionezi. Şi am încercat să propun alt gen de abordare a trecutului, unul detaşat, care, de fapt, încearcă să povestească viaţa cotidiană din spaţiul sovietic. Intelectualii români de astăzi luptă cu încrâncenare cu monstrul care nu mai există. În loc să lupte cu problemele lor de azi, ei repetă aceleaşi compromisuri pe care le-au făcut în comunism, aplaudând orice acţiune a puterii. În mod normal, puterii nu i se dă credit. Criticând un sistem democratic, nu faci decât să-i întăreşti partea lui slabă – cea democratică. Aplaudându-l, îi întăreşti partea tare, prin care el te domină, te ţine sub control. Orice sistem e totalitar, în esenţă. Punând totul la îndoială şi criticând sistemele democratice, le ajutăm. Şi aceasta-i menirea unui intelectual normal.
– Cum se explică nostalgia faţă de URSS din cartea ta?
– Este o nostalgie normală, pe care o are orice om faţă de viaţa trăită. Nu am nostalgii faţă de comunism, nici faţă de capitalism, nici faţă de tranziţie. Sunt un tip foarte realist şi cinic în raport cu realitatea. Dar mi-ar plăcea să mănânc o îngheţată „Plombir” de 21 de copeici. Asta însă face parte din viaţa cotidiană şi n-are a face cu sistemul.
– Ce părere ai despre oamenii care au fost loiali regimului comunist, iar astăzi se declară victime ale acestuia?
– Regimul comunist s-a bazat pe trei categorii de oameni: cei activi, care au fost angajaţi în sistem, cei care au colaborat cu regimul şi cei care au tăcut. Ultimii au fost cei mai mulţi şi ei au contribuit esenţial la dezvoltarea comunismului. În România, într-o singură noapte din 1989, 22 de milioane de oameni s-au transformat, declarând că au suferit şi au luptat crâncen contra comunismului. Oare chiar aşa a fost?

BIBLIOMANIA. Insigna roşie – Evenimentul zilei, 22 septembrie 2006

Daniel Cristea-Enache

Cu un deceniu in urma, aparitia unei carti precum “Nascut in URSS” de Vasile Ernu (Editura Polirom, 2006) ar fi fost de neimaginat.

Anii ‘90 au insemnat o uriasa decomprimare post-socialista, cu un discurs „anti-” predominant. Asa cum, dupa instalarea comunismului in Romania, numarul fostilor ilegalisti a crescut exponential, dupa caderea lui, firul subtire al disidentei noastre s-a ingrosat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri si acuze nimicitoare.
Nascut la Odessa, in 1971, Vasile Ernu refuza identitatea regionala, basarabeana, ca si apartenenta la o Romanie ideala. Are evidente nostalgii imperiale, deplange alunecarea Rusiei de azi in modelul liberalismului extrem si ii ridiculizeaza pe politicienii din Occident si Statele Unite, care au castigat Razboiul Rece, ideologic-economic, si topaie acum, fericiti, pe cadavrul Uniunii Sovietice.
Activistii moscoviti si cei vest-europeni sunt etichetati la fel: „politruci”. Mai ramanea sa adauge ca milioanelor de victime ale lagarului socialist le corespund milioane de „robi fericiti” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stanga, pur si dur, sa reflecte lumea intr-o insigna rosie.
Demersul lui Vasile Ernu este insa mai complex decat o asemenea stupida apologie a comunismului, pe care comentatori neatenti ai cartii i-au reprosat-o pe un ton dur.
Autorul preia un prefabricat uman, „homo sovieticus”, descriind si interpretand prin aceasta grila viata in URSS. Cetateanul care sta la cozi si bea litri de votca merge la „tualetul public”, e mandru de progresele stiintei sovietice si de superioritatea scolii sportive, jura pe Lenin, se teme inca de Stalin si spune bancuri cu Hrusciov.
Pe trunchiul tare, batos al mentalitatii sovietice sunt „altoite” experiente personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic si melancolic. E un rasu’-plansu’ pe care il cunoastem destul de bine, o jale schimbatoare ce defineste exact amalgamul de sentimente cu care ne retraim trecutul.
Vasile Ernu se desparte de comunism razand manzeste, iar nu in stilul sforaitor de pe malurile Dambovitei. Sa nu-l acuzam prea tare ca se uita cu mare atentie si cu o anume emotie inapoi.

IMAGINI VIRTUALE. Memoria trecutului şi… a prezentului – Observator Cultural nr. 81, 14-20 septembrie 2006

Lucia Simona Dinescu

Am remarcat doua tendinte in ceea ce priveste prezenta scriitorilor nostri in mediul on-line. Nu staruim asupra factorilor care ii determina pe cei mai multi dintre acestia sa nu isi inventeze o identitate on-line, factori care sint multipli: de la dorinta de a pastra un anonimat provincial, chiar daca situarea scriitorului e deja in canonul literar, si o anumita modestie a valorii (ce-i drept, mai rar!), la neglijarea aspectelor de promovare si de contact mediat cu cititorii. intre tacerea semnificativa a scriitorilor retrasi pentru a scrie (care adesea par a nu se gindi prea mult la contemporaneitate, scriind parca pentru posteritate) si zgomotul scriitorilor care se agita, atit in opera cit si in viata publica, pentru a se impune cit mai repede si cu orice pret, distantele sint incomensurabile. intre aceste polaritati par a se situa putinii scriitori de valoare care au inceput sa isi construiasca o identitate pe Internet.
Dar sa revenim la cele doua tendinte si sa le exemplificam. in primul rind, se observa nevoia de vizibilitate care, la scriitori si nu numai, transforma spatiul virtual intr-o platforma de reprezentare, de imagine de sine si de construct identitar.

Acesti scriitori isi construiesc pagini web ca o masura mimetica, tinind oglinda reflectorizanta a site-ului intr-o pozitie care le imita opera. Desi acest tip de mimetism virtual ar trebui mai degraba sa-l numim simulare, fiind permanent o imitare de gradul doi, in sensul ca nu avem de-a face cu o imitare a vietii si a realitatii, ci cu o simulare a fictiunii si a operei. Chiar daca majoritatea scriitorilor au incluse pe paginile personale CV-uri, biografii ori autobiografii sau isi contabilizeaza receptarea operei (recenzii, cronici, interviuri), fenomen care tine mai degraba de sociologia literara decit de caracterul fictional al literaturii lor, acest aspect biografic nu trebuie sa induca in eroare. Site-urile scriitorilor ramin proiectii ale operei, jocuri fictionale care prelungesc caracteristica literaritatii in spatiul cultural on-line. Unele sufera de simptomul narcisismului autorului (fara sa se inteleaga prin aceasta remarca ca picam in capcana echivalarii dintre biografie si fictiune), pentru ca altele sa joace si ultima carte pe pactul ludic al creatiei lor si pe dinamica alteritatilor auto-construite.

A doua tendinta este una mai altruista, de aceea preferam sa o ilustram in cele ce urmeaza. E vorba de necesitatea dialogului dintre scriitori si cititori, necesitate care ii determina pe anumiti autori sa isi creeze un spatiu on-line polifonic, deschis catre receptori, mai degraba decit unul inchis in propriile cute de limbaj. in aceasta tendinta as situa site-ul lui Vasile Ernu, www.nascutinurss.ro, unde gasim fragmente (nefinisate!) din cartea Nascut in URSS aparuta recent la Polirom, fotografii de la lansarea acestui volum in Club A, link-uri catre cronicile la carte sau la interviurile autorului, MP3-uri cu „discursurile marilor conducatori“ ori fotografii cu „eroii vremurilor noastre“ si o baza de date fotografice a lui Lenin. Aceasta serie de documente textuale, video si audio arata comunismul in floarea virstei, pentru ca, permanent, istoriografia sa se transforme in construct fictional si cultural de actualitate. in plus, recentul blog al autorului completeaza suita multimedia care transforma pagina alba din fundal (marturie posibila a „tabulei rasa“ la care comunistii au incercat sa reduca mentalul uman) intr-o colorata poliglosie. Mie, cel putin, site-ul lui Vasile Ernu imi aminteste la tot pasul de teoriile lui Bahtin!

Mai mult decit un dosar cu iz autenticist al propriei opere si o oglindire empirica a propriei biografii, site-ul autorului este o constructie culturala a unei epoci, o proiectie fragmentata a imaginarului colectiv, dar si o viziune originala asupra produselor „made in URSS“. De pe site veti afla, de exemplu, ce bea cetateanul sovietic, un fel de vesnic „cetatean turmentat“ de utopia politica, sau despre intrecerea dintre proletarii de ieri si consumatorii de azi, un proces in care ne regasim, fie prin traire si amintire, fie prin memoria livresca. Vasile Ernu ne arata ca spectrele propagandei continua sa bintuie prin lume, insa perspectiva culturala „moale“ abordata este un „exercitiu de stil“ ludic. Autorul nu isi rememoreaza doar propriul trecut, ci se adreseaza si cititorilor din prezentul bintuit. Faptul ca un scriitor are un astfel de site de informatie (documentara si cultural-ludica) si de dialog cu cititorul mi se pare a fi o dovada in plus de respect pentru acesta din urma.

Progeniturile utopiei – Contrafort anul 13, nr.9, Chişinău, 9 septembrie 2006

de Vitalie Ciobanu

Vasile Ernu pare să fi găsit formula succesului literar: diferenţa. Într-un fel, aşa a fost mereu: uniformitatea, mimetismul, pastişa, parodia rareori ţi-au oferit satisfacţii genuine, bucurii de altitudine. El îmbrăţişează diferenţa nu numai prin raportare la Occident, unde scriitorii români, în elanul lor sincronist, nu ar avea şanse cu cărţile lor dacă le-ar da vesticilor senzaţia unui déjà vu, ci – mai interesant – Ernu profesează diferenţa şi pe scena literară internă. Volumul său de debut, Născut în URSS (Polirom, 2006), este alimentat de la un capăt la celălalt de ambiţia de a merge împotriva curentului, de a scrie altfel decât cum se consideră corect să se scrie des­pre comunism: adică justiţiar, maniheic, fără drept de apel. Revolta sa împotriva clişeelor nu şochează, facil, prin stridenţe de imagini sau asperităţi de limbaj, cum se întâmplă la alţi iluştri reprezentanţi ai promoţiei sale, nu: Ernu provoacă, trezeşte frisoane prin filtrul reverenţios-empatic, aşternut peste „patria” sa dispărută: Uniunea Sovietică.
Felul său de a „transcrie” realitatea este abordat, cu aplomb, de tot mai mulţi literaţi tineri, dornici să epateze. Se poate vorbi chiar despre o generaţie scoasă de sub obsesia vinei şi frustrării istorice, des­pre o cohortă de intelectuali care priveşte înapoi „fără mânie” – doar câteva titluri: Cartea roz a comunismului, a scriitorilor ieşeni din Club 8; O lume dispărută, de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir; apoi, dincoace de Prut, romanul Iepurii nu mor de Ştefan(Savatie) Baştovoi, şi chiar prozele lui Iulian Ciocan, reunite sub genericul „Amintiri din epoca Brejnev”, apărute în Contrafort. O fantomă, s-ar zice, bântuie întregul Est, de la Berlin la Praga, de la Moscova la Bucureşti, răspunzând, ca un ecou, mişcărilor de stânga şi anarhis­te occidentale. Numele ei este comunis­mul edulcorat. Nu are doctrină, ci doar look estetic: e cool să porţi tricouri roşii inscripţionate „CCCP”, „Mc’Lenin’s” sau „KGB still watching you”. E fain să-ţi prinzi în piept insigne cu secera şi ciocanul, e un fel de valorizare postmodernă a unui coşmar, devenit azi modă elitistă, trend comercial, artefact turistic, alături de mai vechiul cult pentru „neuitatul” Che Guevara. În literatură, tineri autori care au cunoscut regimul comunist cel mult în postură de pionieri sau de preşcolari, îl transformă în prilejul unor şarje parodico-ludice, în panglici scoase pe nas şi-n flăcări băgate pe gură. O literatură descătuşată şi dez-ideologizată despre o lume funciarmente ideologizată, apare, s-ar părea, mai devreme decât era cazul. Mai precis, înainte de a fi fost publicate nişte opere de ficţiune mai ample şi mai profunde despre totalitarismul comunist – e un reproş adresat, în parte, şi optzeciştilor (un singur titlu îmi vine în minte, la repezeală, în apărarea lor: Pupa russa de Gheorghe Crăciun). Această carenţă însă nu poate fi imputată noii generaţii „desfundate”. Ea îşi vede de propriul ciclu vegetal, asemeni lui Gauguin autoexilat în Tahiti.
Vasile Ernu adaugă memoriilor sale „soft” despre comunism un ingredient care lipseşte celorlalţi demolatori de tipare: nos­talgia, tandreţea ironică pentru timpurile apuse, ceea ce a trezit reacţii vehement negative din partea unor comentatori (a se vedea site-ul http://www.nascutinurss.ro – excelentă strategie de marketing!). A­tunci când Ernu spune, de exemplu: „Uniunea Sovietică nu a fost doar o ţară, a fost mai mult decât atât, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernităţii”, când acuză pierderea unor „idealuri”, a unui patos al vieţii propriu măreţului proiect leninist, Ernu trebuie să ia în calcul o anumită responsabilitate auctorială. Cartea sa „cade” pe un teren defectuos (Comisia Tismăneanu, dacă e să glumesc… doar pe jumătate, încă nu şi-a formulat verdictul!), produce efecte colaterale, incontrolabile. Crimele, ororile comunismului nu intră în atenţia lui Vasile Ernu. OK, e alegerea lui. Dar asta induce o imagine asezonată, ireală şi deci cumva dezirabilă a regimului sovietic cuiva care nu i-a trăit în chip nemijlocit realităţile. Are dreptate Simona Sora când observă într-o cronică din Dilema Veche: „documentarul lui Ernu trebuie citit dimpreună cu o serioasă istorie a URSS. Ca să nu ne smintim.”
„Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural”, precizează Ernu în prefaţa cărţii sale. Miza declarat subiectivă îi oferă totuşi un alibi. El nu tinde spre o imagine exhaustivă asupra comunismului – oferă doar una dintre opticele posibile, care nu exclude viziunile concurente. Mai mult, le incită. Nu-şi propune o judecată morală şi valorică, ci o „arheologie a vieţii de zi cu zi în URSS”. Dacă ai înţeles acest scrupul, dacă i-ai acceptat convenţia relativistă, a insista cu o privire ursuz-suspicioasă pe tipul de scriitură şi cunoaştere pe care ni-l rezervă Vasile Ernu înseamnă a patina în gol, a te plasa în ridicol, şi nu este cea mai bună cale de a sluji adevărul.
Născut în URSS e o carte hibridă ca structură şi tonalitate a discursului. Cred că acest lucru se explică prin intenţia iniţială care i-a stat la bază: alcătuirea unui dicţionar colectiv al cotidianului sovietic. Şi deoarece colegii basara­beni, pe care i-a invitat să-l acompanieze, nu i-au împărtăşit entuziasmul, Vasile Ernu s-a avântat de unul singur să exploreze banalitatea vieţii în comunismul anilor ’60-’80. Principiul său de lucru constă în asamblarea unui puzzle din piese disparate, selectate mai degrabă după capriciul memoriei decât cu metodă – teme, obiecte de consum, fraze înaripate, eroi-comunişti, “supape” psihologice, toposuri legendare, opere de artă, domenii de activitate etc. –, cu care reconstituie un monstru preistoric. Pendulând între confesiune intimă şi studiu psiho-sociologic şi cultural, „colecţia de fişe” a lui Vasile Ernu reuşeşte să redea fos­tei temute împărăţii de la Răsărit o complexitate interesantă, departe de imaginea reducţionist-propagandistică vândută în Occident în timpul Războiului Rece.
„Niciodată n-am reuşit să înţeleg în URSS unde se termină povestea şi unde începe realitatea… Cultura sovietică a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una din cele mai bizare istorii. Asemenea unui roman, aici, în URSS, toţi eram contemporani şi toţi eram făptaşii unei singure scriituri. URSS era un soi de komunalka în care toţi eroii din viaţa reală sau din cărţi şi filme locuiau împreună alături de noi, simpli cetăţeni sovietici.” „Dacă tot ce am trăit în Uniunea Sovietică a fost adevărat, atunci toţi eroii noştri erau adevăraţi.” Întregul demers al lui Ernu pare să se fundeze pe această premisă: e real ceea ce ni se spune să credem că e aşa, şi atunci în funcţie de ce ni se spune ne construim un etos, un sentiment al comuniunii şi al scopului. La urma urmelor, te poate marca şi o halucinaţie. Era oare Matrix mai puţin real? Nicidecum: dacă mureai în Matrix, mureai şi în lumea dezvrăjită a oamenilor deconectaţi de la aparate.
Exemplele autorului reprezintă, în esenţa lor, demonstraţii ale felului în care diferite fenomene în URSS sunt învestite cu valoare fantasmatică. Blugii, aduşi de fratele său din Afganistan, însemnau mai mult decât un accesoriu vestimentar – erau emblema unui dincolo metafizic. Guma de mestecat aşijderea. Taberele pionereşti de vară; personajele desenelor animate; nonconformismul bine temperat al speciei „stileaga”; filmele lui Gaiday; caietele-oracole ale colegelor de bancă; Vladimir Ilici Lenin, în dubla sa ipostază – de copil şi de matur; Stirlitz din Şaisprezece clipe ale primăverii (cunosc tineri social-liberali de la Chişinău care îşi declară şi azi admiraţia pentru James Bond-ul sovietic!); mitologia cosmosului; nebunia şahului, cu seria meciurilor rituale, „paradigmatice”, Karpov-Kasparov; bucătăria sovietică – matrice a societăţii civile; bancul sovietic „cel mai bun banc din lume”; rock-ul protestatar şi multe altele, asupra cărora insistă autorul, întreţineau mantra fundamental pozitivă a omului sovietic. Chiar şi disidenţa, spune Ernu, făcea parte din sistem, era virusul periferic care îi menţinea tonusul, după principiul „ce nu te omoară te întăreşte”. Evident, şi alcoolul – autorul prezintă un lung repertoriu de băuturi „informale”, de la loţiunea pentru transpiratul picioarelor până la lichidul de frână, preparate în cele mai bizare combinaţii (o competenţă pe care nu i-aş fi bănuit‑o…) Şi sexul, fireşte. Sexul care în URSS oficial „nu exista”: gleznele zgârcit dezgolite ale Ankăi – prietena mitralioară a viteazului Ciapaiev – constituiau proba cea mai fascinantă a erosului proiectiv, aruncau în transă orgasmică sălile de cinema de pe întreg cuprinsul URSS-ului.
De la un punct încolo, discursul lui Ernu împrumută austeritatea unui film de pe Discovery, pare o voce din „off”, povestind fără umori, fără nuanţe personale, o epocă incredibilă. Capitole de mare subtilitate precum „Aventura sovietică a obiectelor”, cu irizaţii à la Pascal Bruckner, tribulaţiile ştiinţei în URSS, sau pasionantul joc dintre libertate şi interdicţie în anii Hruşciov – un joc foarte excitant pentru artişti. Ernu vede mai degrabă o şansă a culturii acest gen de libertate exersată sub sabia lui Damocles, decât libertatea postcomunistă, haotică şi flască, lipsită de garanţii materiale. Sunt pagini de excelentă sociologie culturală, substanţial documentată (inclusiv un tabel cronologic al istoriei sovietice), oferite pe tavă cititorilor interesaţi la modul serios de perioada aceasta.
Oscilaţiile de ton ale autorului produc uneori, aşa cum spuneam mai devreme, senzaţii deconcertante. Umorul negru, ironia caustică ce definea, de exemplu, coada, statul la coadă în URSS, drept „sentiment comunist al fiinţei”, sau verva sarcastică din capitolul consacrat tualetului sovietic – în care hiperbolizarea, cu pasaje greu de reprodus, are un efect de sugestie covârşitor pentru a înţelege natura fetidă a sistemului – sunt pe alocuri înlocuite de puseuri extatice, precum adoraţia pentru geografia URSS, unde prezumţia de ironie şi convenţie jucăuşă îşi pierde din forţă, se estompează, dezvăluind nişte emoţii autentice (de care Ernu nu se jenează – vă amintiţi: „dacă ceea ce am trăit a fost adevărat înseamnă că…”), o geografie măsurată nu în kilometri, ci în ore (puţin a lipsit să fie şi în ani-lumină!). Contemplându-i aceste revelaţii infantile, m-am întrebat: chiar nu a avut Vasile Ernu, în copilăria lui, nişte nedumeriri elementare legate de România, de imensul tabu decretat asupra ei în RSS Moldovenească? Eu, bunăoară, ca progenitură a aceleiaşi epoci, îmi ziceam aşa: „Dacă tot sunt state frăţeşti, socialiste, URSS-ul şi România, noi, moldovenii, am putea foarte bine să ne unim cu România. De ce nu ne unim?” (Ei, de ce, surâd astăzi, tocmai d-aia!). Unele pasaje din carte l-ar încânta chiar şi pe Voronin, ca atunci când autorul face apologia războiului sovietic împotriva nemţilor. De parcă ar uita că „glumeşte”, de parcă ar reintra, pe bune, în pielea „omului nou”. O şi spune la un moment dat că proiectul sovietic nu s-a sfârşit, ci doar „s-a oprit” provizoriu, încât nu mai ştim: să râdem, să plângem? Aş întrezări în aceste elanuri contorsionate, poate dincolo de intenţia autorului, deruta identitară a basarabeanului după 1989: el şi-a cunoscut, în sfârşit, adevărata patrie, România, dar aceasta s-a dovedit o patrie mai mică, mai puţin spectaculoasă decât URSS. Mai balcanică, mai provincială. Şi aşa a rămas moldoveanul suspendat între două lumi imaginare: între o Uniune Sovietică dispărută şi o Românie de vis, care n-a mai venit (mentalitate larg răspândită la noi, deşi mai puţin mărturisită).
Vasile Ernu s-a născut la Odessa. E un spirit cosmopolit, perfect occidentalizat, care refuză tematica regionalistă şi prin asta se deosebeşte net de congenerii săi din Basarabia. Plecat în România pe la 1990, amintirile sale despre URSS sunt mai „pure”, reduse exclusiv la acele vremuri, pe care le colorează deliberat idilic. Amintirile noastre, din contră: amestecă, adesea indiscernabil, trecutul cu actualitatea. De aceea unele din reflecţiile, raţionamentele lui Ernu despre „atlantida sovietică” sună doar amuzant în România şi destul de cinic în Moldova – „ţară” care traversează o fază schizoidă a istoriei sale contemporane, un fel de „comunism după comunism”. Paradoxurile receptării.
Mă uit la Vasile Ernu, cel imprimat pe banda roşie, detaşabilă, a cărţii, şi realizez subit că înfăţişarea fizică a autorului e parte integrantă a mesajului său scriptic: chipiul negru, brechtian, şi tricoul de aceeaşi culoare, ochii oblici, scrutând melancolic un orizont evanes­cent, favoriţii lungi, gâtul subţire, geaca din pânză de doc, steluţa roşie prinsă la rever – portretul clasic al militantului de stânga. „Supravieţuind comunismului şi aşteptându-i fără speranţă a doua venire, Vasile Ernu a prins din urmă prezentul şi, din orizontul acestuia, a descoperit că viitorul nu este luminos, ci sumbru.” – notează Sorin Antohi în postfaţa volumului (un intelectual care şi-a descoperit, mai recent, propria biografie spectrală). Pasiunea pentru Utopie, în URSS, avea ceva înălţător (fie şi pe muchia abisului). Pasiunea pentru Real, în postcomunism, înseamnă mai ales cădere în trivialitate şi patimi joase, ne sugerează autorul. Dar să fim liniştiţi în ceea ce îl priveşte. Tocmai propensiunea pentru Idee, nu ideologie, îl face să întâmpine sceptic orice tip de putere: „În esenţă, nu există putere bună sau putere rea, totul are o consistenţă cameleonică ce te poate duce uşor în eroare; şi, de aceea, trebuie să te raportezi la ea prin punere la îndoială.” E despre democraţie, nu despre totali­tarism.
Deşi mulţi cititori îi vor fi privit destul de contrariaţi accentele stângiste şi nu i-au apreciat mereu ironia, e sigur că se întâlnesc cu Vasile Ernu în acest loc geometric în care stăpână e luciditatea spiritelor libere şi refuzul înregimentării.

Copilăria bate ideologia – Steaua nr. 9, septembrie 2006

de Alex Goldiş

A devenit aproape un loc comun să vorbeşti, azi, de mutaţia dinspre imaginea unui comunism „dur”, al suferinţelor şi al traumelor, din memorialistica unui Paul Goma, Ion Ioanid sau Lena Constante către un comunism cotidian, mai senin, ilustrat de volume precum Cartea roz a comunismului (coord. Gabriel H. Decuble), Cartea cu euri sau studiile lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir. Un pas şi mai important în această evoluţie îl reprezintă volumul recent apărut, Născut în URSS (Vasile Ernu), care a creat deja un val de discuţii în spaţiul intelectual românesc – dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că deşi a afectat naţiuni diferite, comunismul e unul singur.
Fapt la care, de altfel, Vasile Ernu nu prea subscrie, căci comunismul românesc, afirmă el, e un fenomen banal pe lângă efervescenţa ideologică sovietică. (v. interviul din Observator cultural, nr. 323, 1 – 7 iunie). Cu alte cuvinte, pentru Ernu, comunismul e motiv de competiţie şi de afirmare a superiorităţii unei naţiuni faţă de alta. Cu cât comunismul din ţara ta a fost mai atroce, cu atât eşti o personalitate mai demnă de luat în seamă.
Dar să nu anticipăm şi să vedem care sunt raţiunile cărţii lui Ernu. Perspectiva din care e scrisă şi mizele ei principale sunt confuze încă de la început. Căci autorul nu poate să se hotărască între perspectiva subiectivă, a scrierii memorialistice, şi „o arheologie a vieţii de zi cu zi” din URSS, după o formulare cam preţioasă. În plus, dezideratul de a vorbi din unghiul unui homus sovieticus nu mi se pare decât o ficţiune. Fie că îi place sau nu, Ernu a experimentat, inevitabil, în cei 15 ani de la dispariţia sistemului totalitar, o perspectivă exterioară acelei gândiri a lui homo sovieticus. Prin urmare, aş fi mai circumspect faţă de poziţia inocentă din care pretinde că ne vorbeşte homuncus-ul acestei cărţi.
Dacă treci de câteva agramatisme şi de o retorică sentimentală de tip Creangă („Şi apoi, cum să adormi dacă era atât de vesel cu colegii şi toată lumea avea de povestit ceva!”), îţi dai seama că volumul a fost construit cu atenţie şi cu o oarecare fineţe. În primul rând, Ernu mizează pe inaccesibilitatea comunismului sovietic la ora actuală, pe faptul că el a devenit „o lume dispărută”. Prin insistenţa pe ideea unui comunism dispărut, îi revine, fireşte, autorului, misiunea importantă de a ni-l reapropria. Prima condiţie pentru a face ca acest comunism „să se vândă” e sugestia, mult exploatată de Ernu, conform căreia comunismul e o altă planetă. Fragmente ca „Se pare că totul a rămas, într-un fel sau altul, la locul său, cu execepţia URSS. Cum ar veni am eroi, caut o ţară” sunt concludente în acest sens. La fel, capitolele cărţii au o structură destul de fixă: fie că tratează filmele, eroii, alcoolul, sau diferite aspecte sociale, ele debutează inevitabil cu un „apogeu” sau o sărbătoare (a situării în miezul comunismului), pentru a se încheia în imagini ale decăderii. Fiecare capitol reface, în mic, povestea ascensiunii şi a declinului utopiei sovietice. În plus, universul sovietic stă sub semnul hiperbolicului. Fie că e vorba de întinderea geografică a ţării, de comunism ca „cel mai important proiect politic al secolului” sau de cele mai tari bancuri, totul e, în cartea lui Ernu, gigantic şi de neegalat. Autorul îşi structurează naraţiunea despre sistemul totalitar pe un tipar mitic: comunismul se confundă cu  imaginea paradisului pierdut.
Multe sunt imaginile şi situaţiile care compun această viziune paradisiacă a comunismului, de la fragmentul despre „samizdatul alcoolic”  – unde autorul inventariază toate modalităţile în care se bea pieziş în URSS,  cu reţete foarte pitoreşti, a căror lectură e un spectacol în sine – , până la cele despre sexul în comunism sau despre „tualet”. Cartea lui Ernu ne vinde toate „minunile” comunismului, are aspectul unei pieţe în care ni se pun sub nas toate „produsele” sistemului sovietic. Fragmentul despre toaletele sovietice e şi cel mai reuşit, întrucât aici, umorul negru al autorului e de neegalat: în lumea întoarsă a lui Ernu, „tualetul” nu e numai biblioteca ce a format mare parte a intelectualităţii ruseşti, ci, mai mult, este corelativul rusesc al „madlenei proustiene” sau ceea „una dintre trăsăturile esenţiale ale spiritului nostru”. La fel, „statul la cozi” e un adevărat ritual filozofic, beneficiind de un sistem propriu de simboluri. Mai în glumă mai în serios, Ernu încearcă să construiască o întreagă filozofie în spatele atrocităţilor cotidiene ale comunismului. Când readuce în prim plan obiecte sau lucruri mărunte, autorul adoptă o atitudine parodică şi ironică. Pe de altă parte, însă, când ridică în slăvi politica sovietică, începi să ai senzaţia că Ernu nu mai glumeşte, că el este, realmente, un partizan convins al sistemului comunist.
Şi aici intervin cele mai serioase întrebări pe care le formulează volumul lui Ernu, un volum lăudat peste măsură pentru atitudinea sa „simpatică” şi pentru o retorica plăcută şi relaxată. Mai toate recenziile pe care le-am citit au făcut abstracţie, însă, de ideologia pe care o propune, în subtext, Născut în URSS. Pentru că de la un punct încolo, ai zice că Ernu scrie o carte de ideologie deghizată în memorialistică. De aici şi natura destul confuză a mizelor volumului: ba mărturie personală, ba compilaţie documentară, ba excurs şi comentariu ideologic.
Pe măsură ce înaintezi în volum, acesta pare să-şi trădeze natura de manifest politic. Aberaţii de tipul „nu poţi produce cultură având doar libertate”, „sovieticii, cel puţin, spuneau pe faţă că burghezia era duşmanul nostru de moarte” sau „reprezentanţii media de azi nu sunt decât propagandiştii comunişti de ieri” trădează alunecarea dinspre o ideologie soft a comunismului către un militantism hard. Una dintre ideile principale care traversează cartea e aceea că statele capitaliste nu sunt cu nimic mai presus decât regimurile comuniste – că între ele ar exista doar o diferenţă de perspectivă, de plasare.
Dincolo de a condamna poziţiile politice de stânga (cred, dimpotrivă, că ideologia de stânga trebuie revigorată în spaţiul românesc postrevoluţionar), nu pot să nu semnalez viciul de structură al discursului cu care Vasile Ernu se lansează în spaţiul românesc. Căci discursul din Născut în URSS e profund scindat: autorul încearcă să ne convingă la fiecare pas că nu el, persoana empirică de acum, este cel care optează pentru valorile politice comuniste, ci copilul din el. Cu alte cuvinte, aruncă responsabilitatea opţiunii politice în sfera formulei inocente a nostalgiei şi a copilăriei. Dacă nu s-ar situa, permanent, la adăpostul perspectivei infantile, Vasile Ernu ar trebui să dea argumente pentru opţiunile sale politice  – vezi, pentru exemplificarea acestei scindări, acelaşi interviu din Observator cultural, unde, chiar dacă militează pentru multe dintre valorile comuniste, Ernu mărturiseşte că nu s-ar întoarce nici în comunism, nici în URSS. Prin urmare, ipocrizia cărţii lui Vasile Ernu constă în infantilizarea ideologiei, tocmai pentru a o putea afirma în relieful textului. În plus, ambiguitatea poziţiei sale rezidă în tocmai obiectul pe care îl constituie această carte: deşi autorul se declară făţiş împotriva legilor pieţei, volumul Născut în URSS a fost scris şi gândit ca un succes editorial, ca un produs de piaţă, cu un site autonom. Întreaga carte conţine, de altfel, o colecţie de produse vandabile, de „export” (nu numai în sens teritorial, ci şi temporal) ale comunismului. „Legile pieţei” sunt cele care decid ce rămâne şi ce nu în naraţiunea lui Ernu, ce poate fi vândut cititorului de azi şi ce nu. Prin urmare, din punct de vedere politic, mesajul lui Vasile Ernu nu poate fi decât unul hibrid. „Ironia” sau atitudinea pe care autorul mărturiseşte că a cultivat-o în carte nu e decât o modalitate în plus de a-i opaciza sensurile.
Născut în URSS rămâne un volum reuşit prin pasajele de memorialistică, cu toate că autorul n-a ştiut să-şi ţină mizele foarte clar în frâu. Cartea mai e importantă şi pentru potenţialul unor eventuale dezbateri despre rolul discursului de stânga în România postcomunistă – chiar dacă în acest sens, autorul face un pas mai degrabă timorat. Întrebarea, totuşi, rămâne, dincolo de „cazul” pe care îl constituie apariţia acestui volum: cum se mai poate azi argumenta pe faţă, nu în scrieri care se plasează la adăpostul literaturii, o atitudine politică care să se situeze clar pe redutele stângii?

“Importanta este viata si nu sistemul”

interviu realizat de Florina Pirjol – Time Out Bucureşti 13, 1-14 septembrie 2006

Vasile Ernu s-a nascut la Odessa, in 1971, si din 1990 traieste in România. Experienta comunismului prin care a trecut  a fost inregistrata intr-o carte. Cartea a aparut recent, se numeste “Nascut in URSS” si a iscat multe discutii. Florina Pirjol a vorbit despre ea cu autorul.

Sunteti un nostalgic? Este cartea dvs. “Nascut in URSS” una nascuta din nostalgie?
Nu, demersul meu nu este unul nostalgic. Povestea cu nostalgia face parte din faimoasa tehnica a culturnicilor locali care deturneaza sensurile. |n România nu ai voie sa gândesti diferit. Exista o doza de nostalgie, dar e o nostalgie controlata. E nostalgia unui matur fata de copilarie.
Filonul tare al cartii ramâne insa ironia, iar criticii mei, nu stiu de ce, nu prea vor sa spuna acest lucru. Ei nu concep ca trecutul poate fi tratat din mai multe perspective. Eu il povestesc fara incrâncenare, incercând  sa-l inteleg. Eu nu gândesc in alb si negru, ci nuantat. Comunismul cred ca  a fost facut de oameni (nu de bubuli sau extraterestri), iar tot ce e facut de om are parti proaste si parti bune. Nimic nu e rau sau bun in mod absolut.

Cu ce e ea diferita de demersurile similare facute, de pilda, de cei patru autori ai cartii “Explorari in comunismul românesc”?
Mai intâi e diferita caci vorbeste despre un spatiu care a fost matricea comunismului. Acolo comunismul a fost in prima faza asumat, iar acest lucru s-a transmis sub diverse forme. Apoi, eu nu pornesc de la supozitia ca viata din comunism a fost rea in esenta si ca trebuie sa-mi avertizez cititorii ca “fiti atenti, comunismul este raul absolut”. |n cartile la care faceti referire gasiti intotdeauna acest avertisment spus  fie prin prefete, postfete sau dialoguri, fie printre rânduri. Eu incerc sa scap de aceasta judecata tare. |nsa totusi s-au facut pasi importanti in relatia cu regândirea comunuismului, mai ales la cei tineri (“O lume disparuta”, “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”). Fata de ei, eu ma raportez intr-o vecinatate distanta.

Puteti defini comunismul celor douazeci de ani petrecuti in URSS  nu in câteva sute de pagini, ci – sa zicem – in trei rânduri?
In comunism am trait 20 de ani. Importanta este insa viata si nu sistemul. Eu pun accent pe viata, o viata traita fireste intr-un sistem care exercita o anumita forma de represiune. De exemplu, eu dedic o oda “tualetului” (WC-ului) sovietic si acesta e unul dintre cele mai reusite texte ale mele. Toata experienta sovietica o sintetizez in acest raport intim intre mine, viata mea si “tualetul” (cel public si cel de la ”comunalka”, camin).
Ce este un tualet sovietic? Un loc damnat, mizer si murdar, urât mirositor etc. |n acelasi timp un loc necesar, nu neaparat in acea forma. Eu spun indirect un lucru tare si destul de sensibil, si anume faptul ca pentru mine el joaca acelasi rol pe care il avea “madelaine” pentru Proust. Acest loc are functia de a-mi reaminti cele mai frumoase  lucruri. Dar si pe cele mai urâte. Acest “tualet” a fost viata mea. Dati-mi voie   sa-mi respect si sa-mi iubesc viata.

Ce pregatiti in continuare? Ati creat asteptari si lumea e cu ochii pe dumneavoastra.
Sper ca vor veni texte surprinzatoare si incomode.

CCCP – Ziarul de duminică (publicaţie a Ziarului Financiar), 1 septembrie 2006

Daniel Cristea-Enache

Cu un deceniu în urmâ, apariţia unei cârţi precum Nâscut în URSS* de Vasile Ernu ar fi fost de neimaginat. Anii ’90 au însemnat, în primul rând, o uriaşâ decomprimare post-socialistâ, cu un discurs anti- predominant. Aşa cum, dupâ instalarea comunismului în România, numârul foştilor ilegalişti a crescut exponenţial (conform devizei sarcastice “Puţini am fost, mulţi am râmas”), dupâ câderea lui, firul subţire al disidenţei noastre s-a îngroşat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri şi acuze nimicitoare.

Chiar şi acum, se vorbeşte şi se scrie despre comunismul autohton cu multâ patimâ şi pârtinire, acuzatorii inflexibili şi apârâtorii nostalgici disputându-şi prada (propriul trecut) fârâ un minim efort de obiectivare. Mai oneste ştiinţific, fiindcâ mai curate biografic, sunt mârturiile “decreţeilor” Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir reunite în volumul O lume dispârutâ (2004) şi care au avut ecou tocmai prin autenticitatea confesiunii. Problema esenţialâ, pe care o ridicâ şi cartea lui Vasile Ernu, aceasta este: ne-am trâit viaţa în comunism ca nişte jalnice larve, ca nişte prizonieri cu toate atributele şi reflexele captivitâţii? Sau am putut fi, totuşi, senini – nu numai laşi, ci şi curajoşi, nu doar deprimaţi, ci şi fericiţi în cadrul vechiului Sistem? Iar dacâ rememorâm episoade frumoase, fragmente existenţiale pline de luminâ, al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i-a rezistat, smulgându-i frânturi de bucurie personalâ?

Tânârul Vasile Ernu riscâ sâ meargâ şi mai mult împotriva curentului de opinie, fiind destul de aproape de ceea ce numim legitimarea comunismului. Nâscut la Odessa, în 1971, el refuzâ identitatea regionalâ, basarabeanâ, ca şi apartenenţa la o Românie idealâ, regâsindu-se în schimb fârâ probleme de conştiinţâ în “necuprinsa ţara mea natalâ”, Uniunea Sovieticâ. Printre cei 262.400.000 de cetâţeni ai “bastionului pâcii”, CCCP. Are evidente nostalgii imperiale, deplânge alunecarea Rusiei de azi în modelul liberalismului extrem şi îi ridiculizeazâ, de câte ori are ocazia, pe politicienii, istoricii şi creatorii de istorie din Occident şi Statele Unite, care au câştigat Râzboiul Rece, ideologic-economic, şi ţopâie acum, fericiţi, pe cadavrul Uniunii Sovietice. Opiniile autorului despre disidenţii estici sunt absolut consternante: “Disidentul este primul produs al colaborârii dintre cele douâ sisteme, comunist şi capitalist. Cred câ este primul produs exportat de URSS pe care occidentalii nu numai câ l-au consumat, ci i-au şi pus aceastâ etichetâ frumoasâ. Disidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor douâ sisteme care a fost întreţinut de ambele pârţi. (…) Când URSS era vie, el era cel care îi împiedica sâ gândeascâ, sâ scrie, cu toate câ el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetârii şi al criticii lor. Acum, câ URSS nu mai existâ, ceea ce le stâ în drumul liberei lor creaţii nu mai e URSS, ci lipsa sa.” (pp. 191-192). Iar activiştii moscoviţi şi cei vest-europeni sunt etichetaţi la fel: “politruci”. În fine, între televiziunea de stat din URSS şi mass-media occidentale, comerţul socialist şi cel capitalist, existâ o subteranâ trâsâturâ de unire. Diferenţa e de accent, de nuanţâ: unii vând ideologie, alţii vând mârfuri. Propagandâ şi într-o parte, şi în cealaltâ. Mai râmânea de adâugat câ milioanelor de victime ale lagârului socialist (morţi, torturaţi, deportaţi, deznaţionalizaţi, deposedaţi de avere, trimişi la munca de jos…) le corespund milioane de “robi fericiţi” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stânga, pur şi dur, încheiat la toţi nasturii, sâ reflecte lumea într-o insignâ roşie.

Nu vâ grâbiţi, totuşi, sâ-l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodatâ mai subtil decât o asemenea stupidâ apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai cârţii i-au reproşat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o moralâ de homo sovieticus, descriind şi interpretând prin aceastâ grilâ viaţa în URSS. Aşa numitul homucus, cetâţeanul care stâ la cozi şi bea litri de vodcâ, suferâ cumplit când Gorbaciov introduce prohibiţia bâuturilor alcoolice, merge la “tualetul public” şi se descarcâ alâturi de alţi tovarâşi, stâ în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mândru de progresele ştiinţei sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jurâ pe Lenin, se teme încâ de Stalin şi spune bancuri cu Hruşciov, aşteptând ziua în care mâreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redutâ, impunându-şi modelul dincolo de Atlantic. Frisoanele pe care le avem la lecturâ (realizâm câ multe secvenţe de “socializare” din copilâria noastrâ, în perimetrul şcoalâ-tabere-cozi, sunt exact pe formatul sovietic, câ viaţa pe care câteva generaţii de români au dus-o a fost decisâ în altâ parte) alterneazâ cu momentele de realâ delectare, Vasile Ernu întorcând cu un umor cuceritor filele cotidiene ale comunismului. Pe trunchiul tare, bâţos al mentalitâţii sovietice sunt “altoite” experienţe personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un râsu’- plânsu’ pe care, de asemenea, îl cunoaştem destul de bine, o jale schimbâtoare ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrâim trecutul.

Nâscut în URSS se citeşte pe nerâsuflate şi cu bun folos intelectual. Bancurile geniale abundâ, Ilf şi Petrov sunt la ordinea zilei şi, în general, fiecare strat al vieţii în Uniunea Sovieticâ este descompus într-o sumedenie de întâmplâri şi istorioare cu tâlc, excelent narate de autorul debutant. Dincolo de acest savuros desfâşurâtor, existâ însâ şi reflecţii de mare profunzime, analiza, de pildâ, a raportului libertate/ interdicţii arâtând acuitate şi acurateţe criticâ.

Vasile Ernu se desparte de comunism râzând mânzeşte, iar nu în stilul sforâitor bine cunoscut pe malurile Dâmboviţei. Sâ nu-l acuzâm prea tare câ se uitâ cu mare atenţie şi cu o anume emoţie înapoi.

*) Vasile Ernu, Nâscut în URSS, postfaţâ de Sorin Antohi, Editura Polirom, Iaşi, 2006, 272 p.

Ecografia şi fătul monstruos – Revista 22 nr.860, 1-6 septembrie 2006

Mirela Troncota
Printre multimea de tomuri ce au fost dedicate din 1990 si pana acum perioadei comuniste si istoriei URSS, cartea lui Vasile Ernu e cu siguranta o pata de culoare. El isi concepe demersul mergand pe ideea ca impartasirea experientei personale e mult mai convingatoare si ne poate “atinge” mai bine decat orice dosar de arhiva ce poate dovedi monstruozitatile sistemului. O voce detasata, ironica, lucida, trecand prin toate varstele unui discurs (de la umor – partea cea mai reusita a volumului, la analize profunde, de o mai slaba intensitate datorita tonului grav si poate prea afectat) ne povesteste “fara partinire”, asa cum se declara din introducere, despre un URSS internalizat ca experienta de viata, pe care cei ce nu au impartasit-o nu o pot cunoaste si intelege (vezi diatribele adresate in acest sens “specialistilor lor in problemele noastre” – kremlinologii occidentali). Aceasta maniera difuza de a trata un subiect atat de “grav” ca sistemul sovietic se doreste a fi ceva mai mult decat o cale (de altfel, una foarte batatorita in ultima vreme) de la cliseu la anticliseu. Este o sinteza ce isi propune sa sara dincolo de simpla fronda “cool” a tinerilor ce injura “o amintire pe care nu au trait-o”, cum o numeste inspirat Sorin Antohi in prefata. La granita dintre proza, memorial, istorisire, eseu, text documentar, parodia Nascut in URSS se vrea o replica la toate titlurile ce trateaza  tema sovietica, inchistate intr-un cliseu criticist deja prea ingust pentru scepticul Ernu.
Nascut in URSS este o carte despre timp si metamorfozarea acestuia in emotie si apoi in gandire. Daca Proust ne arata ca timpul pierdut exista in masura in care il gandim si il recuperam, Vasile Ernu contempla un timp ce nu exista pentru ca, fiind utopic, e de nerecuperat. Dar el se incapataneaza sa ne demonstreze contrariul. Acest fapt il transforma intr-un narator contemporan cu o utopie pe care nu o poate depasi, nici distruge, si nu-i ramane decat sa o glorifice.
O alta dimensiune a timpului la care suntem invitati sa reflectam este dilatarea acestuia de-a lungul vastului spatiu sovietic. Asa cum descrie Ernu in unul din cele mai frumoase capitole, sovieticii nu masoara spatiul in kilometri, ci in unitati temporale. De aici si nevoia de reiterare a vietii cotidiene din URSS, ca revolta in fata unui timp prezent mereu insuficient, mereu incapabil sa domine spatiul.
Dar sa nu ne lasam atrasi in capcana de persoana I care nareaza, identificabila cu insusi autorul, caci personajul principal al cartii este URSS. Si aceasta idee se poate sustine prin frecventa raportare a naratorului la URSS ca la o fiinta vie, cu sentimente, cu o viata proprie, cu slabiciunile si fortele aferente, inclusiv cu un CV de sine statator (atasat la sfarsitul cartii, formula inedita in descrierea unei tari si a unui regim).
Observam cum Ernu preia in maniera sa de a se raporta la URSS metoda specifica comunismului sovietic, imbunatatita doar si adaptata nevoii de autenticitate de factura postmodernista: ca sa existi ca entitate individuala trebuie sa faci ca utopiile sa fie parte din tine si astfel malaxorul social nu te va transforma intr-un ins printre altii. “Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor, sunt poate cele mai autentice acte umane”, sustine Ernu. Am putea adauga, in aceasta ordine de idei, ca autorul incearca poate ceea ce insusi sistemul sovietic practica: perpetuarea disidentilor ca formula de perpetuare a sistemului. Caci puterea, in aceasta viziune, exista numai atunci cand are oponenti, cand are ocazia de a-si exercita functia de coercitie.
Din numeroasele povesti despre eroii comunisti ce i-au hranit imaginatia de copil putem intelege nevoia disperata a personajului sovietic de a trai in poveste, de a truca necontenit adevarul. Fiindca sistemul capitalist i-a distrus eroii si gloria, i-a furat miturile din care isi construise realitatea, homo sovieticus ratacit in istoria recenta, concreta si pragmatica, personajul-victima al acestui proces isi inventeaza un nou erou, pentru ca structural el nu poate aborda viata altfel. El respira prin mit. Asa putem intelege numeroasele capitole dedicate eroilor sovietici, incepand cu Lenin, perceput diferit la fiecare varsta in parte.
Ernu observa ca “Traditia ruso-sovietica (…) mereu s-a raportat la erou ca la o persoana necesara, dar in acelasi timp inutila (…) Nu mai conta ce era adevarat si ce nu era adevarat in acele povesti”. Se contureaza astfel mentalitatea sovietica ce a supravietuit naufragiului, si prin poveste isi perpetueaza existenta la nesfarsit. Caci, asa cum descrie si autorul, “niciodata nu am reusit sa inteleg in URSS unde se termina povestea si unde incepea realitatea, unde se termina realitatea si unde incepea povestea”.
Ideea centralizatoare a textului, in fata careia se subordoneaza fiecare cuvant al cartii se refera la nostalgie (sau, cum o numea Sorin Antohi in postfata, ostalgie) ca fapt autentic de raportare la sistemul politic ce asteapta inregimentarea fiecaruia. Caci cartea sustine cu tarie ca, daca traiesti timpul trecut nostalgic la modul subversiv, nu te inregimentezi, nu devii marfa (vezi referirile la dictatura marfii ca fiind mai teribila decat dictatura cozii). “Nostalgia este o utopie indreptata spre trecut, pe cand el (homo sovieticus) lucreaza cu utopii indreptate spre viitor.” Iata o definitie interesanta, in care Ernu vrea sa-si clarifice pozitia, ca nu cumva sa fie confundat nici cu un resentimentar, nici cu un regretard. Numai printr-o nostalgie la rece, asa cum ne propune Ernu, putem deveni “locuitorii unui trecut idealizat”, pe care, inainte de a-l demoniza, mumifica sau, Doamne fereste, improspata, trebuie sa-l intelegem.

Născut în URSS – Citeva reflectii despre o anumita memorie a comunismului – Dilema Veche nr.134, 18-24 august 2006

Mirel BĂNICĂ

Printre cei ce îşi dispută ceea ce denumim generic „memoria comunismului“ a mai apărut un jucător ce propune o nouă abordare: Vasile Ernu şi a sa carte intitulată simplu Născut în URSS, Editura Polirom, 2006. Împărţită între tăcerea dureroasă a Memorialului de la Sighet, analiza ludică şi fără pretenţii a cărţilor „roz“ ale comunismului sau abuzurile de memorie asociate deschiderii progresive a arhivelor Securităţii, memoria comunismului este o memorie în „bucăţi“, caleidoscopică. În fostele societăţii est-europene, fiecare individ aparţinea, la rîndul său, unei multitudini de grupuri. Disocierea funcţională a propriei experienţe personale a comunismului împiedică accesul la o memorie unificată a acestuia – aşa cum s-a încercat o vreme pe la începutul anilor ’90, cînd serialul Memorialul durerii şi cărţile ce relatau experienţe concentraţionare, erau „locomotivele“ memoriale ale trecutului comunist. Individul îşi „bricolează“ propria sa viziune asupra trecutului şi prin intermediul grupului din care provine. Întîmplarea face să cunosc bine grupurile de studenţi basarabeni din care provine autorul, cei cu care am împărţit o perioadă din viaţa mea bucuriile şi privaţiunile asociate vieţii de student de la începutul schimbătorilor ani ’90. Născuţi la periferia imperiului, conştienţi de statutul subaltern printre popoarele din „marea familie“ care alcătuiau URSS, străini într-o ţară căreia îi vorbeau limba, dar despre care învăţaseră ani de-a rîndul că reprezintă răul absolut la adresa existenţei Moldovei pruto-nistrene, „basarabenii“ au fost nevoiţi să-şi construiască în grabă o memorie socială fictivă, al cărei punct de rezistenţă îl reprezintă tocmai acel homo sovieticus atît de des pomenit în cuprinsul cărţii, dar niciodată definit cu exactitate. Relicvariul memorial, stropit din belşug cu vodca marca „Nostalghia“, pe care îl reprezintă cartea lui Vasile Ernu, este un exemplu în acest sens.
Istoricul francez Pierre Nora dedică un capitol consistent noţiunii de generaţie în monumentala trilogie pe care a coordonat-o, Les Lieux de Mémoire, lucrare ce a consacrat diferenţierea noţiunii de memorie de cea istorie. Pentru Nora, memoria asociată unei generaţii nu ţine doar de psihologia individuală. Locurile, în care acesta se condensează, se exprimă cel mai pregnant, sînt tocmai locurile comune, centrele de participare colectivă, ce permit imediate apropieri personale între indivizi. Cartea lui Vasile Ernu este şi o carte generaţională, iar autorul nu ascunde acest lucru. Obsesia „tualetului“, ca loc de „intimitate colectivă“ (sic!), a „komunalkăi“ sau a defilărilor de 1 mai verifică afirmaţia de mai sus. Pentru cei de dincolo de Prut, pionierii şi uteciştii din România lui Ceauşescu, condensatoarele de nostalgie sînt internatele, căminele studenţeşti, practica agricolă sau taberele gratuite de la Costineşti. Nici „noul val“ al tinerilor romancieri nu este străin de ele. Oare de ce? Mai pot oare tinerii de astăzi să înţeleagă acest lucru? Teribila „ruptură generaţională“, pe care o trăim în ultima vreme, îşi are rădăcinile şi în tendinţa unora de a imortaliza trecutul pentru a memorializa mai bine prezentul, după cum spune Pierre Nora. Iar „memorializarea“ trecutului se produce uneori cu riscul de a irita pe cei din jur (a se vedea şi unele comentarii inflamate la adresa acestei cărţi, chiar la limita decenţei). Nu a fost încă inventată o metodă universal acceptată care să-i mulţumească pe toţi cei care sînt preocupaţi de memoria comunismului.

Într-un articol publicat în anii ’30, un preot ortodox român, proaspăt întors din America de Sud, debordînd de idei şi impresii de voiaj, propunea pe un ton cît se poate de serios construirea, pe malul Nistrului, a unei statui uriaşe, care să-l reprezinte pe Christos cu braţele întinse. Scopul: stoparea invaziei bolşevice şi individualizarea României ca „ţară a crucii“. Nu întîmplător am reamintit această veche propunere: de-a lungul timpului s-a creat şi consolidat, între România şi spaţiul slav de la Est, o cortină a necunoaşterii, dispreţului şi complexelor de tot felul, alimentată generos de „bovarismul geocultural“ al românilor şi ambiţia imperială a Moscovei. Prinsă între cele două cîmpuri de forţă, Moldova şi locuitorii săi au fost obligaţi să se „înţeleagă“ cu cele două părţi pentru a supravieţui. Din acest punct de vedere, eu percep cartea lui Vasile Ernu şi ca pe o poartă deschisă pentru înţelegerea fostului spaţiu sovieto-rusesc, cu care ne-am învecinat atîta vreme, dar care ne-a rămas (cvasi)necunoscut. Autorul are toate calităţile passeur-ului (călătorului) dintre două lumi (vede detalii cu care cei rămaşi acasă s-au obişnuit sau le-au uitat) şi defectele sale (tendinţa pronunţată de a înfrumuseţa excesiv o realitate mult mai crudă). Vasile Ernu ne ajută, stîngaci şi involuntar, să acceptăm şi să înţelegem mai bine dimensiunea „slavă“ a sufletului românesc, cea îndelung refulată, imposibil de explicitat, dar atît de evidentă în ochii străinilor ce ajung să ne cunoască mai bine.

Întrebări şi nedumeriri de simplu cititor: tonul detaşat, pe alocuri ironic al autorului, este real sau fabricat în vederea „marketizării“ cărţii? Să nu uităm, ne-am născut în comunism, dar ne vindem cartea (se pare că bine) totuşi în capitalism! „Scînteia utopică“ a lui Lenin, des menţionată şi deschis regretată în carte, chiar merită păstrată? Dacă într-un viitor, imposibil de precizat, ea va aprinde un alt foc revoluţionar, putem face abstracţie de victimele pe care obligatoriu le va produce? Vasile Ernu este un veritabil „leninist“ sau a virat pur şi în Che-Guevara fashion, socialism de tricou ce începe să-şi facă simţită prezenţa şi la noi? Povestea celui de-al doilea război mondial, descrisă în carte, seamănă cu cea prezentată în manualele şcolare sovietice. În acest caz, România a fost o ţară agresoare? – exerciţiile memoriale duc indubitabil la conflicte de interpretare. Memoria colectivă, ceea ce se transmite peste timp, este o reconstrucţie a trecutului prin adaptarea faptelor trecutului la cerinţele prezentului (Maurice Halbwachs). Dacă ar trebui să-l credem pe marele sociolog francez, procesul de „adaptare“ la cerinţele prezentului nu duce, în cazul acestei cărţi şi a altora asemănătoare, la inevitabile, fatale conflicte cu cei care percep altfel, dureros şi revendicativ, comunismul?

Publicul din România trebuie să se obişnuiască, odată cu trecerea timpului, cu ideea că dreptul de a vorbi despre trecutul comunist nu aparţine doar celor ce au suferit în gulaguri şi închisori, istoricilor profesionişti sau pasionaţilor de arhive, el aparţine şi celor ca Vasile Ernu, cei ce au făcut din nostalgie o „formă benignă a memoriei“, după cum scrie profesorul Sorin Antohi în relaxat-detaşata postfaţă a volumului. El doar a deschis un drum în această direcţie. Nu trebuie să li se ceară acestora nici un stil literar perfect, nici ambiţii veritative exagerate, plasate sub semnul „fidelităţii epistemologice“ a amintirii cu privire la ceea ce s-a întîmplat cu adevărat în comunism (Paul Ricœur). Dar acest exerciţiu intelectual nu trebuie să iasă prea mult din matricea istorică, tentaţia de a înlocui exerciţiul memorial cu istoria propriu-zisă fiind extrem de mare, iar rezultatele pe termen lung, imprevizibile. Violenţa fondatoare a comunismului şi puterea sa traumatică nu pot fi (încă) trecute prea uşor cu vederea, cel puţin în acele ţări care l-au cunoscut în mod direct şi nu doar prin intermediul cărţilor, filmelor, saiturilor Internet şi tricourilor inscripţionate cu stea roşie.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare