“Fata de Romania am o singura slabiciune: ii respect codul penal” – OPINIA Studenteasca, 15 ianuarie 2007
interviu cu scriitorul Vasile Ernu realizat de Florentina Ciuverca
Comunismul subiectiv, comunismul trait frumos, ca o adolescenta: despre asta scrie Vasile Ernu si nici un antinostalgic „feroce” nu-l poate condamna. Au fost decenii de constructie ale unei iluzii, iar iluzia este uneori sanatoasa, te poate ajuta sa cresti. Rupt de ea, „omul nou” are tot dreptul sa priveasca trei sferturi ironic, un sfert nostalgic spre felia de trecut. „Nascut in URSS” – cartea publicata de Ernu la Editura „Polirom” – nu este o carte despre moartea unui sistem politic, ci despre unul intepenit la un sfirsit de mileniu, mirat in fata libertatii ce zvicnea in propriul pintece. Un sistem cu lacate, dar si cu personale dichisuri, ce oferea privilegiul unei saracii satisfacatoare, cu eroi care aveau nevoie sa fie vinati pentru a ramine rebeli, cu blugi din cind in cind, cu vodca tot timpul si un strop de poezie.
“Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii”
O: Romania iti mai da prilejul unor „flash-uri” din copilaria ta in URSS?
V.E.: Nu, Romania este altceva, a fost si este o tara noua pentru mine pe care incerc sa o invat zi de zi. Straniu, dar nici macar comunismul romanesc nu-mi aduce aminte de fosta mea tara cu toate ca imi dau seama bine ca sint multe similitudini.
O: Cit e nostalgie si cit ironie in cartea ta?
V.E.: Eu incerc sa povestesc o lume disparuta. Iar in acest demers pornesc de la o teza simpla: indiferent in ce sistem traiesti, indiferent de ideologie, de represiune, cel mai important este viata.
Eu incerc sa povestesc viata obisnuita, viata de zi cu zi, viata cotidiana a unui cetatean sovietic. Cum se imbraca, cum locuieste, ce face la scoala, cum bea cetateanul sovietic, cum se raporteaza la sex, ce obiecte foloseste, ce filme si ce muzica asculta, cum se distreaza, pe cine iubeste si pe cine uraste, cum se sta la coada si cum se discuta la bucatarie…. si alte multe elemente care compun viata noastra. Totul este scris cu un anumit grad de tandrete, si acolo unde e cazul, cu anumite elemente nostalgice. Insa am si foarte multa ironie. Dar ironizez nu numai trecutul, ci si prezentul.
O: Mai bea cetateanul rus cum bea altadata cel sovietic?
V.E.: Da… bea totul si inca ceva pe deasupra. Cetateanul rus nu are mai putine motive pentru a nu bea, caci grijile nu s-au imputinat, ci s-au inmultit. Si oricum, dupa cum am povestit in capitolul „Ce bea cetateanul sovietic”, un bautor autentic (fie el sovietic sau rus) bea singur, de dimineata si fara nici un motiv. Formula „am un motiv ca sa beau” el a transformat-o in „nu am nici un motiv pentru a nu bea”. Dar nu mi-e rusine nici cu „cetateanul turmentat” din zona.
O: Ce s-a pierdut prin disparitia blocului comunist din Est?
V.E.: Cu siguranta s-a pierdut ceva. Orice moarte, orice disparitie are si ceva tragic. E foarte greu de spus ce s-a pierdut. Asta este una din urmatoarele teme ale cartii la care lucrez. Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii, ma preocupa invinsii si nu scriu ode invingatorilor.
O: Cu ce ne-a stricat democratia sau ce ne-a adus bun? Ai plecat totusi din Rusia…
V.E.: Ma scuzati, eu nu am plecat din Rusia, din Republica Moldova, ci din URSS. Sint totusi doua tari si doua sisteme diferite. Rusia de azi nu este si nu poate fi ceea ce a fost URSS. Pentru mine sint foarte importante distinctiile clare si nuantate. Am fost educat, si asta mi-a intrat prin toti porii, sa fiu cetatean sovietic. Nu eu am ales ca patria mea sa fie URSS, iar apartenenta la aceasta tara mi-o asum. Acum mi-am asumat sa fiu cetatean al Romaniei.
Cu Romania nu ma aflu intr-un raport patriotico-national care se vehiculeaza atit de mult pe aici, ci mai degraba sint intr-un raport civico-pragmatic. Eu nu ma leg de locuri si geografii. Am stat la Iasi, Cluj si Bucuresti si peste tot m-am legat de anumite proiecte si de anumiti oameni. Eu ma comport fata de un anumit loc ca si cum as fi in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat. De oameni ma leg insa foarte mult, indiferent de culoare si miros. Fata de Romania, ca sa-l parafrazez pe Ostap Bender, am o singura slabiciune, ii respect codul penal.
Democratia mi-a adus multe lucruri bune. Insa cum zice rabinul de la Odessa, care m-a invatat o multime de lucruri, un bine nu vine niciodata singur. Orice bine aduce cu el si probleme si griji si suferinta. Important e cum te raportezi fata de toate acestea si cel mai important e sa nu lasi ca democratia sa-si traiasca viata. Democratia actuala e mult mai subtila, lunecoasa si iti poate fura viata pentru 30 de arginti intr-o clipita.
O: Te-ai mai intoarce acolo?
V.E.: Unde sa ma intorc? In URSS? Aceasta tara din cite stiu eu nu mai exista, ea exista doar in arhive, in timp, in memorie. Cartea mea este un soi de intoarcere in timp, insa eu ma intorc acolo cu un scop bine definit.
Eu vreau sa povestesc viata cotidiana de atunci fiindca eu cred ca acest lucru, povestit chiar subiectiv (nici nu se poate altfel), este mai important decit multe tratate obiective si stiintifice. Un alt lucru important e faptul ca eu ma intorc in trecut pentru a vedea prezentul si viitorul dinspre trecut. Cred ca o astfel de perspectiva ne poate ajuta sa intelegem mai bine prezentul si viitorul si ne poate proteja de noile forme de compromis.
“Suferinta nu este cheia intelegerii comunismului”
O: Ai fost acuzat dupa aparitia cartii ca nu ai condamnat Gulag-ul, deportarile, crimele. De ce nu apare si aceasta fata a URSS in cartea ta?
V.E.: Nu ma pot supara pe criticii mei. E ceva firesc sa existe opinii diferite, reactii diferite, fiindca sintem diferiti, avem lecturi diferite etc. Important e sa nu inchidem discutia si sa lasam loc de dialog. Cred ca prima care a ridicat aceasta problema a cartii mele este Simona Sora, pe care de altfel o respect foarte mult. Tot ea este cea care sustine ca sint iresponsabil si ignorant avertizind potentialii cititori ca texul meu poate sminti. Eu cred ca numai operele mari pot sminti, iar pe mine nu ma paste un astfel de pericol, va garantez.
De ce totusi iresponsabil? Fiindca, conform dumneaei, eu nu condamn comunismul si crimele comunismului, nu vorbesc de suferinta etc. Eu cred ca supozitia: comunismul este raul fundamental, iar opusul lui este binele absolut e o directie gresita si nu face decit sa te tina in aceeasi paradigma. In acelasi timp, mai cred ca nu suferinta este cheia intelegerii comunismului. Comunism = Suferinta = Represiune politica = GULAG este o schema simplista. Cheia de intelegere a comunismului e cu totul alta. Voi scrie pe acest subiect in urmatoarea carte.
Suferinta e prezenta in toate sistemele, pina si in cele bine marketizate, asta mai intii. Doi: nicaieri in cartea mea nu e ascunsa ideea ca sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, insa afirm si faptul ca sistemul capitalist e si el o forma de represiune, chiar daca e o forma de represiune economica. Stiu ca astfel de afirmatii nu dau bine in Romania, dar eu imi asum fiecare cuvint. Si trei: eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus si nu mi-am propus sa rezolv toate problemele comunismului. E o arhiva subiectiva. In acelasi timp, cred ca demersul meu este mult mai eficient in aratarea esentei comunismului pentru generatia actuala, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decit strigatele brute de stil „Jos comunismul”. Ce poate fi mai subversiv decit textul „Oda toaletului sovietic” unde arat ca viata mea, patria mea a fost un WC, dar fiindca e viata mea eu o respect si o iubesc. Cred ca asumarea trecutului tine de responsabilitate si curaj, iar eu acest lucru il fac, numai ca il fac de o maniera diferita.
O: Notai in carte ca proiectul URSS nu s-a prabusit, doar s-a oprit… Ar mai fi posibila o utopie gen URSS?
V.E.: Poate am spus-o in serios, poate ca am vrut sa glumesc pe seama anticomunistilor postocuministi sau poate este un avertisment. Sint mai multe discutii in jurul acestei teme si nu e cazul sa le repovestesc aici. Riscurile insa nu vin doar din zona marilor utopii, ci pot veni si din partea antiutopiilor. Poate ca ne vor omori nu dictaturile politice, ci altceva. Poate ca riscul vine chiar din inima democratiei sau din zona acumularii de capital?
Daca nu ne-a distrus „valea umbrii mortii” comuniste, poate ne va distruge „Canaanul” capitalist unde curge lapte si miere. Eu nu am raspunsuri, dar imi termin cartea spunind si avertizind ca pericolul poate veni de unde ne asteptam cel mai putin.
“Sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii”
O: Cit de necesara a fost condamnarea oficiala a comunismului in Romania? A fost una sincera?
V.E.: Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politica. E dreptul puterii actuale sa faca acest lucru. E dreptul presedintelui sa condamne un regim trecut, insa nu vad rostul crearii unei comisii stiintifice pentru a justifica un act politic. Stim foarte bine de crimele comunismului, iar presedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiza stiintifica facuta la comanda. Am retineri fata de stiintificitatea unui raport comandat politic, cu toate ca sint convins ca in aceasta comisie sint multi oameni competenti si bine intentionati. Presedintele Basescu, cel mai rafinat presedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur si simplu sa speculeze o posibilitate politica la maximum. Si cum anticomunismul e o buna „vaca de muls”, atit pentru politicieni, cit si pentru intelectuali (aviz culturnicilor… se vor cistiga multi bani de acum incolo din asta), presedintele a exploatat cum stie el mai bine aceasta oportunitate.
In ce priveste legitimitatea comunismului din Romania, dati-mi voie cel putin sa ma indoiesc de „ilegitimitatea lui”. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea comunismului in cartea sa „Republica absenta”, dar ramine fireste o problema deschisa pentru cercetatori. Domnul presedinte si-a cerut scuze in numele statului, deci recunoaste continuitatea statului, iar acest lucru presupune si recunoasterea indirecta a legitimitatii statului comunist. Ma intreb si eu: daca statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din aceasta perioada? Inteleg ca am pascut oitele pina prin secolul XIX si nu prea am fost in istorie, dar sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii.
Riscul condamnarii de aceasta maniera tine de faptul ca nu se lucreaza cu nuantele, cu distinctiile, cu diferentierile. E riscul inlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, caci supozitia acestui demers este urmatoarea: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat, sau in cel mai bun caz etichetat de genul „acesta este raul absolut”.
Eu gindesc nuantat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distinctii? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (à propos, pe aici nu intereseaza acest lucru).
Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Am vazut ca Partidul e vinovat si condamnat, iar membrii lui nu prea sint vinovati. Cum rezolvam aceasta problema? Cine sint anticomunistii de azi? etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem si nu putem trece cu tavalugul si sa uniformizam totul.
Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent si crezul meu politic este simplu. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint in mare parte adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura.
Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez iarasi pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.
O: Cum priveste acum un „homo sovieticus”, made in URSS, capitalismul si consumismul?
V.E.: Cum imi place mie sa spun: eu privesc nu numai trecutul, ci si viitorul fara regret, dar cu precautie. URSS m-a educat si format de asa maniera incit sa pot subzista oricarui sistem. Am rezistat cu bine sistemului URSS-ist, voi rezista si celui capitalist, consumist si UE-ist.
„A fi liber, in sensul neoliberal, inseamna a fi fericit”
O: Se vorbeste adesea de democratia americana ca de un nou tip de comunism, cu restrictii in exces, sub aparenta unei libertati. Cum vezi tu lucrurile?
V.E.: De bine, de rau, democratia americana functioneaza si nu e vorba de nici un fel de comunism. Nu America e problema in sine, ci un anumit mod de functionare a capitalului care determina un anumit gen de politica. Eu cred ca marele risc vine din aceasta zona, de aceea trebuie sa chestionam cu mare atentie aceasta problema.
O: Povestesti cu voluptate de Rusia sovietica si cu umor, la fel ca mai toti autorii rusi (ma gindesc acum la Ilf si Petrov, Daniil Harms etc). De unde vin voluptatea si umorul asta? URSS nu a dat prilejul prea multor fericiri…
V.E.: Fericirea e o chestiune de sens, nu de factualitate. Poti sa fii in GULAG si sa fii fericit si poti sa fii bogat, sa conduci lumi, sa nu-ti lipseasca nimic si sa fii nefericit. Pina si conceptul de fericire a devenit politizat de noua ideologie. A fi liber (in sensul neoliberal) inseamna a fi fericit, pe cind lipsa libertatii aduce automat nefericirea.
Libertatea e o chestiune ce tine de relatie, de raport. Liber fata de cine, fata de ce? Nu exista libertate absoluta. Paradoxal, inseamna ca in lumea moderna din punct de vedere politic, singurii oameni liberi au fost dictatorii, fiindca ei nu se subordoneaza unor legi. Ei sint dincolo de lege, ei sint legea. In democratie esti liber atit cit iti permite legea si buzunarul. Dictatura economica e la fel de dura ca si cea politica.
In ce priveste umorul si ironia ele ma fac fericit si ori de cite ori le intilnesc le savurez cu mare placere. Iar pe acesti autori, alaturi de Bulgakov, ii stiu de mic si-i citesc cu mare placere, caci abunda de ironie si umor de o anumita factura. Acesti autori nu au trait in cele mai fericite si bune conditii, insa au stiut ca umorul si ironia sint arme bune pentru vremuri de restriste. A sti sa glumesti in momente tragice mi se pare ceva fascinant si ei au stiut sa faca perfect acest lucru.
“Romanii ma scot din sarite cu «povara trecutului»”
O: Cum apare cartea ta in contextul ultimilor ani, in care s-au publicat foarte multe volume despre comunism, cele mai multe „incrincenate”? Cit de diferita e perspectiva ta?
V.E.: Sint diferite categorii de texte. E bine ca apar memorii, caci ele in timp vor ramine si vor deveni mai importante decit tratatele academice. La memorie au dreptul nu numai cei care au avut de pierdut si au suferit, ci si cei care au avut de cistigat sau au fost neutri. In Romania exista o supozitie negativa cind e vorba de trecut: povara trecutului.
Pentru mine, trecutul nu este o povara, ci un mare cistig. Trecutul trebuie sa stii sa-l privesti. Eu spun ca trecutul trebuie in primul rind inteles, dupa care, el trebuie asumat si abia dupa aceea, el trebuie reconvertit, utilizat cu bunele si relele sale.
Eu nu sint cioranian, eu nu am avut „inconvenientul” de a ma naste in URSS, ci „convenientul” de a ma naste acolo. Daca stim sa folosim trecutul, pina si cele mai rele elemente ale sale pot deveni mari avantaje. Iar trecutul meu sovietic este o experienta mare care nu poate fi stearsa pur si simplu. Eu incerc sa povestesc aceasta experienta. Romanii ma scot din sarite cu „povara trecutului”, „greaua mostenire” si alte ineptii de ordinul acesta. Generatii de intelectuali discuta la nesfirsit aceste probleme. Asta spune foarte mult despre capacitatea romanilor de a-si gestiona trecutul si mai ales despre incapacitatea lor de a-si gestiona prezentul.
„Astazi tinerii scriu pentru public si nu pentru critici”
O: Ce e de remarcat in noul val de scriitori rusi? Nume, tendinte.
V.E.: Ceea ce mi se pare important in Rusia, lucru care la noi din pacate nu se intimpla, e faptul ca perioada comunista, indiferent cum a fost ea, a inceput sa produca romane ale acelei perioade. Dupa caderea comunismului au inceput sa apara romane despre comunism. Unele, precum „Sectantii” lui Mamleev sau „Moscova-Petuski” a lui Venedikt Erofeev, au fost scrise in perioada comunista, dar au aparut dupa. Altele precum „Undergrounde” al lui Makanin sau „Stalin cel bun” a lui Viktor Erofeev au fost scrise dupa. La noi din pacate acest tip de carti sint inca asteptate, iar de cartile de sertar, nu mai vorbim.
Un alt lucru important e faptul ca pina si tranzitia anilor ’90, care a fost devastatoare si dramatica, a produs scriitori si opere importante. Printre cei mai cunoscuti sint Sorokin, Pelevin, Limonov, Akunin, Griskovet… de fapt sint destul de multi.
O: Dar in literatura romana?
V.E.: In literatura romana sint citeva lucruri interesante. Scriitorii tineri, de exemplu, nu mai scriu pentru critica, adica nu au ca punct de referinta acei citiva critici si specialisti care trebuie sa le dea nota de trecere asa cum se intimpla cu ceva timp in urma.
In perioada comunista se crease un mecanism straniu: scriitorul era interesat in primul rind de critic, nu de piata. Din aceasta cauza a aparut o literatura stilizata care avea doar o miza estetica, sau se subordona unui canon. Ca rezultat, dar fireste sint mai multe cauze, am avut putina literatura de calitate. Astazi tinerii scriu nu pentru critici, ci pentru public si cred ca acest lucru va imbunatati mult calitatea textelor. Deja putem vorbi de o literatura tinara de calitate si de impact.
De asemenea, faptul ca o editura precum Polirom a avut curajul sa parieze in ultimii ani pe literatura romana si in mod special pe cea tinara mi se pare o schimbare totala de paradigma de dupa mahmurii ani ’90. Acum citiva ani, umblai cu cartea si cu banii in mina si nimeni nu vroia sa te publice. Un Razvan Radulescu era refuzat si damnat sa nu mai apara.
Paradigma conservatoare care se bazeaza doar pe „gloriosii” ani interbelici si inca pe citiva intelectuali care au devenit un soi de „Sfinta Paraschiva” a culturii romanesti, a fost dinamitata de mecanismul editorial oferit de editura Polirom. Colectia Ego Proza, dupa care si altele, a dinamizat enorm piata cartii romanesti scrise aici. Acum s-a creat deja concurenta intre edituri, iar scriitorul roman a inceput sa fie curtat de editori, ceea ce e o normalitate.
15 January, 2007
Comments Off on “Fata de Romania am o singura slabiciune: ii respect codul penal” – OPINIA Studenteasca, 15 ianuarie 2007
“Sunt invadat de amintiri si nu ma pot apara ” – Observator Cultural, nr. 334
interviu cu Calin-Andrei MIHAILESCU despre Vasile Ernu, realizat de Ovidiu Simonca
Revin la intrebare: avem o alta paradigma a raportarii noastre la comunism?
Pina la volumele pe care le-ai mentionat si care au aparut in ultimii doi-trei ani, se ajunsese la o reactie simpla fata de trecut, la niste gesturi care erau in registrul limbii de lemn sau al gindirii de lemn. Gindirea fata de trecut se impartasea din maniheismul dintre alb si negru. Noi proiectam in trecutul respectiv dorinta noastra de a avea o judecata clara asupra trecutului. Invocind faptele: Gica a turnat, Fane nu a turnat, Fane este bun, Gica este rau, doream sa judecam istoria dintr-un punct de vedere clar moral. Asta se numeste bovarism paseist si asa am ajuns la o fundatura a interpretarii, la o anumita satietate, o anumita oboseala. E prea mult. Cartile pe care le avem in fata sint scrise de oameni foarte tineri, care au trait foarte putin sub comunism, dar vor sa-l inteleaga. Vasile Ernu a trait sub comunismul sovietic. La Vasile Ernu exista o nostalgie care, la un moment dat, devine foarte haioasa: articolul despe bauturile din URSS este genial, este antologabil in orice manual de istorie, trebuie cunoscut. Vasile Ernu stie foarte bine un lucru: exilul nu este in spatiu, ci in timp. Vasile este exilat fata de timpul in care era tinar si in care se intoarce incercind sa se recunoasca si nu reuseste. Nerecunoscindu-se in trecut, vede o ruptura in viata lui, din care cauza cartea este scrisa fragmentar. Asta mi se pare calitatea principala a cartii: este o carte explodata, are o intensitate explodata. O lume disparuta este cartea unei experiente, o experienta meditata mai tirziu. Cartea roz a comunismului n-am citit-o, m-am intilnit la Timisoara cu Radu Pavel Gheo, unul dintre autorii Cartii roz, care mi-a promis un exemplar. Sint curios ce tip de amintire filtreaza acei autori.
6 January, 2007
Comments Off on “Sunt invadat de amintiri si nu ma pot apara ” – Observator Cultural, nr. 334
Text în group – Revista Tomis, decembrie 2006
Ancheta T / Doina JELA
Nu m-am gândit până acum la ideea asta. Am scris o carte, la două mâini, cu Vladimir Bukovski (Reuşeşti sau mori, Humanitas, 2004), fiindcă o carte de interviuri nu pot să spun că a fost. Întrebările mele erau uneori de o jumătate de pagină şi răspunsul lui, de patru silabe. Trebuia să reduc întrebarea mea la două silabe sau să tai tot, în aşa fel încât, până la urmă, să iasă un dialog decent. Decent în ce mă privea, fiindcă el este întotdeauna substanţial, interesant, original şi liber în gândire ca nimeni altul.
La târgul de carte din toamna asta m-am întâlnit cu Vasile Ernu, autorul volumului intens mediatizat anul trecut, Născut în U.R.S.S., şi am schimbat câteva vorbe. Eram la standul Editurii Vremea şi răsfoiam fiecare acelaşi volum despre Occident al lui Zinoviev. Ernu mi-a spus că îl respectă pe Bukovski enorm, dar de citit empatic, îl citeşte pe Zinoviev, eu i-am spus că, dimpotrivă, pe Zinoviev îl citesc cu iritare, admirându-i doar dexteritatea lingvistică. Nici nu m-am îndepărtat bine şi mi-am dat seama că din această deosebire dintre noi ar putea ieşi un dialog de dimensiunile unei cărţi, despre două feluri de a înţelege lumea în care am trăit, două feluri de a fi, două feluri de a asuma, respinge etc. Zinoviev – Bukovski. Mi-ar plăcea să am un dialog cu Ernu despre asta şi, dacă om avea timp, s-ar putea să şi scriem o dată şi o dată aşa ceva, „la două mâini“. Ar fi mai mult decât un dialog între două persoane care au scris diferit despre comunism, cred că ar fi ilustrarea a două atitudini diferite faţă de epocă, pornind de la cei doi. Mie mi se pare că Zinoviev se lasă purtat ca în lesă, de articulaţiile propriului discurs logic (dialectic), ajungând să caute grade de vinovăţie, subcategorii şi subclase despărţite pe acest criteriu, în rândul victimelor. Pierzând din vedere în jocul ăsta sistemul. Homo Sovieticus este un monstru, fireşte, dar e un monstru creat de o maşinărie monstruoasă de creat monştri. Poţi râde de cum arată o broască strivită sub şenilele unui tanc, ea arată chiar caraghios, a orice, numai a broască vie nu, dar s-o acuzi, ironizezi, că arată aşa, nu e în regulă, fiindcă tancul e cel care a făcut-o aşa. La fel, Occidentul e plin de cusururi, dar asta nu înseamnă că spaţiul comunist devine unul simpatic, numai prin contrast şi graţie împrejurării că atunci eu eram cu 20 de ani mai tânără.
Afirmaţia că regimul s-a bazat şi pe tăcerea noastră subînţelege o acuzaţie: de ce aţi tăcut? Asta e o întrebare, dar persistând în ea, uiţi să o pui pe cealaltă: de ce, ca să-mi exprim ideile, trebuie să-mi pierd viaţa? E normal să mi se ceară să mor pentru idei? (Cei care vor să moară pentru idei, nu au decât să o facă ei, cei subjugaţi de idei, nu toată lumea în jurul lor. Or, de regulă, în regimurile acestea s-a ucis pentru idei, nu s-a murit pentru ele).
6 December, 2006
Comments Off on Text în group – Revista Tomis, decembrie 2006
C.V. – U.R.S.S. – Dilemateca, noiembrie 2006
Paul CERNAT
Vasile ERNU, Născut în U.R.S.S., postfaţă de Sorin Antohi, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii”, 2006, 268 p.
Atunci cînd şi-a scris puzzle-ul autobiografic Născut în U.R.S.S. (titlu bilingv, replică la celebra piesă rock a lui Bruce Springsteen, „the boss”, Born in the U.S.A.…) Vasile Ernu se va fi aşteptat, probabil, la reacţii ulcerate. Ideea de a-i solicita o postfaţă unui intelectual precum Sorin Antohi a fost, presupun, şi un gest menit să preîntîmpine eventualele atacuri dure din partea intelectualităţii noastre anticomuniste şi să facă pilula blasfemică mai uşor de asimilat. Ar fi fost însă la fel de interesant dacă autorul şi-ar fi publicat volumul după dezvăluirea trecutului de informator al postfaţatorului (dezvăluire coroborată cu scandalul academic privind lipsa doctoratului acestuia…)
Indubitabil necesară, cartea îşi ocupă dezinvolt şi expresiv propria nişă. Deşi înrudită prin alianţă cu istoriile personale din O lume dispărută şi Cartea roz a comunismului sau cu caleidoscopul antropologic din Anii ’80 şi bucureştenii, ea se diferenţiază de ele în punctele esenţiale (nu discut aici fenomenele similare din alte ţări ex-comuniste). Terapiei de grup îi răspunde un volum cu autor unic. O „egografie” asumat nostalgică, „ostalgică” după trecuta glorie a Imperiului părinte. O carte autoironică a unui fost homo sovieticus aflat în căutarea mitului pierdut. Nu cu o „despărţire de trecut rîzînd” avem de-a face aici. Cu ironia, dar şi cu empatia de rigoare, trecutul comunist este integrat, justificat şi explicat dinspre versantul său „pozitiv”, „eroic”, eventual „seducător”, ca mit personal. Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol românesc, primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahartul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. Dar atenţie: nu avem de-a face, în cazul lui Ernu, cu o carte „beletristică”, avînd în centru un personaj. Este un eseu memorialistic, o metaistorie personală, un ghid prin muzeul figurilor de ceară al idealurilor care formatau imaginarul şi conştiinţa unui copil al U.R.S.S. O pedagogie critică menită să toarne puţină apă rece peste „visul occidental/american” al românilor ieşiţi de sub călcîiul fostului Imperiu. Aici este, cred, adevărata miză a demersului: trezirea din beţia comunistă se cerea a fi dublată de un antidot corespunzător la adresa narcozelor capitalismului. Paradisului consumist din Apus îi e contrapus mitul sovietic, cu toate argumentele, atuurile şi slăbiciunile lui. Cu oferta lui de ideal. Inclusiv cu posibilităţile de a-ţi forma o gîndire critică independentă. De unde? Din romanele lui Ilf şi Petrov, ale lui Bulgakov şi Platonov, din textele formaţiilor rock etc… Oricum: perspectiva nu este aceea a unui copil/tînăr cu conştiinţă de victimă sau de om sub vremi, ci a unui copil/tînăr cu sentimentul apartenenţei afective la codurile acelei lumi astăzi dispărute. Fost membru al grupului filozofic „underground” din jurul revistei clujene Philosophy & Stuff, intelectual critic de stînga pe format occidental (dar cu background estic), om de editură la Idea transferat mai nou la Polirom, Vasile Ernu este, sau cel puţin pare un om care s-a despărţit de trecut pentru că… l-a integrat firesc şi îl poate privi acum în faţă fără patimă nevrotică, fără ipocrizie schizoidă. Citiţi excelentele secevenţe Sex în U.R.S.S. Ostap Bender, eroul meu preferat, Stirlitz, un fel de James Bond sovietic, Reclamă vs. propagandă în U.R.S.S., Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic şi… restul şi vă veţi convinge.
Nu-i mai puţin adevărat însă că „reconstituirea” lui Ernu, dublată în final de o cronologie istorică: C.V.-U.R.S.S. foloseşte uneori (de dragul demonstraţiei) argumente fragile. Renunţarea la comunismul de stat nu a fost un semn al puterii, ci al slăbiciunii, o înfrîngere. Nu trebuie să fii anticomunist îngust pentru a constata, de pildă, falimentul economic şi, mai ales, simbolic, mitologic al Imperiului Sovietic. O fi fost rockul moscovit elevat şi poetic, dar tinerii ruşi de după 1990 s-au predat în faţa Madonnei şi a celor de la Scorpions, nu a trubadurilor locali, aşa cum pudibonderia oficială s-a predat în faţa sexualismului occidental (şi, în fond, rock-ul a fost brevetat în Occident, Estul doar l-a adaptat). Iar adevărata cultură umanistă în U.R.S.S. – şi în toate ţările lagărului socialist – a fost, cel mult, tolerată şi eventual instrumentalizată de sistem, nu produsă de el. Din ea, din acest „al treilea discurs” se alimentează şi spiritul independent al lui Vasile Ernu…
Născut în U.R.S.S. este cartea-manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va mai publica nimic (ceea ce nu cred!) el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă – a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat. Deşi (îmi şopteşte un drăcuşor) e mai reconfortant să scrii în numele U.R.S.S.-ului pierdut decît să scrii – ca (încă) tînăr român din România – în numele comunismului autohton…
26 November, 2006
Comments Off on C.V. – U.R.S.S. – Dilemateca, noiembrie 2006
Arta Perjovschi: o arta politica – CULTURA, nr. 49, 23-11-2006
Dan Perjovschi in dialog cu Adina Zorzini
A.Z.: Apropo de raporturile comunism-capitalism: Vasile Ernu a scris cartea „Nascut in URSS“ , in care afirma, printre altele, ca trecerea de la comunism la capitalism inseamna, de fapt, trecerea de la un sistem de rigori la altul… schimbarea unui set de norme cu un alt set de norme. Esti de acord cu felul acesta de a privi lucrurile?
D.P.: (Razand) Eu si cu Vasile ne cunoastem de ceva timp, din perioada in care el era membru al grupului Phylosophy and Stuff, iar apoi de pe vremea cand lucra la revista „Idea“ din Cluj. Eu unul, nu sunt intru totul de acord cu el, desi cred ca are pe alocuri dreptate: opinia generala eticheteaza tot ce vine mai de la est de Romania ca fiind ceva complet nasol si iata ca Vasile Ernu vine de mai de la est de Romania si pentru el nu era asa nasol. Afirmatia lui creeaza disconfort la noi, unde suntem cu totii anticomunisti si am judecat, nu-i asa, executat si ingropat dictatura cu tot cu pretioasele-i conturi in valuta. Inamicul istoric Imperiul Sovietic nu poate fi ceva care sa produca emotie pozitiva si/sau nostalgie calitativa. Nu dau neaparat dreptate parerilor emise in cartea lui Ernu si consider o miscare de strategie felul/tonul amuzant in care e scrisa: si eu as putea sa adun o gramada de situatii sau fapte pline de umor despre copilaria mea la Sibiu, insa nu stiu in ce masura acestea ar reprezenta o imagine reala a ceea ce a insemnat comunismul in toata splendoarea lui criminala. Ar fi mai degraba o selectie autobiografica, exact ca un ceai indulcit in functie de cantitatea zaharului aruncat in el… O singura experienta nu inseamna toate experientele: chiar aceia care si-au (de)scris experienta din lagare si inchisori politice si-au rememorat si putinele clipe de fericire traite acolo: dar asta nu inseamna ca puscaria politica a fost toata numai fericire… Umorul vietii cotidiene nu eludeaza uratenia si mizeria intregului sistem care a fost masinaria comunista.
In fine, cred ca fiecare ar trebui sa-si arhiveze propria experienta in termenii pe care-i considera optimi/potriviti: cartea „Nascut in URSS“ prezinta metodologia si terminologia potrivite lui Vasile Ernu, pe care eu le respect, fara sa fiu total de acord cu el.
23 November, 2006
Comments Off on Arta Perjovschi: o arta politica – CULTURA, nr. 49, 23-11-2006
“Cel mai important lucru e să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în comunism” – WWW.EUROPA.MD, 13 noiembrie 2006
interviu cu Vasile Ernu
www.europa.md : De ce lansarea cartii Dvs. a avut loc mai intai la Bucuresti si apoi la Chisinau?
Vasile Ernu: Am lansat cartea la Bucuresti, din cateva motive simple. Mai intai, eu locuiesc acum in Bucuresti si imi era cel mai la indemana sa o lansez aici. In al doilea rand, Bucurestiul este orasul cu cel mai mare consum de carte din Romania, adica cu cei mai multi cititori.
Si nu in ultimul rand, datorita faptului ca orice eveniment produs in aceasta tara ca sa aiba un ecou mai semnificativ trebuie facut in capitala. Aceasta centralizare e un dezavantaj pentru Romania, dar acestea sunt datele problemei. Oricum nu am neglijat celelalte orase in care am locuit: Cluj, Iasi, Chisinau…
www.europa.md: De unde provine titlul “Nascut in URSS”?
Vasile Ernu: Este un titlu pe care eu personal il stiu de la formatia DDT, care are un album cu acest nume. Titlul imi placea fiindca e asemenea unei marci care se retine usor si are impact. Pentru mine, important este continutul cartii , nu titlul. Titlul unei carti trebuie sa te ajute, insa el nu poate inlocui continutul.
Cind am pornit acest proiect, trebuia sa fie unul colectiv, apoi s-a modificat si am scris eu singur aceasta carte. Singura chestie bine stiuta era titlul.
www.europa.md: Site-ul www.nascutinurss.ro este o parte integra a cartii sau o “lume aparte”?
Vasile Ernu: Site-ul vine ca o prelungire a cartii. Eu spun ca este o extensie a cartii. El vine sa aduca textului o parte vizuala si audio. Este si el o arhiva subiectiva a civilizatiei sovietice. Eu incerc sa creez o anumita lume virtuala a spatiului sovietic cu scopul de a familiariza si a informa partial. Nu este o arhiva de nostalgii cum ar vrea unii sa insinueze.
www.europa.md: Primiti multe mesaje din partea cititorilor? Care este diferenta dintre cititorul “nascut in URSS” si cel nascut in afara sa?
Vasile Ernu: Da, primesc foarte multe mesaje si cred ca am scris razpunzand la ele, mai mult decat am scris la carte. Am intrat in acest joc cu toate ca uneori nu era cazul.
Sunt trei categorii mari de cititori la care m-am gandit cand am scris: cei nascuti in URSS, cei nascuti in Republica Socialista Romania (sau in alte tari foste comuniste) si cei nascuti in spatiul lumii capitaliste (occidentale).
Cred ca cei mai neglijati au fost cei nascuti in URSS. Am fost mult mai concentrat asupra unui mod de povestire, ce se intereseaza mai mult de cei din afara spatiului sovietic. Culmea e ca primii, care ma traduc sint rusii. In rest, cititorii sunt diversi. Fiecare vine cu perspectiva si capacitatea sa de intelegere. Unii ma sustin, unii ma aplauda, iar altii ma injura. Acesta este riscul iesirii in public. E un risc pe care trebuie sa ti-l asumi.
In ce priveste diferenta dintre cei nascuti in URSS si cei nascuti in afara acestui spatiu, variaza de la caz la caz. Cei din tarile comuniste au o multime de experiente comune, iar cei care au trait intr-o lume democrata si liberala au o cu totul alta experienta. Eu pornesc de la premiza ca experienta sovietica este una imensa si merita povestita. Cine e interesat de aceasta experienta citeste cartea si vede o perspectiva subiectiva asupra acelei lumi.
www.europa.md: Cum ati caracteriza genul literar in care activati? Este mai aproape de bildungsroman, realismul socialist sau romanul post-modernist?
Vasile Ernu: Nici nu stiu ce sa zic. Eu am botezat ceea ce fac ca “gen eretic” (termen de altfel preluat), un amestec de mai multe stiluri. Am acolo si un soi de naratiune apropiata de genul memorialistic, am si genul documentar, am si eseu.
Ceea ce am incercat e ca, indiferent de genul abordat, totul sa pastreze un anumit tonus, un anumit timbru. Cartea este compusa din multe piese, pe modelul puzzle-ului, e fragmentara si pana si dusmanii declarati au recunoscut ca se citeste pe nerasuflate. Asta nu inseamna ca e neaparat o calitate. Mie imi plac cartile care se citesc usor.
www.europa.md: La lansarea cartii spuneati ca va intereseaza mai mult publicul german. Ati citit lucrarile lui Wladimir Kaminer? Va considerati un promotor al aceluiasi curent de idei?
Vasile Ernu: Am citit ce face Kaminer si sunt amic cu el. Ne-am cunoscut acum citiva ani la Targul de carte de la Frankfurt. Eu am fost cel care l-am editat in Romania si l-am adus aici, unde si-a lansat cartea „Russendisko” in stilul lui specific: lectura si muzica.
Ceea ce fac eu si ceea ce face Wladimir sint lucruri total diferite.
El scrie pentru un public german, in limba germana si valorifica mai mult perioada post-sovietica si pe cea de emigrant. Este privirea unui rus, emigrat in Germania anilor ’90 si mai scrie si roman sau proza scurta ca gen. Eu fac total altceva. Fireste ca fiind din aceeasi generatie si avand experiente comune avem si unele povesti comune, dar facem lucruri diferite.
www.europa.md: In aceasta privinta, ce puteti spune despre filmul “Good bye, Lenin!”?
Vasile Ernu: Sunt incantat de nemti cand se apuca de o treaba… chiar si lucrurile nasoale le fac profesionist…(stiu ca suna a cliseu). Modul lor de a se raporta la trecut, de a-l chestiona, de a-l documenta, de a-l arhiva este complex.
Iar abordarile lor din ultima perioada, cand au inceput sa lucreze cu o anumita deconstructie a trecutului, mai tandra, cu anumite elemente nostalgice (o blasfemie pentru Romania), dar de o maniera critica si ironica foarte subtila, in care eu cred mai mult decat in urletele de tipul “Jos comunismul”, mi se pare extraordinara. Recunosc ca ma regasesc mai mult in aceasta forma de abordare, insa accept si respect si alte posibilitati. Exista loc pentru toata lumea.
www.europa.md: Cum interpretati sintagma “prietenia popoarelor”?
Vasile Ernu: Despre ce prietenie si despre ce popoare vorbim? Daca ne referim la sintagma comunista, ea apartine unui limbaj de lemn care nu are nici un continut. Insa limbajul de lemn nu e specific doar comunismului, cum ni se sugereaza de catre noua ideologie dominanta. Ascultati cum vorbesc politrucii americani sau cei ai Comunitatii Europene si veti vedea ca nu e mare diferenta. Evident ca noul limbaj de lemn nu mai violenteaza asa de tare, pentru ca formele de represiune s-au schimbat.
www.europa.md: Ce credeti despre legea lustratiei? Sunt pregatite statele ex-sovietice pentru adoptarea acesteia?
Vasile Ernu: Nu prea cred in lustratie si mai ales in fosta URSS. Cine pe cine lustreaza? E o problema foarte complicata. Cel mai important lucru e sa incercam sa intelegem ce s-a intamplat in comunism. Sunt multi vinovati, cu grade diferite de vinovatie, dar mai intai trebuie sa definim termenii, sa stabilim regulile, cadrul juridic si mai ales sa stim ce vrem, care este proiectul.
www.europa.md: Daca cineva ar scrie o carte “Nascut in UE”? Cum s-ar raporta aceasta la cartea Dvs.? Credeti ca s-ar deosebi radical de cartea Dvs.?
Vasile Ernu: Inca nu e foarte clar ce e acest UE. Nu exista inca o identitate UE si nici nu cred ca va exista curand. Exista, insa un anumit fel de societate specifica lumii neoliberale occidentale, care se regaseste peste tot. Multe elemente ale lumii noastre comuniste sunt specifice si lumii acesteia, foarte multe insa nu. Eu incerc sa povestesc o lume care nu mai exista.
13 November, 2006
Comments Off on “Cel mai important lucru e să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în comunism” – WWW.EUROPA.MD, 13 noiembrie 2006
Anticomunism pentru eternitate – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006
de Ciprian Şiulea
Discursul anticomunist romanesc de dupa 1989 s-a definit obsesiv ca spunere a adevarului despre comunism. Din pacate, insa, el pleca prea putin dintr-un interes real pentru ce a fost de fapt comunismul romanesc (nu comunismul in general) si prea mult din frustrari personale si din interesele private de promovare ale noilor staruri politice si intelectuale. In realitate, discursul despre comunism al anticomunismului romanesc e cea mai mare minciuna din spatiul public romanesc, dupa minciuna propagandei comuniste, si in articolul de mai jos incerc sa arat cum. Una dintre ideile esentiale ale discursului anticomunist standard din Romania e ca regimul comunist e ceva abstract, care pluteste deasupra noastra, un Rau Absolut de natura metafizica. Cartea lui Vasile Ernu, „Nascut in URSS”, are meritul de a arata cit de absurda e aceasta idee si de a pune in discutie aceasta latura esentiala a comunismului: comunismul a fost, dincolo de ideologie si cit se poate de concret, societatea in care am trait, pe care trebuie neaparat sa incercam sa o intelegem. Macar acum.
***
De citeva luni, anticomunismul traieste o a doua tinerete in Romania, una nu doar patetica si trista, ca orice simulare tardiva a tineretii, ci si surprinzatoare. La prima vedere, s-ar fi parut ca depasisem situatia anilor ’90, cind acest discurs ideologic isi depasise mult miza lui strict anticomunista si ajunsese sa suplineasca lipsa unei vizi-uni realiste asupra Romaniei si a unui proiect politic pragmatic. Dar anticomunismul renascut nu e doar surprinzator, ci devine aproape bizar daca luam in calcul unanimitatea pe care a reusit s-o creeze cu ocazia scandalului CNSAS, a legii lustratiei sau a condamnarii comunismului.
Atmosfera creata in jurul comunismului si anticomunismului e de situatie de criza, in care nu e timp si nu e cazul de discutii. Comunismul e Raul absolut, anticomunismul e Binele maxim al societatii: acestea sint, in Romania, axiome pe care nu prea e bine sa le pui in discutie, nici macar din perspectiva altui tip de anticomunism decit cel ‘oficial’. Din nou, destul de trist.
Ipostazierea comunismului ca Rau absolut e o atitudine de lumea a treia, de cultura tribala care crede in vampiri; nu are nimic de a face cu cultura occidentala in care se dezbate si se fac distinctii. Aceasta atitudine vine pe confuzia totala de planuri (cultural, politic, etic) specifica fie culturilor primitive, fie regimurilor totalitare. in masura in care opereaza cu idei si imperative absolute nu doar in plan etic, acolo unde asta ar fi normal, ci si in plan politic, anticomunismul recent ‘ ca discurs ideologic cu miza politica evidenta ‘ ramine in continuare doar un comunism intors pe dos, cu o valenta implicit totalitara. Viziunea lui de tip metafizic asupra comunismului ca Rau absolut, pentru a carui combatere se justifica sacrificarea intereselor imediate, nu are cum sa intre in cadrele democratiei, deoarece nu recunoaste prima ei regula, anume reprezentarea intereselor reale din societate si negocierea lor inspre un compromis acceptabil, pe baza caruia sa functioneze societatea.
– Solutia romaneasca
Comunismul are mai multe planuri, ideologic, politic, social, economic etc., iar intre aceste planuri sint distinctii vitale care ar trebui facute. Din punct de vedere politic, regimul comunist era unul cu care, oricit de rau era, trebuia negociata pragmatic depasirea lui, asa cum s-a intimplat in Europa Centrala. Din punct de vedere social, economic si cultural, Romania comunista e vazuta prin prisma unui mit, cel al opozitiei totale cu perioada feerica a Romaniei interbelice, fara sa se vada ca, impotriva propagandei comuniste si anticomuniste deopotriva, intre perioada interbelica, perioada comunista si cea postcomunista exista continuitati esentiale de a caror sesizare depinde neaparat depasirea comunismului.
Din punct de vedere ideologic, discutia e de interes limitat (in afara discutiilor specializate din politologie, desigur) atita timp cit nu surprinde exact acest amestec de planuri si caracterul superficial al ideologiei de discurs de legitimare care, pentru a-si realiza aceasta functie, ignora de multe ori datele realitatii.
Anticomunismul standard din Romania confunda toate planurile intr-unul singur, cel al ideologiei si al consecintelor ei criminale. Or ideologia comunista este, desigur, criminala, ca orice ideologie utopica si re-volutionara, insa ea nu are cum sa rezume intreg comunismul, pentru ca regimul comunist insusi era un amestec de planuri si de realitati istorice in care ideologia abstracta a jucat un rol limitat. A analiza acest amestec este vital pentru intelegerea trecutului si depasirea lui; din pacate, anticomunismul pur ideologic al tranzitiei romanesti nu a facut-o niciodata.
Toti cei care au avut de suferit de pe urma comunismului, intr-o forma sau alta, sint indreptatiti sa ceara condamnarea lui, a crimelor lui si a autorilor acestor crime. Pina in acest punct, discursul anticomunist e perfect legitim si necesar. El devine insa ilegitim in momentul in care presupune implicit ca aceasta este si aspiratia intregii societati si, mai mult, ca el tine loc de proiect politic care poate sa scoata Romania din marasmul ei. Anticomunistii ignora faptul ca, pe linga comunisti si pe linga cei care au avut de suferit din cauza comunistilor, mai exista o imensa categorie, a celor carora toate acestea le sint indiferente.
Din acest punct de vedere, ignorarea acestui numar imens de oameni si a aspiratiilor lor mi se pare imorala, ca si maniera atit de deprimant romaneasca de a vorbi in numele lor fara sa te intrebi macar cum si daca trebuie sa faci asta.
Toti cei care s-au opus comunismului merita elogiati, iar toti cei care l-au sustinut, in orice forma sau grad, merita condamnati. Ce rol are, insa, in marele proiect anticomunist, imensa majoritate a celor care s-au plasat intre acesti poli? Nu cumva ramin ei la fel de ignorati si, corelativ, la fel de pasivi ca si in timpul comunismului? Se pare ca hardlinerilor anticomunisti din Romania 20 de ani nu le-au fost suficienti sa inteleaga faptul, destul de simplu totusi, ca depasirea comunismului si reconstruirea unei societati umane, acolo unde au reusit, s-au putut face numai prin ‘puterea celor fara de putere’.
– Intrebarile permanent ignorate
Rezolvarea problemelor cu trecutul este foarte importanta dupa epoci catastrofice precum comunismul sau nazismul. Ce ne facem, insa, daca, spre deosebire de germani dupa cel de-al doilea razboi mondial, cei mai multi romani nu doresc sa condamne comunismul in mod real, respectiv ca urmare a asumarii unei vinovatii (sau macar a asumarii trecutului)? Pretindem ca, de fapt, ei vor asta in timp ce ne rugam la nesfirsit de altcineva (elita politica, Uniunea Europeana etc.) sa ofere sprijinul pe care vointa populara nu-l ofera, pentru a obtine o condamnare a comunismului care, tocmai din cauza acestei lipse de sprijin popular, nu poate sa ramina decit superficiala?
Continuam la nesfirsit pe linia anticomunismului de tip ‘rezistenta din munti’? Baleiem la nesfirsit intre teoria conspiratiei (cineva ne tine in neocomunism, desi noi nu vrem asta) si paternalism extrem (romanii sint prosti, trebuie sa le spunem noi ce sa creada)? Nu ar fi mai justificat si mai util sa ‘combatem comunismul’ prin combaterea cauzelor care au produs lipsa unei reactii anticomuniste semnificative? Cu atit mai mult cu cit sint exact aceleasi cauze care explica si forma brutala a comunismului romanesc si traseul complet diferit al Romaniei fata de societatile central-europene.
Aceste cauze pot fi reduse la subdezvoltarea cronica a Romaniei si consecintele ei majore: lipsa de participare politica si lipsa de autonomie sociala. Din acest punct de vedere, tema principala a discursului public in Romania ar trebui sa fie (inclusiv in sensul combaterii mai profunde a comunismului si al depasirii mostenirii lui) nu anticomunismul cu orice pret si cu rezultate ambigue, ci, pur si simplu, iesirea din subdezvoltare si crearea unei societati functionale si umane.
Poate cel mai important adevar despre comunism care merita spus astazi e acest adevar simplu: Romania a fost si este o tara subdezvoltata care nu a reusit sa faca nici comunism, nici anticomunism, in timp ce tarile central-europene le-au facut pe amindoua. Au incercat o vreme proiectul comunist, apoi l-au demontat. in ambele etape atitudinea dominanta a fost cea a implicarii si pragmatismului. in Romania, in schimb, toate proiectele majore (comunism, anticomunism, modernizare, integrare europeana) au fost si sint, in mare parte, performate ideologic si demagogic, schimbarile reale raminind sa se produca mai mult la intimplare.
Anticomunistii hardlineri ar fi trebuit sa raspunda, dupa 1990, la aceste intrebari elementare: cine sintem ‘noi’ si cine sint ‘ei’? Ce semnificatie are faptul ca ‘noi’ sintem atit de putini, iar dintre acesti putini multi sint facuti la fara frecventa? Ce a fost comunismul romanesc, de fapt, dincolo de umbrela universala dar prea putin relevanta a ideologiei comuniste? Iar daca ‘noi’ nu am reusit, timp de 16 ani, sa facem nimic impotriva ‘lor’, nu ar trebui sa cautam explicatii mai adecvate pentru ceea ce s-a intimplat si se intimpla in Romania? Oare discrepanta dintre discursul nostru anticomunist si realitate nu indica o forma acuta de autism?
– Violenta si autism
Desigur, argumentele de mai sus pot functiona si invers. Adica, daca Romania era atit de subdezvoltata, atunci nici regimul comunist nu putea fi decit unul barbar, lipsit si de lideri politici reformisti si de disidenta larg sprijinita, in care violenta si apatia inlocuiesc participarea, dialogul si negocierea care au existat in comunismele mai soft din Europa Centrala. E clar ca salbaticia extrema a comunismului romanesc a impins si anticomunismul intr-o zona asociala, a autismului si violentei, asa cum au fost fenomenele tipic romanesti ale rezistentei in munti sau Revolutiei. Mai poate fi contestata atunci ‘necesitatea istorica’ a discursului anticomunist actual?
Cred ca da, pentru ca, daca in timpul comunismului alt tip de discurs si atitudine nu erau posibile, acum situatia e diferita. Primii pasi minimali spre normalizarea societatii au fost facuti, iar Romania se gaseste intr-un context international mai favorabil ca oricind. Spre deosebire de cei care s-au opus direct comunismului si care nu au putut actiona decit asa cum au facut-o, cei care vor acum sa promoveze valorile europene, democratia, modernitatea etc. in Romania au libertatea de a alege. Ei pot alege alta cale decit cea, traditionala, a unei minoritati restrinse care dicteaza autoritar ce e Bine, ce e Rau si ce trebuie facut fara sa tina cont de realitate. Au, acum, posibilitatea sa iasa din paradigma Romaniei primitive, a situatiei de criza permanente care, pe fondul subdezvoltarii (instabilitate, lipsa de norme si de participare politica etc.), este gestionata arbitrar de elite paternaliste.
Toate tarile subdezvoltate au o sensibilitate speciala la ideologie, demagogie si uto-pism. in Romania, demagogia merge in oglinda intre mase si elite, care se mint reciproc, iar cind jocul cu oglinzile se strica, oamenii se mai si mira in fata dezastrului. Numai niste elite iresponsabile au putut ignora lipsa unei optiuni anticomuniste semnificative in Romania, mergind cu (auto)iluzionismul pina la cel mai grotesc rezultat imaginabil: depasirea planului la anticomunism si la moralitate.
6 November, 2006
Comments Off on Anticomunism pentru eternitate – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006
Victorie: Ostap Bender a pătruns în România – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006
Florin Dumitrescu
Noi ne distrăm mai bine, bă….
Se intimpla in 2004. Eram la Teatrul Act, strecurat cu greu intr-o multime de oameni, majoritatea studenti la teatru si film. Fusesem invitat la o lansare cu dezbatere a cartii O lume disparuta, a lui P. Cernat, I. Manolescu, A. Mitchievici si I. Stanomir – cea dintii si cea mai celebra din seria Ostalgiilor romanesti care fac tendinta in ziua de azi. Autorii imi sint amici. Cu unul dintre ei inchipuisem cu ani in urma un proiect de cercetare a subversiunilor din cultura comunista. Am abandonat proiectul, delasator, romaneste, blamind imprejurarile mereu potrivnice. Vina era a mea, dar… iata: venise vremea sa ma despovarez. Eram acolo sa ma bucur de reusita celor patru exponenti ai mei, a caror intreprindere – presimteam – avea sa-mi satisfaca frustrarile, sa-mi aline pierderile, sa-mi exprime multe idei gindite si negindite. Mie si unei intregi generatii…
Aceea nu era o lansare obisnuita. Pretextul desfasurarii intr-o sala de teatru era – foarte simplificat spus – o posibila dramatizare a cartii. Si iata ca… ta-dam!… primii pasi in directia unui posibil spectacol erau facuti, chiar acolo, in fata noastra.
Un grup de tineri actori ne citea pasaje din carte, pe fundalul unor diapozitive proiectate pe intuneric. In timp ce glasurile din bezna povesteau crimpeie de amintiri din copilaria frusta si adolescenta oropsita a coautorilor; proiectiile in alb-negru derulau fetele senine si siluetele avintate ale unor tineri hlizindu-se, prin aerul unui alt timp, in scenografii inconfundabile, puternic evocatoare: la Costinesti (statiunea tineretului, Radiovacanta, Obeliscul si Epava, Tatulici si Almasanca); la munci agricole (bataia cu cartofi, tavaleala prin gogosari, inghesuielile sinonime cu imbratisarile din autobuze si camioane); baieti mindri de evazatii à la Travolta sau de pletele à la Bitman; fete in uniforma de armata (celebrii „pinguini”) sau in combinezoane disco; ba cu ciuful explodat ca punkistii, ba cu late de folkiste; mustati virile de politehnisti; ochelari-palesti de ASE-iste; salopete, sarafane, sulimanuri din alte vremuri… Toti rideau fara griji si scrutau orizontul fara nici o apasare. Tineretea lor izbucnea sfidatoare si triumfatoare, „peste mode si timp – Olimp”… Fericirea lor inconstienta, purtata parca pe valul unei intelepciuni mai vechi decit veacurile, de o plutire nevazuta insa foarte prezenta, parea sa ne strige, de dincolo de ecranul timpului, cu o superba insolenta: „Bai, fraierilor, noi ne distram mai bine, baaa!…”
Erau fotografii de familie, scotocite prin casa si facute diapozitive de catre oameni de teatru. Repartizarea sarcinilor se vadea eficienta: unii pregatisera recitarea, ceilalti montajul vizual.
Un spectacol mai paradoxal dramatic nu le-ar fi reusit, nici daca l-ar fi planuit. Un oximoron subtil dar cutremurator, ca veselia lui Rigoletto, atunci cind cara inconstient cadavrul ambalat al fiica-si; ca Valkiriile lui Wagner care acompaniaza bombardementul esuat din Apocalipse Now. Tot asa, intre experientele amarui din carte si dezinvoltura maxima a foto-personajelor puse sa le ilustreze se vadea o ditai prapastia.
Textul citit parea sa arate cum se facea „rezistenta prin cultura” chiar si-n pantaloni scurti. Pozele aratau, dimpotriva, cum poti fi tinar si fericit, indiferent de regim.
Textul arata cit de fragila, cit de pretioasa era normalitatea sub dictatura. Imaginile aratau, dimpotriva, ca normalitatea sub dictatura izbucnea la tot pasul, ca ridea de-a dreptul la soare!
Cartea elogia in subtext eroica supravietuire a spiritului omenesc, in negura parantezei comuniste. Fotografiile, in schimb, debordau de traire umana, de hormoni, de dorinte si aspiratii care par sa nu tina seama de orinduirile vremelnice.
Dupa frugalul spectacol, din nou la lumina, a venit rindul dezbaterilor. Unul-doi participanti au interpretat textul citit ca un duios Amarcord romanesc. Se stie: in fimul lui Fellini, abuzurile fascistilor ramin in memoria micutului Federico la fel de caricaturale precum metehnele profesorilor sau atavismele rubedeniilor. Tot asa, si comunismul a avut exagerarile sale, pe care copilul din familia romaneasca tipica le-a perceput cel mult ca pe niste curiozitati. Copilaria e o epoca a fericirii, indiferent ce epoca o inglobeaza. – Dar nici tineretea nu parea sa fie o virsta a suferintei… – indrazni o ochelarista sfioasa, pesemne studenta la teatrologie… Daca privim de pilda chipurile acelea din fotografii… – Da, da, oamenii aceia… – relua un baiat ceva mai hotarit, pesemne student la regie – oamenii simpli, tineri sau maturi, cei care nu faceau disidenta-n Comitetul Central, care nu trimiteau scrisori la Radio Europa Libera; oamenii multi si tacuti chiar se bucurau de viata… – Poate chiar mai mult decit noi acum, – parea sa subinteleaga, dar acele cuvinte au ramas nerostite. Enuntarea unei atari ipoteze ar fi sunat ca un fluierat in biserica…
In sala s-a lasat o liniste incarcata de tensiune, care contrasta cu fervoarea minutelor anterioare. Si atunci, acolo, unul dintre cei patru autori a dat raspunsul acela taios, radical, hotaritor:
– Aceia care au putut trai fericiti sub comunism au fost niste imbecili. Indivizii din fotografiile astea nu se pot numi oameni. Sint homuncului, sint suboameni, sint asa-zisii „oamenii noi” ai lui Ceausescu: redusi, limitati, lobotomizati. Nici o constiinta treaza nu poate simti cu adevarat fericirea sub dictatura.
Tacerea s-a lasat si mai grea. Stinghereala cuprinsese auditoriul. Antevorbitorii „eretici” isi plecasera privirile. Tinerii artisti care se straduisera sa pregateasca montajul fotografic, expunind public intimitati de prin albumele de familie – aveau motive sa se simta jigniti. Dar, rational cel putin, nu puteau sa nu fie de acord cu distinsul oaspete, Scriitorul…
Luarile la cuvint s-au redresat, incetul cu incetul. De data asta nu mai pridideau sa dea dreptate intransigentei acelui coautor; poate neimpartasita de ceilalti trei; dar nici negata de vreunul din ei…
Am plecat ingindurat de la discutie. Am citit O lume disparuta pe nerasuflate, am apreciat in ea pagini memorabile, de cea mai buna proza si cea mai rafinata analiza; am gasit in ea multe raspunsuri la intrebarile mele. Multe altele au ramas insa nerezolvate. Daca n-ar fi fost lansarea aceea cu cintec, poate c-as fi depus cartea-n biblioteca satisfacut, odata cu citirea ultimul alineat (un verdict al lui H.R. Patapievici despre „oamenii-mutanti” generati de comunism). Dar fotografiile acelea din bezna au functionat ca probe fruste contra unor marturisiri – poate prea literaturizate, si astfel susceptibile de deformare, de exagerare, de sarjare tezista a realitatii. Pentru mine si, pesemne, pentru altii care fusesera in sala, indoiala persista. Si nu neaparat daca am fost sau nu imbecili noi, cei care am trait si clipe fericite sub un regim decretat nefericit. Nu daca am fi de fapt tarati, contaminati, damnati de morbul acela al totalitarismului, care te rinocerizeaza pe nesimtite, inducindu-ti reflexe monstruoase si iremediabile.
OK, da. Sintem imbecili. Sintem mutanti. We are the robots. Sint gata s-o admit. Dar sintem oare, sub regimul actual, mai fericiti? Sau – ma rog – mai indreptatiti sa cautam fericirea? Si, vorba aceea, ce-i aia fericire? Comunismul a fost un iad, nimeni nu se indoieste. Dar traim oare azi intr-un rai, sau macar intr-un purgatoriu, din care sa scrutam cu deplina acuratete nevolnicele abisuri de mai ieri? OK, Paul, Johnny, Angelo si Ionut. Educatia si mostenirea culturala v-au permis sa refaceti natural legatura, peste generatii, cu gloriosii ani ’30-’40. Iar contactele cu exteriorul v-au permis sa pastrati legatura cu lumea larga, normala si democrata. Pif-urile si literatura interbelica v-au izbavit. (Asa cum, in policier-urile lui Zinca si Ojog, baietii rai erau – trebuiau sa fie – exclusiv spioni straini si fosti legionari, in orice caz reprezentanti ai exteriorului capitalist si ai trecutului burghezo-mosieresc; asa si in desertul comunist salvarea v-ar fi venit tot „din afara” si din trecut.)
Acum. Daca unii dintre noi au reusit sa traverseze desertul comunismului, adapati la cultura de dincolo de paranteze, ce facem cu ceilalti? Cei care n-au fentat regimul, ci l-au trait – vorba aceea – plenar? Cei care au crezut cu sinceritate in comunism (idealistii); si deopotriva cei care, mimind convingerea, si-au facut calcule de pricopsire (oportunistii)?
Aveam nevoie de ceva in plus; voiam o observatie a feliilor de viata comunista care sa nu altereze probele in timpul studiului; si care sa nu introduca paralaxa unei priviri superioare…
Vasile Ernu si „Eu, Vasile Ernu”, adevaratul fiu al lui Ostap Bender
Atunci cind am citit de curind Nascut in URSS m-am pomenit in fata unei revelatii. Aceasta fenomenologie aparent naiva si ambiguu ironica a sovietismului – propune, cu sarm literar si umor amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, in fond, o aplicatie a teoriei Supravietuirii prin Cultura). Mai lesne de evidentiat poate in cazul ditai imperiului sovietic – intins in spatiu pe aproape doua continente; si intins in timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodeaza parantezele, intervalele) – teza propusa de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzator. Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roti, intrucit el insusi e o rotita a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci inauntrul lor. E chiar si cazul disidentilor, care traiesc intr-un fel de simbioza antagonica cu sistemul; e cazul marginalilor, care participa, prin alteritatea lor, la definirea normalitatii; e cazul tinerilor inevitabil atrasi de modele si modelele occidentale, pe care astfel le integreaza ei insisi in sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului inconstient”, pe care il dispretuiesc intelectualii nostri; personaj generic caruia Ernu ii spune, coincidenta sau nu, homucus, ca o prescurtare de la homo sovieticus. Locutorul e acest homucus, acest homunculus. El este cel care se legitimeaza (poate prea derutant omonimic) „Eu, Vasile Ernu”, atunci cind este facut „pioner”; El, redactorul acestei enciclopedii regresive, este alter ego-ul atit de convingator al lui Vasile Ernu, incit il determina pe postfatatorul cartii Sorin Antohi sa il infiga pe tinarul filozof transprutean in insectarul cu nostalgici (cf. pasajul din postafata, cu acel „Zolfarino” bursieresc, in care Chicos-Rostoganul de la Iasi claseaza, cot la cot cu neamtul si americanul, mentalitatile tinerilor est-europeni)…
Nu intimplator enciclopedia homucusului incepe cu legamintul pionieresc. E momentul de initiere. E poarta, pragul si trambulina catre URSS-landia. Ratarea primei promotii de pionieri e un amanunt biografic important. Micutul „Eu, Vasile Ernu” isi dorea cu ardoare statutul de pionier, inca din limbul stagiului de Oktombrel. Aminarea intrarii ii sporeste dorinta. Investirea aceasta greu accesibila, rivnita cu patima si obtinuta cu greu, aproape cu suferinta, ii va garanta ucenicului leninist o evolutie energica, alimentata cu patos si devotament. Nascut in sistem, destinat sistemului, el va adera la sistem de bunavoie, prin alegere constienta, chiar zeloasa.
… Pentru ca in capitolul urmator sa fie vorba de blugi! Djinsi-ii, acea toala prin excelenta americaneasca, devine sovietica prin calitatea lor de fantasma, de obiect-simbol jinduit si doar prin minune accesibil. Blugii din ziua de azi, prezenti pe toate drumurile, sint banalizati si lipsiti de valoarea cu care ii incarca dorinta tinerilor de odinioara.
Ca printr-o tehnica a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte incarcate cu ideologie (cum e komunalka, locuinta comuna, reprezentare intimista si concentrata a patriei sovietice) – alterneaza cu fantasme ale lumii de afara, din lagarul opus. Filmele, rockul, dansurile, pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile in general) sint made in USSR. Chiar daca-s adaptari, capata specificul lor; sau sint incluse in sistem ca poli de atractie ai interesului public. In mod complementar, activitatile scolare si extrascolare, taberele si alte divertismente tutelate de partid si de stat – se contamineaza cu un anumit aer de libertate, „deviationist” si „gregar”. Cultura sovietica e definita, in mai multe rinduri, ca un amestec intre cultura oficiala si cea populara. De pilda, cele mai tari bancuri sovietice sint cele cu Buratino, in care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvaluie hiper-valente sexuale…
Intrepatrunderea aceasta complementara, de tip yin-yang, pare sa dea armonie si sa mentina in miscare intregul sistem. Pina si dualitatea lagar comunist – lagar capitalist („Noi si Ei”) se ipostaziaza in mod complementar, cvasi-simetric. Propaganda „lor” ar fi echivalenta cu „a noastra”, doar ca de sens opus. „Ei” ar avea nevoie de „Noi”; asa cum si „Noi” avem nevoie de „Ei”: pentru autodefinire prin raportarea la Celalalt, pentru autojustificare. Daca „Ei” au invins, au invins prin forfet, sau mai degraba prin autogolul dat de „Noi”.
Dar iata, noua propaganda a blocului occidental, difuzata prin cultura corporatista a multinationalelor, prin marketingul si comunicarea comerciala cu caracter global, nu este cumva o continuare de polaritate inversa, poate chiar mai ipocrita, a propagandei sovietice? Rasfringerea in oglinda e valabila si la cel mai cuprinzator nivel: „represiunea politica” a sistemului comunist e inlocuita de „represiunea politica” a capitalismului.
Cine cauta o eticheta facila pentru carte, poate sa-i trinteasca stampila de Ostalgie; poate sa il suspecteze pe Ernu de paseism prosovietic, de reactionarism, de neobolsevism. E forta cartilor bune de a genera legende paralele, de a-i pacali pe pretinsii atoatestiutori.
Pentru cititorul atent, textul abunda insa de tuse ironice, de indicii ale surisului amarui, ale jocului secund pe care il practica Vasile Ernu.
Sint paginile savuroase despre alcoolul ca aliment si/sau combustibil al spiritului revolutionar (nu intimplator – observatia mea, F.D. – spirit e etimologic legat de spirt); alcoolismul ca entuziasm; comuniunea alcoolicilor ca nucleu al comunismului.
E apoi pasajul despre sublim ineficienta lucrare de inghetare artificiala a Nevei in vecinatatea metroului din Leningrad, „instalatie” care irosea resurse cvasi-infinite pentru un scop depasind caracterul ideologic si frizind esteticul pur („arta totala”)…
Capitolele dedicate obiectelor de uz zilnic si stiintei sovietice trimit acelasi tip de sageata, dar indreptata mai degraba spre intelectualii occidentali de stinga (si riscind sa fie greu perceputa ca atare de carturarii romani, preponderent de dreapta). Idealurile revolutionare ale parintilor comunismului par sa tradeze viziuni estetice, armonice, geometrizante, artistic idealizante, asupra unei lumi pe care au harazit-o celor multi si neintrebati. Daca acestia sint tratati drept furnici de catre utopistii esteti din prerzidiu; victoria este in ultima instanta tot a celor multi, a homucusilor care adapteaza tot, refolosesc tot, rod tot precum… da, precum furnicile; si, cu timpul, se transforma fatalmente din fauritori in consumatori…
Reprosul adus maselor ca nu s-au dovedit la inaltimea standardelor impuse proletariatului, in calitate de clasa conducatoare a societatii, de catre o elita „luminata”, sint de o ironie crunta, de un umor atit de puternic, incit depaseste puterea de a ride (sau de a plinge) a celui ce scrie rindurile de fata… Totul e in Bulgakov, se grabeste sa aminteasca autorul. Sarik, omul cu Inima de ciine rezultat dintr-o utopica experienta de transformare a naturii, isi inaugureaza graiul articulat cu o ditai injuratura adresata, in chip ingrat, inventatorului sau. „Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor sint poate cele mai autentice acte umane”, gloseaza Vasile Ernu cu vocea grava; pe care greu i-o discerni de vocea de homucus filozofard, atunci cind adauga apoi, derutant profetic (sau poate avertizator?), ca, la rindul lor, „puterea, sistemul au proceduri reversibile de transformare”…
O alta pilda din subversiva literatura sovietica: Ostap Bender, marginalul cu sclipiri de geniu inchipuit de Ilf si Petrov, ne apare acum ca o intruchipare vietii ireprimabile, mereu triumfatoare. „Eroul meu preferat” – se destainuie Ernu. Un model literar? O calauza in viata? Se poate admite, cit timp si Ernu s-a dovedit „un maestru al combinatiilor” teoretic-literare, capabil sa ne deruteze si sa ne puna pe ginduri. (Sa speram totusi ca nu pina la capat, daca ne amintim ca Bender in Vitelul de aur rateaza cucerirea Vestului, oprit de brutalii vamesi romani.)
URSS nu mai exista azi ca atare. A ramas doar o amintire chinuitoare. O lume care nu mai este, dar refuza sa dispara. Poate ca Ceausescu a ras de pe fata pamintului mai multe cladiri, mai multe cartiere, mai multe sate. Poate ca plagile noastre, ale cisprutenilor, sint mai concrete, mai tangibile. Poate ca amintirile noastre au fost mai zadarnicite de cursul istoriei decit ale confratilor nostri de lagar. Subsemnatul resimte o jale irecociliabila, la gindul ca intregul cartier al copilariei, dintre Dudesti si Vacaresti e de ani de zile ireversibil pierdut. E oare posibil ca, dimpotriva si in mod paradoxal, anularea unei conventii institutionale (URSS ca stat si ca stare) sa fie cel putin la fel de dureroasa decit o serie de mega-demolari fizice, materiale, excesiv de concrete? Nascut in URSS argumenteaza ca da.
Faptul ca aceasta himera (utopie/fantasma estetica/misiune imposibila) numita comunism a sedus (amagit) atitea minti luminate ale ultimelor secole vorbeste mult despre capacitatea ei de regenerare. Dar forta sa de seductie se manifesta – iata – la nivel concret, prin realizarile sale, prin punerile sale in opera, prin realitatile (de multe ori gigantesti) pe care le-a generat. Omul simplu poate ca pe acestea le percepe ca pierderi (prin degradare, prin retrocedare, prin redestinare etc.). Iar tinarul sovietic, vlastar final al atitor generatii de homucusi, inmagazinator atavic al tuturor experientelor pe fiinte umane ale regimului si supravietuitor al ultimelor decenii ale Imperiului, inregistreaza totul cu finete si resimte totul cu hiper-sensibilitate.
Un omagiu unei patrii himerice – asta e, in ultima instanta, Nascut in URSS. Un parastas pentru un pater patronus; pentru o mama degenerata. O evocare a unui camin insuportabil, dar de care te-ai atasat prin firea lucrurilor. A reprima aceasta pornire in numele altor comandamente, venite din sens opus, ar echivala cu un pacat impotriva naturii, ca acela al elitelor de mai ieri, orbite de fantasma „artei totale”.
6 November, 2006
Comments Off on Victorie: Ostap Bender a pătruns în România – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006
Născut în 1983 – România Literară , nr. 48 / 2006
de Cosmin Ciotloş
Recunosc, aşteptam de ceva vreme o carte ca aceasta a lui Vasile Ernu. O carte prin care bruma de comunism pe care am apucat-o să-mi fie elucidată pedagogic şi – pe cât se poate – afectiv.
Pentru mine Revoluţia se reduce la scurta vacanţă de Crăciun aflată exact între prima poveste ideologizată (despre un copilaş de unsprezece ani arestat pentru un fel de trafic cu manifeste) şi primul contact cu nişte cuvinte mari şi bizare: “dictatorul”, “tiranul” etc. Eram la grădiniţă – născut în 1983, nu-i aşa ? – şi n-am înţeles prea bine de ce serialul acesta s-a oprit la primul episod. Am ascultat toate amintirile părinţilor şi ale profesorilor, ca pe un jazz pentru lămuririle necesare. Am citit, apoi, istoriile de tot felul, de la manualele contrafactuale din anii 70 până la documente şi mărturii ale victirmelor de la Piteşti sau de la Aiud. Dar golul emoţional al puştiului care eram a rămas.
Dincolo de aerul de mărturisire al acestui preambul, cred că aceasta e nevoia oricărui cititor fervent de asemenea “istorii personale”; nu aceea de a afla, de a se informa, cât mai degrabă de a-şi trata doza de incomplet (sau, de ce să n-o spunem, uneori de nostalgie) acumulată în ultimii ani. Profilul său e întemeiat pe o frustrare în primul rând sufletească şi abia la urmă de tot politică. Iar din acest punct de vedere, Vasile Ernu câştigă un pariu implicit cu sinceritatea, un pariu care e deopotrivă al lui şi al nostru. Nu pot garanta că e sincer, dar cu siguranţă cunoaşte bine lecţia sincerităţii. De aceea, văd ironia din text ca pe o extensie a inteligenţei, şi nu ca pe-o atitudine militantă şi capabilă de răstălmăciri. E imposibil să treci indiferent pe lângă unul din primele pasaje ale lui Născut în URSS. El joacă rolul unei mănuşi aruncate. Dar o mănuşă aproape mateină, de olandă: “Cred cu o oarecare convingere că s-a pierdut ceva esenţial şi semnificativ din experienţa noastră umană. Însă această pierdere nu poate fi nici înlocuită, nici reabilitată. Din când în când mai vreau să iau un bilet către URSS, însă de fiecare dată trebuie să-mi amintesc că aşa ceva nu se mai vinde. Nici un tren, nici un avion şi nici un drum nu mai duc spre URSS, din simplul motiv că Uniunea Sovietică nu mai există. Singura formă de a-mi vizita ţara este legată de memorie. Textul ce urmează e povestea acestei amintiri, a acestei aventuri incredibile.”
Privite de la o distanţă corectă, fragmentele care compun volumul şi care sunt mici naraţiuni tematizate, scurte revelaţii ingenuu-antropologice, pun în lumină o marcă stilistică şi mentalitară a lui Ernu. Cel puţin în ceea ce-l priveşte pe lectorul româm. O voi numi, aproximativ, tehnica zoom. Nu neapărat pentru că există capitole din categoria Prima mea pereche de djinsî, Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii 70 în URSS, Ce bea cetăţeanul sovietic, Stirlitz, un James Bond sovietic, Dansul în URSS ş.a.m.d. În ce constă, atunci, această metodă de amplificare sub lupă ? Sau – mai precis exprimat – printr-un poliedru de cristal cu mii de faţete. Iată-le, într-un crescendo care ar trebui luat cum grano salis…
În renunţarea la un anume relativism făţiş şi facil de dragul abandonului în atmosferă. Minima ipocrizie a maturităţii nu alterează, în paginile cărţii, naivităţile copilăriei deja trăite. A te naşte în Uniunea Sovietică înseamnă, într-un fel, a rămâne acolo. De la începutul vieţii şi până pe coperta volumului ori pe pagina de internet. Cetăţenia nu se poate pierde nici măcar prin infidelitate. De aceea e mai puţin important dacă vocea lipsită de fluctuaţii a lui Ernu e asumată sau numai exersată, dacă faptul că se fereşte de îndemânoasa diatribă e voit sau întâmplător. Discursul său nu se dedublează în nici un moment, ceea ce e îndeajuns pentru a fi remarcabil, fiindcă pericolul e suficient de mare.
Cum suficient de mare e şi URSS-ul din mintea şi din scrisul lui Ernu. Celebra glumă care spune că Uniunea Sovietică se învecinează cu cine vrea se poate înţelege şi literal, dacă ţinem seama de dimensiunile acestui mamut geografic. Conceptul de “durată lungă”, lansat de Braudel, capătă un corespondent în “spaţiile întinse” pe care le intuim în subtextul cărţii lui Vasile Ernu. Până la urmă, totul se dovedeşte mai limpede când e vorba de teritorii continentale. Maliţiile se atenueză de-a lungul câtorva mii de kilometrii, colosalul în sine admite mai greu dramele mărunte. Pentru ochiul cititorului din România, harta imperiului sovietic este – în sine – o formă de zoom. Pe care inerţiile locale îl fac destul de incomod, dar cum nu se poate mai clar. Chiar şi mitologiile acelui spaţiu sunt mai credibile. Ele se livrează la prima mână, aparţin celei dintâi serii de surogate şi generează un orgoliu foarte apropiat de francheţe. Mi se pare interesant să urmărim comparativ textele din muzica românească dinainte de 89 (şi, vai, chiar de după) în paralel cu acelea reproduse de Ernu. Fie că e vorba de un naţionalism falsificat în Cenaclul Flacăra sau de lamento-urile siropoase şi cu adevărat “uşoare”, ele sunt la ani lumină atât de Doors sau de Pink Floyd, cât şi de, iată, Nautilus Pompilius: sau Alisa: “Să ştii/ Am venit să nu te las să dormi/ Generaţia mea tace la colţuri,/ Generaţia mea nu îndrăzneşte să cânte/Generaţia mea simte durere/Dar iarăşi sub bici e nevoită să intre./Generaţia mea se uită în jos/Generaţia mea se teme de ziuă” sau “se simte clar lipsa noastră/Ţi-e greu să te hotărăşti, te-ai obişnuit/Să cântăreşti pentru, să cântăreşti împotrivă.”
În sens larg, Născut în URSS are trăsăturile unui eseu, pe care memorialistica şi detectivismul nu-l răstoarnă de pe poziţii. Citim în el o intenţie categorică şi bine gândită a reconstituirii, o raportare precisă dar nu mai puţin elegantă la o porţiune de istorie inaccesibilă, un simţ al observaţiei care se întretaie cu acela al umorului. Şi cu toate acestea, Ernu pare a nu dori să convingă sau să convertească pe cineva. Rămânem la fel de anti-/filo- comunişti, dar terminăm cartea ceva mai împăcaţi. Ceea ce primim e învăţătura simplă a zoom-ului, care ne scoate din orice provincie. Chiar şi din provincia călduţă a literei. Vă recomand, deci, să citiţi măcar câteva pagini ale ale opului cu o lupă enormă. Sau să vizitaţi site-ul www.nascutinurss.ro cu o altă rezoluţie a monitorului.
Vasile Ernu, Născut în URSS,
Editura Polirom, 2006, 272 p.
Prefaţă de Sorin Antohi
6 November, 2006
Comments Off on Născut în 1983 – România Literară , nr. 48 / 2006
Natural born commies – Publicata de Poiana lui Mayuma , noiembrie 2006
de Iulian Baicus
Polemica în jurul cărţii congenerului meu, Vasile Ernu, cu care am schimbat şi câteva cuvinte la un târg de carte, cred că la Bookarest prin 2004 sau 2005 a căpatat accente patetice şi pe alocuri ridicole. Dosarul din blogul personal şi un număr întreg al revistei Tiuk!, cel mai recent este închinat acestei teme, de altfel mi-este teamă că între cele două serii apar unele suprapuneri. Cu toate acestea la lectura cărţii nu mi-au atras atenţia elemente prin care Ernu să ţină un discurs de tip El Che Guevara, un discurs revoluţionar, în care să ceară alipirea României la C.S.I., nu am căzut pe spate la postafaţa lui Sorin Antohi, da, chiar proful fără diplomă de doctor, am văzut că autorul a declarat că nu avea habar de colaborarea acestuia cu Securitate, aşa, într-un soi de disclaimer, eu am apreciat umorul capitolelor despre sexul sovietic şi nu prea înţeleg reacţiile exagerate şi violente ale unor publicişti recunoscuţi pentru măgăriile lor, scrise sau orale. Dacă Ernu s-a născut în URSS ăsta nu e un motiv ca unii colegi de generaţie, născuţi în R.S.R. sau în cazul celor mai tineri, dacă elevii de liceu mai pun mâna pe vreo carte, născuţi în România, să fie ameninţaţi că otrava comunismului triumfător, cucuta stalinismului şi parfumul Gulagului le vor fi turnate în suflete şi vor rezulta mutanţi respingători, rupţi din romanul lui Zamiatin, Noi. Niciodată nu mi-am imaginat că iepurele din desenul animat sovietic No zaieţ, pagadii poate fi aşa de nociv tineretului nostru cu naturel extrem de simţitor. Cred că Ernu inventează un hibrid, a fost pe aproape să-l descopere în textul său Florin Dumitrescu, un consumism de stat centralizat, cu simboluri şi mituri ale foamei. Ernu face o radiografie a cozii la Moscova, la noi a existat un studiu scris în anii 80 de un celebru sociolog român, Mărgineanu, consacrat acestui fenomen social. Nici pomeneală, după ce închizi coperţile cărţii, să te apuce vreo furie sfântă şi să-i ceri autorului să zboare cu vreun avion Tupolev al companiei Aeroflot în Moscova copilăriei sale. Dacă îi concedem lui Ion Creangă dreptul de a scrie Amintiri din copilărie de ce Ernu nu ar avea dreptul să-şi nareze nostalgia( şi nu Ostalgia, cum o numeşte ironic şi detaşant Antohi) şi să-şi pedepsească proprii demoni, să-l exorcizeze pe Homo sovieticus din el. Acum cred că am răspuns invitaţiei de a scrie despre Născut în URSS, mai ales că am declinat invitaţia de a scrie un articol mai amplu pentru webzinul Tiuk! pentru că mi s-a părut că tema nu mi se potriveşte. Pentru că în fond eu nu cunosc U.R.S.S. decât indirect, din cărţi, filme, sau desenul animat mai sus numit. În fond, cred că regula de bază a oricărui regim democratic este recunoaşterea alterităţii sau a dieferenţei. Dacă Ernu ar fi crucişător, pinguin sau pianina mecanică, tot ar trebui să-i dăm libertatea să-şi exprime ideile şi să le ascultăm. Constatat că, măcar prin numărul poziţiilor pro sau contra exprimate, cartea lui reprezintă, aşa, un soi de hârtie de turnesol care a scos la suprafaţă multe din insulele Hebride (vezi fragmentul din Cum am devenit huligan) ale intelectualităţii româneşti din ziua de azi. Aş scrie mai mult dar mi-e teamă că tot ce am scris până acum se va şterge, am mai păţit asta de zeci de ori, pentru că pe ecran apare un mesaj despre un virus, un worm pe care nici Bitdefender varianta trial nu-l poate şterge. Şi când am un virus, parcă nu-mi sunt toţi boii acasă. Eu aştept cu încredere volumul promis în care Ernu va descrie perioada petrecută în România de la podurile de flori din 1990 până în prezentul victorios. Sper că va fi o lectură la fel de interesantă!
PS. Cred că pe blogul ăsta a apărut primul semnal al cărţii, din epoca în care aceasta nu fusese nici măcar lansată la apă şi sunt mândru că am avut mâna bună. Şi ideea cu nostalgia tinerilor români faţă de comunism, în forma lui degradată, a pornit tot de aici. Şi colac peste pupăză între timp au fost lansate şi vreo trei filme artistice de lung metraj, care mie mi s-au părut cam un soi de Liceenii întors pe dos, dar am vizionat doar trailere pentru că filmul românesc nu-mi mai spune de multă vreme nimic.
6 November, 2006
Comments Off on Natural born commies – Publicata de Poiana lui Mayuma , noiembrie 2006