Vasile Ernu, lider al luptei anticomuniste din apartamentul său – Vatra nr. 10 , noiembrie 2006

de Alex Cistelecan

Metoda americană de cercetare istorică înţeleaptă cere ca între eveniment şi interpretarea lui să se scurgă un interval de cel puţin o sută de ani, pentru a fi siguri că, odată cu dispariţia ultimilor supravieţuitori, din evenimentul cu pricina n-a mai rămas decât pura semnificaţie, în caz că aşa ceva există. Metoda franceză militantă cere, dimpotrivă, ca interpretarea, dacă se poate, să însoţească evenimentul la fel de fidel precum indicaţiile şi contraindicaţiile însoţesc o cutie de medicamente: explicaţia fiind că numirea face parte din eveniment, de nu cumva îl constituie ca atare. Între aceste extreme, vom alege o metodă călduţă de raportare la focul luptei. Nu doar în sensul unui compromis temporal între răbdarea seculară americană şi interpretarea franceză livrată direct de pe baricadă; ci şi în sensul unei combinări a celor două metode de abordare: ce-am putea spune, aşadar, despre cartea lui Vasile Ernu, acum că primul val al receptărilor a trecut? de la distanţa aproape transatlantică a celor câtorva luni, în ce măsură numele care i s-au dat acestui eveniment l-au ratat sau l-au constituit ca atare?

S-ar zice că interpreţii acestei cărţi s-au pus de acord să se certe, în aşa măsură intervenţiile fiecăruia cereau completarea adversarului. Topica polemicii a fost, în fond, trasată deja în volumul propriu-zis: tonul l-a dat Sorin Antohi, care, în postfaţa cărţii, deplângea oarecum nostalgia pe care autorul o degajă în această evocare a vremurilor oficial de tristă amintire. De-aici, direcţia pe care criticii trebuiau să o urmeze a fost clar indicată: nostalgia, asta-i problema. De partea cealaltă, termenul cheie pe care avea să se construiască apărarea lucrării, invocat şi de Vasile Ernu în intervenţiile sale publice, a fost rapid pus la bătaie: ironia. Ca atare, structura polemicii iniţiale a fost cea a unui concurs de debate în care fiecare tabără croşetează abil pe câte un singur termen: nostalgie vs. ironie. Animat, cum sunt, ca de obicei, de-un spirit absolut hegelian, simt din nou nevoia să intervin dialectic-împăciuitor, ca o mămică, în numele liniştii de după-amiază: şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate. Sau, mai exact, izolat, nici unul nu are dreptate, dar împreună suntem de neînvins.
Aşadar. Că autorul însuşi se înşeală cu privire la ceea ce a scris, nu numai că nu e grav, ci poate fi chiar luat ca un posibil semn de creaţie autentică: la urma urmei, ce trist ar fi ca autorii să ştie într-adevăr ce scriu. Atitudinea ar deveni criteriul suprem de evaluare critică, iar literatura s-ar transforma într-un concurs al bunelor intenţii. De cealaltă parte, că Sorin Antohi este iritat de nostalgia inerentă textului e, din nou, ceva inevitabil, ceva care face parte din scenariul după care domnia sa îşi joacă, în mod regulat, rolul de anticomunist delegat. Cu toate astea, a rămâne la o lectură atât de unilaterală înseamnă a rata textul. Căci nostalgia – incontestabilă – a lui Vasile Ernu nu este chiar nostalgia vecinului de compartiment care îţi spune, în timp ce se descalţă, „ce bine era pe vremea lui Ceauşescu!”. După cum nici ironia singură nu epuizează maniera de scriere folosită de autor: nu avem de-a face, totuşi, cu o carte în care realitatea comunistă ar furniza un simplu pretext sau un simplu obiect de studiu peste care să se reverse hazul abstract. Combinaţia de nostalgie şi ironie pe care mizează autorul nu numai că nu e întâmplătoare, ci, am putea spune, e chiar singura metodă prin care fiecare dintre cele două componente îşi poate păstra propria identitate. Tot aşa cum, în cazul evocărilor lagărelor de exterminare naziste, o punere în scenă comică provoacă o lectură tragică şi viceversa, la fel şi aici, aplicarea izolată a unui singur ingredient – numai nostalgie sau numai ironie – ar fi fost cea mai sigură cale de a produce reacţia contrară: nostalgia excesivă ar fi dat senzaţia de ridicol, iar băşcălia pură risca să descopere în noi o rezistenţă afectivă nebănuită. Prin urmare, în mod paradoxal, cele două componente îşi pot păstra identitatea clară şi distinctă numai în măsura în care sunt aruncate în indistincţie: locul ferit al nostalgiei, identitatea la sine a afectului poate fi salvată numai în nelocul ghilimelelor şi al distanţării ironice. Şi invers, cel care garantează că distanţarea ironică nu e vidă, că nu este un simplu gest teatral, este chiar miezul grav al nostalgiei. Dar e, oare, într-adevăr, ceva paradoxal aici? Sau, dimpotrivă, există o ironie subiacentă oricărei nostalgii, după cum există o doză de nostalgie în orice ironie? Greşim oare din punct de vedere conceptual atunci când propunem pentru cele două o definiţie comună: şi anume, cea de apropriere ca pierdut a unui obiect altfel inapropriabil? E oare un delict filosofic să cităm din Agamben fără să punem ghilimele şi să considerăm, astfel, nostalgia şi ironia drept două specii ale melancoliei? Sau am putea chiar, în liniile definiţiei de mai sus, să forţăm o punere a lor în oglindă, după cum urmează: nostalgia ca ironie a trecutului şi ironia ca nostalgie a subiectului? Cu siguranţă fraza care rezumă cel mai bine toate aceste aspecte, toată această articulare fină de nostalgie şi ironie, este faimoasa „à quoi bon avoir quité Coasta Boacii?”. Bun. Confuzia fiind deplină, reţinem ce putem şi trecem la punctul doi.
O altă categorie de recenzenţi, fără îndoială mai subtilă, vizează tocmai semnificaţia politico-ideologică a acestui coktail molotov format din nostalgie şi ironie. „Copilăria bate ideologia”. În cele din urmă, strategia lui Vasile Ernu ar fi, pare-se, una cât se poate de perversă: neputând să legitimeze teoretic o formă de organizare politică desuetă, el se foloseşte, în acest scop, de amintirile a priori minunate ale copilăriei. Astfel, o existenţă privată fericită ar fi propusă, printr-un raţionament falacios, ca argument al unei organizări publice juste. Ceea ce e adevărat. Doar că, printr-o lectură nu neapărat maltratantă, se poate demonstra contrariul. Să revenim la cele spuse mai sus şi să încercăm să desprindem adevărul pe care-l conţin erorile vehiculate de recenzenţi. Atunci când acuză nostalgia lui Vasile Ernu, anticomuniştii de serviciu lasă să se vadă principiul îndoielnic pe baza căruia ei îşi contruiesc, de regulă, denunţul regimului totalitar: critica lor vizează întotdeauna principiile ideologice şi organizarea publică declarată. Dedesubtul regulilor şi practicilor vizibile, viaţa privată se presupune că ar fi rămas imaculată, o oază de umanitate nealterată, dotată cu un potenţial contestatar de nestins şi care, odată cu schimbarea regimului, poate să iasă din nou la lumină şi să stea la baza unei societăţi civile autentice. S-ar zice că, în umbra microfoanelor, tot poporul era potenţial revoluţionar şi nu aştepta decât un semn. Şi-atunci, de unde nostalgie când toată lumea era nemulţumită? Dacă n-ar fi existat frica unora sau dacă anticomuniştii noştri s-ar fi născut mai devreme şi ar fi prins măcar 14 ani sub comunism, eram demult ţară democratizată. În ce-i priveşte pe partizanii celeilalte strategii de lectură, „ironiştii”, pe cât sunt de aparent opuşi primilor, pe atât par a împărtăşi aceleaşi convingeri: şi anume că, indiferent cât de odios ar fi fost regimul politic, exista o rezistenţă privată spontană, în interiorul căreia conducerea politică era supusă tirului necruţător al ironiei şi al bancurilor, oază din care îşi trage, de altfel, şi autorul sursa de umor. Cică în umbra marilor minciuni publice, comunităţi umane veritabile puteau să ia naştere. Or, ceea ce cartea lui Vasile Ernu scoate la lumină este tocmai indistincţia, în interiorul regimului comunist, dintre spaţiul public şi cel privat al ideologiei. Un regim politic nu se menţine în vigoare prin ordinele, regulile şi principiile sale vizibile. La fel cum nici un regim politic nu se poate menţine numai prin forţă şi teroare. Nu supunerea mecanică la aceste reguli publice creează comunitatea, ci transgresiunea lor cotidiană, debuşeul de juisare tacită, privată sau semi-publică. Iar ceea ce e decisiv este că această transgresiune nu numai că nu e înăbuşită, nedorită sau intezisă de către regimul public al ideologiei; ci ea este sugerată, propusă printre rânduri, inter-zisă: ea susţine, din fundal, în tăcere, faţa vizibilă a aparatelor de stat. Şi tocmai această convertire a ideologiei publice în juisare privată, specifică oricărui regim totalitar, constituie obiectul cărţii lui Ernu. Aşa încât, dacă ar fi să-i reperăm volumului Născut în URSS o ascendenţă teoretică respectabilă, atunci aceasta probabil că ar fi lucrarea lui Judith Butler The Psychic Life of Power, şi, prin ea, o întreagă tradiţie foucauldiană: tot aşa cum, în cazul acestor dezvoltări teoretice, angrenajul puterii generează subiectivarea ca „ataşament pasional” al subiectului faţă de propria supunere, la fel, în cartea lui Ernu, comunitatea docilă – şi nostalgia ei – se creează în oazele de transgresiune puse la dispoziţie de regimul public. Nietzschean vorbind, decât să nu vrem nimic, mai bine vrem nimicul. Tranformarea interzisului în inter-zis, popularea reţelei de reguli formale cu pasiuni aparent transgresive constituie principiile de funcţionare ale comunităţilor obediente. Or, acesta este şi procesul dezvăluit de Vasile Ernu în situaţiile sovietice cotidiene: coada pentru alimente sau komunalka promiscuă devenind spaţii privilegiate de socializare şi întâlnire; lipsa ireparabilă a obiectului dorit (a blugilor, de pildă) convertindu-se în nostalgia lipsei ca atare, aşadar în dorinţă pură etc. În acest sens, combinaţia de nostalgie şi ironie reprezintă meritul principal al volumului: căci tocmai ironia este cea care chestionează nostalgia spontană, cea care pune la distanţa necesară vizibilităţii afectul juisiv aparent imediat, dar care este, în realitate, generat de supunerea însăşi. După cum, în sens invers, nostalgia este cea care permite identificarea aparatelor ideologice în punctul exact în care ele se înrădăcinează: nu în spaţiul public al teoriei şi al discuţiilor, ci în apartamentele noastre, în pasiunile noastre transgresive private. Astfel, ceea ce Vasile Ernu scoate la lumină, poate împotriva voinţei sale, poate fără să-şi dea seama, este tocmai acest suport ascuns al regimului totalitar, această configurare ideologică a spaţiului privat, acest prag în care interdicţiile declarate sunt susţinute de transgresiunile lor tacite. Ca atare, aportul său este cel al unui veritabil anticomunist.
Critica cea mai eficientă care poate fi adusă unui regim politic nu constă în atacarea principiilor sale declarate public, în contestarea ideologiei sale manifeste: nu acesta este nivelul la care se realizează supunerea şi ia naştere comunitatea. Ceea ce trebuie demascat este excesul non-ideologic, restul de juisare privată, de „ataşament pasional”, de transgresiuni aparente care iau naştere în interstiţiile puterii şi pe care aceasta nu doar că le tolerează, ci le chiar sugerează şi generează. Altfel spus, binecunoscutul alcoolism sovietic nu era doar efectul iernilor grele. După cum rezistenţa în cultură nu era doar efectul unei dorinţe irepresibile de-a merge la munte. Ştiaţi că în cadrul Securităţii exista o secţie care se ocupa cu producerea bancurilor anticomuniste? Ar trebui verificat.

Василе Ерну Меня интересует простая человеческая жизнь! – BIZNES ELITA, noiembrie 2006

interviu cu Vasile Ernu realizat de V. Arlih

Столько споров велось, и еще долго будет вестись, относительно необходимости объединения с Румынией что порою, кажется, что стоило бы их прекратить на время и посмотреть, что из этого выйдет. Если после этого затишья нас бросит, образно говоря, как соскучившихся супругов в объятия друг друга, то стоит вновь говорить на эту тему. Пока же каждый ищет свою правду и приводит свои аргументы за или против.

Однако независимо от развития событий давайте признаем, что молдаване и румыны очень разные. Они как сводные братья и сестры от разных браков – воспитывались вместе, кровь матери одна, но они слишком разные, чтобы жить в одной комнате далее подросткового возраста. Молдова напоминает мне тихого трудолюбивого тихоню, а Румыния амбициозного старшего брата, который всегда стремится настоять на своем.

Мои нередкие визиты в соседнюю страну не позволили изучить характер и привычки румын досконально, но кое-какие выводы я для себя уже сделал. Румыны знают и любят искусство, политически более активны, старательно и более успешно, чем мы учат иностранные языки. Но вместе с тем замечу даже в пятизвездочной гостинице вы не будет гарантированы от того, что у вас не течет бачок в туалете или вас не обсчитают в ресторане. И еще, мне не нравится снисходительный тон, с которым они обращаются к нам, узнав, что мы из Молдовы!

Но мои выводы могут быть следствием событий бывших не правилом, а скорее исключением. Говорят что сущность народа можно изучить, только родившись или долгое время проживая в стране. Слава Богу, наши языки так похожи. Однако мы слишком долго жили порознь.

Поэтому, чтобы ответить на вопрос какие они наши ближайшие соседи, предлагаю обратиться ко мнению человека, долгое время жившего в Румынии и чья профессия – наблюдать и делать выводы. Предлагаем Вашему вниманию интервью с Василе Ерну, автором нашумевшего произведения «Nascut în URSS».

Давайте начнем с самого начала – где Вы родились, проведи детство, учились…

Я родился в СССР и моя книга так и называется. В ней я хотел рассказать о жизни обычного человека в Советском союзе, так называемого «Homo soveticus» для людей, которые никогда не были в советской стране. Мы привыкли мыслить категориями «мы и они». Хотя в принципе я родился и жил здесь в Молдове, часть моей жизни я провел в Одессе, потом уехал в Румынию.
Я закончил кишиневскую школу и помню, что наша школьная жизнь тогда была очень интересной. Мы все время куда-то ездили, организовывали диспуты, акции. Время к тому располагало – был 1988 год – самый разгар перестройки.
Когда же я приехал в Румынию там тоже попал в самую гущу политических событий.

Каковы были причины переезда в Румынию?

Я поступил на философский факультет Ясского университета и, замечу, весьма неплохо его закончил. После этого я остался жить в Румынии. Нашу семью вообще раскидало по странам. Мой брат женился на немке и живет сейчас в Германии. Ну, а родители так и остались в Молдове.

Вы до сих пор остаетесь гражданином Молдовы?

Можно и так сказать. Но вообще я гражданин без опыта гражданства. Ведь моя юность пришлась на советские годы и у меня есть тот опыт, который сейчас не больше чем вспоминание.
После отъезда в Румынию я долгое время приезжал в Молдову только для того, чтобы навестить родителей и повидать друзей. Друзья тоже поразъехались по всему свету – кто в Австрии, кто в Канаде, кто, где одним словом.
В 1996 году я закончил Ясский университет, потом уехал в Клуж, где начял докторскую по философии. В Клуже я провел около семи лет.
Дальше был Бухарест, где у меня появилось очень много друзей и приятелей. Тем более, что последние пять-шесть лет я много работал в области kультурной индустрии развлечений.

То есть после филологии Вы ушли шоу-бизнес?

О нет, от этого меня уберег бог. Мы занимались другим – выпускали журнал, который наделал очень много шума. Он был такой постмодернистский. Не академичный, немного провокационный, и, как говорили многие читатели, очень интересный. Его выпуском мы занимались около четырех лет. Потом я от него отошел. На определенном этапе я потерял интерес к этому проекту.
Зато после журнала я собрал большую группу представителей современного искусства. При этом я вдруг обнаружил в себе способности достаточно хорошего пиарщика. Это, наверное, идет из моего коммунистического прошлого.
На базе этой группы мы создали издательство, которое выпускает известный румынский журнал «Идеи искусства и общества».
В этот период мы с женой переехали в Бухарест. Причин этому было несколько. У жены там была хорошая работа, на которой у нее все получалось. Другая причина была в том, что я очень люблю большие города. В них жизнь идет гораздо быстрее, интереснее. Бухарест такой город, в котором мне всегда интересно. Кстати там я и написал свою книгу «Рожденный в СССР».

И сколько времени это у вас заняло?

Свою книгу я писал полгода. Причем примерно два месяца я собирал и обрабатывал материалы, которые у меня уже были, а остальное время ушло на собственно ее написание и правку. Когда я сдал свою книгу в издательство, то они предварительно посмотрели, и им очень понравилось. Практически в тот же день они составили со мной авторский контракт, а через месяц предложили с ними сотрудничать и в другом качестве.

В каком качестве?

Консультанта и аналитика, который следит за теми веяниями и течениями, которые возникают в современном культурном обществе.

То есть Вы начали влиять на отбор произведений и авторов, которые могли предоставить интерес для публики.
Упаси Боже. Я с авторами принципиально не работаю. Это очень сложно, когда от твоей оценки так много зависит в судьбе человека. Нравится или не нравится – понятие слишком субъективное. Может не понравится мне, но понравится кому-то другому. Мне сложно говорить человеку нет. Там для этой работы есть люди, которые ее делают профессионально.

И вот Ваша книга была издана. Каковы были отзывы на нее?

Отзывы были самые разные. Радует то, что книга вызвала в румынском обществе достаточно большой интерес. Только одних рецензий было около полусотни. И это, не считая всевозможных интервью, диспутов, выступлений и семинаров.
Такая реакция тем более приятна, что в книге коммунистов и их режим я фактически не критиковал. Мне кажется, что это нужно было делать в 70-е и начале 80-х. А сейчас критиковать коммунистов и Советский союз особой смелости не нужно.
Разумеется, потом в отзывах встречались высказывания типа того, что у нас появилась откровенно ностальгирующая по прежним временам книга. Она не ностальгирующая. Она про то, как мы жили, что ели, что пили, какую одежду и обувь носили.
Я рассказываю даже о таком явлении, как вещизм в Советском союзе. Ведь тогда по вещам судили о человеке. Эдакая советская антропология. Конечно, в книге не обошлось без ностальгии. Но это нормальная ностальгия по детству и юности.

Как Вам кажется, каково общее настроение книги?
Она очень ироничная. Причем по доброму. Мне даже как-то говорили, что я приукрашиваю наше прошлое, давая только светлые ее стороны, не говоря о тех негативных явлениях, которые имели место быть. Дескать, книга получилась интересная, но неправильная, поэтому меня как автора нужно осудить.
У меня просто другой взгляд на вещи. Я рассказываю о действительных фактах. Я ни прячу тот факт, что коммунистический строй репрессивен. Но я не хочу никого обвинять. Мы должны иметь возможность сравнивать. Я хочу показать тот наш взгляд на капиталистический строй и взгляд нынешний. Насколько реальность отличается от мечты.

И, что так сильно коммунизм отличается от капитализма?

Методы работы с населением практически одинаковы. Как иногда я шучу: политические руководители, что с той, что с другой стороны, очень похожи. Антикоммунисты проявляют ту же нетерпимость к политическим оппонентам как когда-то коммунисты. И репрессии тоже имеют место быть, просто методы немного другие. Независимо от политического режима, при котором мы живем, допускаются одни и те же ошибки.

Такие взгляды могут не всем понравится…
Они и не нравятся. Но есть объективная оценка произошедших и происходящих событий. Мы точно так же идем сейчас на компромиссы, как и в прошлом. Чтобы вырваться из этого замкнутого круга, нужно постараться понять и главное сделать соответствующие выводы. Нужно критически взглянуть и на существующий строй. Эта система тоже тоталитарна по своей натуре. Если ты ее критикуешь, то ты фактически ей помогаешь и утверждаешь демократические принципы. Ведь, по сути, меняются хозяева жизни, а судьи остаются прежними.
Да, коммунистический строй людей угнетал, но люди страдают и сегодня. Но нет, мне говорят, чтобы я говорил только о негативных сторонах коммунистического прошлого, умалчивая о бывшем в то время позитиве.

Но вы же писали не о политической системе?

Меня интересует больше не политическая система, а простая человеческая жизнь. Я, разумеется, рассказывая о ней, не обхожу вниманием и плохое, но преподношу его в контексте событий. Но нет, мне фактически говорят «не нужно критиковать тот строй завуалировано, вы должны прямо заявить, что там все было очень плохо».
Вот, например, в книге у меня есть глава, посвященная советским туалетам. Как в свое время Кабаков сделал инсталляцию посвященную туалету и назвал ее «Моя жизнь». Да горько видеть такую жизнь, но очень наглядно. Зато выводы каждый может сделать сам. Так мы приобретаем иммунитет к политической глупости.

В смысле?

Простите, но коммунизм не был нам послан как наказание свыше. Мы сами к этому пришли.

Но аргументы такие, что коммунизм был насильно насажден в Румынии после прихода советских войск во время Второй мировой войны.
Да, но они пришли так же и в Венгрию, и в Чехословакию и Польшу. Тем не менее, в этих странах не было такого жесткого тоталитарного режима как в Румынии. Значит, мы его доля себя выбрали сами. Это наша политическая «индустрия» породила культ личности. Это нужно осознать и взять ответственность на себя. Тяжело, неприятно, но неизбежно во имя лучшего будущего.

Неужели никто этого не понимает и не разделяет ваших взглядов?

Понимают и разделяют, но доминирует вульгарный антикоммунизм. В любом случае хорошо, когда говорят, чем когда молчат. Это показывает, что думают и сомневаются.

Считаете ли вы свой литературный дебют успешным?

Для первой книги да. Тираж конечно нельзя, сравнить с миллионными тиражами в СССР, но он достаточно приличный, и скоро мы выпустим книгу вторым тиражом.

Для большинства населения Молдовы то, что происходит в Румынии очень близко. Как вы смотрите на будущее Молдовы в плане объединения с Румынией?
Идеологи говорят о нашем родстве и необходимости объединения, но прагматики относятся к этому весьма скептично. Объединение как реальный проект не существует. Это вопрос, который нужно продумать заранее. И тут нужно учесть интересы не только Молдовы и Румынии. Но это не мешает на уровне интеллигенции думать, что вместе нам было бы жить лучше.

Прошло то время, когда в румынских школах учили русский язык. Сейчас что румыны знают о современной России?
А что россияне знают о Румынии? Практически ничего – графа Дракулу, Ионеско и, пожалуй, все? Румыны искренне считают, что все зло приехало к ним именно оттуда из России. Но при всем при этом уважают и интересуются русской культурой.
В 90-е годы, разумеется, большой интерес у румын был к западу. Сейчас уже этой информацией все насыщены, и теперь в обществе снова появился интерес к российской культуре, но помимо классиков, румыны интересуются теперь и современными российскими писателями – Сорокиным, Пелевиным и пр. Тем более что румынские переводчики делают превосходные переводы.
Вместе с тем к российской политической жизни интерес гораздо меньше чем к культуре. Наверно так и должно быть. Нас всегда должно занимать свои проблемы больше, чем интерес к соседу.
Думаю, в Румынии интерес к России со временем будет только возрастать. Причиной этому достаточно большие российские инвестиции в румынскую экономику. Это «Lukoil» и др.

В связи с этим такой вопрос: а как вообще относятся в Румынии к проникновению российского капитала на румынский рынок?
Капитал границ не признает и национальности не имеет. Российские инвестиции уже пошли в нефтегазовую отрасль, металлургию. Румыны достаточно осторожно относятся к русским бизнесменам, но это же касается и любого иностранного бизнеса. У россиян я бы сказал, есть проблемы с собственным пиаром и продвижением своего имиджа. Но они быстро учатся. Ситуация уже начала исправляться.

Может быть, стоит Румынии обратить внимание вообще на восток?
Может быть, но складывается впечатление, что румынский бизнес об освоении такого обширного пространства даже и не думает. Венгрия, Болгария и другие страны стремятся в Россию, а Румыния нет. Почему? Что французам продавать легче, чем русским?
Есть интересные проекты, касающиеся, например, Черного моря, но пока они отодвинуты на второй план грядущей евроинтеграцией. Все мысли об этом.

Этот вопрос интересует и Молдову. Временами кажется, что решение ряда проблем зависит от того, примут нас в Евросоюз или нет. С какими проблемами сталкивается Румыния при вступлении в Евросоюз?
Очень большая проблема информационная. Все говорят, что у нас после вхождения в Евросоюз будет, чуть ли не рай на земле, но никто не говорит о том с какими проблемами придется реально столкнуться.
Например, мало кто говорит о том, что со вступлением в Евросоюз цены на местном рынке начнут расти. И это касается всего: начиная с цен базаре рядом с домом, заканчивая ценами на недвижимость, энергоносители и пр.
Я уверен, что будут проблемы у малого бизнеса. У сельхозпроизводителей. Ведь изначально смысл создания Евросоюза заключался в формировании большого единого рынка. Мы для них хороший рынок. Но наша продукция не сможет конкурировать с их производителями на равных. Наш производитель никак не будет защищен. Что с ними будет? Я не говорю о евростандартах, к которым в Румынии тоже практически никто не готов.
Хорошо, но если мы уже решили, что мы идем в Евросоюз, то давайте будем готовиться. Но сейчас это больше политическое решение, чем осознанный выбор большинства.

Тем не менее, большинство это решение поддерживает.

Пока да. Мы народ, который не любит быть в оппозиции к существующей власти, поэтому раз решили, что идем туда – значит, мы туда пойдем. Ну, мы всегда были оптимистами. Но что будет потом?

Вы затронули экономическую тему. Может Молдова, в этой областях конкурировать с Румынией?

Почему нет? Например, румынские виноделы сейчас в очень большой тревоге из-за того, что хорошие молдавские вина стали завоевывать румынский рынок. Что там говорить, если Президент Румынии на прошлый новый год в 12-00 часов открыл бутылку именно молдавского, а не румынского вина.

А если говорить о социуме, в чем сходство и различия, по вашему мнению, между румынами и молдаванами.
Сходства конечно больше. Одна культура, один язык, одна история. Но в Бессарабии традиционно жило много других наций. Тем более что лет двести (если считать с начала XIX века) мы жили и развивались раздельно.
Русскоязычное население в Бессарабии всегда было важным фактором. Молдаване лучше умеют сосуществовать вместе с другими нациями. По правде, говоря, Кишинев говорящий только на румынском, для меня был бы неинтересен. Это его отличительная особенность.
Исходя из этого у нас много отличий. Например, в Румынии практически нет пьяных на улицах. С румыном невозможно напиться, но и невозможно так же и поговорить по душам. Румыны более рациональны. Они даже говорят по-другому. С такой иронией в духе Караджале. Этот слегка презрительный стиль, и он не всегда мне нравятся.
Есть такой анекдот: если собираются три румына, то они обязательно начнут говорить о политике. Их не потянет как русских на разговор о смысле жизни. Румыны достаточно веселы и оптимистичны. И отлично реагируют на текущую ситуацию.
Вообще вопрос поиска схожести и различий наших народов очень труден. Иногда и просто опасен. Вспомните истерию начала девяностых. Чем это закончилось, помнят все – война и нерешенная территориальная проблема.

Из того, что Вы сказали, напрашивается следующий вопрос: в своей книге Вы были по-румынски выдержано-рациональны или по-русски бесшабашно искренни?
Я старался сочетать эти качества, поэтому книга получилась искренняя и выдержанная. Нужно быть просто самим собой. Это лучше чем стараться быть стопроцентным румыном или русским. Мы все очень разные. Но в то же время очень одинаковые. Мы скоро увидим, как живут на западе и убедимся, что различия между нашей жизнью не так велики. Мы пьем разное пиво и слушаем разные песни, но от этого суть нашей жизни не меняется.

Спасибо вам за интервью. Желаем удачи и новых литературных достижений.

Născut în URSS (apropo, în anii ’70) – FLUX nr. 42, 27 octombrie 2006

Mihail Vakulovski

„Născut în URSS” (Editura Polirom, 2006) este cartea de debut a lui Vasile Ernu, basarabean născut în URSS care a absolvit filosofia la Cluj. Iniţial, „Născut în URSS” era „Născuţi în URSS” şi trebuia să fie un volum scris de mai mulţi scriitori şi artişti născuţi în URSS, printre care şi eu, dar Vasile Ernu n-a prea fost ajutat de cei cu care vroia să-şi ducă la bun sfârşit proiectul şi a simţit că poate să-l realizeze singur, mai ales că gândise îndelung & detaliat despre ce, cum trebuie să devină şi ce trebuie să conţină volumul.
„Născut în URSS” este o carte de istorie recentă scrisă cu peniţa (totuşi, fiind vorba despre URSS) unui mare scriitor, a unui scriitor ratat. Vasile Ernu este criticul/teoreticianul despre care scria George Călinescu, „criticul” sau „teoreticianul” care scrie atât de bine pentru că s-a ratat ca scriitor. „Născut în URSS” e o carte scrisă impecabil, o carte de filosofie istorică şi culturală care chiar se citeşte ca o foarte bună carte de proză. Citind-o, mi-am amintit – ca structură – de volumul de proză scurtă al lui Vladimir Sorokin, „Dimineaţa lunetistului”, şi – ca stil şi ca plăcerea scriiturii-lecturii – de „Moskva-Petushki”, romanul lui Venichka Erofeev, mai ales în capitolele despre ce bea cetăţeanul sovietic (nu încercaţi reţetele acasă, că am auzit că unii deja au transformat cartea în carte de… băuturi, păzea!).
Vasile Ernu gândeşte şi trăieşte această carte de când a părăsit URSS-ul (pentru că s-a desfiinţat, a dispărut, s-a prăbuşit, nu înainte de destrămare, cum spune Sorin Antohi în postfaţă), din 1990, poate că şi de aceea rezultatul este atât de bine realizat. Iată despre ce şi de ce scrie Vasile Ernu în „Născut în URSS”: “Am fost martorul unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, am fost martorul unui proiect neterminat şi am văzut gloria şi căderea acestei utopii. Despre ea voi încerca să povestesc câte ceva. Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural. Împreună m-au definit ca pe un produs made in URSS. Este aproape imposibil să le deosebesc. Povestesc în acelaşi timp, din perspectiva unui homo sovieticus, un produs al acestei ţări şi culturi. Şi îmi propun să nu apelez direct la instrumentarul intelectual achiziţionat mai târziu. Ceea ce încerc să fac este un fel de arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice, ca o metaforă a culturii şi civilizaţiei sovietice. Textul ce urmează, scris în maniera unui „gen eretic”, încearcă să sintetizeze teme, eroi, situaţii, amintiri, lucruri şi cuvinte-cheie sub forma unor texte-piese de puzzle. Deşi fiecare piesă-text poate fi citită separat, întregul nu poate fi văzut decât montând piesă cu piesă. Acest ansamblu nu are pretenţia de a construi o imagine exhaustivă, obiectivă şi exactă a ceea ce a fost cultura sovietică. Este o arheologie subiectivă, personală, care vrea să dea doar contururi, starea de spirit, modul de a gândi şi vorbi al unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică. Această arheologie nu propune o cheie de înţelegere, o judecată morală sau valorică, ci doar induce o familiarizare care ne poate ajuta, pe toţi, să înţelegem mai bine ce a fost Uniunea Sovietică şi ce înseamnă lipsa ei”.
Cartea este compusă din capitolele: 0. Născut în URSS. În loc de introducere, 1. Pionieri forever, 2. Prima mea pereche de djinsî, 3. Vacanţă, tabără dragă, 4. Jvacika, 5. Buratino, Habarnam, Ariciul în ceaţă…, sau bunele, blândele vremuri, 6. Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii ’70, în URSS, 7. Eroii vremurilor noastre, 8. Komunalka (I), 9. Steclopunct sau ce poţi face cu 1 rublă?, 10. Ştirlitz, un James Bond sovietic, 11. Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici, 12. Jawa, 13. Amanta revoluţionarului, 14. Sex în URSS (I), 15. Fanny Kaplan, 16. Şcoala, educaţie politică şi alte preocupări, 17. 12 aprilie 1961: Poehali, 18. Reclamă versus Propagandă în URSS, 19. Stiliaga, 20. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I), 21. Anii ’80: marş triumfal, marş funebru, 22. Pavel Korciaghin sau de ce l-am iubit pe Buharin, 23. KVN sau despre clubul celor veseli şi ingenioşi, 24. Gorbaciov, un Gensek neobişnuit care cântă Perestroika, 25. Ukazul antialcoolic, 26. Ce bea cetăţeanul sovietic? (II), 27. Şah Mat(î), 28. Ciapaiev, 29. Mosfilm, 30. Aventura sovietică a obiectelor, 31. Prezervativul sovietic, 32. Sex în URSS (II), 33. Lecţia de geografie, 34. Dansul în URSS, 35. Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic, 36. Dezgheţul vesel al lui Hruşciov, 37. Odă tualetului Sovietic, 38. Ştiinţa sovietică între ouăle fatale şi inima de câine, 39. 9 mai, Ziua Victoriei, 40. Maiovka e mai mult decât 1 Mai, 41. Homucus, politruci, dizidenţi şi întelighenţia, 42. Arlionok & Zarniţa şi alte distracţii, 43. De la kuhne la oceredi, 44. Problema evreiască sovietică, 45. Bancul sovietic, cel mai bun banc din lume. 46. Fraze înaripate, 47. Ostap Bender, eroul meu preferat, 48. Komunalka (II), 49. Kremlinologii, 50. Puci, 51. Ce-i de făcut? şi 52. P.S. Cartea mai are o postfaţă de Sorin Antohi (“Nostalgii sovietice”), un CV al URSS-ului foarte util şi o notă asupra ediţiei în care autorul se explică şi mulţumeşte celor care l-au susţinut sau l-au ajutat.
Doar citind titlurile acestor capitole un fost cetăţean al URSS deja e chinuit de nenumărate amintiri, care-l umplu de tristeţe şi veselie în acelaşi timp, o stare pur sovietică, rar întâlnită (ca să nu zic neîntâlnită) la un nesovietic.
Motoul acestei cărţi este un slogan scris de poetul Vladimir Maiakovski, două versuri ultracunoscute de orice cetăţean ex-sovietic: „Priviţi, minunaţi-vă, / Sunt cetăţean al Uniunii Sovietice”, în original – “Citaite, zaviduite, / Ia grajdanin Sovetskogo soiuza”, unde “zaviduite” e “invidiaţi-mă”, nu “minunaţi-vă”, cum a tradus probabil că Vasile Ernu.
Prin CV-ul URSS-ului Vasile Ernu îi dă „faţă umană”, umanizează ţara despre care scrie şi îşi aminteşte, ţara în care s-a născut şi faţă de care nu are cum să fie indiferent, ţara în care te naşti fiind ca părinţii – nu poţi să-i alegi. Din acest Curriculum Vitae putem observa că o ţară este ca un om, istoria ei e ca şi biografia unui om – se naşte, trăieşte şi moare. Deşi teoria lui Vasile Ernu din această care este că utopia URSS n-a murit, ci doar şi-a luat o pauză, URSS-ul ne mai poate face o reprezentare-demonstraţie existenţială foarte importantă pentru umanitate – dacă există viaţă de apoi. Teoriile religioase (dacă le putem numi aşa, le putem numi însă filosofice, o filosofie a realismului ştiinţific) din timpul URSS excludeau aşa ceva, însă. Noi, oamenii, indiferent de religie sau chiar atei, în adâncul sufletului tot sperăm să mai fie ceva după… moarte, altfel parcă degeaba trăieşti.
Pe lângă fascinaţia scriiturii cartea este deosebit de valoroasă şi din alte cauze. Vasile Ernu nu este doar omul care scrie, un istoric-teoretician-filosof-scriitor, ci omul care a trăit (şi mai trăieşte) ceea despre ce scrie, omul care a studiat şi a gândit ce a trăit-trăieşte şi ştie la perfecţie despre ce scrie, un martor activ şi atent care reuşeşte să-şi reamintească perfect şi să re-creeze atmosfera sovietică, nu dintr-o nostalgie tradiţională, ci printr-o nostalgie analitico-filosofică. Şi toate astea sunt reuşite de Vasile Ernu prin toate lucrurile, stările, faptele, situaţiile descrise în carte, care caracterizează cu multă exactitate acel loc şi acel timp, şi acea stare care este/a fost Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, din care a făcut parte şi Moldova din partea estică a Prutului (vedeţi titlurile capitolelor).
„Născut în URSS” este o carte foarte importantă pentru istoria recentă, care trebuie tradusă imediat în cât mai multe limbi şi care merită o prefaţă scrisă de un Mihail Gorbaciov, să zicem, dacă Vladimir Ilici Lenin tot s-a lăsat de scris, şi o postfaţă de Vladimir Bukovski, de exemplu, sau mai degrabă de un tânăr istoric sociolog născut în URSS, cum e Vasile Ernu.
„Născut în URSS” mă impune să-i prevăd lui Vasile Ernu un viitor luminos, pentru că debutul său este unul care trimite la începutul carierei lui Iura Gagarin, speranţa noastră fiind ca în continuare Vasile Ernu să aleagă, ca şi Vladimir Ilici, altă cale (căci primul cosmonaut a sfârşit-o… inexplicabil), iar vouă vă doresc, ca de obicei, lectură plăcută. Poehali!

Kisnev! Golubyie n’e tol’ko yeli, nu i pili* – Suplimentul de cultură nr. 99, 21-27 octombrie 2006

Dan Ungureanu

*(trad) Albastrii nu numai ca mincau, ci si beau
Kisnev, in idis, inseamna undeva departe, un “la naiba-n praznic” generic. Chiar si pentru evreii galitieni din Imperiul Tarist, Kisnev era departe, departe de tot. Ca si pentru romanii din 2006. Tot ceea ce e dincolo de Prut, pentru romani, se petrece foarte, foarte departe. Stirile din presa noastra privitoare la Rusía sint putine, proaste, rare si neinteligibile. La asta au ajutat si cei 80 si ceva de ani de neincredere reciproca. Imediat dupa instalarea regimului sovietic, Romania a fost privita de proaspatul vecin cu o susceptibilitate mereu treaza. Granita cu Romania era locul pe unde se infiltrau spioni capitalisti. Romania era locul unde proletarii si taranii erau exploatati la singe de mosieri si patroni.
Dupa 1947, pentru romani URSS a fost mama tuturor relelor, tara care a exportat un regim politic arbitrar si despotic, l-a exilat pe rege si a luat Basarabia. De calatorit era aproape imposibil acolo. A te interesa de limba rusa, de rusi si de URSS parea – era – o forma de pactizare cu comunismul si toate relele enumerate mai sus.
De aceea, cartea lui Vasile Ernu a fost intimpinata in presa romaneasca cu sentimente confuze: citeva recenzii zimbitor-favorabile si citeva contrariate: nu cumva cautioneaza, fie si numai prin nostalgie, tovarasu’ Ernu, Rossia ktoraya my patir’iali? Atentie! Atentie! Iata un nostalgic al regimului sovietic, iata un criptocomunist!
Si una, si cealalta tabara pacatuiesc prin aceeasi prostie pripita. Nici recenzentii din tabara favorabila, nici cei din cea opusa n-au habar de istoria Uniunii Sovietice in special, si nici de cea a Rusiei in general. In librariile de la noi, cartile de istorie despre rusi sint generalitati traduse, horoare, din engleza. Vladimir Putin apare de 60 (saizeci) de ori mai rar pe posturile noastre de televiziune decit George Bush.
De aceea, cronica de fata va fi doar o scurta descriere a ceea ce romanii ar cam trebui sa stie despre rusi in ansamblu si despre raporturile lor cu comunismul, mult mai profunde decit ar vrea politologii nostri de cafenea sa credem, mult mai complicate decit ar putea lamuri o sueta pe ProTV.
Situatia lui Vasile Ernu e paradoxala: el s-a nascut intr-o tara care nu mai exista, in Atlantida. Imparte aceasta situatie cu Stefan Zweig, care isi incepe volumul de memorii, Die Welt von Gestern, cu cuvintele: m-am nascut intr-o tara care nu mai exista, Imperiul Austro-Ungar. (Si Stefan Zweig, si Vasile Ernu isi aduc aminte mai ales despre stabilitatea lumii lor: “Pe lingurile din 1960 era stantat in metal pretul tena 50 kopeek, iar acest lucru era valabil si in 1985”, spune V.E. “Pe vremea mea, functionarii de stat erau platiti in monede de aur”, ii tine hangul S.Z.; si unul, si celalalt scriu in vremi de mare inflatie.)
Cartea lui Vasile Ernu are cite ceva in comun cu literatura memorialistica aparuta la noi dupa 1990. Primele au aparut cartile de amintiri ale fostilor puscariasi ai inchisorilor comuniste, din anii ’50, inversunate si intunecate, note joase de fagot, despre lucruri care nu fusesera niciodata cunoscute. Au urmat, in cheie de piculina, amintirile generatiei care are, in 2006, putin peste treizeci de ani, oameni ce au cunoscut orinduirea comunista prin ochii copilului: dupa 1966, comunismul devine, din represiv, un regim al supravegherii nevazute, brutalitatea e inlocuita de viclenie.
Emil Cioran spune despre Uniunea Sovietica: nasterea acestei tari nu tine de istorie, tine de cosmogonie. Vasile Ernu a trait intr-o tara in care multi oameni credeau, intr-adevar, ca zidesc o lume noua; in Romania, unde comunismul venise din afara, n-au existat decit sceptici. In Romania n-a crezut nici un om de pe strada, sincer si sanatos la minte, in comunism. In URSS au crezut. Aici e marea deosebire dintre lumea descrisa de Vasile Ernu si cea a foarte tinerilor memorialisti romani. Romanii jucau, cetatenii sovietici traiau. Eroi sovietici au existat, de toate felurile, de la sinistrul Pavlik Morozov, pina la pitorescul Ceapaev si inclasificabilul Iuri Gagarin.
Ar trebui oare Radu Pavel Gheo si ceilalti multi sa nu scrie, sa nu fi scris, despre anii copilariei lor? La urma urmei, scriu despre o perioada recenta, fara patina si prestigiul vechimii. Ba dimpotriva, as zice eu: cartile lor sint importante, fiindca vorbesc despre o lume care a disparut brusc si total, ale carei urme dispar vazind cu ochii, o lume pe care toti se straduiesc s-o uite si s-o ingroape. Intr-o singura tara, Germania de rasarit, socul anafilactic la prezent a facut ca amintirea epocii comuniste sa fie duioasa sau senina.
Confuzii
Cel mai adesea, recenzentii confunda trasaturi ale Rusiei perene si ale mentalitatii ruse de cind lumea cu adaptari tranzitorii din perioada comunista. Komunalka, apartamentul cu mai multe familii care impart baia si bucataria, este specific sovietic (n-a existat in celelalte tari comuniste), dar, in acelasi timp, vine dintr-o mentalitate colectivista rusa foarte, foarte veche. Votca si diverse cocteiluri, carora le e consacrat un capitol intreg in carte, apartin duratei lungi (cum ar zice Braudel) a Rusiei. Statul rus a obtinut 10% din venituri vinzind votca, intre 1720 si 1970 si dupa, rara stabilitate statistica intr-o tara aflata mereu in prefacere. E vorba despre un fenomen profund si trainic aici. Brutalitatea rusa (pe care romanii au cunoscut-o abia recent si au atribuit-o sistemului sovietic) e veche; ea dateaza din perioada 1240-1480, doua secole si jumatate in care rusii sint supusi mongolilor si se impregneaza de cruzime central-asiatica. Rusii isi petrec Evul Mediu in Asia.
O alta confuzie, pe care autorul nu se straduieste prea mult s-o lamureasca, e cea dintre rezistenta politica si indiferentismul tinerilor smecheri, stiliaga, pletosi individualisti. Nu e vorba, in fenomenul stiliaga (punkisti, rockeri, mai stiu eu ce), despre anticomunism, ci despre o atitudine individualista intr-o societate colectivista. Bisnitarii, micii afaceristi, georgienii vinzatori de trandafiri (si plini de bani) nu fac rezistenta anticomunista, sint a-ideologici. Statul represiv afecteaza un mic numar de intelectuali disidenti; statul corupt ii afecteaza pe toti deopotriva. Statul sovietic a devenit, in anii ’80, prea corupt ca sa fie totalitarist. Daca statul sovietic s-a prabusit, in cele din urma, asta s-a intimplat din cauza dezorganizarii si a coruptiei.
Tirania ideologica exista deja in Imperiul Tarist. Informatorii exista inca din perioada tarista si se perpetueaza dupa aceea, cu semn schimbat. Leroy-Beaulieu, Astolphe de Custine si alti calatori din secolul al XIX-lea vorbesc despre Rusia exact ca despre Uniunea Sovietica a lui Brejnev.
Exista deci distinctii insemnate de facut: nu trebuie sa luam trasaturi permanente ale mentalitatii ruse ca fiind specific sovietice. Nici invers. Nu, tinerii pletosi si purtatori de blugi nu erau anti-comunisti, ci individualisti. Punk-istii sovietici nu erau antisovietici, asa cum gothics londonezi nu sint anti-capitalisti. URSS s-a dezagregat dinauntru, fiindca entuziastii altruisti au devenit individualisti in anii de dupa razboi.
(Copii mici)
Nostalgia lui Vasile Ernu – cita e – se reflecta asupra unei lumi egalitariste, in care toate diferentele de avere sint laminate. In universul comunist, importante sint doar diferentele de putere, dar grupul aflat la putere e invizibil – si de aceea aproape inofensiv. Romanii nu au si n-au avut mentalitate egalitara – prin urmare, le lipseste o parte din grila de lectura a cartii.
Despre bisnitarii atit de simpatic descrisi in carte recenzentii nu sufla o vorba. Cu toate acestea, ei sint stramosii oamenilor de afaceri de azi. Romania din 2006 nu e nici condusa, nici simbolizata, nici reprezentata de urmasii lui Nicolae Steinhardt sau ai lui Constantin Noica, ci de Gigi Becali si George Constantin Paunescu, urmasii unor bisnitari anonimi. Rusia de azi nu apartine urmasilor lui Saharov si Soljenitin, disidenti, ci lui Roman Abramovici, Victor Wechselberg, Vagit Alekperov, Gherman Hahn, Iskandar Mahmudov, Iuri Shefler, Aliser Usmanov, Vladimir Balaescu, Leonid Michelson, Aras Agalarov, urmasii lui Ostap Bender, bisnitarul-simpatic-si-ingenios descris de Ilf si Petrov. Rusia e, si in secolul al XIX-lea, si in secolul XX, sfisiata intre egalitarism, prietenie, intimitate si patos, pe de o parte, si autoritarism brutal si arbitrar, pe de cealalta parte. Ultimul nu apare in carte: brutalitatea din epoca lui Stalin disparuse, mai intii infierata de Hrusciov, apoi disimulata de ipocrizia lui Brejnev.
Epoca lui Ernu, sa-i spunem asa, sint anii ’70. Comunismul are, in Uniunea Sovietica, treizeci de ani avans fata de Romania. In afara de moldoveni si altii citiva, cetatenii sovietici sint deja comunisti de a doua sau a treia generatie. Bunicii mei au trait inca in lumea dinainte, erau martori vii ai unei lumi dinainte de comunism. In Uniunea Sovietica insa nimeni nu-si mai aducea aminte direct de vremurile dinainte.

URSS-ul, sub lupa lui Vasile Ernu – AZI, 20 octombrie 2006

Radu Nichitescu

Vasile Ernu are 35 de ani şi este un personaj deosebit. De curând a publicat la editura Polirom volumul „Născut în URSS”.

Comunismul comportă în prezent două accepţiuni: una oficială, de rău politic, care trebuie evitat şi şters din memoria colectivă, şi una urbană, neoficială, pentru care Ernesto Che Guevara şi Lenin sunt cool, aşa cum sunt şi şepcile cu steluţe roşii sau îmbrăcămintea kaki.
Viziunea lui Vasile Ernu nu se încadrează în nici una din cele două, iar „Născut în URSS” este, precum autorul ei, deosebită: nu este nici jurnal, nici roman, şi nici carte de memorii. Aşa cum o numeşte chiar el, este o arheologie a societăţii comuniste, lipsită însă de valenţa politică. Pare ciudat să vorbeşti despre URSS fără să vorbeşti despre politic, însă Vasile Ernu reuşeşte asta. El nu este nu este nici pe departe un comunist, este un nostalgic cu gândurile la copilăria lui în URSS. O copilărie unde o gumă de mestecat şi o pereche de blugi din America puteau să te facă să te simţi regele lumii. O copilărie unde cu cele 15 copeici pe care le obţineai după ce duceai la colectare o sticlă de lapte, puteai să îţi cumperi două halbe de bragă. O copilărie cu soare, cu imnuri despre Lenin, cu muzica Beatles înregistrată pe plăcile de radiografie. Autorul îşi aminteşte cu drag de toate acestea şi realizează pierderile pe care vremurile noi le-au adus. Acum blugii se găsesc la orice colţ de stradă, la fel şi guma de mestecat, la fel şi Coca-Cola, şi din cauza asta farmecul lor a dispărut. În schimb, desenele cu lupul şi iepuraşul, muzica lui Kino, sifonăriile cu sirop de trei copeici vor continua să existe numai în memoria celor care le-au trăit.
Cartea lui este un fel de capsulă a timpului, a epocii dintre 1917 şi 1992. Ne este descrisă o lume alternativă care s-a dezvoltat în interiorul sistemului, separată de acesta, ieşind din normele lui, dar fără de care autenticul homo sovieticus nu poate fi înţeles. Pantalonii evazaţi, părul lung, distracţiile „interzise” şi muzica gălăgioasă – deşi producţii underground – fac şi ele parte din istoria URSS-ului.
Autorul nu poate fi condamnat pentru nostalgiile sale. De învinuit este istoria oficială, o înşiruire de date şi nume cu eticheta bun sau rău, care ignoră de cele mai multe ori viaţa privată şi anonimă a martorilor istoriei. Ernu încearcă să corecteze acest lucru, vorbind despre o viaţă alternativă în cadrul sistemului şi dând astfel naştere unei istorii alternative a URSS, departe de viziunea oficială, de istoria învăţată din cărţi.
Cartea lui, de 266 de pagini, se citeşte uşor. Unele din experienţele lui ne sunt comune, dar noi le-am uitat sau ne-am „lepădat” de ele, în favoarea vestului sclipitor. Odată cu dispariţia URSS, Vasile Ernu simte că a pierdut o anumită magie a vieţii. Aici rezidă dezavantajul autorului: această magie poate să nu fie atributul societăţii comuniste, ci al copilăriei. Experienţa lui sovietică s-a consumat de la naştere până la adolescenţă sau începutul tinereţii. Ce s-ar fi întâmplat, însă, dacă acelaşi autor s-ar fi născut cu douăzeci de ani mai devreme? Ar mai fi scris cartea aceasta, sau ar fi scris-o la fel? Îmi păstrez rezerva în această privinţă.
Cartea mai are şi ceea ce autorul numeşte o extensie audio-video, site-ul www.nascutinurss.ro, unde puteţi găsi filme şi melodii, pentru a vă întregi viziunea perioadei despre care Vasile Ernu povesteşte.

“Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi” – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

interviu cu Vasile Ernu de Mihail Vakulovski

– Vasile, povesteste-ne mai intii – oricit de concis – despre tine. Te-ai nascut in URSS…
– Experienta sovietica e una imensa. Eu am primit o educatie sovietica si nu vad nici o problema in acest lucru. Mi-am cunoscut mai tirziu „dusmanii” mei, asa cum mi se spunea la scoala, adica cei nascuti in Statele Unite ale Americii si mi-am dat seama ca nu sintem diferiti. Avem prejudecati, avem obsesii, avem multe calitati indiferent de sistemul in care am trait. Cind aud intelectuali romani care reduc printr-o simpa fraza toata experienta comunista la chestiuni de genul „comunismul a produs numai monstri si scrum” pur si simplu nu-i inteleg. Aceasta nu este o judecata, ci o pasiune sau o gindire complexata si incrincenata. Comunismul nu este un rau metafizic, asa cum nici capitalismul nu este un bun fundamental. Sistemele politice in care traim au mult mai multe nuante. In mare eu sint un produs comunist si nu ma cred un monstru, asa ca nu cred ca este monstru nici intelectualul care afirma astfel de lucruri, produs si el in comunism. Trebuie sa gindim nuantat, sa incercam sa vedem si sa intelegem diferentele. In comunism a existat viata, chiar o viata obisnuita cu relele si bunele sale (vai, ce ginduri urite pot sa exprim!).
Deci, cartea mea e despre aceste elemente ale vietii cotidiene sovietice, care ne faceau viata asa cum era ea.
– Cum ti-a venit ideea scrierii acestei carti – “Nascut in URSS” (care a aparut la editura Polirom, 2006)? Ai trait-o/gindit-o multa vreme? Iti amintesti cind si cum ai hotarit ca gata, e timpul s-o scrii, sa te apuci de lucru?

– In ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu fata de fosta mea patrie. O patrie care nu mai exista decit in amintire si in arhive. Si m-am decis ca trebuie sa scriu neaparat aceasta carte. Am vrut sa fie un proiect colectiv, care nu a mai iesit. Am decis sa o scriu singur si cred ca am decis bine, cel putin pentru mine. Sint multumit, cu toate ca zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat sa fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal si care nu vrea sa fie exhaustiv cu orice pret.
Am avut o pauza de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucuresti si in acest rastimp am scris cartea. Am observat ca crizele, depresiile si timpul liber fac bine la gindire. Am trecut prin ele si am iesit cu o carte. Sper ca e o carte buna, nu perfecta, ci buna. Nu ma cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau sa fiu un scriitor care incita la gindire, care pune probleme si cititorul sa se bucure citindu-l. Atit.
– Desi spui chiar la inceputul volumului ca “Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura”, cartea e scrisa cu multa caldura. Fiind o carte eseistica, totusi, se citeste ca un roman. Cu toate ca nu esti un nostalgic, se vede ca ceea ce scrii aici e existential. Ai depus eforturi sa nu iasa o carte in care sa nu se vada “nici dragoste, nici ura”?

– Da, am spus ca nu voi porni de pe pozitii de bine si rau, de pe pozitii clar ideologice sau morale. In acelasi timp spun ca: „cu siguranta nu voi fi indiferent”. Asta inseamna ca va exista o doza de sensibilitate, pasiune, nostalgie. Si cum putea fi altfel daca vorbeam si despre viata mea. Daca as fi renuntat la aceste lucruri ar fi fost o cacealma si un construct fals. In ce priveste nostalgia la care replica unii critici, le spun ca nu este o nostalgie activa, adica nimeni nu vrea sa reconstruiasca vechea lume, ci e o nostalgie pur narativa, controlata, care se raporteaza la lumea mea personala. Tehnic am controlat nostalgia punind alaturi de ea elemente ironice. Ironia din cartea mea nu poate fi trecuta cu vederea. Cred ca ironia e un element mult mai tare al cartii decit nostalgia. Si, iarasi, cartea este ironica, nu bascalioasa. Eu nu stiu sa fac bascalie si punct. Urasc bascalia si sint un dusman declarat, cu toate ca accept ca este loc si pentru aceasta modalitate de discurs. Insa aici in tara, de multe ori se confunda discursul critic cu discursul bascalios, asa cum se confunda ironia, umorul cu bascalia. „Sa am pardon”, dar sint lucruri total diferite. Eu spun numai ca bascalia nu ar trebui sa fie un element central al culturii romane, ci unul periferic. De aceea ma minunez ca un saptaminal precum “Academia Catavencu” in loc sa aiba un rol periferic are un rol atit de central in discursul public romanesc. Cred ca aici e deja o problema. Dar asta e o alta discutie.
– Cum a fost la lansare (ca stiu ca esti un maestru al unor astfel de manifestari culturale)?

– Lansarea a iesit in principiu asa cum am vrut: un adevarat spectacol. Au fost toti cei pe care i-am invitat (cu exceptia ta, care ai avut motive mai mult decit justificate): Andrei Gheorghe, Alexandrina Hristov, Pavel Stratan, Planeta Moldova, Costi Rogozanu, Dan Perjovschi si Bogdan Ghiu. Cum a recunoscut Bogdan Ghiu: „Aceasta lansare a fost maxim ce se poate face la o lansare de carte”.
Practic am incercat sa combin diverse categorii de discursuri si oameni din zone diferite. Fiecare s-a exprimat cum s-a priceput mai bine. Unii au vorbit, altii au citit, altii au cintat. Maestru de ceremonii a fost Gheorghe. Iar la sfirsit am chefuit mai sovietic, adica mai ruseste. Am vrut sa fac o atmosfera care sa trimta spre carte, care sa incite la lectura, nu ceva plicticos si banal. A fost multa lume, peste asteptarile mele, si cred ca in principiu am reusit ce mi-am propus. Si, fireste, am incercat si eu sa vorbesc si chiar sa fiu intrigant. Dar fac aceste lucruri nu de dragul intrigii, ci pentru a incita la lectura si la gindire. A ne regindi viata noastra, ideile noastre, trecutul nostru – asta conteaza cel mai mult. Si acesta e si scopul cartii si nicidecum un simplu gest estetic sau un act de divertisment.
– Dupa aparitia cartii ti s-au intimplat lucruri de povestit? S-au luat de tine comunistii-anticomunistii?

– Aici e o poveste putin mai complicata. Recunosc ca ma cred un tip care cunoaste bine modul de functionare a pietei culturale romanesti. Nu am chef sa discut cu toti intelectualii complexati si declarati anticomunisti. Ma intereseaza sa dialogez cu oameni mai detasati, care vor sa te asculte si care incearca sa te inteleaga.
Nu intimplator mi-am luat ca autor pentru postfata cartii mele pe Sorin Antohi. De ce l-am invitat sa-mi faca el postfata si nu altcineva? Am avut doua nume la care m-am gindit: Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu. Ambii intelectuali pe care-i respect in mod special. Am apelat la Sorin Antohi pentru ca-l cunosteam personal. Pe Tismaneanu l-am cunoscut personal abia dupa lansare.
Deci, de ce Antohi? Din citeva motive simple. Mai intii, ca este un intelectual avizat si recunoscut pe plan international. Mai apoi, ca este un intelectual cu care chiar daca nu esti de acord poti discuta si construi ceva. De asemenea, este unul dintre putinii intelectuali care nu are partipriuri publice, nu face jocul unor gasti culturale din tara noastra si in acelasi timp recunoscut de toate gastile intelectuale din zona. Asa ca daca Sorin Antohi a zis povestea cu ostalgia (nu conteaza daca sint sau nu de acord cu asta) atunci multi critici au sarit pe asta, dar aici s-au si terminat criticile. Pacat. Cunosc bine povestea cu Ostalgia germana si am fost atent cu acest element. Cartea mea chiar bate in alta directie.
– Cum a fost primita cartea? Ai avut reactii pozitive-pozitive sau negative-negative?

– E clar ca am avut recenzii dominant pozitive (pot fi gasite pe www.nascutinurss.ro la sectiunea presa). E interesant, caci cartea are o multime de elemente incomode pentru modul de a gindi in spatiul romanesc. Dar cel mai important e faptul ca reprezentantii generatiei tinere au rectionat extrem de pozitiv si acest lucru ma intereseaza cel mai mult. Recunosc ca segmentul de pina-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut insa multe reactii pozitive de la oameni foarte in virsta, dar probabil cu un spirit tinar. (Acum cred ca grupul tinta nu poti sa-l prevezi, sa/l prestabilesti  caci vei avea mereu surprize. Am avut de exemplu reactii virulente de la anumiti critici tineri care repeta ca papagalii cele spun sefii la sedinte si am primit critici favorabile de la oameni inaintati in virsta care m-au surpsins placut).
Am avut si reactii neobisnuite, mai ales ca volumul a fost lansat si cu un site in paralel. Site-ul are o multime de poze, muzici, filmulete etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernauti. Omul a plecat in anii ’45 in SUA. Mi-a scris ca a plins cind a vazut si ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost si reactii la care nu m-as fi asteptat. Oricum, experientul carte-site a functionat pozitiv. Pe linga faptul ca a fost un prim astfel de experiment in Romania, el a dat si un plus de forta cartii. Am avut in prima luna in jur de 4000 de vizitatori unici.
– Si, totusi, ai fost numit si „nostalgic si ignorant”, de exemplu, caci in loc sa condamni comunismul, cum e la moda, tu arati un soi de „comunism cu fata umana”…

– Am citit cu totii zeci de carti despre nostalgie. Stiu si eu, ca tot intelectualul, textele faimoase dedicate acestui subiect. Am vazut ca mi s-a explicat pina si etimologia acestui cuvint, ca sa inteleg cit de „nostalgic si ignorant” sint. Ma bucur si le multumesc celor care au grija de aceste lucruri. Pe acest subiect, repet, s-a scris imens si se va scrie inca mult timp de acum incolo. Am spus chiar in introducere ca exista o doza de nostalgie si nici nu ar putea fi altfel, daca tin la o forma de narativitate autentica. E trecutul meu, e viata mea si mi-o asum. Insa e o nostalgie pasiva si nu activa. Adica e o nostalgie care povesteste o lume trecuta, nu o reconstruieste. Am spus foarte clar ca „acea lume nu mai poate fi reabilitata, nici reconstruita, ci doar inteleasa”. Eu nu vreau sa urasc sau sa iubesc acea lume, ci vreau sa o inteleg (daca iubesc copilaria mea asta nu inseamna ca iubesc sistemul comunist). Vreau sa o inteleg, sa mi-o asum si s-o revalorific. Eu cred in reconvertirea unor experiente trecute, fie ele si negative. Orice experienta, daca sintem baieti nitel mai destupati si stim sa le revalorificam, ne poate ajuta. Si o astfel de abordare pentru unii de pe aici inseamna, se pare, ignoranta. De ce? Caci supozitia lor e banal de simpla. Ei gindesc fundamentalist: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat. Eu gindesc nuantat. Care comunism? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (a propos, pe nimeni aici nu intereseaza acest lucru). Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Unde e literatura de sertar? Cine sint anticomunistii de azi? Etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem. (Exista o carte a lui Daniel Barbu, Republica absenta. Este o lectura obligatorie, caci are o perspectiva asupra comunismului de o luciditate si un cinism incredibil. Un liberal cinstit, cu o minte limpede si cu un curaj demn de apreciat. Pacat ca aceasta carte este trecuta cu vederea atit de usor.) Eu pot sa rastorn aceasta pozitie foarte simplu, dar nu asta ma intereseaza. Pot spune ca ignoranta inseamna tocmai refuzul intelegerii si asumarii lumii din care am iesit. Condamnarea e cea mai facila cale si mai ales aceasta condamnare impersonala. Caci condamnarea te absolva de vinovatie si responsabilitate. Ei, vinovatii, au fost pusi la zid…. i-am rezolvat. Pe cine i-am rezolvat? Cine sint ei, cine sintem noi? Comunismul este un produs la care am fost toti partasi si avem fiecare dintre noi o doza de vina, unii mai mult, altii mai putin. E foarte important acest element. Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura. Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.
– Reiese ca nu te deranjeaza critica, ci pistele false induse de anumite pozitii critice?

– Evident. Cind s-a ajuns pe la a zecea recenzie a cartii si toate erau pozitive si elogioase, am intrat in panica. Stiu foarte bine ca ceva nu e in regula cind exista un unison. Nu cred in opinii la unison si mai ales in texte apreciative. Fireste ca am o opinie buna despre cartea mea, insa as putea cu usurinta sa o deconstruiesc. Chiar m-am gindit sa scriu un text dur in care sa-mi desfiintez cartea. Acum cred ca ii cunosc mai bine slabiciunile. Insa cred ca perspectiva unui ochi critic din afara e mult mai utila pentru mine. Vreau sa vad cum intelege celalalt ceea ce eu cred intr-un anumit fel. Sint sigur ca abia criticile serioase ma pot ajuta sa-mi inteleg mai bine punctele tari si punctele slabe ale cartii. De aceea cind am scris cartea am avut mereu in jur de 5-7 lectori. Ii rugam merau sa-mi spuna ce nu le place, ce li se pare dubios, ce e prost etc. Reactia la primele mele 3-4 texte din aceasta carte a fost una negativa. Una dintre prietenele mele a zis ca va fi un dezastru, ca de fapt nu stiu ce vreau, ca voi fi etichetat ca nostalgic si comunist, iar cealalta – ca nu prea stiu ce vreau sa spun. Recunosc ca aveau in multe locuri dreptate. Asta m-a ajutat cu adevarat.
Ma deranjeaza nu critica, ci modul fals de a critica. Am incercat sa ma protejez de citeva directii care nu duc prea departe. Am vrut ca textul meu sa nu fie citit ca un text exotic, nostalgic sau care promoveaza o anumita ideologie. De aceea incerc sa-l protejez de astfel de abordari. Cum poti sa reactionezi cind cineva iti spune ca nu poate prezenta cartea ta in nu stiu ce revista, caci cartea ta e comunista. Nu-ti ramine decit sa te minunezi. Imi aduc aminte de un prieten bun care a scris un text despre necesitatea unei platforme serioase a fortei de stinga in Romania. Ca rezultat o buna parte a intelighentiei locale l-a etichetat drept procomunist. El fiind un liberal clasic, asumat, insa unul care gindeste.
De aceea reactionez la clisee de acest tip incercind sa provoc discutii. Iar la texte cu mistouri si bascalii nu raspund, caci ele directioneaza discutia intr-un orizont obtuz, fals si inchid posibilitatile de discutie. Totul se reduce la argumente de genul „hai sictir”. Am vazut ca mi s-a recomandat sa plec in Coreea de Nord si Cuba sau ca ma pot sminti. Deci sint periculos.
Acestea sint un fel de incriminari si denunturi de tip vechi, fara argumente. In Romania, ca sa-l parafrazez pe Daniel Barbu, marea parte a intelighentiei combate si nu dezbate, adica se porneste de la supozitia ca tu ai dreptate si orice ar zice celalalt nu poate schimba datele problemei. A dezbate inseamna sa pornesti de la ideea ca si celalalt ar putea sa aiba dreptate, ca tu ai putea sa ai convingeri gresite, de aceea discutia se bazeaza pe un discurs rational si argumentativ.
– Ai putea fi invinuit, totusi, ca treci sub tacere si nu gasesti loc in cartea ta si unor forme de represiune mai dure si concrete, cum ar fi marile epurari, GULAG-ul etc….

– Da, asta e deja un punct serios de discutie. Am meditat mult la acest lucru. Am incercat mai multe variante de text prin care sa povestesc suferinta. Eu nu am ascuns nicaieri faptul ca sistemul comunist e un sistem represiv. Am spus de mai multe ori in carte acest lucru. Eu nu am ascuns faptul ca a existat o acumulare de suferinta enorma, nu ca astazi n-ar mai exista. Am avut, totusi, o dificultate cu a povesti aceasta suferinta din citeva motive. Mai intii, nu am o relatie directa cu acest gen dur de represiune si suferinta. In al doilea rind, sistemul a controlat destul de bine modul de a circula al informatiei pe acest subiect, deci aveai un acces mai dificil si indirect la ce se intampla. Si, nu in ultimul rind, suferinta venita in urma represiunii ideologice, oricit de mare ar fi fost ea, este una periferica si nu centrala in cultura sovietica. Astazi noi credem ca ea e centrala datorita contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost si nu avea cum sa fie centrala. Asta, fireste, nu justifica si nu scuza cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, in URSS la acest capitol trebuie tinut cont de suferintele aduse de ororile celor doua razboaie, cel civil si cel de-al doilea razboi mondial. Al doilea razboi modial a devenit simbolul si centrul de greutate al suferintei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism si entusiasm al maselor care au echilibrat mereu suferinta cotidiana. Oamenii isi dadeau viata, mutau muntii din loc, construiau magistrale din convingere, nu din interes material. De aceea m-am oprit la Korciaghin si Buharin, unul – simbol al entuziasmului si celalalt – al suferintei. Si, fireste, am povestit despre modul nostru de a vedea marele razboi. Pot sa accept ca nu am gasit cea mai buna solutie, insa eu nu cred (si aceasta iarasi suna scandalos aici, in Romania) ca cheia intelegerii comunismului este suferinta venita in urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o forma puternica de suferinta, nu prea am scapat niciodata de ea. Astazi ea este mult mai bine fardata, asa ca am inceput sa confundam suferinta cu fericirea, ceea ce e grav.
Vladimir Tismaneanu mi-a citit cartea in drum spre America, dupa tirgul de carte. Mi-a scris un scurt mesaj in care aprecia cartea si a zis o fraza care pe mine m-a pus pe ginduri: „Este ceva melancolic si trist in scrisul tau, camuflat sub masca nostalgicului-ironic”. Fireste, mi-ar placea sa citesc ceva mai nuantat pe aceasta tema. Imi place sa cred ca tristetea din scrisul meu e un element al seriozitatii si angajamentului meu.
– In Romania s-au scris in ultimii ani citeva carti care exploreaza comunismul din aceasta perspectiva subiectiva si personala, fara implicatii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume disparuta”. Care este opina ta despre aceste carti si prin ce ti se par ele inrudite cu cartea ta?

– Aceste carti pentru mine inseamna ca noi incercam sa facem un pas important inainte. E un pas important la nivel de semnificatie. Mai intii, cartile acestea au autori destul de tineri, care nu au trait foarte mult in comunism, ca adulti mai ales, ca sa fi fost obligati sa faca niste alegeri si niste compromisuri. Deci, putini, prea putini autori de peste 40 de ani au curajul sa priveasca mai detasat aceasta experienta, ca sa nu mai zic de asumarea acestei experiente. In al doilea rind, asta ne arata (nu pina la capat insa) ca aceasta generatie tinara nu mai are presupozitii atit de tari si dure legate de comunism. Ei sint dispusi sa discute si sa analizeze inainte de a condamna ceva. In acest sens eu cred ca ei nu mai sint pe linia gindirii interbelice, a ceea ce eu numesc „paradigma culturala interbelica”, care la noi este promovata drept Marea Cultura. Modul nostru de a gindi si a ne raporta astazi la comunism ni se trage de acolo (scuze fanilor acestei perioade), care in esenta lucreaza cu judecati tari si pentru care comunismul a fost raul absolut. Dar acesta este un subiect delicat si as vrea sa-l dezvolt in urmatoarea perioada mai nuantat. Deci, acesti scriitori tineri incearca sa iasa cumva din aceasta continuitate culturala. Eu zic ca e foarte bine. Dar in ciuda faptului ca poate nu si-au propus mai mult decit sa ramina la „firul ierbii” cred ca au facut inca prea putin. Nu stiu daca e o chestiune de curaj sau de gindire, dar cred ca ei ar trebui sa vina si cu o anumita forma de problematizare. Da, vreau sa stiu cum arata o sticla de Cico, dar vreau sa aud si problematizari si judecati incomode: unde e disidenta? cum se face ca nu am avut disidenti (cu exceptiile de rigoare), ci numai comunisti si peste noapte avem numai anticomunisti? oare rezistenta prin cultura nu a fost o forma de a sluji si a intari sitemul ceausist? Exista diferente intre vechiul oportunism si noul oportunism? etc. Eu am dreptul sa pun intrebari si mai ales intrebari incomode. Asa putem intelege mai bine lumea din care am iesit. Ei bine, ei nu prea o fac. Ba mai mult, la prima vedere cartea O lume disparuta, poate cea mai reusita dintre ele, pare a fi acel gen de privire inapoi fara incrincenare. Asa e. Insa sincer sa fiu si cu tot respectul pe care-l am pentru domnul H.R. Patapievici dialogul de la final incarca ideologic cartea. Practic dialogul celor 4+1 este o concluzie ideologica tare: „Comunismul e raul absolut si trebuie condamnat”. Cu astfel de concluzie, care de fapt e o supozitie, nu putem analiza si regindi trecutul. Dar asta a fost alegerea lor si eu le respect alegerea. Cu Cartea Roz a comunismului lucrurile stau la fel. Au pus o prefata bine nuantata, ceva de genul „noi condamnam comunismul, e clar ca el a fost raul absolut, dar aici vom povesti altceva… nu cumva sa intelegeti gresit…”. Cartile insa sint reusite in mare parte.
In raport cu aceste carti eu ma plasez intr-o vecinatate distanta. Avem multe lucruri comune, insa eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci il abordez in perspectiva intelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisa in paralela noi si ei (noi comunistii, ei capitalistii), de aceea incerc sa arat ca diferentele nu sint atit de mari pe cit par, ca sint diferite forme de represiune. Cind strigam ca sintem liberi, trebuie sa incercam sa intelegem fata de ce sintem liberi si fata de ce nu mai sintem liberi. Iar cel mai important e faptul ca eu spun ca noi trebuie sa fim mereu cu mintea limpede si trebuie sa chestionam, sa incomodam, sa gindim, sa luptam, caci sistemele nu vor decit sa ne utilizeze. Deci, eu incerc sa intrig, sa incomodez, sa zgindar diverse straturi pentru a incita la gindire si discutii. Dar afirm cu modestie si responsabilitate: nu cred ca ceea ce spun este neaparat adevarat.
– Aparitia acestei carti (a, felicitari pentru debut, de fapt!) ti-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?

– Intr-un fel da. Experienta scrierii acestei carti mi-a dat peste cap citeva prejudecati despre mine. Credeam ca scriu mult mai greu decit am reusit sa scriu. Mi-a dat incredere si curaj. Si, fireste, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zona mai experimentala, sau mai degraba mai amestecata ca si stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi apartine). Urmatoarea carte e despre Romania, despre intelectualitatea romana. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a cliseelor culturale romanesti. Totul va fi de o maniera ironica, scrisa lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema Romaniei, ci gindirea fundamentalista si manelista a unei mari parti a intelighentiei romane.
Insa pina atunci voi scoate o varianta a cartii “Nascut in URSS” intr-o forma total diferita, in colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuala. Cred ca va fi o surpriza placuta. Si, fireste, negociez posibilitatea traducerii in alte citeva limbi a cartii. Ma intereseza in mod special piata rusa si cea germana.
Pentru mine cred ca va fi o perioada interesanta. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinatiilor: …„S-a spart ghiata, domnilor jurati! S-a spart ghiata.” Asa ca „Sedinta continua!”.
(Brasov-Bucuresti, vara 2006)

Oare chiar a murit Uniunea Sovietica? – Punkt nr. 6

de Dumitru Crudu

Cind am luat in miini cartea lui Vasile Ernu NASCUT IN URSS publicata de editura Polirom in 2006 si care abunda in ironie la adresa Uniunii Sovietice mi-am amintit ca au fost doi oameni care mi-au marcat, intr-un anumit fel, copilaria mea: un bunic de-al meu deportat in Siberia si profesorul meu de istorie. Pentru ca spusese un banc despre… Stalin, bunicul meu fusese trimis la capatul lumii, unde facuse citiva ani grei de puscarie si de lagar. Eu nu l-am cunoscut direct, pentru ca murise inainte de nasterea mea. Il stiam insa din povestirile parintilor mei, cu toate ca aflasem destul de tirziu de existenta sa, abia cind am inceput sa merg la scoala. Nu stiu de ce, dar aveam o consideratie aparte fata de acel om pe care nu-l vazusem niciodata si despre care circulau legende in copilaria mea. El era cel de-al doilea sot al bunicii mele Paraschiva. Imi era un fel de bunic adoptiv, dar, anume datorita lui ai mei au putut scapa de foamete si tatal meu mai este si acum in viata, si, drept urmare, si eu.
Citind cartea lui Vasile Ernu, o carte in care URSS-ul este persiflat, o carte in care am gasit aceasta propozitie sfichiuitoare si mai mult decit adevarata – a construi comunismul fara alcool e ca si cum ai face capitalism fara reclama – nu am putut sa nu-mi amintesc si de cel de-al doilea om care ma influentase foarte mult in copilaria si adolescenta mea. Acesta era proful meu de istorie. Nu era prea inalt, insa era un om foarte atent si cumsecade cu fiecare elev. Nu striga niciodata la nimeni si niciodata nu ne tragea de urechi, asa cum obisnuiau alti profesori. Nici nu ne lovea cu capul de banca, nu ne inrosea palmele cu rigla sau nu ne punea sa stam cu miinile ridicate in sus si cu fata la perete. Cum s-ar zice, era un om ca piinea calda. Ne explica meticulos si cu acribie fiecare moment mai incilcit din istorie. Nu ne pedepsea cind greseam. Nu se infuria niciodata. De aceea si lectiile sale ma cucerisera, iar pentru istorie facusem o adevarata pasiune.

Citind cartea lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, care se deschide cu un motto dintr-un poem al lui Vladimir Maiakovski: Priviti, minunati-va, sint cetatean al Uniunii Sovietice si unde am gasit si doua tablete emotionante despre alcool, iar in una dintre ele am descoperit ca sint trecute in revista toate bauturile alcoolice pe care le consuma omul sovietic, inclusiv troinoi odecolon, pasta de dinti, crema de ghete sau lichidul de frina, mi-am amintit ca, multa vreme, nu am putut face nici o legatura intre bunicul meu trimis in Siberia si proful meu de istorie. Mult timp nu am crezut ca poate fi vreo relatie intre acel om nenorocit care nu se tundea luni de zile si minca doar piine cu apa si acel barbat imbracat bine si cu burta, care ne povestea cu atita suflet ce se intimplase in trecut. Intre ei era o diferenta foarte mare. Unul dintre ei reprezenta esecul in viata, caci a nimerit in Gulag, iar altul succesul, fiindca, la scurt timp dupa ce-l turnase pe bunicul meu, se alesese cu un apartament chiar in centrul orasului. Proful meu de istorie avea propria sa masina si un ciine pe care seara il scotea la plimbare, cred ca era un buldog, daca nu ma inseala memoria, iar bunicul meu, dupa ce revenise din Siberia, ajunsese pe drumuri, fiindca bunica-mea nu a mai vrut sa-l primeasca acasa, temindu-se ca minia statului sa nu se extinda si asupra ei, iar pentru acest lucru a fost condamnata de parintii mei care-l adaposteau, peste noapte, pe bunicul meu si-i dadeau sa manince, fara stirea bunicii Paraschiva, care fusese o femeie foarte frumoasa in tineretea sa.
Citind cartea lui Vasile Ernu, care se vrea un fel de arheologie a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice si care este structurata in mai multe capitole, cum ar fi, Oda tualetului sovietic? sau Ceapaiev sau Stirlitz, un James Bond sovietic sau Ostap Bender, eroul meu preferat ori maiovca e mai mult decit 1 mai mi-am adus aminte cum am aflat ca, totusi, o legatura intre ei exista. Era, cred, o zi de primavara si eu eram pe cale sa termin clasa a noua. Parintii mei mi-au spus adevarul cind bunicul meu deja nu mai era in viata. Mi-au dezvaluit ceea ce tainuisera cu atita grija pina atunci, dupa ce revenisem, fericit, acasa, de la olimpiada raionului Ungheni la istorie, unde luasem locul intii. Tocmai le aratam, entuziasmat, diploma si biografia lui Alexei Tolstoi care mi-au dat-o drept premiu, cind mi-au spus cum stau lucrurile. Mi-au spus adevarul cind eu eram in culmea fericirii si-l elogiam pe proful meu de istorie, iar despre bunicul meu deportat la miez de noapte, descult, pentru ca nu l-au lasat sa se incalte, uitasem complet.
Cred ca mama mea mi-a spus ca bunicul meu ii povestea bancuri despre Stalin chiar profului meu de istorie pe care il divinizam, iar acesta il turnase unde trebuie si, in consecinta, bunicul meu ajunsese in Siberia, iar proful meu de istorie fusese admis la facultate. Acel denunt insemnase ascensiunea pentru unul si decaderea pentru altul.
Inaintind in lectura cartii lui Vasile Ernu, de fapt, intr-un anume fel, am inceput sa ma citesc pe mine insumi si mi-am amintit cum am fost pionier, mi-am amintit ca nu am avut niciodata, in timpul Uniunii Sovietice, o pereche de djinsi si doar o singura data am purtat niste blugi, vreme de doua ore, pe care i-am imprumutat de la un prieten in schimbul unei sticle de vodca, mi-am amintit de KVN si de taberele de pionieri, de bancurile sovietice si de cozile nesfirsite, dar, mai ales, mi-am amintit de primul meu soc pe care l-am avut in viata si care m-a facut sa-l vad cu alti ochi pe profesorul meu de istorie pe care-l idolatrizasem atita.
Lecturind eseul lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, citindu-i tabletele despre educatia politica sau despre amanta revolutionarului, despre komunalka sau steclopunct si despre ce poti face cu o rubla mi-am amintit ca, brusc, istoria mi s-a parut a fi o disciplina anosta si mincinoasa. Sigur ca am proiectat dezamagirea pe care mi-o provocase profesorul si asupra obiectului pe care-l preda. Si, bineinteles, ca abia mai tirziu am inteles ca am avut dreptate. Atunci, insa, nu puteam pricepe cum un om care il turnase pe bunicul meu, dar si pe alti prieteni de-ai sai, asa cum am aflat ulterior, imi propavaduia mie si colegilor mei adevarul istoric, cum ne poate invata ce este cinstea si dreptatea cel care si-a denuntat prietenii din copilarie si de ce asemenea oameni sint pretuiti, iar cei ca bunicul meu nu, desi istoria tocmai lor le-a facut dreptate, in cele din urma? Era un mare paradox pe care nu l-am inteles niciodata.
Cartea lui Vasile Ernu m-a indemnat sa-mi amintesc de acele vremuri indepartate, iar una dintre afrimatiile sale despre Uniunea Sovietica ( „Uniunea Sovietica nu a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect utopic al modernitatii”) m-a ajutat sa inteleg mai bine ce se intimplase atunci cu mine si cu oamenii pe care i-am cunoscut.
Caci, era un mare paradox, asa cum am mai spus: desi era nevinovat si un om caruia istoria i-a dat dreptate, bunicul meu era ignorat de societate, iar proful meu de istorie, cu toate ca era un profitor si un ipocrit, se bucura de toate onorurile posibile. Nimeni nu voia sa stea de vorba cu bunicul meu cind traia, iar pe proful meu de istorie toata lumea il cauta ca sa-i mai ceara un sfat si sa-l ia de cumatru. Si de ce atunci cind Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe tot proful meu de istorie a fost ales in consiliile municipale si raionale din Ungheni, iar oameni ca bunicul meu au continuat sa fie desconsiderati? Cum se poate explica asta si cum se mai pot explica si alte ciudatenii, cum ar fi aceea ca poporul sovietic sustinea ca nutreste o dragoste aparte fata de celelalte popoare ale lumii, iar pe de alta parte, tocmai armatele sovietice ne-au ocupat? Oare cum vine asta?
Cartea lui Vasile Ernu m-a ajutat sa inteleg cum stateau, de fapt, lucrurile.
Citind-o, mi-am dat seama ca bunicul meu deportat in Siberia doar pentru ca a spus un banc despre Stalin reprezenta adevarata realitate, iar proful meu de istorie era insemnul utopiei. Dar, asa cum foarte bine a observat si Ernu, In Uniunea Sovietica utopia tindea sa se substituie realitatii si, pina la un anumit punct, a reusit aceasta.
Operatiunea asta de inlocuire incepea inca din gradinita, apoi continua in scoala, universitate si se finaliza la locul de munca.
Pentru cei care locuiau in Uniunea Sovietica adevarata realitate era utopia, compusa, in cea mai frageda copilarie, din tot felul de mituri despre Buratino, Habarnam, Ariciul in ceata, completata, in primii ani de scoala, cu legende despre pionierii-eroi Valodea Dubinin, Marat Kazei, Valea Kotik, Lionea Golikov, Timur si despre acel pionier care si-a turnat propriul tata ca a furat nu stiu ce din kolhoz, apoi intarita cu povesti romantice despre eroii vremurilor noastre: Iurii Gagarin, Zoia Kosmodemeanskaia, Pavel Korciaghin, Matrosov si, bineinteles, securistul sovietic, care era modelul absolut pentru orice cetatean sovietic.
Incetul cu incetul, adevarata realitate era marginalizata, asa cum remarcase si Vasile Ernu: „ Din cind in cind ne mai sicana cite o problema mica gen coada la spray bulgaresc Lavanda, faptul ca nu gaseam intotdeauna locuri la restaurant, iar pentru mobila parintii trebuiau sa se inscrie pe nu stiu ce lista de asteptare. Dar ce erau acestea pe linga marile noastre realizari?”
Asa incit, la un moment dat, te trezeai ca traiesti in interiorul unei utopii care nu avea nici o legatura cu realitatea adevarata si incepeai sa crezi ca trupele sovietice ne-au eliberat si nu ne-au ocupat, ca noi sintem moldoveni si nu romani, ca e minunat ca traim in saracie si nu ne putem cumpara nici macar un palton.
Intr-o iarna, umblasem imbracat doar intr-un fis de toamna, fiindca nu am gasit nicaieri paltoane, dar trebuia sa ma mindresc cu asta, fiindca burghezii au de toate, dar nu au suflet, iar oamenii sovietici nu au nimic, in schimb, au un suflet mare. Aceasta era utopia, iar realitatea era ca dirdiiam continuu de frig.
Conform acestei operatiuni de substituire, omul sovietic trebuia sa ajunga sa creada ca omul cel bun era proful meu de istorie, adica un turnator, iar cel rau, bunicul meu deportat in Siberia, adica cel care a fost denuntat.
Si multi au si crezut in asta, deoarece propaganda se facea pe toate caile posibile si imposibile, dupa cum ne aminteste acelasi Vasile Ernu: „Intri intr-o ospatarie, o cantina sovietica, si ce vezi pe perete? Un afis, cu o domnisoara care sta frumos asezata la masa, cu o farfurie de ciorba in fata, iar dedesubt scrie mare: „ Amestecind meticulos mincarea, ajuti societatea!”. Buna invatatura. Sau la locul de munca, unde scria: „ Constiinta e cel mai bun controlor”. Asa e.” Culmea e ca sarbatorile de 22 aprilie, 1 mai, 9 mai sau 8 noiembrie erau folosite si ele in sens propagandistic, devenind un fel de apogeu al utopiei.
In felul acesta ajungeai sa-ti urasti si sa-ti urmaresti propriul tata, ca acel pionier sovietic, si sa-i ridici in slavi pe cei care-l aresteaza si-l tortureaza.
Cum s-ar zice, comentariile sint de prisos.
Sigur, la un moment dat, vederea mi s-a limpezit, tulburarea m-a lasat si am inteles ca adevarata realitate o reprezinta bunicul meu deportat in Siberia si nu proful meu de istorie care facea clabuci la gura atunci cind vorbea despre anul 1812 si despre ce-a insemat acesta pentru Basarabia.
Bineinteles ca a venit un moment cind am inteles ca Uniunea Sovietica era, de fapt, un teritoriu al minciunii, cind am realizat ca nu am intrat benevol in marea familie a republicilor surori, ci am fost cotropiti cu forta.
Iar cind am terminat scoala am priceput ca despre ceea ce am inteles nu trebuie sa vorbesc nimanui. Acest adevar pe care l-am aflat trebuia sa-l tin doar pentru mine. Faptul ca imi iubeam bunicul nimeni nu trebuia sa stie, tot asa cum nimeni nu era bine sa afle ca imi dispretuiam proful meu de istorie. Adica, trebuia sa ma invat sa traiesc intr-un spatiu imaginar. Adica, intr-o utopie pentru a avea un loc de munca si pentru a trai in libertate.
Aceasta iluminare dubla, a ceea ce se intimpla de fapt si a imposibilitatii de-a vorbi despre asta, am avut-o inca in perioada cind Uniunea Sovietica parea un imperiu vesnic.
Cred ca din acel moment Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe pentru mine. Ea murise cu mult inainte de disparitia ei de pe harta. Ea murise inca atunci cind un var de-al meu de-al doilea, cu care eram foarte bun prieten, fusese adus in sicriu din Afganistan, iar un altul a fost trimis, din armata, direct la casa de nebuni. Ea murise in clipa cind am vazut ca eram prigoniti ca am fost de Craciun la Biserica. Ea murise atunci cind am aflat ca cel care-l turnase pe bunicul meu imi preda mie istoria la scoala.
Pentru multi oameni insa Uniunea Sovietica mai este vie si astazi. Ea si-a supravietuit propria moarte. Ea continua sa existe in mentalitatea si subconstientul multor octombrei, pionieri sau comsomolisti de cindva. In foarte multe microbuze din Chisinau se difuzeaza non-stop muzica din perioada sovietica. Multi dintre ei, vorba lui Vasile Ernu, ar face orice ca sa poata cumpara un bilet in Uniunea Sovietica. Dovada e si popularitatea crescinda de care se bucura comunistii in Republica Moldova.

Dar cum este, posibil, totusi, ca defuncta Uniune Sovietica sa-si ridiculizeze propria moarte?
Cel mai bun raspuns in acest sens il putem gasi in aceeasi carte a lui Vasile Ernu care se cheama NASCUT IN URSS. Acolo este surprinsa exact mentalitatea sovietica. Ba mai mult decit atit, Vasile Ernu a aratat ca, da, Uniunea Sovietica a murit, dar nu si utopia care a stat la baza ei: utopia sovietica i-a supravietuit. De aceea, oricind o revenire e posibila. De aceea, a si ajuns la putere in Republica Moldova partidul comunist.
Cartea lui Vasile Ernu a urmarit, pas cu pas, felul in care s-a nascut utopia sovietica care era sinonima cu ideea ca URSS-ul e cea mai grozava tara din lume, iar oamenii care locuiesc in ea sint cei mai buni, cei mai generosi, cei mai sufletisti, cei mai saritori la nevoie de pe glob.

Unii l-au acuzat pe Ernu ca nu a condamnat Uniunea Sovietica. Dar nici nu cred ca trebuia sa faca asa ceva, fiindca eseistul si-a propus altceva: sa scoata in evidenta materia din care a prins viata URSS-ul si mentalitatea sovietica: adica sa descrie utopia din care s-a inaltat Uniunea Sovietica si care, inca, mai face si astazi atitea victime si prozeliti.
Sint unii scriitori care considera ca e mai bine sa uitam ce-a fost altadata si sa incercam sa cercetam prezentul sau spatiile imaginare. In opinia acestora, chiar si o privire critica asupra Uniunii Sovietice ne-ar lega si mai tare de o tara fantoma care nu mai este de mult si ne-ar incurca sa ne vedem de treburile noastre de zi cu zi. Uita ca sa poti trai mai departe – acesta este sloganul de care se conduc si pe care l-au imprumutat de la nu stiu ce scriitor occidental contemporan. Si ei incearca sa uite. Cauta sa nu mai tina minte ce a fost altadata. Incearca sa nu-si mai aminteasca nimic. Incearca sa-s alunge din memorie fisii intinse de existenta.
Eu insa nu vreau sa uit ca m-am nascut in Uniunea Sovietica. Eu nu vreau sa uit ca m-am nascut pe un teritoriu romanesc ocupat cu forta de armata sovietica. Eu nu vreau sa uit asta. Nu stiu la ce-mi foloseste, dar nu vreau sa uit.
Si ma bucur ca si Vasile Ernu nu vrea sa uite acest lucru. Si ma bucur ca a demonstrat foarte bine cum utopia sovietica a supravietuit destramarii Uniunii Sovietice intr-o carte cu adevarat memorabila. Cartea lui Vasile Ernu, scrisa cu atita ironie, este extrem de utila. Mi-am dat seama de acest lucru atunci cind am ajuns la ultima pagina si cind am aflat, aproape ca in acelasi timp, ca acel prof de istorie al meu a urcat si mai sus pe scara ierarhica, acum este un mare sef la Chisinau, iar oameni ca bunicul meu sint marginalizati in continuare, sint ignorati si priviti chioris la fel ca si inainte. Oare chiar a murit Uniunea Sovietica?

Vasile Ernu – Nostalgia pentru viitorul sovietic? – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Oleg Panfil (traducere de Mihail Vakulovski)

Cel mai mare scandal literar al acestei veri din Romania e in toi. Fostul odesit, care in 1990 a emigrat in Romania, studiind filosofia chiar in inima Transilvaniei – la Universitatea din Cluj-Napoca – , Vasile Ernu a publicat cartea “Nascut in URSS”.
Un coctail de mare efect, alcatuit din toate stilurile non fiction, de la amintiri si memorialistica la filosofia postanticlasica directa si frusta “cu fata umana”, care tinde sa devina coctailul Molotov pentru intelectualitatea romaneasca.
In Romania, care a intrat cu un picior in Europa si care traieste sub sloganul “luati-ne si pe noi in UE!”, pentru intelectualitate s-a dovedit ca e destul de complicat sa priveasca hirtia igienica cu standard european din miinile ei si sa faca o analiza comparativa a urmelor de pe ea cu ce se edita pe hirtia din timpurile regimului comunist. Cu toata diferenta din ratia alimentara, metodele de comercializare a mutrei intelectuale au ramas aceleasi.
Exact acesta este mesajul de baza al lui Vasile Ernu, care a stirnit indignarea elitei romanesti. Si, in afara de asta, Vasile Ernu considera ca regimul comunist avea unele prioritati in sfera rezistentei sufletesti.
Pozitia hiperironica a autorului e, la fel, departe de ceea ce se numeste nostalgie, asa cum e departe si de speculatii. Aparatul filosofic prelucrat in secolul trecut de Foucault, Baudrillard, Ilin, Holmski aici este utilizat ca un aparat de zbor, de lucru: de la inaltimea tonului pe care-l ia in acest text Vasile Ernu se vad perspective interesante, fara indoiala, si pentru cititorul de limba rusa.
Ideologia post-anti-globalizatoare? Care sint trasaturile ei? Care sint trasaturile viitorului apropiat, care a inceput cu multi ani in urma in URSS? Textul lui Vasile Ernu, scris usor si dintr-o rasuflare, este foarte apropiat ca stil de excelenta eseistica a lui Cioran si – in afara de asta – el are o sonoritate ciudata si fara limite, care avea o melancolie doar in fostul imperiu sovietic.

Pionieri convinsi vs. pionieri indiferenti – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

LUCIAT

URSS e un subiect extrem de sensibil in Romania, din moment ce cartea asta a stirnit atitea reactii. Neasteptate, pentru mine, au fost acuzatiile care i s-au adus autorului din cauza nostalgiei lui dupa lumea comunismului. Cind, de fapt, e vorba de nostalgii dupa copilarie sau dupa adolescenta.
Daca in copilarie o pereche de blugi adusi de fratele lui din Afganistan au insemnat enorm, e firesc ca acum sa fie dezamagit de lipsa totala de importanta a acestui obiect vestimentar, de usurinta cu care oricine il poate cumpara, fara sa se gindeasca prea mult. E socul pe care il sufera un copil care crede cu tarie ca piatra pe care a cules-o de pe drum e magica atunci cind afla ca e o piatra obisnuita, careia nimeni nu-i da nici o importanta. Sau socul suferit de un indragostit cind cunoscutii il intreaba ce naiba vede el la fata aia uritica. URSS are pentru Vasile Ernu o astfel de „valoare sentimentala”. Cum nu se poate mai firesc. Cu atit mai mult cu cit URSS a disparut, s-a topit in neantul istoriei si nu se mai pot face comparatii de genul: cind eram mic, ce mare parea casa asta si acum ce pacat ca-mi dau seama ca e de fapt foarte mica!
Autorul nu se comporta foarte „matur”, nu recunoaste ca despre asta e vorba. Atitudinea lui e mai degraba infantila, o incercare chinuita de regresie in mintea copilului increzator in consistenta sistemului in care traieste. Am spus autorul? Nu, nu cred. Naratorul. Cum poti povesti despre viata in patria comunismului? Ca sa redai cit de cit cum era pe atunci trebuie sa te intorci in pielea ta de atunci. O poti face nevrotic, renuntind total la pielea ta actuala, sau o poti face literar, o regresie controlata. Naratorul regreseaza cu siguranta la stadiul de pionier fascinat de copilaria lui Lenin, dar autorul controleaza regresia asta foarte bine, apelind la o ironie subtila. N-ar fi putut fi mai putin subtil, pentru ca l-ar fi subminat pe narator! Daca ar fi fost fictiune, nu era nici o problema, intelegea toata lumea jocul asta dintre nostalgie si ironie. Cum aici e vorba de non-fictiune, lucrurile se complica. De ce totusi aversiunea unor romani fata de plonjeul lui Ernu in comunismul trait pe viu? Probabil pentru ca nu e atit vorba despre fata umana a comunismului in general, cit despre comunismul la el acasa, nu despre varianta „slaba” care a functionat in Romania. La noi a fost o forma fara fond, la ei nu. Am fost si eu pioniera cam in acelasi timp cu Vasile Ernu, dar pe mine asta m-a lasat rece. N-am crezut in pionieri nici o secunda, asa cum n-au crezut nici colegii mei. N-am inghitit o iota din povestile de la scoala despre romanul harnic, bun la suflet si care n-a cotropit niciodata. Suna gretos si nu ma interesa. Pe Ernu in schimb URSS l-a prins intr-o retea densa de legende despre eroism si pionieri, despre o patrie mareata care a cistigat un razboi colosal de important, despre forta si nobletea unui proiect grandios care urma sa schimbe omenirea. Ernu era in centrul lumii, pentru ca URSS era in centrul lumii. Romanii erau undeva la margine si-i durea undeva de soarta omenirii.
Propaganda care a functionat atit de bine la ei, la noi a cazut in derizoriu. N-am luat-o (generatia noastra) deloc in serios. Am crezut ca am fost mai destepti noi. Ne scoate din minti sa vedem ca unul nascut in URSS nu da doi bani pe desteptaciunea noastra, ba dimpotriva, se uita de sus la noi, ca la unii care n-au trait comunismul la el acasa. Pe mine ma bucura ca nu am trecut printr-o experienta atit de intensa ca a lui Ernu. Dar am si mult mai putine lucruri de spus. Din acest motiv

Necropola de onoare – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Ruslan Carta

Eduard Limonov (1) si-a pus salopeta si halatul, pregatindu-se pentru o noua zi de munca. Halatul il prindea bine, albastru, nu foarte lung incat sa treaca cu mult peste genunchi, doar ca avea o gaura la buzunarul drept. Si-l agatase acum cateva saptamani intr-un cui al vestiarului si de atunci umbla cu “triunghiulet”. Era totusi o gaura mare, asa incat Limonov era atent la lucrurile pe care le pune in el. Miercurea trecuta i-au trebuit vreo 3 ore bune pana a gasit cheile de la cosciugul lui Stalin. Nemaivorbind de chibriturile si pixurile pe care le ratacea mereu pe aleile cimitirului. “E un mic triunghi al bermudelor la mine aici” –se gandea Eduard Limonov cu creerii stropiti de alcool. Statea langa sicriu, ceva mai incolo erau mai multe scaune cu speteaza, pe care astazi ar fi trebuit sa se aseze invitatii la conferinta de inchidere. A scos din pachet o tigara, a dat cu flama brichetei pe langa ea si s-a asezat. Desi se facuse deja 5 si un sfert, Vasile Ernu si colegii sai din conducerea partidului inca nu sosisera. Jumatate din tigara era deja arsa cand Eduard Limonov si-a dat seama ca ar fi mai bine sa fumeze afara. In interiorul mausoleului se interzice fumatul. Limonov si Vasile Ernu insa incalca regula, daca se intampla sa vina mai de dimineata cand ceilalti colegi lipsesc. Asa nu-i vede nimeni si n-au cum sa-i toarne la administrator. Ba, de cele mai multe ori, cand raman singuri, astern o pagina din “Komsomoliskaya Pravda” pe capacul de sticla blindata a lui Lenin sau pe cea a lui Stalin, alearga pana la supermarketul din colt, cumpara o sticla de “Stolicinaia” si un borcan de castraveti, dupa care (va dati seama!) iau la rand si… citesc fiecrare stire din “Komsomolka”.
Eduard Limonov a iesit afara. Era o dimineata racoroasa, cateva stele de un rosu aprins mai sangerau inca pe cerul plumburiu, amestecandu-se parca cu cele de rubin de pe turnurile Kremlinului.
– Salut, baieti! Ernu n-a venit inca? l-a intrebat Eduard Limonov pe unul dintre soldatii de la intrare.
– Nu stiu. Acum am facut si noi schimbul.
Eduard Limonov a clatinat din cap.
– O sa vina el. Stiti doar ca mereu intarzie.
– Pai, astazi intarzie cu 20 de minute, o fi pierdut trenul.
In timpul asta, Vasile Ernu, impreuna cu 4 mebri ai PNB-ului lui Limonov, dupa cum stabilisera cu o zi inainte, au intrat pe usa din spate a mausoleului. Adica pe usa predestinata cazurilor de urgenta. Toti cinci aveau cagule negre pe fata, manusi si cate un rucsac in spate. Incercarea de a fi cat ma putin zgomotosi le-a permis usor sa traga cu urechea la usa de la intrare si la discutiile ce se purtau afara. Limonov ii tinea pe soldati de vorba – semn ca ar trebui sa treaca cat mai repede la actiune. Vasile Ernu a scos din rucsac un sac mare, asemanator cu sacii de dormit, si l-a intins pe podea. Au stins lumina in incapere si si-au aprins lanternele. In cazul in care ar fi intrat cine nu trebuie, ar fi fost dificil sa-i observe, dar mai ales ei puteau sa se care fara sa lase vreo umbra de banuiala. Au ridicat incetisor sicriul, l-au bagat in sac, iar Vasile Ernu, cu dexteritatea unui medic criminalist, a tras fermuarul. Dupa aproape un secol de piedestal, Vladimir Ilici Lenin statea acum pe podea, in sicriul sau anti-glont, bagat intr-un sac negru.
Eduard Limonov si-a aprins o alta tigara, continuand sa exprime aceleasi sentimente de ingrijorare.
– E bine daca o leg aici? Eduard Limonov a aratat cu mana spre gardul de vizavi.
– Da, sigur.
S-a apropiat de gard, a trecut lantul pe dupa o stacheta, a scos cheia si a apasat pe lacat. S-a inchis imediat. Cu foliajul, in mod vizibil, foarte dur, cu scaunul din plastic, negru, si ghidon de inox, bicicleata statea acum agatata de gardul ce imprajmuia parcela de flori – exact in locul spre care aratase Limonov cu mana.
– Acum ati cumpaarat-o, nu-i asa?
Limonov a zambit scurt, lasand sa se subanteleaga raspunsul.
– Se vede…
In timpul asta, Vasile Ernu si cei 4 subordonati ai lui Eduard Limonov au mers cu trupul “vesnic viu” al lui Lenin de-a lungul holului, indreptandu-se spre usa din spate. Daca nu era cagula care ii ascundea fata, pe tamplele lui Vasile Ernu s-ar fi vazut cele cateva bule de transpiratie ce i se scurgeau inspre obraji. Era una din zilele nu tocmai sigure, dar ce era de facut? Trebuiau sa fie cu un pas inaintea legii ce urma in curand sa se aprobe, altfel nu s-ar fi ales decat cu regrete si cu certitudine s-ar fi simtit vinovat ca n-a avut curajul sa i se opuna prin actiuni concrete. Acum nu mai conta nimic, decat sa-si atinga scopul. Langa usa ii asteptau doi tipi imbracati in sacouri albe, cu bratele incrucisate pe piept. Unul dintre ei, care arata mai in varsta, si-a scos repede ochelarii de soare si a facut un pas in intampinarea lor.
– E in regula. Nu e nimeni prin zona.
– Foarte bine! a exclamat bucuros Vasile Ernu. Haideti, tovarasi!
Au deschis usa. Afara ii astepta un jeep vopsit in albastru-verzui, parcat langa mormintele altor Mari Sovietici, scriitorul Maxim Gorki, cosmonautul Iurie Gagarin, academicianul Kurciakov, maresalul Jukov… Pe usile laterale ale jeep-ului erau lipite 2 imagini cu reclama la Gillette, sub sloganul “Gillette, alternativa mai buna pentru barbatii adevarati nu exista!”, iar pe geamul portierei din spate, ridicata special pentru incarcatura ce va fi introdusa in portbagaj, o imagine cu secera & ciocanul pe un fond rosu + inscriptia: “Domnilor, nu mai mintiti!”. Baietii veneau in urma lui Vasile Ernu, au impins usor sacul inauntrul masinii si au inchis portiera.
– Deci stai linistit, Pasok!, – a zis Vasile Ernu, apropindu-se de geamul deschis al soferului. Pasok a tras un fum din tigara si l-a privit in ochi – incerca sa desluseasca ce spunea acesta. In ce priveste vama romaneasca, nu-ti fa griji. Am vorbit azi cu Thomas si Mihai si-au zis ca or sa te ajute. Inainte sa intri in vama suni pe numarul acesta si intrebi fie de Vakulovski, fie de Ciulei. In rest se ocupa ei, stiu ce au de vorbit cu vamesii. Iar cu astia vedem noi ce facem… Gata, eu am plecat. Pa!
– Cu bine, i-a raspuns Pasok si a apasat cu toata puterea pe pedala de acceleratie.
(1)Eduard Veniaminovici Limonov (Savenko) (n. 1943) – poet, prozator, publicist si eseist de origine rusa, presedintele Partidului National-Bolsevic (PNB).

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare