Infernul nu este posibil – Gandul, 8 mai 2007

de Mihai Iovanel

“Nascut in URSS” prinde editia a doua la un an de la prima tiparire. In acest an a avut timp sa scandalizeze, sa provoace exercitii de admiratie, sa uimeasca, sa incaseze premii (le amintesc pe cele mai recente: Premiul pentru debut al “Romaniei literare” si Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), sa se transforme intr-un brand. Si, nu in ultimul rand, sa schimbe ceva in perceperea anumitor lucruri.
Cartea a aparut atunci cand trebuia sa apara. Dar nu in sensul ca a tras lozul castigator la plesneala. Nu a fost o chestiune de noroc. “Nascut in URSS” a fortat pur si simplu lumea sa ciuleasca urechile. Pentru ca avea un mesaj – care trebuia ascultat.
La prima vedere, faza cu Ernu parea o vrajeala: Ernu scria despre comunism. Despre ce?! Comunismul nu mai era de mult un subiect interesant: saisprezece ani de frecat cuvinte il transformasera cu succes intr-un cliseu apatic si ireal, care-si desfacea picioarele pentru toata lumea.
In aceste conditii, ceea ce a facut Ernu a fost un lucru radical si in acelasi timp simplu sau banal. A pus cateva povesti despre viata reala din timpul comunismului. Nu a ocolit cliseele ei maligne, nu a ocolit ideologia, nici ironia si vorbitul in doi peri, dar nici nu redus totul la acestea. Pentru ca, in pofida ideologiei, exista de partea vietii un rest nedesirabil, care ne da concluzia si miza cartii: aceasta viata nu putea fi decat fericita, pentru ca a fost viata noastra. Singura.
Si inca ceva (iar in acest “ceva” se ascunde clou-ul): Ernu a plasat povestea acolo unde ea a inceput si a sfarsit – in URSS. In locul in care Utopia a trait si a murit, in care Utopia si-a consumat gloria si ciroza. Nascut la Odessa, in Ucraina, Ernu si-a facut documentatia la fata locului.
Daca ar fi sa rezum cartea in cateva vorbe, as folosi o propozitie a lui Alexandru George: “Infernul nu este posibil”. Desi partida e trucata, desi cartile au fost impartite prost, desi Sistemul (comunist, capitalist sau cum o mai fi el) tine toti asii in maneca, viata indivizilor concreti castiga. Intotdeauna. Prin simplul fapt ca partida a avut, totusi, loc.

Vasile Ernu – “Nascut in URSS” (pseudo – recenzie) – www.bookblog.ro, 5 mai 2007

de Vlad Ursulean

Pe Vasile Ernu îl întâlneşti pe la concerte şi evenimente culturale mai underground, te miri de înfăţişarea lui de proletar/intelectual cu bască, îl asculţi şi îţi rămâne în minte. Îl mai întâlneşti în dilema sau românia liberă şi găseşti acelaşi stil boem de a povesti. În fine, dacă te apuci să-i citeşti şi cartea, eşti fermecat de-a binelea.

“Priviţi, minunaţi-vă, sînt cetăţean al Uniunii Sovietice.” -Vladimir Maiakovski

În djinsî, mestecând jvacikă şi fredonând Kino ori Agata Kristi porneşti periplul prin utopia sovietică. Născut în URSS e o serie de povestiri (piese de puzzle, cum le numeşte Ernu) despre viaţa în Uniunea Sovietică, fără prea mare legătură între ele. Însă fac împreună o imagine vie, colorată, cu gust şi miros, mândră şi câteodată tristă, dar în orice caz altfel şi mai mult decât am întâlnit oriunde în altă parte.

Nu se poate vorbi despre obiectivitate referitor la o carte ce reflectă vădit o experienţă personală, dar Născut în URSS nu e nici nostalgică, nici acuzatoare. Asta pentru că acceptă din start contextul politic şi social, nu îl contestă şi nu îl laudă.
“…vrea să dea doar contururi, starea de spirit, modul de a gândi şi de a vorbi al unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică.”

Se vorbeşte despre şcoală, despre distracţie, muzică şi sex, despre băutură şi politică, uneori despre toate la un loc. Spre deliciul cititorului, mitul băutorului sovietic este confirmat şi minuţios detaliat. “Bea totul şi încă ceva pe deasupra”: pe lângă votkă, bere sau şampanie – parfumuri, cosmetice, clei, diluant, dizolvant, pastă de dinţi, preparate şi combinate cum numai cetăţeanul sovietic îşi poate închipui.

Vasile Ernu spune din introducere că “lucrurile scrise aici sînt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu e neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrească, mediată cultural.” Asta are implicaţii şi asupra semnificaţiilor. Există un plan concret, dar şi unul intelectual, care spune: comunismul şi capitalismul sunt diferite ca formă, nu ca fond; viaţa oamenilor înseamnă mai mult decât ţara sau regimul politic în care au nimerit să trăiască.

Ar mai fi de spus că Născut în URSS e mai mult decât o carte (nu, nu e un clişeu). E o senzaţie foto/audio/video/imaginară, la care contribuie site-ul şi blogul autorului. Că tot vorbeam de muzică, recomand să ascultaţi Nautilus Pompilius în fundal, în timp ce vă cufundaţi în aventura sovietică.

“Nascut in URSS” – citit si premiat in Romania- Cotidianul, 27 aprilie 2007

de Andra Matzal

Vasile Ernu a fost vedeta principala a Premiilor de debut ale „Romaniei literare“.
Citeva surprize la cea de-a sasea editie a Premiilor de debut acordate de catre „Romania literara“, cu sprijinul Fundatiei „Anonimul“. Juriul, alcatuit din redactori ai revistei, s-a reunit in Clubul Prometheus pentru a inmina cele trei premii de anul acesta. Fata de editiile trecute, in acest an numarul nominalizarilor a crescut, dat fiind faptul ca a crescut si numarul editurilor interesate de publicarea autorilor tineri. „Daca generatia mea si a lui Dimisianu ar fi avut parte de atita bagare in seama, am fi fost fericiti“, a declarat Nicolae Manolescu, presedintele juriului.

Premii de cite 1.000 de lei
Cele cinci titluri nominalizate anul acesta au fost „Ochi rosii Polaroid“, volumul de poezii al Gabrielei Eftimie, publicat la Editura Vinea, „Nascut in URSS“, cartea-hibrid a lui Vasile Ernu, publicata la Editura Polirom, eseul „Canon, canonic“, al Cosanei Nicolae, publicat la Univers Enciclopedic, volumul de eseuri al lui Alex. Leo Serban, „Dietetica lui Robinson“, aparut la Curtea Veche, si volumul de poezie, aparut la Editura Cartea Romaneasca, „Ruj pe icoane“, al Liviei Rosca.
Cei trei cistigatori ai acestei editii sint: Vasile Ernu – „Nascut in URSS“, Gabriela Eftimie – „Ochi rosii Polaroid“, si Cosana Nicolae – „Canon, canonic“, fiecare dintre acestia fiind recompensat cu cite un premiu in valoare de 1.000 de lei.

Obisnuit sa fie nominalizat, nu premiat
Vasile Ernu, nominalizat la mai multe premii dupa ce a avut unul dintre cele mai puternice „new entries“ din mai toate topurile literare romanesti ale anului trecut, a povestit cu (auto)ironie despre cum s-a obisnuit cu nominalizarile, dar nu si cu premiile. „M-am si gindit ca, daca nu iau nici un premiu, ma apuc sa scriu in rusa.“
Intrebat de ce crede ca „Nascut in URSS“ a ajuns atit de bine si de repede la multe si diferite categorii de public, Vasile Ernu recunoaste ca, la rindul lui, a fost surprins de acest lucru: „Din ce s-a scris, cred ca sint citeva trasaturi ale cartii care au fost apreciate fie pozitiv, fie negativ: o combinatie reusita intre nostalgie si tandrete, sinceritate si tristete, ironie si umor, la care se adauga si citeva idei mai putin «coser» care au contrariat pe multa lume. Eu incerc sa privesc prezentul din trecut si sa-l chestionez intr-o maniera ironica. Mai cred ca si combinarea mai multor genuri, lucru care a dat ceea ce eu numesc gen eretic, a ajutat mult la succesul cartii“.
Cartea lui Ernu, ca de altfel si „Dietetica lui Robinson“, a lui Alex. Leo Serban, au fost nominalizate si la Premiile Uniunii Scriitorilor, decernate ieri.

Poezie si arta vizuala
Cea de-a doua cistigatoare de anul acesta, Gabriela Eftimie, autoarea volumului de poezie „Ochi rosii Polaroid“, a fost foarte surprinsa de premiu. „Nu inteleg de ce am primit premiul asta pentru ca, in primul rind, nu am fost promovata. Oricum, nu este genul clasic de carte de poezie, mie mi-ar fi placut mai mult sa fie un suport pentru visuals. Chiar o sa fiu intr-un proiect de acest gen, alaturi de niste artisti plastici, pentru ca nu imi place sa merg la cenaclu, unde sa-mi citesc poeziile cu voce tare.“

Vot exact inaintea decernarii
Alex. Stefanescu, unul dintre membrii juriului, ne-a povestit cum se face selectia cartilor si cum se voteaza. „In primul rind, avem o evidenta, si pentru «Romania literara», dar si pentru premii, a tuturor cartilor de debut care apar din momentul decernarii premiului anterior. Dupa mai multe intilniri succesive, la care alegem nominalizatii, publicam lista in «Romania literara», ca sa cream suspans si, in ultima clipa, cu jumatate de ora inainte de decernare, ne intilnim si, prin vot secret, alegem premiile. Niciodata nu intra in calcul alte lucruri, nu dam nimanui premiu pentru ca ne-ar fi prieten sau pentru ca ar fi alte interese la mijloc. Mai ales cind este vorba despre tineri.“

Cate ceva despre comunism cu bibliografie – www.15-19.ro

de Cosmin Dragomir

O sa incep cu un fapt divers.
Calea Victoriei. Ploaie. Marunta. Veneam de la ma indreptam spre. Calm. Intr-un tarziu observ politistii postati in intersectii. Aud si rugamintea civilizata “va rugam nu traversati. multumesc” amplificata de difozorul primei masini din coloana oficiala. Flancat de vehiculele SPP-istilor trece presedintele tarii. Imediat totul revine la normal. Totul e mult spus…
Pe acelasi trotuar cu mine trei liceeni. “Uite ba!, mai rau ca-n comunism.”
Desi adidasii imi balteau frigul a venit din interior si mi-a ridicat pilozitatile. Tinerii de care vorbesc erau cu cel putin cinci ani mai mici ca mine(deci, clar, nici eu nu sunt de varsta a III-a). Da!!!, eu in 89 ma taram cu blazare la brad sa vad de cadouri, fara esarfa rosie impodobindu-mi fruntea ca Rambo in toata seria, dar cu siguranta afectat de cele cinci-zece impuscaturi din Focsaniul zilei precedente.
Fara sa ma lamentez mi s-a facut frig. Ce stiti despre communism? Cate stiti? De unde stiti?
Prima carte care imi vine in minte este “nascut in URSS” a lui Vasile Ernu (editura Polirom 2006) considerat cel mai spectaculos debut al ultimilor ani, insa nepremeiat asa cum ar fi meritat. Vasile Ernu scrie sistematic. Imparte comunismul natal in embleme, blazoane sau logouri. Le autopsiazia la rece, cu umor, obiectivitate si nostalgie. (s-a vorbit mult despre nostalgia sovietica in aceasta carte). Eu mizez mai mult pe rememorare (candida) normala a copilariei. “nu stiu altii cum sunt dar eu…” adica, Vasile Ernu, sunt legat de amintirea primilor blugi, de gustul primei gume de mestecat, etc. Toate acestea au insemnat ceva. Acel ceva pierdut iremediabil in oferta supermarketurilor de acum. Alte doua carti sunt “In cautarea comunismului pierdut” semnata de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir (Editura Paralela 45 2001) si “o lume disparuta. patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici” de aceeasi autori, de data asta la editura Polirom 2004. De ce recomand aceste volume?. Pentru ca, dincolo de discursul istoric, prozele acestori autori vorbesc despre comunism intr-un mod prin care poti empatiza mult mai usor cu perioada. Vorba aruncata aiurea de acel licean nu are fundament. Nu numai in comunism se face partie la trecerea unui presedinte de stat. In cazul americanilor de pilda, se sudeaza si capacele de la canalizari. Nu iau apararea comunismului ci doar spun ca perceptia este total gresita, facuta dupa ureche si propagata eronat. Nu putem vorbi despre comunism, noi cei care nu l-am trait, cu atat de multa relaxare. Nu avem voie. Nu putem acuza natiunea de somn, pentru ca nu stim ce am fi facut noi daca eram atunci. Nu ne puteam da cu parerea fara ca macar sa avem cat de cat habar.

“Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi ” – Flux, Chişinău, 8 februarie 2007

interviu cu Vasile Ernu realizat de Mihail Vakulovski

– Cum ţi-a venit ideea scrierii acestei cărţi – “Născut în URSS” (care a apărut la editura Polirom, 2006)? Ai trăit-o/gândit-o multă vreme? Îţi aminteşti când şi cum ai hotărât că gata, e timpul s-o scrii, să te apuci de lucru?
– În ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu faţă de fosta mea patrie. O patrie care nu mai există decât în amintire şi în arhive. Şi m-am decis că trebuie să scriu neapărat aceasta carte. Am vrut să fie un proiect colectiv, care nu a mai ieşit. Am decis să o scriu singur şi cred ca am decis bine, cel puţin pentru mine. Sunt mulţumit, cu toate că zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat să fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal şi care nu vrea să fie exhaustiv cu orice preţ. Am avut o pauză de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucureşti şi în acest rastimp am scris cartea. Am observat că depresiile, crizele şi timpul liber fac bine la gândire. Am trecut prin ele şi am ieşit cu o carte. Sper că e o carte bună, nu perfectă, ci bună. Nu mă cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau să fiu un scriitor care incită la gândire, care pune probleme şi cititorul sa se bucure citindu-l. Atît.

– Cum a fost primită cartea? Ai avut reacţii pozitive-pozitive sau negative-negative?
– E clar că am avut recenzii dominant pozitive (pot fi găsite pe www.nascutinurss.ro la secţiunea presă). E interesant, căci cartea are o mulţime de elemente incomode pentru modul de a gândi în spaţiul românesc. Dar cel mai important e faptul că reprezentanţii generaţiei tinere au recţionat extrem de pozitiv şi acest lucru mă interesează cel mai mult. Recunosc că segmentul de pâna-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut însă multe reacţii pozitive de la oameni foarte în vârstă, dar probabil cu un spirit tânăr. (Acum cred că grupul ţintă nu poţi sa-l prevezi, sa-l prestabileşti, căci vei avea mereu surprize. Am avut, de exemplu, reacţii virulente de la anumiţi critici tineri care repetă ca papagalii ce le spun şefii la şedinţe şi am primit critici favorabile de la oameni înaintaţi în vârstă, care m-au surpsins plăcut). Am avut şi reacţii neobişnuite, mai ales că volumul a fost lansat şi cu un site în paralel. Site-ul are o mulţime de poze, muzici, filmuleţe etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernăuţi. Omul a plecat în anii ’45 în SUA. Mi-a scris că a plâns când a văzut şi ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost şi reacţii la care nu m-aş fi aşteptat. Oricum, experimentul carte-site a funcţionat pozitiv. Pe lângă faptul că a fost un prim astfel de experiment în Romania, el a dat şi un plus de forţă carţii. Am avut în prima lună in jur de 4000 de vizitatori unici.

– În România s-au scris în ultimii ani câteva cărţi care explorează comunismul din această perspectivă subiectivă şi personală, fără implicaţii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume dispărută”. Care este opina ta despre aceste cărţi şi prin ce ţi se par ele înrudite cu cartea ta?
– În raport cu aceste cărţi eu mă plasez într-o vecinătate distantă. Avem multe lucruri comune, însă eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci îl abordez în perspectiva înţelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisă în paralela noi şi ei (noi comuniştii, ei capitaliştii), de aceea încerc să arăt că diferenţele nu sunt atât de mari pe cât par, că sunt diferite forme de represiune. Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi şi faţă de ce nu mai suntem liberi. Iar cel mai important e faptul că eu spun că noi trebuie să fim mereu cu mintea limpede şi trebuie să chestionăm, să incomodăm, să gîndim, să luptăm, căci sistemele nu vor decât să ne utilizeze. Deci, eu încerc să intrig, să incomodez, să zgândăr diverse straturi pentru a incita la gândire şi discuţii. Dar afirm cu modestie şi responsabilitate: nu cred că ceea ce spun este neapărat adevărat.

– Apariţia acestei cărţi (a, felicitări pentru debut, de fapt!) ţi-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?
– Într-un fel da. Experienţa scrierii acestei cărţi mi-a dat peste cap câteva prejudecăţi despre mine. Credeam că scriu mult mai greu decât am reuşit să scriu. Mi-a dat încredere şi curaj. Şi, fireşte, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zonă mai experimentală, sau mai degrabă mai amestecată ca stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi aparţine). Următoarea carte e despre România, despre intelectualitatea româna. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a clişeelor culturale româneşti. Totul va fi de o manieră ironică, scrisă lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema României, ci gândirea fundamentalistă şi manelistă a unei mari părţi a intelighenţiei române. Însă până atunci voi scoate o variantă a cărţii “Născut în URSS” într-o formă total diferită, în colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuală. Cred că va fi o surpriză plăcută. Şi, fireşte, negociez posibilitatea traducerii în alte câteva limbi a cărţii. Mă interesează în mod special piaţa rusă şi cea germană. Pentru mine cred că va fi o perioadă interesantă. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinaţiilor: „S-a spart ghiaţa, domnilor juraţi! S-a spart ghiaţa”. Aşa că „Şedinţa continuă!”.

POLEMICA (Oprea vs. Ernu) B: Nu trageţi tovarăşi, nu trageţi! – Idei in dialog, februarie 2007

de Vasile Ernu

Am citit dialogurile lui Marius Oprea cu Vladimir Bukovski din cartea Chipul morţii. Despre natura comunismului. Ambii sînt oameni care s-au confruntat cu aparatul represiv comunist şi au avut de suferit, şi le înţeleg încrîncenarea. Am un mare respect pentru curajul lui Bukovski, însă nu mă regăsesc în modul lui de a pune în discuţie comunismul. Rămîn mult mai apropiat de Alexandr Zinoviev şi Andrei Saharov. Ironia sorţii face că am citit această carte în drum spre Moscova. Marius Oprea mi-a citit şi el cartea Născut în URSS, şi mesajul lui era simplu: e o carte frumoasă, dar cîteva capitole sînt supărătoare rău. Are perfectă dreptate. Într-o ţară în care comunismul este considerat ilegitim şi tratat ca un regim de ocupaţie, într-o ţară care a avut cei mai mulţi membri de partid pe cap de locuitor, care peste noapte s-au declarat anticomunişti, într-o ţară în care nimeni nu îşi asumă responsabilitatea trecutului, să încerci să gîndeşti nuanţat nu e „de bine”. Eu nu vreau să mă înscriu în corul anticomuniştilor postcomunişti şi chiar vreau să înţeleg ce s-a petrecut în comunism, să văd diversele faţete ale lucrurilor şi să îl asum ca o parte din istoria mea. În rîndurile ce urmează sînt cîteva reflecţii în jurul problematicii celor două cărţi.

A condamna sau a regîndi?

Modul în care am încercat să povestesc eu comunismul a fost interpretat de unii ca iresponsabil şi periculos. De ce? Pentru că eu, conform opiniilor dumnealor, nu condamn comunismul şi crimele comunismului, nu vorbesc de suferinţă etc. Eu cred că supoziţia: comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut este greşită. În acelaşi timp, mai cred că nu suferinţa este cheia înţelegerii comunismului. Comunism = Suferinţă = Represiune politică = GULAG este o schemă simplistă. Cheia de înţelegere a comunismului este cu totul alta.
Suferinţa e prezentă în toate sistemele politice, pînă şi în cele bine marketizate, căci suferinţa ţine de sens, şi nu de factualitate; asta mai întîi. Doi, nicăieri în cartea mea nu e ascunsă ideea că sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, dar afirm şi faptul că sistemul capitalist e şi el o formă de represiune, chiar dacă e o formă de represiune economică. Ştiu că astfel de afirmaţii nu dau bine în România, dar eu îmi asum fiecare cuvînt. Şi trei, eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus şi nu mi-am propus să rezolv toate problemele comunismului. E o arhivă subiectivă. În acelaşi timp, cred că demersul meu este mult mai eficient în a arăta esenţa comunismului generaţiei actuale, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decît strigătele brute de genul „Jos comunismul!”

Despre suferinţă în URSS

De ce nu povestesc Gulagul? Am meditat mult la acest lucru. Am încercat mai multe variante de text prin care să povestesc suferinţa. Eu nu am ascuns faptul că a existat o acumulare de suferinţă enormă. Am avut, totuşi, o dificultate în a povesti această suferinţă din cîteva motive. Mai întîi, nu am o relaţie directă cu acest gen dur de represiune. În al doilea rînd, sistemul a controlat destul de bine modul de circulaţie a informaţiei, pe acest subiect în mod special, deci aveai un acces mai dificil şi indirect la ce se întîmpla. Şi, nu în ultimul rînd, suferinţa venită în urma represiunii ideologice, oricît de mare ar fi fost ea, este una periferică, şi nu centrală în cultura sovietică şi în comunism. Astăzi noi credem că ea e centrală din cauza contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost şi nu avea cum să fie centrală. Asta, fireşte, nu justifică şi nu scuză cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, în URSS, la acest capitol, trebuie ţinut cont de suferinţele aduse de ororile celor două războaie, cel civil şi cel de-al doilea război mondial. Al doilea război mondial a devenit simbolul şi centrul de greutate al suferinţei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism şi entuziasm al maselor care au echilibrat mereu suferinţa cotidiană. De aceea, m-am oprit la Korciaghin şi Buharin: unul, simbol al entuziasmului şi celălalt, al suferinţei. Şi, fireşte, am povestit despre modul nostru de a vedea marele război. Pot să accept că nu am găsit cea mai bună soluţie, însă, repet, eu nu cred (şi aceasta iarăşi sună scandalos aici, în România) că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa venită în urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o formă puternică de suferinţă, şi nu prea am scăpat niciodată de ea. Astăzi ea este mult mai bine fardată, aşa că am început să confundăm suferinţa cu fericirea, ceea ce e grav. În ce priveşte România şi mitul nefericirii totalitare, acesta a fost deconstruit de Daniel Barbu în Republica absentă, unde a dovedit că numărul celor care au pierdut este net mai mic decît al celor care au avut de cîştigat. E o analiză cinică, rece, dureroasă, dar ne poate ajuta să înţelegem mai lucid ce s-a întîmplat atunci, iar Daniel Barbu nu poate fi învinuit de simpatii de stînga.

Întrebări despre condamnarea şi ilegitimitatea comunismului

Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politică. E dreptul puterii actuale să facă acest lucru. E dreptul preşedintelui să condamne un regim trecut, însă nu văd rostul creării unei comisii ştiinţifice pentru a justifica un act politic. Ştim foarte bine de crimele comunismului, iar preşedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiză ştiinţifică. Am reţineri faţă de ştiinţificitatea unui raport comandat politic, cu toate că sînt convins că în această comisie sînt mulţi oameni competenţi şi bine intenţionaţi. Preşedintele Băsescu, cel mai rafinat preşedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur şi simplu să speculeze o posibilitate politică la maximum. Şi cum anticomunismul e o bună „vacă de muls”, atît pentru politicieni cît şi pentru intelectuali, preşedintele a exploatat cum ştie el mai bine această oportunitate.
În ceea ce priveşte legitimitatea comunismului din România, daţi-mi voie cel puţin să mă îndoiesc de „ilegitimitatea” lui. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea lui (în aceeaşi carte) fără a nega influenţa externă, dar rămîne, fireşte, o problemă deschisă pentru cercetători. Domnul preşedinte şi-a cerut scuze în numele statului, deci recunoaşte continuitatea statului, iar acest lucru presupune şi recunoaşterea indirectă a legitimităţii statului comunist. Mă întreb şi eu: dacă statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din această perioadă? Înţeleg că am lipsit din istorie pînă prin secolul XIX, dar să fim „ilegitimi” jumătate de secol XX chiar e de rîsul lumii.
Riscul condamnării de această manieră ţine de faptul că nu se lucrează cu nuanţe, cu distincţii, cu diferenţe şi cu asumarea concretă a responsabilităţilor din trecut. E riscul înlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, căci supoziţia acestui demers este un clişeu simplu: „acesta este răul absolut”. Eu gîndesc nuanţat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distincţii? Cine trebuie condamnat şi cine nu? Care sînt criteriile după care apreciem gradul de vinovăţie? Ce a însemnat comunismul? (À propos, pe aici nu interesează acest lucru!) Cum a devenit funcţional? Tăcerea din comunism a intelectualilor oare e atît de nevinovată? Am văzut că Partidul e vinovat şi condamnat, iar membrii lui nu prea. Cum rezolvăm această problemă? Cine sînt anticomuniştii de azi? Sînt întrebări la care trebuie să răspundem şi nu putem trece cu tăvălugul şi să uniformizăm totul. Şi să nu uităm că în statul de drept modern e vinovat cel pe care legea îl defineşte vinovat. Adică, parafrazîndu-l pe inegalabilul Ostap Bender, faţă de statul modern trebuie să avem o singură slăbiciune: să-i respectăm Codul penal.
Însă eu sînt deranjat şi interesat cu adevărat de prezent, şi crezul meu politic este simplu. Eu susţin că nu sistemul în sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viaţa în raport cu sistemul în care trăim. Eu spun că sistemul este un produs la care contribuim fiecare în parte şi că (atenţie!) noi facem aceleaşi compromisuri. Stăpînii s-au schimbat, iar sclavii au rămas aceiaşi! Sîntem la fel de laşi, la fel de oportunişti, la fel de indiferenţi. Şi cel mai bine o ştiu intelectualii, căci marea parte a lor îşi conştientizează şi raţionalizează acţiunile, discursul, căci ei sînt în mare parte adevăraţii vinovaţi, adică noi toţi cei care producem ceea ce se cheamă cultură. Cîţi au curajul să recunoască acest lucru?
Chiar dacă discursul anticomunist deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului/postcomunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment.

POLEMICA (Oprea vs. Ernu) A: Literatură, vodcă & muştar – Idei in dialog, februarie 2007

de Marius Oprea

Era la începutul anului trecut, prin noiembrie. Un frig pătrunzător (sau poate că nu era doar frig) îmi intra cu încetul în oase, în acel cîmp mohorît de la marginea Sighetului, unde se află Cimitirul Săracilor. E un loc în care oasele martirilor închisorii politice de aici se amestecă într-o comuniune stranie cu cele ale copiilor nimănui, aduşi în acest oraş al extremului nord din România spre a muri, din raţiunile de imagine ale fostului regim, care nu putea tolera prezenţa aurolacilor pe bulevardele Victoriei Socialismului. Lucram acolo pe un şantier arheologic care tocmai scotea la iveală scheletele patetice ale unor micuţi înmormîntaţi fără cruce, alături de cele ale unor posibili foşti deţinuţi politici exterminaţi în închisoarea de la Sighet. Şi-l citeam pe Ernu. Trebuie să mărturisesc că rareori am trăit atît de intens sentimente contradictorii ca atunci. Nu numai împrejurările cu totul speciale, dar şi lecturile mele de azi, cu precădere memorii ale supravieţuitorilor gulagului sau lucrări ştiinţifice care argumentează caracterul criminal al comunismului, nu sînt tocmai terenul propice pentru paginile unei asemenea cărţi. Căci Născut în URSS e parcă scrisă anume să-i scoată din sărite pe anticomunişti. „Este o ţară care nu te poate lăsa indiferent”, formulează axiomatic Vasile Ernu încă din introducere, iar cuvintele se transferă, pagină cu pagină, asupra cărţii în sine, care, fără îndoială, nu te poate lăsa indiferent. „Sper că ceea ce urmează nu e nici dragoste, nici ură”, continuă Ernu. „Căci indiferenţă cu siguranţă nu va fi”. Aşa s-a şi întîmplat. M-am enervat foarte tare. Apoi mi-a plăcut că m-am enervat. Apoi mi-a plăcut pur şi simplu. Căci, după cum spunea o colegă în primii ani de liceu, într-una din acele discuţii filozofice de la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, în siajul lecturilor din La Medeleni, „trebuie să citim cărţi care te fac mai bun”. Cartea lui Vasile Ernu intră în această categorie.
Ernu a venit în România în 1990, părăsind „marele proiect al modernităţii”, cum numeşte URSS-ul, care pe atunci îşi trăia un sfîrşit fără glorie. A adus cu sine un munte de amintiri. Unele comune cu ale noastre – la fel ca el, mi-am adus aminte de entuziasmele şi marile bucurii ale copilăriei, legate în mine odată cu cravata de pionier. Căci şi eu l-am citit şi răscitit pe Arkadi Gaidar! Dar sînt şi deosebiri de substanţă. Entuziasmul lui Vasile Ernu nu a dispărut nici azi. Încă din primul capitol al cărţii se recunoaşte a fi „pionier forever”, iar pentru el colectarea sticlelor şi borcanelor sau marşurile pioniereşti sînt încă adevărate fapte de arme, deşi lumea sa, ca şi a mea, a noastră, s-a schimbat treptat, bunurilor simbolice, de genul cravatei roşii, luîndu-i locul prima pereche de blugi. Amintirile lui Ernu reconstituie într-o succesiune cronologică caleidoscopul vieţii cotidiene în fosta Uniune Sovietică, reuşind o cronică magistrală, după ştiinţa mea încă fără egal, a erodării ideologiei leniniste la nivelul omului obişnuit: prăbuşită sub impactul reformelor lui Gorbaciov, dispărută pentru a lăsa loc unui soi de pragmatism nostalgic. În copilăria lui (ca şi mine!), Vasile şi-a dorit foarte mult o geacă de blugi – s-a şi visat îmbrăcat cu una: „eram o altă fiinţă”, mărturiseşte. Acum, „cînd merg în magazine şi văd grămezile de blugi de acolo mă ia cu ameţeală. Cîtă desconsiderare faţă de aceste lucruri care cîndva au fost sacre pentru noi!” Aici i-am dat dreptate.
Dacă trecerea de la socialism la pragmatism a schimbat ceva în sufletele oamenilor, acest ceva este surprins cu o mare fineţe de Ernu, fără a fi explicitat. Am pierdut sau nu mai simţim puterea obiectelor. Mirajul pe care tot ce era de dincolo îl exercita asupra noastră. La fel ca el, şi cu o la fel de puternică nostalgie, îmi aduc acum aminte că, student fiind, îmi păstram cu religiozitate pe etajera camerei de cămin cîteva pixuri BIC în cutia de tablă a unei beri occidentale. Vasile Ernu nu merge mai departe, nu caută să explice motivele acestei alienări a vieţii de zi cu zi în socialism, izolarea, sărăcia la care regimul o impunea. La finalul cărţii, mi-am putut mărturisi că sigur nu acesta ar fi fost rolul ei, că ar fi alterat ingenuitatea amintirii – ceea ce nu m-a împiedicat să mă enervez, mai ales că Ernu caută explicit să salveze cîte ceva din arca lui Ilici şi chiar pe Ilici însuşi, mai întîi atunci cînd încearcă să convingă că leninismul are şi o parte romantică, cînd recunoaşte, cu un curaj pe care trebuie să i-l apreciez, că a renunţa la Lenin a însemnat pentru el, asemenea milioanelor de cetăţeni sovietici, a renunţa la o parte din sine. Proces care, citind capitole precum Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici, am înţeles că nu i-a reuşit, pentru simplul motiv că nici nu s-a gîndit vreodată să-l asume. Faptul este cu totul evident în post-scriptumul cărţii, unde susţine că „între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj”, că „represiunea economică a luat locul represiunii politice”. Dacă Ernu îşi asumă public inadaptarea cinică la lumea de azi, uită însă aspecte esenţiale: mai întîi, că represiunea economică de care vorbeşte a făcut milioane de victime în lagărul socialist de la instaurarea şi pînă la prăbuşirea regimului. Apoi, oricît de nedreaptă ar fi astăzi inegalitatea, ea nu trage gloanţe în ceafă la miezul nopţii.
Asta e ceea ce m-a enervat, dar pasaje minunate ale cărţii m-au făcut să-mi treacă. De pildă, despre komunalka, locuinţa sovietică, microcosmosul vieţii de zi cu zi, unde se împart cu alţii spaţii comune, precum toaleta, duşul sau bucătăria, sau capitolele savuroase despre sex în URSS şi ce bea cetăţeanul sovietic, care, aşa cum ne răspundem singuri şi cu maliţiozitate, dinainte de a citi, bea tot. „Şi încă ceva pe deasupra”, ne asigură Ernu („în URSS a amesteca berea cu vodcă e ca şi cum ai pune sare-n mîncare”). Şi ne prezintă apoi cu lux de amănunte toate cocteilurile ameţitoare care se pot imagina şi pe care cetăţeanul sovietic le-a experimentat, întărind amintirile pe care le ştim de la bunicii noştri despre soldaţii glorioasei Armate Roşii, care, odată cu „eliberarea”, au dat iama în parfumeriile României şi au băut tot odicolonul. La fel de savuroase sînt paginile în care vorbeşte despre revoluţia socialistă în materie de sex, de pudibonderia mai degrabă mic-burgheză cu care actul sexual era tratat atît oficial cît şi neoficial, situaţie în care scene din filme precum Şatra, cînd o actriţă îşi dezveleşte un sîn, sînt cenzurate minorilor de către părinţi sau cînd, la rularea peliculei Micuţa Vera, milioane de spectatori, membri de partid sau nu, asistă revoltaţi la prezentarea unui act sexual, revolta datorîndu-se faptului că eroina e plasată deasupra partenerului. „Asta da revoluţie sexuală”, punctează Ernu. Cînd scrie despre komunalka, socotită o sinteză a civilizaţiei sovietice, reuşeşte o performanţă rară, aceea de a ne lăsa într-o încîntătoare confuzie: reuşeşte să fie în egală măsură patetic şi plin de umor. „Aş spune că această komunalkă este Grădina Edenului, locul unde se află pomul cunoaşterii binelui şi a răului, pentru unii iad, pentru alţii rai. Iar cum noi nu prizăm opiul poporului, vă voi spune cu sinceritate că pentru noi komunalka este locul dragostei şi al urii, al prieteniei şi al despărţirii, al invidiei şi al tandreţii, al bucuriei şi al tristeţii, sau, mai simplu, e însăşi viaţa noastră”. Vorbind despre spaţiul de-a dreptul sacru al bucătăriei, un soi de agora între spaţiile folosite în comun din locuinţa sovietică, Vasile Ernu m-a făcut să revăd, la rîndul meu, nenumăratele ore petrecute cu prietenii în bucătăria apartamentului de la bloc, în discuţii nesfîrşite despre viaţă, existenţă & literatură.
Socialismul a creat, indiferent de ţara în care a fost inoculat, efecte şi reflexe comune. Unul dintre acestea a fost impactul devastator asupra societăţii civile, principalul său inamic, care a găsit însă puterea de a supravieţui, dispersată, refugiată în komunalka sau la bloc. Asta Ernu nu spune. Dar tocmai de aceea e bun: infailibila lui memorie, umorul, implicarea pasională, care îl face un actor al celor istorisite, şi nu doar un cronicar, toate combinate în mod straniu, de multe ori cu o detaşare, o distanţare cinică, se regăsesc în panopticul unei zile din viaţa cetăţeanului sovietic pe care îl reconstituie. E o lectură care te îmbie la tot pasul spre o analiză aprofundată a lumii abia dispărute. Ar trebui să devină obligatorie pentru kremlinologii din toată lumea, pe care de altfel autorul nu se sfieşte să-i şi ia peste picior. Mi-a trezit nostalgia, dar, paradoxal, mi-a amplificat şi vederile anticomuniste. Vasile Ernu cel născut în URSS m-a făcut să îmi aduc aminte ce spuneam pe vremuri, prin anii ’80, şi să cred şi azi cu tărie că aveam dreptate: cultura şi civilizaţia sovietică au locul lor aparte în istoria umanităţii prin cel puţin trei produse excepţionale: literatura, vodca şi muştarul.

Literatura romana in 2006 – Ziarul de Duminica, 2 februarie 2007

de Andrei Terian

2006 a fost un an literar onorabil, printre cei mai buni din mileniul trei (e drept, mileniul n-are decat sase anisori), in care caimacul l-au luat autorii din generatiile mai varstnice. Dar mai bine sa vedem ce si cum.

Edituri. Din toate punctele de vedere, anul abia incheiat a confirmat dominatia editurilor Polirom si Cartea Romaneasca asupra pietei. Nu am facut o statistica, dar sunt convins ca mai bine de doua treimi din productia semnificativa de literatura autohtona iese in prezent din tiparnitele celor doua edituri. Nu are rost sa enumar aici bine cunoscutele colectii din domeniu, dar merita salutat macar demersul Cartii Romanesti de a lansa doua “linii” noi de critica (Critica & istorie literara si Noua critica & istorie literara), compensand astfel cel putin in parte conditia ingrata a genului la noi.

Cele doua edituri sunt urmate, la o distanta apreciabila, de Humanitas (cu o colectie de proza ce ar putea deveni o investitie de perspectiva) si Corint (care se pastreaza deocamdata in sfera reeditarilor). In rest, vechea poveste cu “zidul parasit si neispravit” pare a se repeta in numeroase cazuri.

Anul prozei. Hotarat lucru, 2006 a fost anul prozei. Ceea ce nu poate fi decat de bine, daca ne gandim ca proza trece astazi drept genul cel mai exportabil. Asta chiar daca, tehnic vorbind, nu e vorba de vreo schimbare de paradigma, ci doar de rafinarea celor doua filoane exploatate in ultimii ani: spatiul holografic al lumii de azi, populat cu felurite mitologii sau ideologii, si scufundarile voluptuoase in magma biografica. Din prima categorie fac parte romanele lui Petru Cimpoesu (Christina Domestica si Vanatorii de suflete – cea mai buna carte de proza a anului, o halucinanta naratiune conspirationista dublata de reflectia asupra maladiilor spiritului contemporan), Florina Ilis (Cinci nori colorati pe cerul de rasarit) si Ion Manolescu (in ciuda promovarii agresive, Derapaj e o scriere mediocra, care probeaza un neasteptat deficit de tehnica si imaginatie). Printre autofictionari se numara Razvan Radulescu (Teodosie cel Mic – o autobiografie mascata, livrata intr-un ambalaj fantasy, care constituie singurul concurent serios pentru Christina Domestica), tandemul Filip & Matei Florian (Baiuteii) si Ana Maria Sandu (Fata din casa vagon).

Impartirea de mai sus admite o singura exceptie notabila: Radu Aldulescu (cu Mirii nemuririi), care, desi foloseste pentru a enspea oara aceeasi formula, reuseste sa ramana la fel de fascinant. In schimb, m-au dezamagit ultimele romane ale lui Constantin Toiu (Istorisirile Signorei Sisi), Horia Garbea (Crime la Elsinore) si Nicolae Strambeanu (Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodata). Cat priveste pleiada de prima verba, sunt de citat aici unele debuturi (Ara Septilici, Dublul. Un roman; Andrei Mocuta, Povestiri din adanci tinereti; Maria Manolescu, Halterofilul din Vitan), dar si numeroase rebuturi (intre care conduce detasat Antoaneta Zaharia, Garsoniera in centru).

Oldies but goldies. In poezie, cel mai frapant fenomen l-a constituit comeback-ul (uneori spectaculos) al unor autori din generatiile mai varstnice, in paralel cu reculul surprinzator al douamiistilor. Practic, toate cartile de poezie importante ale anului apartin unor autori deja consacrati. Dintre acestia, se detaseaza Simona Popescu (cu Lucrari in verde, o epopee insolita care pledeaza pentru resursele nelimitate ale poeziei, o carte cu nimic mai prejos decat Levantul lui Cartarescu), urmata indeaproape de Marta Petreu (cu Scara lui Iacob, un volum care se sustine mai ales prin alunecarile subtile din planul religios in cel erotic).

La “polul plus” sunt de amintit si Angela Marinescu (Limbajul disparitiei si Intamplari derizorii de sfarsit), Octavian Soviany (Dilecta), Robert Serban (Cinema la mine-acasa), Serban Axinte (Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut) si Mihai Ignat (Klein spuse). Ma asteptam la mai mult de la Cosmin Perta (Santinela de lut) si V. Leac (Dictionar de vise), care cedeaza inca prea usor influentelor sau efectelor facile. La categoria debuturi, tot ce sper e ca recentele promisiuni (Rita Chirian – Sevraj; Livia Rosca – Ruj pe icoane; Violeta Ion – Marta; Gabi Eftimie – Ochi rosii polaroid) sa devina cat mai repede confirmari.

Intoarcerea cronicarilor. Aceasta este nota definitorie a criticii noastre din 2006. Dupa multa vreme, iata ca merita sa consemnam 4-5 volume interesante de cronici: desigur, nu toate de acelasi calibru, dar toate semnate de critici tineri, care continua si chiar reabiliteaza prestigiul unui gen ce risca in ultima vreme sa fie inghitit de jurnalismul cultural (dovada volumul secund din Literatura romana in ceausism al lui Dan C. Mihailescu). E drept ca, in contrapartida, se resimte carenta studiilor monografice si a sintezelor universitare – doar doua exceptii la acest capitol: Un om din Est de Daniel Cristea-Enache si Rolul si rolurile lui A. E. Baconsky in cultura romana de Crina Bud.

Si totusi, titlurile “grele” ale anului abia consumat se datoreaza unor autori de mult consacrati. Conduc aici detasat exegezele dedicate lui Eugen Ionescu si semnate de Eugen Simion (Tanarul Eugen Ionescu) si Matei Calinescu (Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale). Lor li se adauga Mircea Eliade, dinspre Portugalia de Sorin Alexandrescu – o carte cu mari calitati, dar si cu un defect capital (intentia de a oculta derapajul legionar din activitatea lui Eliade). Sunt de mentionat, apoi, intreprinderile teoretice ale Ioanei Bot (Sensuri ale perfectiunii) si Cosanei Nicolae (Canon, canonic). In fine, nu trebuie neglijate nici Dictionarul Biografic al Literaturii Romane (realizat de Aurel Sasu) ori volumul V (P-R) din Dictionarul General al Literaturii Romane.

Revenind la cronicari, 2006 inregistreaza trei debuturi neconvingatoare: Agresiuni, digresiuni de C. Rogozanu (unde tehnica galagioasa de autopromovare contrasteaza frapant cu saracia resurselor intelectuale), Mansarda cu portocale de Luminita Marcu (de fapt, o carte de gen indecis, aflata undeva intre magazin ilustrat, romant comercial si jurnal prepuberal) si Apocalipse vesele si triste de Cristina Cheveresan (care, desi contine cateva insight-uri veridice, probeaza o lipsa acuta de spirit critic). Astfel incat cu adevarat relevante raman doar “recidivele” lui Bogdan Cretu (Lecturi actuale) si Antonio Patras (Fragmentarium). Nu in ultimul rand, o mentiune aparte merita acordata cronicarilor literari care s-au afirmat anul trecut: Alex Goldis (un critic excelent, care navigheaza la fel de bine in teoria literara si in analiza de text), Bianca Burta-Cernat (ii doresc doar sa-si pastreze intransigenta si sa nu debuteze cu vreun roman de gare intitulat Subsolul cu papaya) si Cosmin Ciotlos (foarte bun comentator de poezie, cu un entuziasm care il prinde bine chiar si atunci cand emite cecuri in alb).

Interdisciplinaritate si critica ideologica. La categoria eseu, cartea anului este fara doar si poate Interpretare si rationalitate de Paul Cornea. Am inclus-o aici nu pentru ca i-ar lipsi spiritul critic, ci pentru ca aplicatiile sale privesc un camp al cunoasterii mult mai larg decat literatura: volumul lui Paul Cornea e un amplu tratat de hermeneutica, o sinteza cum putine mai sunt in cultura noastra. Cam pe aceeasi linie interdisciplinara se situeaza si Corin Braga, cu eseurile de literatura comparata din volumul De la arhetip la anarhetip.

Daca nu sunt interdisciplinare, cartile importante de eseu din 2006 fac musai critica ideologica. Astfel se intampla cu asteptata, dar dezamagitoarea analiza din Noii precupeti de Adrian Gavrilescu, care deraiaza cu brio din teorie in cancanuri joase. Ceea ce nu reuseste Gavrilescu au reusit, in schimb, Gheorghe Craciun in Teatru de operatiuni (o relatare palpitanta de pe frontul de lupta optzecist), Carmen Musat in Canonul si tarotul (o analiza convingatoare pe sectorul institutiilor culturale) si mai ales Alexandru Musina in Scrisorile unui fazan (un savuros cocteil de bascalie si reflectie serioasa). In fine, sunt de notat si cartile lui Gabriel Liiceanu (Despre minciuna), Andrei Plesu (Despre bucurie in Est si Vest), Nicolae Manolescu (Cum citim) sau Alex Leo Serban (Dietetica lui Robinson).

Ego & Co. Daca Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade nu mai are nevoie de vreun comentariu, ramane sa amintesc aici celelalte scrieri memorialistice de top aparute anul trecut si anume: Trupul stie mai mult de Gheorghe Craciun, Jurnalul regretatului Sorin Stoica, volumul VI – si ultimul – din saga diaristica a Monicai Lovinescu (Jurnal 1998-2000). Tot in aceasta categorie trebuie incadrate Pornind de la Valery al lui Livius Ciocarlie (cu formula bine cunoscuta: eseu plus jurnal) si cateva interesante volume de convorbiri (Mircea Iorgulescu, Convorbiri la sfarsit de secol; Sorin Antohi – Moshe Idel, Ceea ce ne uneste; Lavinia Betea – Ioana Berindei, Am facut Jilava in pantofi de vara). Surprinzator si nu prea, cel mai bun debutant din 2006 este ego-graful Vasile Ernu, a carui carte (Nascut in URSS) reprezinta o incursiune captivanta si nostalgica in universul comunist.

Remake. Anul trecut a adus reeditari de calibru din toate genurile literare. Le voi trece in revista fara alte comentarii: proza (Ion D. Sirbu, Soarecele B. si alte povestiri si Adio, Europa!; D. Tepeneag – trilogia Hotel Europa, Pont des Arts, Maramures; Radu Aldulescu, Amantul Colivaresei si Proorocii Ierusalimului), poezie (Leonid Dimov, Opere, vol. I), critica-eseu (neasteptat de numeroase: Mircea Martin, Singura critica; Ion Pop, Jocul poeziei; Mihai Zamfir, Cealalta fata a prozei; Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu si poetica postmodernismului; Dan C. Mihailescu, Perspective eminesciene; Radu G. Teposu, Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua), memorii-jurnal (Valeriu Cristea, Dupa-amiaza de sambata; Eugen Simion, Timpul trairii, timpul marturisirii) si publicistica (Ileana Malancioiu, Crima si moralitate).

Acestia sunt agentii 006. Cat priveste cartile de anul acesta, astept cu nerabdare sa citesc volumele anuntate de Gabriela Adamesteanu, Mircea Cartarescu, Florin Iaru si Marius Ianus. Dar asta e deja alta poveste.

Literatura romana in 2006 – Ziarul financiar, 2 Februarie 2007

de Daniel Cristea-Enache

Principala problema cu care se confrunta atat membrii diferitelor jurii literare, cat si criticii care alcatuiesc, la finalul unui an editorial, liste cu cartile cele mai bune (cele mai semnificative, cele mai importante) este proasta difuzare a multor volume. E nevoie ca “arbitrul” sa se transforme intr-un detectiv si sa-i caute pe la vestiare, pe culoare, la peluza stadionului ori pe strazile care duc inspre acestea pe acei “jucatori” care ar fi trebuit sa se afle de la bun inceput in teren.

Vedete si petarde

Editurile cu mai multa vizibilitate si cu difuzare pe masura (Polirom-Cartea Romaneasca, Humanitas, Grupul Editorial Corint, RAO, Paralela 45) au un net avantaj asupra celor cu vizibilitate sublima, dar lipsind cu desavarsire: Vinea, Univers Enciclopedic, Junimea si grosul editurilor din provincie.

Campul editorial autohton s-a impartit, comasat, compactat in cateva grupuri puternice, precum trusturile din sfera economica ori din cea media, lasand “in afara jocurilor” restul micilor edituri, care nu prea mai au sanse sa recupereze decalajul. Confirmarea acestei realitati am avut-o, in 2006, la Targurile Nationale (Bookfest si Gaudeamus), unde standurile marilor edituri zdrobeau, efectiv, puzderia de standulete ale editurilor mai mici, care nu se puteau consola nici macar cu statutul de sateliti.

Criticul literar, constientizand aceasta stare de lucruri, e obligat profesional sa dea credit si gir tuturor cartilor bune, indiferent de impactul lor pe piata. Nici discriminari negative, penalizand un titlu fiindca a aparut la o editura obscura, dar nici discriminari pozitive, elogiindu-l pentru “a da peste nas” orgoliilor celor mari. Ceea ce m-a interesat in primul rand a fost obiectivitatea selectiei facute pentru cititorii Ziarului de Duminica. Au contat exclusiv calitatea estetica, critica ori relevanta documentara a cartilor, iar nu valurile pe care serviciile de promovare si marketing au stiut sa le faca in jurul unor titluri. Cred ca aceasta e, de altfel, si fisa de post a criticului literar: sa poata discerne intre o opera valoaroasa si un volum comun, intre original si copie, intre eveniment editorial autentic si petarda buna sa stranga banii naivilor.

Cele mai importante “batalii”, prin numarul combatantilor si nivelul lor valoric, s-au purtat anul trecut in domeniul prozei si in cel al memorialisticii/confesiunii. La Proza, am numarat cel putin cinci romane remarcabile ale unor prozatori adevarati, in plina putere de creatie (dat fiind ca cel mai varstnic dintre ei este “optzecistul” Petru Cimpoesu). Radu Aldulescu, cu Mirii nemuririi (Cartea Romaneasca), Petru Cimpoesu, cu Christina Domestica si Vanatorii de suflete (Humanitas), Razvan Radulescu, cu Teodosie cel Mic (Polirom), Horia Garbea, cu Crime la Elsinore (Cartea Romaneasca) si Filip plus Matei Florian, cu Baiuteii (Polirom) isi joaca fiecare cartea, de un comic nebun (Cimpoesu, Garbea) sau de un naturalism tridimensional (Aldulescu), fantasy (Radulescu) sau nostalgica (fratii Florian). Daca e sa aleg un singur nume, optiunea mea este pentru Radu Aldulescu, care si-a reeditat, tot in 2006, doua romane la fel de puternice: Amantul Colivaresei (Cartea Romaneasca) si Proorocii Ierusalimului (Corint). E un romancier pur-sange, care nu are la activ (la pasiv) nici un esec.

Ambitios a fost si proiectul lui Ion Manolescu, cu kilometricul Derapaj (Polirom), dar dupa 200 din cele 650 de pagini ale cartii, ai senzatia ca mesteci nisip radioactiv. Notabil este si romanul Supunerea (Cartea Romaneasca) al lui Eugen Uricaru.

La memorii, jurnale, biografii, interviuri, avem de asemenea multi si buni competitori, pe o varietate de formule ingaduita de insusi caracterul lax, permisiv al domeniului, cu granite “moi”. Mircea Eliade, Jurnal portughez si alte scrieri, I-II (Humanitas), Mircea Iorgulescu, Convorbiri la sfarsit de secol (Editura Fundatiei Culturale Romane), Lavinia Betea, Am facut Jilava in pantofi de vara. Convorbiri cu Ioana Berindei (Compania), Andrei Serban, O biografie (Polirom), Nicolae Breban, Sensul vietii. Memorii, III (Polirom), regretatul Sorin Stoica, autor caruia i-a aparut postum un Jurnal (Polirom), Sorin Antohi-Moshe Idel, Ceea ce ne uneste. Istorii, biografii, idei (Polirom) si Nicolae Coande, Celalalt capat. Interviuri (Curtea Veche), din nou Sorin Stoica, alaturi de Zoltan Rostas, in volumul Tur-retur. Convorbiri despre munca in strainatate, I (Curtea Veche) si, in fine, Cazul “Artur” si exilul romanesc. Ion Caraion in documente din Arhiva CNSAS (Pro Historia) reprezinta, toate la un loc si fiecare in parte, lecturi mai mult decat profitabile cultural, intelectual si moral. Alegerea este mai grea aici, fiindca titlurile sunt cam de acelasi nivel, dar respectand din nou regula jocului, voi aseza pe prima pozitie volumul de convorbiri dintre Lavinia Betea si Ioana Berindei.

La poezie, in schimb, topul e usor de facut, din simplul motiv ca a fost un an extrem de sarac in aparitii de calitate. Lidera absoluta este Angela Marinescu, cu doua volume dintre care primul e castigator: Intamplari derizorii de sfarsit si Limbajul disparitiei (ambele, la Vinea). O urmeaza Octavian Soviany, cu Dilecta (Cartea Romaneasca) si Mihail Galatanu, cu Inima de diamant (Vinea).

La critica si istorie literara, primul este intotdeauna sclipitorul Matei Calinescu, cu Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale (Junimea), talonat de regretata Georgeta Horodinca, cu Duminica seara (Biblioteca Apostrof) si “scriitorincul” Dan C. Mihailescu, cu Literatura romana in postceausism, II. Proza (Polirom). La eseu, Paul Cornea castiga detasat cu exceptionala sinteza Interpretare si rationalitate (Polirom), intr-un clasament cu multe nume grele: Livius Ciocarlie, Pornind de la Valery (Humanitas), Alexandru Musina, Scrisorile unui fazan (Cartier) si Andrei Plesu, Despre bucurie in Est si in Vest si alte eseuri (Humanitas).

Doua aparitii de impact la Publicistica: Dorin Tudoran, Absurdistan (Polirom) si Alex Leo Serban, Dietetica lui Robinson (Curtea Veche).

La debut, potul mare il ia Vasile Ernu, cu excelentul sau volum memorialistic (si nu numai) Nascut in URSS (Polirom). Interesant este ca Ernu s-a detasat dintr-un pluton de autoare, semn ca in literatura, in anii urmatori, vom avea si alte energii feminine: Gabi Eftimie, Ochi rosii polaroid (Vinea), Livia Rosca, Ruj pe icoane (Cartea Romaneasca), Rita Chirian, Sevraj (Vinea), toate trei cu poezie, Cosana Nicolae, cu eseul academic Canon, canonic (Univers Enciclopedic), Luminita Marcu, cu jurnalul Mansarda cu portocale (Polirom) si Cora Flavian, cu romanul Marta sau etiologia inconturnabilului esec (Polirom).

La capitolul reeditari si antologii, sunt multe nume importante, ceea ce intra, in fond, in logica reeditarii si antologarii. Pe primul loc e Dumitru Tepeneag, cu trilogia I. Hotel Europa, II. Pont des Arts, III. Maramures (Corint) si jurnalul Un roman la Paris (Cartea Romaneasca). Urmeaza Ion D. Sirbu, cu Adio, Europa!, I-II (Corint) si Soarecele B si alte povestiri (Humanitas) si Nicolae Manolescu, cu antologia Andersen cel crud si alte teme (Corint). Aparitii importante: Leonid Dimov, Opere, I (Paralela 45), Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism (Editura Fundatiei PRO), Z. Ornea, Viata lui C. Stere (Compania) si Radu G. Teposu, Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua (Cartea Romaneasca). Scriitori singulari ca formula, imediat recunoscuti intr-o fila de text, sunt Radu Cosasu, cu Gargaunii. Supravietuirile, V (Editura Fundatiei PRO), Ileana Malancioiu, cu Crima si moralitate (Polirom), Mircea Cartarescu, cu Levantul sau, splendid reeditat in format poche (Humanitas), Adriana Bittel, in Cum incarunteste o blonda. Povestiri din secolul trecut (Compania) si ex-turbulentul Marius Ianus, care acum s-a imburghezit si isi antologheaza poemele: Danseaza Ianus (Vinea).

La capitolul dictionare, enciclopedii, albume, sunt patru aparitii de prim ordin, foarte diferite intre ele si, de aceea, greu de ierarhizat: Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I, I-III. Selectia si prezentarea fotografiilor: Emanuel Badescu. Privire istorica: Ion Bulei (Editura Fundatiei PRO), Aurel Sasu, Dictionarul Biografic al Scriitorilor Romani, I-II (Paralela 45), Academia Romana, Dictionarul General al Literaturii Romane, V, coordonator: Eugen Simion (Univers Enciclopedic) si, last but not least, un cartoi de cateva kilograme, Cuvinte. Almanah literar 2006, coordonator: Irina Petras (Casa Cartii de Stiinta), o foarte pretioasa baza de date cu tot ce misca in Clujul literar si-n imprejurimi. Castigatorul sectiunii este totusi albumul Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I, istorie in imagini citita cu folos si rasfoita cu incantare.

Cele mai proaste carti ale anului? Pe primul loc nu poate figura decat Marius Tupan, romancierul parabolic-agramat, cu trilogia Batalioane invizibile. I. Craterul, II. Rhizoma, III. Asteroidul (Fundatia Luceafarul), urmat indeaproape de H. Zalis, cu O istorie condensata a literaturii romane (Bibliotheca), scrisa intr-un stil jenant. Pe locul trei, helas!, Dinu Flamand, un fost poet de talent, cu volumul Frigul intermediar (Paralela 45).

Cateva ultime cuvinte despre Evenimentele literare ale anului 2006. Avem de unde alege: Colocviul Tinerilor Scriitori initiat de Uniunea Scriitorilor, Bookfest, un targ de carte cu adevarat occidental organizat de A.E.R., programul de finantare a editorilor straini pentru traducerea autorilor romani demarat de Institutul Cultural Roman, lansarea revistei Dilemateca. Un eveniment regretabil este disparitia revistei Cuvantul in seria condusa de Mircea Martin.

Revin la ce spuneam anterior. Avem ce si de unde selecta. Important este ca aceasta baza de selectie sa fie una cat mai larga, nu in sensul diluarii criteriilor valorice, dar in cel al largirii campului de observatie, dincolo de aria vedetelor editoriale.

Totusi, tragand linie si adunand, vedem ca editura romaneasca numarul 1, pe 2006, este una dintre aceste vedete: binomul Polirom-Cartea Romaneasca.

TOP 2006 – listele criticilor – CULTURA, Ianuarie 2007

14 critici literari, grupaj realizat de Mihai Iovanel

Pentru cele 5 pagini de nominalizari si listele personale ale criticilor, cititi in format PDF de aici (Adobe Acrobat necesar)

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare