Comunismul ca vampir. Două cărţi bune şi o dilemă rea
Mihnea Maruta / Ianuarie 28, 2010 / http://mihneamaruta.ro
Două cărţi pe care le-am citit recent şi un articol de azi, din Jurnalul Naţional, mă îmboldesc să vă propun o discuţie despre comunism, despre iluzia înfrângerii sale şi despre atracţia crescândă pe care cred că o va exercita asupra românilor.
Prima dintre cărţi – “Ultimii eretici ai Imperiului” (editura Polirom, 2009) – este semnată de Vasile Ernu, al cărui volum de debut, “Născut în URSS”, a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. Când şi-a lansat-o la Cluj, Ernu a mărturisit că îşi doreşte ca această nouă carte să fie o “periuţă” a minţii, să cureţe sau măcar să zgândăre clişee şi prejudecăţi referitoare la cele două sisteme politice pe care le cunoaşte generaţia noastră.
Ernu are opţiuni de stânga declarate şi nu se sfieşte să-şi recunoască o anume nostalgie faţă de comunism, cel puţin ca mediu regretat al copilăriei şi adolescenţei sale. Această sinceritate aparent provocatoare îl ajută să pună la îndoială, cu metode şi argumente provenind din formaţia sa filosofică, atât comunismul, cât şi capitalismul. Iar perspectiva din care o face este una cu istorie milenară: există o “cetate” ideală, este posibilă o societate care să răspundă nevoii de adevăr şi dreptate? Care e soluţia pentru ca imaginea pe care o construieşte propaganda statului să corespundă conţinutului social, vieţii de zi cu zi a cetăţenilor?
Comunismul este o minciună impusă prin interzicerea adevărului, iar capitalismul este o minciună frumoasă, ambalată grozav de specialiştii în PR, omologii politrucilor de tip sovietic. Aceasta este una dintre “tezele” cărţii lui Ernu. Măcar comunismul era despre ceva, propunea “o mare idee”, însă capitalismul este despre nimic. Comunism = tu nu, dar nici altul. Capitalism = tu da, altul nu contează. Asta “insinuează” Vasile Ernu.
Aşa să fie? În acest text nu vreau să judec, ci doar să vă prezint idei. Iar cea mai importantă dintre ideile pe care fiecare dintre noi ar trebui să o rumege când se gândeşte la viitorul familiei şi al ţării ţine de acea “societate perfectă” şi de funcţionarea sa – altfel spus, de compatibilitatea dintre natura umană şi utopia egalitaristă.
Comunismul promite că “cea mai bună dintre lumi” poate exista aici şi în această viaţă, ceea ce-l transformă într-o “religie” ateistă. “Salvarea” nu mai trebuie aşteptată, precum în creştinism, fericirea e posibilă pe pământ, viitorul poate fi adus într-un prezent aflat la îndemână. Dar, oare, materializarea acestei promisiuni nu presupune cumva teroare şi supraveghere totală? Nu cumva crima face parte din ADN-ul comunismului?
Ba da, răspunde teologul Radu Preda, în cea de-a doua carte despre care vreau să vă povestesc, intitulată “Comunismul. O modernitate eşuată” (Editura Eikon, 2009). Preda întreprinde o adevărată arheologie a ideii comuniste: coboară în Evul Mediu pentru a-i găsi rădăcinile, o urmăreşte cum capătă contur datorită Revoluţiei Franceze de la 1789, apoi face şi disecţia textului care o coagulează în forma în care avea să fie aplicată în secolul XX – “Manifestul” din 1848 al lui Marx şi Engels.
Cel puţin două sunt întrebările esenţiale cărora le răspunde implicit cartea lui Radu Preda: 1) de ce nu moare comunismul; 2) cât adevăr e în clişeul potrivit căruia “ideea e bună, dar a fost aplicată greşit”.
În primul caz, pe lângă faptul că se substituie religiei şi întinde capcana fericirii pământeşti, despre care am vorbit mai sus, o altă explicaţie a ne-morţii constă în ceea ce autorul numeşte “legitimitate acumulativă”: precum un vampir ce se află (comparaţia îmi aparţine, autorul nu comite asemenea frivolităţi doctrinare), comunismul se hrăneşte cu “sângele” sistemelor concurente, cu erorile lor, transformându-le în “argumente” pentru iluzia dreptăţii sociale.
În ceea ce priveşte eventuala materializare “corectă” a ideii comuniste, Radu Preda invocă însuşi Manifestul său ombilical, care prevede răsturnarea prin violenţă a întregii aşezări politice anterioare, legitimând “încălcările despotice” ale ordinii de drept pentru preluarea completă a puterii.
Mă opresc aici cu teoria şi vă îndemn să citiţi cele două cărţi, dacă sunteţi interesaţi de o lămurire a temelor. Nu mă opresc însă cu discuţia noastră, pentru că mai e ceva de zis.
Omul simplu nu studiază originea ideilor. După ce am citit cele câteva opinii selectate de JN în articolul menţionat la început, am realizat că nici un filosof, nici un intelectual şi, probabil, nici măcar strategii partidelor nu au luat în calcul un potenţial fenomen subtil, care poate avea repercusiuni nebănuite: dar dacă, la nivel popular, mulţi părinţi îşi învaţă copiii, fără a conştientiza acest lucru, că “avantajele” traiului în comunism cântăreau mai greu decât libertatea de după 1989?
Ce ne facem dacă în zeci de mii de familii se înfiripă o generaţie, sau măcar un curent, pentru care comunismul va redeveni atrăgător, fiind asociat, din poveştile celor mai vârstnici, cu siguranţa cotidiană, cu o scară a valorilor mai sănătoasă decât cea propusă de presa contemporană, cu legi aplicate mai drastic şi inegalităţi atenuate?
Ultimii eretici ai Imperiului vorbesc ruseşte…
Începînd cu această săptămînă Ultimii eretici ai Imperiului vor vorbi ruseşte. Epistolele celor doi eroi vor putea fi citite săptămînal pe www.enews.md. Pentru cititorii de limbă rusă sau amatori primul text poate fi citit aici. Lectura plăcută şi un cîntecel supărat. A.F.Sklear despre tradiţia şi specificul estului: Trădare şi Contrabandă.
O etică de uz propriu
Ana Chiriţoiu / Noua Literatură – decembrie 2009
Ultimii eretici ai Imperiului este o carte care nu-i va dezamăgi nici pe detractorii lui Vasile Ernu – dacă a mai rămas vreunul după avalanşa de premii încasate de debutul său, Născut în URSS – şi nici pe foarte numeroşii săi fani. Şi asta pentru că Ernu este unul dintre puţinii scriitori români consecvenţi cu sine, atît literar, cît şi ideologic, care lasă impresia unui proiect bine definit în tot ceea ce scriu. În cazul lui Ernu, ale cărui cărţi sînt ideologice înainte de orice (o spun, bineînţeles, cu toată admiraţia), a avea un proiect nu e un deziderat neobişnuit, dat fiind că în cărţile lui – pe care le putem numi foarte bine non-ficţionale – eseul şi discuţia au o pondere mult mai mare decît artificiile literare. Dar, cel puţin în Ultimii eretici…, nici acestea nu sînt de ignorat. Ba chiar aş aprecia că, sub raport stilistic, ultima carte înregistrează un progres consistent faţă de prima, iar dacă ar fi beneficiat de o redactare mai atentă, cîştigul ar fi fost şi mai evident. Observaţia reiese în primul rînd prin comparaţia unor fragmente din carte cu eboşele lor, apărute în această revistă, în rubrica „Moscova-Bucureşti”, dar şi, măcar sub formă de idei, în diferite alte texte din presă, în interviuri şi în discuţii. Deşi i s-a reproşat deja că (şi în această carte) unele dintre idei sînt expediate sau doar enunţate sec, voit paradoxal, totuşi ele sînt acum mai aprofundate şi mai documentate; în plus, nu e cazul să-i cerem prozatorului Ernu, oricît de mare ar fi ponderea pe care-o are ideologia în scrierile lui, să ducă la capăt demonstraţii încheiate la toţi nasturii pentru fiecare dintre ideile enunţate. Oricum, Ernu îşi apără textul de eventuala ariditate a disputelor abstracte cu antidotul rhetoric cel mai vechi, dar şi cel mai greu de stăpînit: ironia. O ironie deprinsă pe plan autohton la şcoala prozei lui Radu Cosaşu, care se foloseşte de acest procedeu cu o precizie farmaceutică – privind atît dozajul, cît şi oportunitatea apariţiilor. Ironia lui Ernu lucrează cu măsuri mai mari (şi pesemne mai prizabile de un număr suplimentar de cititori), dar asta aduce un argument în plus pentru ideea că ironia nu presupune doar detaşare, ci e şi o măsură a implicării. De altfel, nici faptul că Ernu se foloseşte de convenţii literare pe care are grijă să le şi dinamiteze pe măsură ce le construieşte nu mi se pare un motiv pentru a-i semnala detaşarea.
Dacă prima carte ataca formula memoriilor, aceasta abordează următoarea specie non-ficţională de pe listă: scrisorile. Deşi într-o notă de la finalul cărţii Ernu ne lămureşte că e vorba despre un pact ficţional, căci scrisorile publicate nu aparţin defel vreunor persoane în carne şi oase, mărturiseşte totuşi că volumul este suma unor „întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei”. Este o mărturisire în care se citeşte o asumare dezarmată şi e de mirare că întîmpinările critice nu i-au prins vulnerabilitatea – le-ar fi scutit de multe reproşuri. Ce-i drept, Ernu îşi continuă contrapunctic profesiunea de credinţă, confuzînd cititorul (prea) naiv, prins deja în prea multe construcţii şi deconstrucţii ale convenţiilor, spunînd că „nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine”. Unii dintre recenzenţii volumului s-au grăbit să spună că precauţia acestui pact este o derogare de responsabilitate şi că, punînd în gura unor personaje inventate opinii incomode, uneori chiar contrariante, autorul s-ar feri de nevoia de-a le explica. Cred că, dincolo de orice discuţii de teoria literaturii, care ar fi foarte util de aplicat acestui volum într-un seminar, distanţa dintre eseu şi ficţiune trebuie privită mai puţin reducţionist şi cu mai multe nuanţe, nu ca o prăpastie în faţa căreia trebuie să decizi net pe care versant te afli, ci poate ca în faţa unui pîrîu pe care te încumeţi să-l treci înot de pe un mal pe altul. Îmi explic uşor apelul la puritatea speciilor în contextul literar românesc, unde nu sînt prea numeroase exemplele de texte-hibrid, dar nu cred că el trebuie perpetuat, cu atît mai puţin în faţa celor cîteva cărţi care îşi fac curaj să-l sfideze. „Formula aleasă de Vasile Ernu prezintă totuşi un risc şi anume să estompeze prin ficţionalizare sau să piardă în senzaţionalism de captatio benevolentiae anumite idei extrem de puternice care nu văd de ce nu ar fi cadrat unor eseuri de sine stătătoare” scrie, în acest spirit purist, Adina Diniţoiu; şi Iulia Popovici: „Diferenţa între literatură ficţională şi eseistică e cea dintre afirmaţie şi demonstraţie şi dintre delegare şi asumare. Autorul de ficţiune este prin definiţie necreditabil, iar principiul elementar al convenţiei literare este interdicţia de a confunda vocea naratorului cu cea a autorului. Uitîndu-se cu inocenţă mimată peste umăr, Vasile Ernu îşi găseşte, astfel, libertatea de a trafica idei fără a risca să fie acuzat de contrabandă. Şi-a inventat un gen literar de uz unic” . Genul lui Ernu nu e deloc de uz unic, iar felul în care jonglează cu convenţiile literare nu e decît o fericită punere în formă a unui conţinut la fel de disputabil. Căci Ultimii eretici… nu sfidează doar convenţiile literare (de altfel, nici nu cred că Ernu şi-ar fi făcut din asta mai mult decît un scop colateral), ci mai ales pe cele de gîndire. Singura precizare care merita apăsată, cunoscînd obişnuinţele româneşti de receptare, era că nu orice întrebare/chestionare/critică a locurilor comune este implicit o afirmaţie, o infamie sau o sfidare. Dar faptul că o carte care-şi permite minima extravaganţă de-a se îndoi de lucrurile pe care le ştim cu toţii trezeşte dezacorduri puternice (cîteva au fost exprimate de Ovidiu Şimonca în interviul pe care i l-a luat lui Ernu în numărul 497 din Observator cultural, altele de T.O. Bobe într-un comentariu la acelaşi interviu) spune foarte multe despre inerţia culturală. Pasajele despre cum terorismul e o formă de comunicare redau o idee legitimă în orice articol de antropologie politică; faptul că el poate fi interpretat astfel face un pas suplimentar în direcţia înţelegerii lui, faţă de simpla sa condamnare, pe care, de altfel, nu o exclude. Dar e drept că Ernu nu jură pe etică, cel puţin nu pe aceea de uz comun cu care sîntem obişnuiţi să ne întîlnim în spaţiul public; abia etica lui se poate spune că ar fi „de uz unic” (deşi nu este, sau n-ar trebui să fie), fiindcă singurul lucru pe care jură Ernu rămîne chestionarea perpetuă. Mi se pare ciudat că un proces intelectual de critică şi deconstrucţie poate trece drept ireverenţă faţă de trecut şi faţă de victimele sale. Dar în cultura românească este deconsiliată chiar şi ireverenţa faţă de obişnuinţe. Mă întreb cum s-ar descurca intelectualii români dacă printre ei şi-ar face apariţia, ca la Berlin, grupuri (intelectuale!) anarhiste care ar protesta în stradă faţă de aniversarea căderii Zidului… Probabil că ar arunca cu cărămizi în protestanţi înainte de-a se gîndi nu dacă au dreptate (a nu se înţelege că afirm asta), ci măcar ce anume vor să spună şi de ce. Nu e, oricum, cazul lui Vasile Ernu, care îşi edulcorează prin procedeele amintite mai sus chiar şi eventualele radicalisme, nemaivorbind despre edulcorarea operată printr-o oarecare neglijenţă şi repetitivitate a enunţării ideilor, justificate de formula epistolară şi scuzate de faptul că Ernu nu s-a angajat defel să scrie un tratat de logică.
Modul în care Ernu se foloseşte de procedee de aşa-zisă distanţare – convenţia scrisorilor, ironia, ba chiar şi titlurile capitolelor, lungi, explicative, după reţetă de roman picaresc -, ca şi amestecul de idei de bun-simţ, care circulă în multe cercuri, cu idei surprinzătoare, fie ele şi doar schiţate, îmi inspiră de fapt o ataşantă încercare de lămurire a unei epoci complexe, twisted, care încă are multe tabuuri, dar despre care Ernu încearcă să spună tot ce poate, cît poate de clar, fiind totodată foarte conştient că, în ciuda diversităţii de teme pe care le abordează, încă mai sînt multe de spus. Iar dacă în Rusia prin care călătoreşte Vasiliy Andreevici „distanţele se măsoară în timp”, în România anilor 2000 timpul se măsoară în distanţe (citeşte detaşare) şi, judecînd după cîtă „distanţă” (citeşte reflecţie) reuşeşte să cîştige pentru dezbaterile publice Ernu în această nouă carte, s-ar zice că timpul încă n-a prea avut răbdare.
Jocul de-a luciditatea
Tiberiu Stamate / Noua literatura / ianuarie 2010
Cu Ultimii eretici ai Imperiului Vasile Ernu este la a doua carte „scandaloasă”. Prima a fost Născut în URSS, care a reuşit la apariţie să stîrnească reacţii bătăioase din partea criticii. Imediat unii s-au poziţionat pro, alţii – contra, o despărţire a apelor de care puţine apariţii editoriale au parte. Însă tocmai ele fac o carte să existe.
Şi de data asta Ernu „şi-a dat în petic” cu un fals epistolar între – surpriză – doi foşti locatari ai lagărului sovietic, doi bătrîni lupi de mare ai oceanului stalinist. Unul e un terorist pocăit şi nu prea, care în tinereţe a încercat să-l asasineze pe însuşi tătucul popoarelor, celălalt – scriitor de la marginea imperiului, cu două bagaje culturale pe care încearcă să le poarte în noua lui ţară (să nu ne repezim să facem analogiile, pînă la final autorul ne avertizează că nu poate dezvălui identitatea celor doi sau cît din ei e ficţiune). Dincolo de aceste cam răsuflate convenţii literare, altceva e exploatabil în Ultimii eretici ai Imperiului.
Ernu dinamitează, în buna tradiţie a terorismului internaţional sovietic, multe dintre ideile despre lumea în care trăim şi politica (a se citi la el PR-ul, marketingul etc.) care o conduce, prea uşor adoptate şi insuficient digerate. Autorul e un socratic pe dos, care nu mai ajunge din replică în replică la Adevăr, ci – sabotor al ideilor primite de-a gata – se mulţumeşte cu provocarea inteligentă. Poate că în subtextul acestei atitudini stă ascunsă şi morala multistratificatului scenariu esopic din carte: Adevărul e din ce în ce mai greu de dibuit sau de formulat, eventual e bun şi scepticismul strălucitor, care să-ţi ia ochii. Multe sînt ideile pe care Ernu le demontează, le combate sau le ridiculizează (şi va trebui să citiţi cartea pentru a le afla pe toate) – pentru că autorul, de formaţie filosofică, lucrează numai pe bază de idei, de aceea cînd are dreptate e imbatabil, iar cînd se înşală rămîne complet descoperit.
Cu toată provocarea şi îndoiala, peste volum planează, totuşi, o mare afirmaţie. Sistemul capitalist nu propune obligatoriu o inginerie socială mai bună decît cea a comunismului. Ba cele două se şi aseamănă pe undeva, în meschinărie, doar că sînt fundamentate pe discursuri diferite. În timp ce stalinismul a dus o politică a vorbelor, a propovăduirii adevărului social – şi de aici, concluzionează unul dintre ego-urile lui Vasile Ernu, iată îngemănarea cu religia creştină (ce sofism frumos: e ca şi cum ai spune că melcul şi renul seamănă pentru că amîndoi au coarne) -, capitalismul a oficiat prin bani. Biserica lui e Banca. Nu ştim care e biserica primului, dar putem bănui că e colhozul. Mergînd pe fir, autorul ajunge şi la constatarea că „Auschwitzul nu e acelaşi lucru cu Gulagul”. Aici trebuie să mărturisesc că Vasile Ernu nu-mi mai place. Fronda şi provocarea cad în facil şi în cinic. Am înţeles de la bun început că e o înscenare de idei, numai că acum e cam mult. Aceeaşi poveste se petrece şi în fragmentul care seamănă foarte mult cu o legitimare a terorismului: „Teroriştii critică radical atît lumea lor, nefiind de acord cu aristocraţia lor de tip tradiţional, pe care o consideră laşă şi vîndută lumii occidentale, dar critică radical şi lumea occidentală, considerînd-o un rău fundamental. De fapt, teroriştii sînt destul de occidentali în gîndire. Dacă ne uităm cu atenţie, vedem că forma de teologie musulmană cea mai radicală este o combinaţie de aristotelism, tradiţie biblică şi neoplatonism. ş…ţ Ei fac această dublă critică foarte eficient, într-o perioadă în care critica tradiţională nu mai funcţionează şi s-a transformat în marfă.” (p. 192)
Demonstraţia curge mai puţin fericit, nu mai are – de exemplu – percutanţa şi firescul tezei conform căreia poţi critica orice atîta timp cît ai argumente, că nimic nu e subînţeles, că tabăra victorioşilor în istorie (a se citi „a capitalismului occidental”) nu e infailibilă doar pentru că a cîştigat partida.
În cheia asta prefer să-l citesc pe Vasile Ernu. Altfel, cartea lui e ca o băutură tare, tonică la început, te face să te crezi inteligent şi să simţi mai limpede. Apoi te lasă confuz în faţa realităţii. Şi întrebările sînt tot acolo.
Despre literatură şi istorie la Vasile Ernu
„Istorie şi civilizaţie”, An II, nr. 4, ianuarie 2010 / Laurenţiu Constantiniu (si un filmulet a lui Bronzit care mi-a reamintit de “ironia Istoriei”
Apariţia primului său volum – Născut în URSS (Iaşi, Polirom, 2006, 268 p.) – a stârnit aprigi controverse în lumea literară românească, în pofida faptului că avea să primească Premiul pentru debut al revistei „România Literară” şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
O Rusie cunoscută
Prima etichetă pusă de o parte a criticii literare a fost aceea de „nostalgic” şi, pe cale de consecinţă, „comunist”, cei care au făcut-o aducând, în primul rând, drept dovadă tonul nostalgic în care fusese scrisă cartea, şi, în al doilea rând, locul de naştere al domnului Vasile Ernu. Era pentru prima dată – după ştiinţa noastră – când în literatura română se scria despre perioada comunistă altfel decât fusese scris până atunci. Într-o societate traversată de un puternic – şi nefondat, în opinia noastră – sentiment anticomunist postfactum, dl. Vasile Ernu a adus – prin seninătatea rândurilor sale – un suflu nou în literatura română. Am citit prima carte a d-lui Vasile Ernu pe nerăsuflate, cu admiraţie şi – aş îndrăzni să afirm, cu riscul de a primi acelaşi calificativ acordat d-lui Ernu – cu bucurie. Pe nerăsuflate, pentru că Născut în URSS face parte din acea categorie de lecturi care te captivează din prima clipă, transformându-se într-un drog care-l aduce pe cititor într-un fel de transă a lecturii. Bucurie, deoarece am observat că cineva de-o vârstă apropiată mie (cred că ne separă un an) se raporta altfel la o perioadă istorică atât de blamată la noi, în România. În plus, sentimentul de bucurie mi-a fost amplificat şi de faptul că, citind volumul, redescopeream în paginile sale o Rusie pe care eu o cunoscusem, e adevărat, după 1991, şi care păstrase multe din reflexele mentale şi comportamentele înfăţişate de dl. Vasile Ernu. În fine, admiraţie deoarece, la sfârşitul lecturii, am înţeles mai bine sensul cuvintelor lui Nicolae Iorga din Prefaţa la „Istoriologia umană”: „De la Ranke şi Michelet încoace (…), cele mai mari scrieri istorice au în ele şi poezia simţirii şi poezia stilului. Felul acesta de înfăţişare a rezultatelor cercetării e, de altminteri, o necesitate (subl. N.I.). «Adevărurile» istorice sunt de discernământ (subl. N.I.), nu de simplă constatare şi reproducere. Pentru a le prinde, se cere tot ce cunoştinţa adâncă a limbii, tot ce fantasia creatoare de definiţii poate găsi mai fin şi mai delicat. A vorbi despre oamenii şi lucrurile trecutului în vocabulariul curent e a greşi de la un capăt la altul”. Iar marele istoric îşi încheia Prefaţa cu o frază, izvorâtă din densa experienţă acumulată, şi care reprezintă, credem noi, o recunoaştere a limitelor sale ca istoric: „Aş fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent «poetic» pentru a fi mai aproape de adevăr” (Prefaţă la „Istoriologia umană”, în vol. Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a III-a, Bucureşti, Institutul de istorie universală „N. Iorga”, 1944, p. 343-348). De câte ori am avut ocazia, am spus-o clar şi răspicat: dl. Vasile Ernu a oferit istoricilor, preocupaţi de studiul perioadei comuniste, o lecţie despre cum ar trebui să se scrie istoria deoarece Domnia Sa, graţie detaşării şi seninătăţii cu care a redactat cartea, a oferit o frescă de istorie socială (viaţa cotidiană în URSS, în anii ’70-’80) cum nu cred că va putea să o facă un istoric profesionist, mai ales unul român. Dl. Vasile Ernu, spre deosebire de o parte a istoricilor români, a realizat că, pentru a înţelege mai bine un trecut apropiat, trebuie să-l accepţi aşa cum a fost el, cu bune şi rele. Odată acceptat, sunt create premisele pentru o mai senină şi detaşată abordare a sa, ţinându-se cont, astfel, de recomandarea – atât de des citată, dar repede uitată de istorici – a lui Tacit: istoria trebuie scrisă sine ira et studio (fără ură şi fără părtinire).
Acestea au fost gândurile cu care am întâmpinat cel de-al doilea volum al d-lui Vasile Ernu: Ultimii eretici ai Imperiului (Iaşi, Polirom, 2009, 318 p.). Mă întrebam, înainte de a purcede la citirea romanului epistolar, dacă dl. Vasile Ernu va fi la fel de spumos şi detaşat ca în paginile primei sale cărţi; dacă nostalgia – în sensul cel mai curat al termenului – va mai fi prezentă în noul său volum sau, într-un cuvânt, dacă va fi – aşa cum frecvent s-a întâmplat în literatura română – scriitorul unei singure cărţi, altfel spus al unei lucrări de succes, după care vâna creatoare s-a sleit.
Un roman epistolar
Spre deosebire de prima sa carte, dl. Vasile Ernu a ales să-şi organizeze noul volum – Ultimii eretici… – într-o manieră diametral opusă din punctul de vedere al concepţiei. Dl. Vasile Ernu ne oferă un roman epistolar care-şi are două personaje principale: un tânăr, pe numele său Vasili Andreevici, care a experimentat mai puţin comunismul, şi mai vârstnicul şi misteriosul său prieten, A.I., a cărui identitate autorul nu o va dezvălui pe parcursul cărţii, un adevărat „veteran” al sistemului: condamnat pentru o tentativă de atentat împotriva lui Stalin, dizident şi, în cele din urmă, transfug, trăitor într-un Occident cu care nu este de acord.
Prin intermediul romanului său, dl. Vasile Ernu ne introduce, de data aceasta, într-o lume a ideilor, propunând cititorului spre meditaţie o serie de teme cu care societatea românească se confruntă, dar care, din conformism/corectitudine politică, lene intelectuală sau, pur şi simplu, neştiinţă, le ignoră. Aceasta este – credem noi – noutatea romanului.
Am citit cartea – ca şi pe prima, de altfel – cu ochii istoricului, convins fiind că voi găsi pagini pline de învăţăminte. Şi nu m-am înşelat deoarece, şi prin intermediul ultimei sale cărţi, dl. Vasile Ernu nu se sfiieşte să facă unele consideraţii – într-o manieră nouă şi vie – pe marginea unor realităţi din perioada regimului comunist. Ca şi în cazul primului său volum, sunt ferm convins că adversarii „de profesie”ai regimului comunist nu vor gusta concluziile sale şi nu vor ezita să-l gratuleze pe autor cu eticheta dragă lor: „comunist nostalgic”.
Una dintre temele discutate de cei doi eroi din romanul Ultimii eretici… este aceea a asumării răspunderii colective a unei societăţi – în cazul de faţă, cea românească – pentru culpa de a fi contribuit la consolidarea şi menţinerea regimului comunist prin complicitate, adică de a nu fi luptat împotriva sa: „Aproape nimeni nu-şi asumă comunismul, şi cu atât mai mult acest subiect care este foarte sensibil (…) Este incredibil cum reuşesc cei de aici să externalizeze problema şi duşmanii (…) Ceauşescu este un «El» care ne-a chinuit pe «noi», iar comuniştii sunt nişte «ei», care ne-au adus numai probleme «nouă», cei care am fost nişte martiri. Deci vinovaţii sunt «ei» şi «El», iar cei care am suferit suntem «noi»” (p. 83-84). Pentru „anticomuniştii postfactum” – îi avem în vedere pe cei care, tăcuţi înainte de 1989, se luptă acum, mai degrabă, cu fantoma comunismului, decât cu un comunism real – o astfel de afirmaţie le-ar face pielea de găină. Plecând de la ideea că, în marea ei majoritate – cu excepţia celor care, realmente, au întreprins acte de dizidenţă înainte de 1989 –, societatea românească este culpabilă pentru „producerea” – cum foarte frumos scrie autorul – regimului comunist, dl. Vasile Ernu propune, spre vindecarea societăţii româneşti, o asumarea colectivă a acestei culpe. Nu condamnarea oficială a regimului – prin instituirea unei comisii pusă sub autoritatea unei instituţii a statului!!! –, ci recunoaşterea colectivă a greşelii de a fi susţinut, fie şi prin tăcere, un regim, detestat retroactiv de o mare parte a populaţiei româneşti, şi considerat „criminal” de un număr de intelectuali, apropiaţi structurilor de putere. Dl. Vasile Ernu, pornind de la această ultimă realitate, nu se sfieşte să arate lipsa de logică a istoricilor care s-au grăbit să se înregimenteze autorităţii politice şi să condamne comunismul: „Nu poţi da un decret prin care să anunţi că tot ce s-a întâmplat în ultimii 45 de ani este «ilegitim» şi «criminal» (…) Fireşte că în demersul de cunoaştere, înţelegere şi asumare a acestei perioade există loc şi pentru pedepsele aplicate celor care au făcut abuzuri şi pentru omagiile aduse victimelor. Istoria aici (în România – n. n.) nu se vrea înţeleasă şi asumată” (p. 84-85). Ne permitem să adăugăm celor afirmate de dl. Ernu că nu există nici o deosebire de gândire şi acţiune între „băieţii buni” de astăzi şi staliniştii din anii ’50. Cum foarte inspirat îmi spunea un bun prieten rus – fin cunoscător al realităţilor româneşti –, referindu-se la atitudinea acestor intelectuali: „Au o mentalitate de bolşevici”.
Manipularea prin trecut
Afirmaţia de mai sus ne permite să aducem în discuţie o altă temă, abordată de dl. Vasile Ernu în romanul său: manipularea prin instrumentalizarea trecutului. Domnia Sa prezintă principalul motiv pentru care judecăţii „fără ură şi fără părtinire” îi este preferat linşajul mediatic public la care sunt supuşi unii oameni, care au trăit şi muncit în vechiul regim, şi la care populaţia este obligată să asiste: „(…) Acum noua strategie de «deconspirare a duşmanului» se face public (…) Nimic nu mai contează fiindcă «adevărul» este prestabilit de însăşi maşinăria de produs duşmani. Pe cine mai interesează prezumţia de nevinovăţie, analiza contextului, nuanţele sau detaliile? Nu mai există loc pentru aşa ceva. Când procesul se face «în direct» nu mai există timp pentru detalii şi analiză. Intrarea «în direct» este simultan şi începutul, şi finalul procesului. Maşinăria trece ca un tăvălug care striveşte şi uniformizează prin simpla «justiţie televizată» şi prin verdictul dat «în direct»: colaborator al vechiului regim (…) «Specialiştii» nu au timp în dorinţa de a încerca să înţeleagă cum a funcţionat «regimul», ce însemna «colaborarea» în vechiul regim şi să remarce că mlaştina în care am trăit a reuşit să transforme cele două ingrediente centrale, victima şi călăul, într-o entitate unitară, osmozată, greu de separat (p. 112)”. Sunt rânduri care, în opinia noastră, ar trebui să figureze în orice carte al cărei subiect îl constituie metodologia privind analiza regimurilor totalitare. Din acest punct de vedere, mulţi dintre istoricii români ar avea de învăţat din detaşarea şi seninătatea d-lui Ernu.
Deosebit de interesant ni se pare şi modul în care dl. Vasile Ernu caracterizează – prin intermediul unuia dintre cele două personaje, A.I. – perioada stagnării brejneviste, multe dintre consideraţiile sale fiind valabile şi pentru societatea românească de dinainte de 1989 (p. 172-176). Existenţa unor reguli nescrise ale jocului între autoritate şi cetăţeanul dispus să critice regimul privind raportul dintre „interdicţie şi libertate” a fost extrem de bine surprinsă de către autor, fără ca acesta să-şi propună să diminueze rolul dizidenţei în lagărul comunist. În aceiaşi scrisoare, dl. Vasile Ernu prezintă pe larg pilonii stabilităţii brejneviste, dovedind înţelegerea fenomenului şi reale aptitudini în domeniul cercetării istorice.
Prietenia, o formă de libertate în comunism
Tema libertăţii – atât în comunism, cât şi în democraţie – este, ne îngăduim să afirmăm, ubicuă. Prezentă de la prima la ultim pagină a romanului, tema libertăţii este tratată prin comparaţie: libertatea în comunism vs. libertatea în capitalism, autorul ajungând la o concluzie, tristă, poate, pentru mulţi dintre tinerii din zilele noastre: „Când sfera privată este desfiinţată, interzisă, atunci singurele momente, locuri în care el (privatul – n. n.) poate să reapară sunt relaţiile umane precum iubirea, relaţiile sexuale sau de prietenie. Oare este întâmplător faptul că «prietenia» a devenit unul dintre miturile cele mai puternice în folclorul şi viaţa de zi cu zi a cetăţeanului sovietic şi a celui din ţările comuniste? În viaţa reală, prietenia este total depolitizată tocmai din prea multa politizare a relaţiilor (…) Acum, aceste relaţii şi-au schimbat natura, fiindcă nu mai sunt politizate, ci doar monetizate” (p. 282.). Într-adevăr, se poate lesne constata că, spre deosebire de perioada comunistă, timpul „prieteniilor îndrăgostite” a trecut. Majoritatea prieteniilor actuale au la bază interesul imediat, de aici şi fragilitatea lor.
Graţie ultimei sale cărţi, putem afirma – fără nici un fel de exagerare – că dl. Vasile Ernu se situează în descendenţa unor autori celebri – Aleksandr Soljeniţîn, Primul cerc, Vasili Grossman, Pantha Rei, Anatolii Rîbakov, Copiii din Arbat – care, graţie harului literar şi a unei profunde capacităţi de analiză, au reconstituit şi evocat, mai bine decât un istoric profesionist, regimul comunist. Dl. Vasile Ernu reprezintă – dacă ne este permisă formula – confirmarea vie a afirmaţiilor mai sus citate ale lui Nicolae Iorga despre forţa „talentului poetic” în cunoaşterea istorică.
A mai trecut un an
Adina DINITOIU / Observator Cultural / Numarul 509 din 21.01.2010
Anul 2009 a fost, pe toate planurile, un an de criză şi lucrul acesta s-a resimţit şi în plan cultural: editurile şi-au restrîns activitatea – cazul cel mai nefericit a fost al Editurii Nemira, care a dat faliment –, iar tîrgurile de carte s-au desfăşurat destul de monoton, aproape inerţial, fără mari evenimente. Cu toate acestea, promovarea cărţii şi consumul de carte au continuat să urmeze legile pieţei, deşi numărul titlurilor puse în joc, ca şi cîştigurile financiare au fost, probabil, mai mici.
Dintre evenimentele culturale de amploare ale anului – în atingere cu cultura română, iar nu româneşti propriu-zise – s-au detaşat două: cel dintîi a fost obţinerea Premiului Nobel de către scriitoarea germană Herta Müller, născută în România, eveniment care a produs destulă vîlvă în mediile culturale româneşti, determinînd o serie de reacţii previzibile – de arondare subită a scriitoarei la spaţiul autohton –, cunoscute fiind frustrările româneşti legate de acest premiu. Pentru mine, reacţiile de acest gen, ca şi resuscitarea, cu această ocazie (mai an, el funcţiona în negativ, vezi istoria poneiului roz expus la ICR New York, acum el are semn pozitiv), a unui discurs (cvasi)naţionalist reprezintă un barometru, clar şi trist, al stării de fapt şi al stării de spirit de la noi: în loc să se relaxeze, să se deschidă, să se democratizeze, discursul cultural românesc se restrînge, se închide asupra lui însuşi, întreţinînd frustrări care se traduc în respectul pentru o ierarhie locală şi rigidă a valorilor.
Pe de altă parte, un alt eveniment important – în sensul acelei deschideri europene, internaţionale a spaţiului cultural românesc – a fost dat de venirea la Bucureşti a scriitorului Salman Rushdie, invitat de Editura Polirom, unde i se publică, de altfel, şi romanele. La Teatrul Odeon s-a desfăşurat o întîlnire a publicului român cu un mare scriitor, care reuşeşte să-şi vîndă cărţile în toată lumea.
Revenind la anul literar 2009, deşi mai degrabă modest, el nu duce, totuşi, lipsă de cîteva cărţi bune, la categoriile tradiţionale de poezie, proză, eseu şi critică literară (inclusiv debuturi).
În ce priveşte proza, au fost prezenţi pe piaţă cu cărţi atît scriitori din mai vechile generaţii (şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti), cît şi scriitori debutaţi după ’90, şi chiar mai tineri, debutaţi în jurul lui 2000. Romanul lui Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor (Cartea Românească) – declarat Cartea Anului la Premiile Prometheus ale României literare – impune, într-adevăr, prin construcţie, prin acordurile poetice şi epopeice ale unei tragice istorii colective (armeneşti). Un roman de anvergură, străbătut de o gravitate metafizică ce-i conferă prestanţă; o carte care are nevoie de timp pentru a fi citită şi descoperită.
Un roman bine scris şi agreabil la lectură este Cum să uiţi o femeie (Polirom) al lui Dan Lungu, scriitor debutat după ’90 şi printre cei mai bine exportaţi dintre scriitorii români, în acest moment.
Din acelaşi „val“ ieşean al prozei realist-minimaliste de după ’90 face parte şi Lucian Dan Teodorovici, care a publicat anul trecut o carte de povestiri (Celelalte poveşti de dragoste, Polirom) – resuscitînd genul scurt, făcut celebru de optzecişti –, povestiri conduse cu o mînă de maestru de un autor care-şi aşteaptă, încă, acea carte a deplinei măsuri scriitoriceşti. Angelo Mitchievici şi-a publicat prozele mai vechi într-un volum de fineţe (cu scăderile inerente unor proze mai vechi), Cinema (Polirom), proustian şi cinematografic, marcînd o zonă de literatură aparte, mateină şi „crepusculară“. Dintre optzecişti, Cristian Teodorescu a publicat Medgidia, oraşul de apoi, care, în ciuda penei sigure şi inimitabile a autorului Maestrului de lumini şi al Tainelor inimei, pare mai degrabă o schiţă de roman sau – dacă vreţi – un concentrat de roman, cu rezumate de capitole pe post de adevăratele, numai ghicite, capitole. Un volum – produs al epocii vitezei pe care o traversăm cu toţii…
Printre cărţile de proză notabile ale anului 2009 se numără şi: Viaţa începe vineri (Humanitas), romanul Ioanei Pârvulescu, Stalin, cu sapa-nainte! de Radu Ţuculescu (Cartea Românească), Mentaliştii de Florin Manolescu (Cartea Românească), Porcilator de Andrei Mocuţa (Brumar), Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea de Daniel Bănulescu (Cartea românească), Replace all de Ioan Lăcustă (roman postum, Polirom), Vizuina de Norman Manea (Polirom), Raport asupra singurătăţii de Augustin Buzura (Polirom). După cum se poate vedea, prozatorii citaţi ţin de generaţii mai vechi şi mai noi, şaptezecişti, optzecişti, nouăzecişti şi chiar mai tineri (tînărul Andrei Mocuţa a debutat în 2006).
O carte aparte, o poveste postmodernă plină de farmec şi suavitate – la întretăierea explorării limbajului cu extensia imaginarului – este romanul de debut al lui Matei Florian, Şi Hams Şi Regretel (Polirom), o carte care, alături de romanul lui Varujan Vosganian – deşi de o cu totul altă factură (ludică) – marchează apariţiile cele mai de seamă ale anului ce-a trecut.
La categoria eseu, se detaşează cartea-hibrid a lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai imperiului (Polirom), situată între ficţiune (prin convenţia personajelor şi a situaţiilor) şi eseu, al doilea volum al prozatorului, ce reia, în cheie speculativă şi spectaculoasă, reflecţiile sale pe marginea temei comunismului, situate, de data aceasta, într-un evantai mai larg de teme conexe: ideologiile şi totalitarismele de tot felul, comunism vs capitalism, formele de rezistenţă la comunism (în particular cel românesc), respectiv la capitalism, Est şi Vest ş.a.m.d. Cartea lui Ernu e paradoxală şi provocatoare, deşi ambalată într-o formulă literară veche şi celebră de la Scrisorile persane încoace, şi e menită să stîrnească spiritele şi dezbaterile de idei. Tot în jurul temei comuniste, în cheie memorialistică, se situează şi cartea lui Gabriel Andreescu, L-am urît pe Ceauşescu (Polirom) – reflecţia culturală în jurul comunismului românesc (dublată de pasiune) continuă şi mai are nevoie, probabil, de timp pentru a obţine distanţa şi pertinenţa analitică necesare (în schimbul pasiunii). Eseuri au publicat şi Mircea Mihăieş, Despre doliu (Polirom), Dan Petrescu (Secta gînditorilor de estradă, Polirom) şi Marta Petreu, cu al său volum pătimaş Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom).
În ce priveşte critica şi istoria literară, trebuie remarcată, din capul locului, monografia lui George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Humanitas) – o carte îndelung şlefuită, informată şi empatică. Adrian Lăcătuş şi Paul Cernat au publicat şi ei Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale (Editura Universităţii Transilvania din Braşov), respectiv Modernismul retro în romanul românesc interbelic (Art).
Tînărul universitar sibian Andrei Terian a debutat editorial cu un op considerabil, ce sfidează epoca vitezei, dar şi pe cea a gravitaţiei: G. Călinescu. A cincea esenţă (Cartea Românească) – o carte ce va intra cu siguranţă în bibliografia de specialitate, o carte care cere timp pentru lectură şi schimbul de idei.
Într-o formulă ingenioasă, la confiniile studiilor culturale cu ficţiunea literară, Andreea Răsuceanu a debutat cu o carte spumoasă, Cele două Mântulese (Vremea), ce reconstituie cu voluptate, dar şi acribie documentară, istoria medievală şi literară (eliadescă) a străzii Mântuleasa a Bucureştilor de altădată. Andreea Răsuceanu, alături de Andrei Terian sau Ovidiu Şimonca (Pot să vă mai enervez cu ceva?, interviuri, Cartier) sînt, de altfel, cîteva din numele demne de interes la capitolul debuturilor editoriale. Se mai adaugă şi acela al poetului Stoian G. Bogdan (Chipurile, Cartea Românească).
În rîndul poeţilor, a revenit în forţă Angela Marinescu (Probleme personale, Cartea Românească), pe lîngă harnicii douămiişti (Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, dar şi Domnica Drumea). Un poet „consacrat“ precum Dan Coman a scos Dicţionarul Mara (Cartier); la Brumar, tînărul poet Daniel D. Marin a publicat L-am luat deoparte şi i-am spus, lăsînd în urmă biografismul mizerabilist şi reîntorcîndu-se la o poezie narativă şi simbolică, precum odinioară un Leonid Dimov sau Cercul Literar de la Sibiu.
Презентация книги самого модного современного румынского писателя
Кишинев, 17 ноября /eNews/. Cегодня в Кишиневе пройдет презентация книги известного (и очень модного) в Румынии автора Василе Ерну «Последние еретики Империи» («Ultimii eretici ai Imperiului”).
Немного об авторе:
Василе Ерну родился в СССР в 1971 г. Уехал в Румынию в 1990 г. Там окончил факультет философии Ясского Университета им. Ал. И. Кузы и стал магистром философии в Университете Бабеш-Больай города Клуж. Был редактором-основателем журнала Philosophy&Stuff и заместителем редактора журнала Idea artă+societate. Сотрудничает как автор со многими изданиямив Румынии, в т.ч. România Liberă, HotNews, а также Noua Literatură, Suplimentul de Cultură и Observator Cultural.
Дебютная книга В.Ерну “Рожденный в СССР” вышла в издательстве ПОЛИРОМ, и став главным литскандалом Румынии в 2006 году, получила ряд премий: премию за дебют «Литературная Румыния» и премию за дебют Союза Писателей Румынии, книга победила в конкурсе Book Pitch на Лондонской книжной ярмарке 2007 года.
Ниже приводим несколько отзывов на книгу Василе Ерну «Рожденный в СССР»:
ВАСИЛИЕ ЕРНУ: НОСТАЛЬГИЯ ПО СОВЕТСКОМУ БУДУЩЕМУ?
Самый большой литературный скандал этого лета в Румынии в полном разгаре. Бывший одессит, в 90-м эмигрировавший в Румынию, обученный философии в самом сердце Трансильвании – в университете Клуж-Напока, – Василие Ерну опубликовал книгу «Рожденный в СССР». Эффектный коктейль из всех разновидностей нон-фикшн – от исповеди и мемуаристики до прозрачной пост-не-классической философии «с человеческим лицом» – грозит стать коктейлем Молотова для румынского интеллектуального истеблишмента. В Румынии, одной ногой вошедшей в Европу ,
для интеллектуалов оказалось совсем непросто взглянуть на евростандартную туалетную бумагу в своих руках и произвести сравнительный анализ отпечатка на ней с тем, что отпечатывалось на бумаге времен коммунистического режима. При всей разнице в рационе питания, способы торговли интеллектуальным лицом остались теми же. Именно в этом – основной мессидж Василие Ерну, который так возбудил румынскую элиту. Вместе с тем, В.Ерну считает, что коммунистический строй давал некоторые
преимущества в сфере духовного выживания. Сверхироничная позиция автора так же далека от ностальгии, как и от спекуляции.
Философский аппарат, разработанный в прошлом веке Фуко, Бодрияром, Ильиным, Холмски здесь использован как аппарат летательный: с высоты тона, которую берёт в этом тексте В.Ерну, видны перспективы, безусловно интересные и русскому читателю.
Пост-антиглобалистская идеология – каковы её черты? Каковы черты ближайшего будущего, начавшегося много лет назад в СССР?
Легко и на одном дыхании написанный, текст вполне соотносим с блестящей эссеистикой Чиорана и – вместе с тем – со странным и беспредельным звучанием, которое имела меланхолия только в бывшей Советской Империи.
Олег Панфил, www.penman.ru
2. СССР ОККУПИРУЕТ РУМЫНСКОЕ ВИРТУАЛЬНОЕ ПРОСТРАНСТВО
Ioana Calen, Dilema Veche, № .124,9-19 iun.2006
Василие Ерну, автор книги «Рождённый в СССР», позиционирует себя как «совершенный советский продукт» и чистокровный homo soveticus. Книга ещё толком не была представлена публике, но сразу же напрягла атмосферу и разбудила противоречия. Чаще всего о ней говорят, что она живая и нервирующая.
Точнее, нервирующе жива! И будто головной боли, которую вызвала у нас эта книга, было недостаточно, Василие Ерну посмел распространить её и на румынский интернет… «Рождённый в СССР» – первая книга в Румынии со своим собственным сайтом (www.nascutinurss.ro ). В этом нет ничего зрелищного. И нервирующего. Но когда речь идет о первом румынском сайте,
посвященном коммунизму, нам стоило бы задуматься.
На www.nascutinurss.ro столько информации и материалов о CCCP,
сколько не содержит весь румынский интернет вместе взятый. Ностальгирующие по советской власти, понимающие русский язык, могут послушать он-лайн речи великих руководителей – Андропова, Брежнева или Ленина. Вы можете скачать там пионерские песни,
саундтрек к фильму «Красная Шапочка», а рокеры буду более чем очарованы возможностью открыть заново «Кино», «Наутилус Попмилиус» или «Крематорий».
3. Observator cultural nr. 71 6–12 iulie 2006
Рожден в СССР, живу в Румынии
Ovidiu Ţichindeleanu
…Ерну вводит здесь скандальный тезис: «Диссидент – первый продукт коллаборционизма между двумя системами – коммунистической и капиталистической (…) Диссидентство – это творчество, своего рода общий язык, поддерживаемый обеими сторонами». Об этом действительно задумываешься, когда видишь, как много диссидентов-антикоммунистов стали сегодня апологетами идеологии нынешнего мирового порядка… В то время, как диссиденты обращались к языку власти, оставаясь таким образом частью официальной культуры, независимые культуры непосредственно производили
различение и контекстуальные ценности: « [ у рокеров] не было прямых столкновений с официальным языком, с коммунистической властью, в отличие от диссидентов, – рокеры сталкивались
с властью и глупостью системы вне конкретной идеологии. Они смогли вскрыть проблемы страны намного эффективней, чем прямые обращения на деревянном языке коммунистов или антикоммунистов.»
При советском коммунизме богатство неофициальной культуры было очевидным и живым явлением, и именно оно, кажется, утрачено сегодня – в новой провинции нового господствующего миропорядка.
4. Evenimentul Zilei 9 iulie 2006
Писатель недели: коммунизм со всем плохим и хорошим
Elena Vladareanu
Василие Ерну. Родился в СССР, но с 90-х живет в Румынии.
Он и не ностальгичен, и не яростен. Коммунизм с его хорошими и плохими сторонами. В недавно вышедшей в издательстве «Polirom» книге «Рождённый в СССР», В.Ерну попытался сделать монографию о Советской России: СССР в общежитиях и совместных пьянках, в фильмах и танцах, в туалетах и сексуальности.
Кое-где, теоретически, и большей частью напрасно, В.Ерну рискует быть принятым всерьёз, хотя на самом деле он сверхироничен.
«Коммунизм – это система, в которой я родился и жил, – говорит он. Для меня проблемой являлась не система, а способ, которым мы обустраивали свою жизнь внутри этой системы. «Система виновата» –
это чудовищная ложь, которой торгует большая часть румынских интеллектуалов.» Нет, мы не виноваты, и важно, как мы устраивали свою жизнь. Надо же, и при коммунизме была жизнь!
Большинство наших интеллектуалов продолжают непреклонно идти на те же компромиссы, которые они как бы отрицают и не принимают.
Страна с наибольшим количеством коммунистов за ночь стала страной
с наибольшим количеством антикоммунистов» – говорит Ерну.
Он приехал в Румынию, когда коммунизм исчез. И спустя 15 лет он может сказать: « Я хорошо знаю Румынию. Но я стараюсь сохранить взгляд и мышление человека вне этого пространства.
Это большое преимущество.» Именно поэтому он может сказать, что Румыния мыслит штампами, когда речь заходит о коммунизме.
«Всё черно-белое, нет места нюансам», – заявляет Ерну.
Для него самым большим преимуществом жизни при коммунизме явилось приобретение « особого способ мыслить и быть, происходящего из русско-советской культуры». Это особая грандиозность и безграничность чувств и мышления, своего рода отсутствие предела, которое может давать величие, но может создавать и большие трудности. Своего рода раскомплексованность,
зачастую заставляющая соотносить себя с превосходством. Было важно и образование – одновременно на двух языках и в двух культурах (русско-советской и румынской.»)
Не ностальгируют лишь люди ущербные
eNews / Оксана ГРЯДЧЕНКО / ianuarie 2010
Вы принадлежите к первому поколению бессарабцев, приехавших на учебу в Румынию. Что определило ваш выбор, и почему именно Яссы?
Да, с первой волной студентов, в 1990 году, я прибыл в Румынию. Первоначально, хотелось поехать в Тимишоару, но там не было философского факультета и мы, вместе с моим другом, Лилианом Негурэ, выбрали Яссы. Он поступил на факультет психологии, а я на философский. Думаю, что выбор был случайным. Как бы там ни было, я знал, что по гуманитарным наукам есть три университетских центра – это Яссы, Клуж и Бухарест. Мне нравятся Яссы. Я и сейчас считаю Яссы одним из главных городов Румынии. Для образования он великолепен. Город имеет свой особый дух. После Ясс я жил в Клуже и Бухаресте. Клуж, на мой вкус, чересчур консервативен, Бухарест слишком суетлив, и если зазеваешься, истощит всю твою энергию. Яссы же превосходны: странная смесь меланхолии и спокойствия, менее меркантильный образ жизни, особая, растворенная в воздухе поэтичность, какая-то особая славянско-волошская мистика, это место отлично подходит для раздумий, но не будем мифотворствовать. На самом деле все это создают люди, с которыми у тебя какие-либо отношения, будь ты в Кишиневе, Яссах, Клуже или Бухаресте.
Сколько бессарабцев было тогда в Яссах, и с какими трудностями сталкивались?
Точного числа не знаю. По поводу «спешивания» бессарабцев в Румынии надо изучить соответствующую статистику. Очень важно узнать, как и сколько их приезжало ежегодно, сколько вернулось, сколько осталось, скольких растеряли в пути. Нас было достаточно много, и мы были на виду. Проблем было много, но самые большие, как мне кажется, были связаны с интегрированием. «Мы» с трудом осваивались, а «они» нас с трудом принимали. Но мало помалу мы друг с другом свыклись, и кое-чему друг у друга научились.
Во времена студенчества или сейчас, находясь в Бухаресте, чувствовали вы себя дискриминированным по причине того, что вы бессарабец?
Да, естественно, нас дискриминировали, как и мы вывели свою «форму дискриминации» по отношению к «туземцам». Эту обоюдную дискриминацию надо рассматривать в более широком контексте. Такого рода дискриминация происходит везде в мире, но это не значит, что мы должны смиряться с ней. Во-первых, надо суметь проанализировать, надо понять в чем ее причины. После этого надо действовать, надо давать ей отпор. Самая большая проблема, связанная с этим дискриминационным отношением, вытекает из того, что мы называем «разностью». Несмотря на то, что мы говорим на одном языке и претендуем на единую культуру, нравится нам это или нет , мы, все-таки, разные. Разницу можно уловить от одной исторической провинции к другой (например, Мунтении и Трансильвании). Мы же не должны забывать, что в эпоху Нового времени мы больше принадлежали к Российской империи, чем румынскому пространству. И не следует делать вид, что этого не было. Простите, но в 1990 году, мне легче было понять советского русского чем румына (т. е. румынского гражданина). Почему? Да очень просто. С русским меня связывала общая история, недавние общие воспоминания, общий опыт и совместный быт. С румынским гражданином нас связывала общность языка и «теоретической культуры». Однако, иногда для понимания одного языка недостаточно. Поэтому во второй своей книге «Последние еретики империи» («Ultimii eretici ai imperiului») , я рассказываю о том, как «выучивал» заново «свою новую родину». В начале 90-х возник процесс взаимного познавания и обучения. Эта дискриминация уменьшится (мы должны осознавать, что окончательно она не исчезнет никогда) тогда, когда мы лучше узнаем друг друга.
Самая явная дискриминация студенческой поры, в положительном или отрицательном смысле, была связана с оценками на экзаменах. Если ты знал материал, ты все равно не получал «десятку», поскольку ты «из Бессарабии», и знать на «десятку» ты, естественно, не мог. А если не знал материал, ты незаслуженно получал «пятерку», поскольку ты «из Бессарабии». Тогда я сконцентрировал свою стратегию борьбы на двух уровнях. Во-первых, я боролся за то, чтобы ко мне относились, как к Василе Ерну – конкретной личности, а не как к представителю какой-то группы, которого можно воспринимать «в общем». Я отвечаю за свои поступки, а не за какие-либо группы или общины. Вторая вещь, которую я попытался продвигать, и которая, по моему убеждению, является одним из наших преимуществ, связана с этой нашей специфической разностью, которую надо не прятать, а, наоборот, выдвигать. Думаю, что то, что на первый взгляд кажется недостатком, на самом деле, большое преимущество, и, в конечном счете, некоторым умственным усилием, любой отрицательный груз можно превратить в его противоположность. «Оттуда» мы приходим с тотально иным опытом. Мы дети великой империи, большая часть из нас знают и мыслят категориями двух культур – румынской и русской. Только используя эту разность, мы можем принести больше пользы румынской культуре и румынскому ареалу. Я постоянно говорю своим друзьям из области искусства и литературы: не пытайтесь быть очередным местным «еску», в любом случае, вы будете второразрядным «еску». Так, что лучше попытайтесь реализовать эту разность. К сожалению, очень немногие пытаются это сделать.
Недавно в Кишиневе состоялась презентация Вашей книги «Последние еретики империи» (“Ultimii eretici ai imperiulu”), каким было возвращение и свидание с бессарабской публикой?
Я не очень хорошо знаю новую бессарабскую аудиторию. У меня там немало друзей, но нынешнее поколение, мне не очень знакомо. Складывается впечатление, что публика эта особая, которая в чем-то отличается от румынской . Это странная смесь свойственной румынам «поверхностности» латинского типа (что не всегда плохо) с «избыточной» славянской чувствительностью. Эта смесь вызывает такого рода эмоцию, которая встречается в Бессарабии, а также и в Северной Буковине. Отсюда идет и особого рода почти детская, наивная, иногда обезоруживающая непосредственность, которой в Румынии почти уже не встретишь . Для меня Бессарабия представляет интерес именно сохранением этих исчезающих «чувств» и особенно теми мутациями, которые произошли за последние 15 лет, на этой окраине империи. Здесь встречаются такие типологии и явления, которые едва ли можно встретить западе (или же встречаются крайне редко), а тут их полно. Мне интересно вникать в эти явления и их описывать.
Ваша книга «Рожденный в СССР», все-таки, полна ностальгии. Что Вам дороже больше всего, в этом времени?
Повторю, что говорил неоднократно. Нынешняя господствующая идеология ставит под запрет определенные чувства. Всюду кричат, что ностальгия «опасное зло». Это выводит из себя. Коммунисты запрещали проявление любых человеческих чувств одним, капиталисты – другим. Ностальгия, любовь и ненависть, дружба, отчаяние – суть человеческие чувства, и жить без них невозможно. Говорил, и еще раз повторюсь – исключите из литературы ностальгию и останутся одни «фабрики и заводы» с из материальным содержанием.
Ностальгия как чувство связана не с местом или идеологией, а со смыслом и временем. Мы тоскуем по «тому времени», а не по идеологиям, будь они коммунистические или капиталистические. Только фанатики и идиоты могут тосковать по идеологиям. Лишь люди ущербные не испытывают ностальгии. Да, у меня было небывалое детство и отрочество, которое, по воле случая, «имели место быть в СССР». Почему тоскую по тому времени? Трудно сказать. Тоскую по «тому времени», как по моему «земному раю».
Могли бы назвать несколько молодых писателей, в которых верите?
Ох… кого считать молодыми… Напомню, естественно, тех, кого лучше знаю, некоторым даже пытаюсь помочь… Мне нравятся Думитру Круду, Юлиан Чокан, братья Вакуловские, а также Митош Миклеушану и Баштовой. Появляются новые поэты, среди которых Гамарц, Хосе Пабло, Алекс Козмеску…
Напомню несколько молодых людей, из иных, нежели литература, областей, в которых я верю – Лилиана и Петру Негурэ, Игорь Кашу, Виталие Спрынчанэ, Дорин Нэстас, Андрей Гуско… А в общем, тех, которые заслуживают, чтобы их лучше узнали, очень много. При этом, не забудем и русскоязычных авторов из Республики Молдова, среди них встречаются очень хорошие, к примеру, Олег Панфил и Владимир Лорченков.
В последнее время Вы неоднократно бывали в Москве, где вышла на русском языке Ваша книга «Рожденный в СССР». Современный российский гражданин – какой он, если сравнить с советским?
Да, книга моя вышла в одном из самых престижных московских издательств «Ad Marginem», и когда издатель, с которым я познакомился, решил издать меня на русском, это было для меня настоящей радостью. В 90-х годах, о таком даже и не мечталось, а сейчас я сдружился с Сашей Ивановым (основателем издательства) и некоторыми из его элитных авторов. Это большая честь для меня. (Издание моей книги самом значительным румынским издательством « Polirom», естественно, также большая честь для меня). В 2010 году, книга должна выйти и на 5-ти других языках.
В последние годы я регулярно бываю в Москве, потому что вписался в тамошний культурный оборот. То есть, меня приглашают на различные книжные ярмарки, фестивали и диспуты. Каков он современный российский гражданин? Трудно судить. Подобно всему Востоку, он находится в переходном состоянии, но пережитый ими разрыв бесконечно больше, а их проблемы более велики, подавляющи и драматичны. Они пережили падение империи, и это для них катастрофа. Это важно понять. Русские переживают самую крупную культурно-политическую катастрофу столетия, равную Гражданской войне и Великой Отечественной. Но им не привыкать. Будем надеяться, что «крушение империи» создаст возможность сотворения нового, более доброго, русского мира. Иногда падение империй может привести к невиданному возрождению или же к полному исчезновению. Остается увидеть, что последует…
Сильно ли изменился Бухарест?
Насколько изменился Бухарест, не берусь судить. Как-никак это седьмой по счету город, в котором я живу. Могу сказать, что у меня есть некоторый опыт перемены мест проживания. Каждое место на тебя каким-то образом влияет, но самое большое влияние оказывают люди, в этом месте живущие, с которыми ты взаимодействуешь. Они создают новые возможности для развития, размышлений и т. п. Для меня, Бухарест, – город плодотворный. Город мне нравится именно за те вещи, которые здесь многим не по вкусу. Мне нравится восточная атмосфера Бухареста. Возможно, это один из самых восточных городов Европы. Вестернизированный, но, все-таки, восточный город. В этом – его великая ценность. Как гласит незабвенная русская реплика: «Восток – дело тонкое!»
Каково Ваше мнение о поколении молодых кишиневских политиков. Достойны ли они доверия?
Что имеем – то и пользуем. Я лоббировал новый пришедший к власти альянс, несмотря на то, что там есть несколько партий, которые не внушают большого доверия. Однако, там есть и партии, в которые пришли молодые, новые люди, с другим дискурсом. Выбора у нас нет, надо попробовать и это. Будем надеяться, что они нас не слишком разочаруют. В противном случае, может произойти драма.
При каких обстоятельсвах, Вы можете вернуться в Кишинев?
Я возвращаюсь в Кишинев, в любое время. Надеюсь, что в последующий период, у меня будет все больше проектов, связанных с этим местом. Если же имеется в виду, возвращение насовсем, думаю, что это вряд ли возможно, поскольку я занят здесь (в Бухаресте – ред.) во многих проектах. Сегодня, однако, «географическое местоположение» уже не является проблемой, поскольку ты легко можежь действовать и на расстоянии. Вообще-то «география», как бы исчезла, а «расстояния» чертовски сократились. В любом случае, в Кишинев буду наведываться чаще, искренне надеюсь на это.
Cправка eNews:
Василе Ерну родился в СССР в 1971 г. Уехал в Румынию в 1990 г. Там окончил факультет философии Ясского Университета им. Ал. И. Кузы и стал магистром философии в Университете Бабеш-Больай города Клуж. Был редактором-основателем журнала Philosophy&Stuff и заместителем редактора журнала Idea artă+societate. Сотрудничает как автор со многими изданиямив Румынии, в т.ч. România Liberă, HotNews, а также Noua Literatură, Suplimentul de Cultură и Observator Cultural.
Дебютная книга В.Ерну “Рожденный в СССР” вышла в издательстве ПОЛИРОМ, и став главным литскандалом Румынии в 2006 году, получила ряд премий: премию за дебют «Литературная Румыния» и премию за дебют Союза Писателей Румынии, книга победила в конкурсе Book Pitch на Лондонской книжной ярмарке 2007 года.
В ноябре 2009 в Кишиневе состоялась презентация новой книги Василе Ерну “Ultimii eretici ai imperiului”.
Люди должны думать
allMoldova / 18 ноября 2009
Новый сборник писателя Василе Ерну, „Ultimii eretici ai Imperiului” /”Последние еретики Империи”/, был представлен и в книжном магазине издательства „Cartier”, после целого тура, который начался и закончится в разных городах Румынии, охватив и столицу Р. Молдова, Кишинэу, передает Info-Prim Neo.
Презентация состоялась в книжном магазине Libăria din Centru вечером во вторник, 17 ноября. Зал книжного магазина не смог вместить всех желающих, на презентацию явилось слишком много людей – знакомых автора и просто тех, кто о нем слышал.
Книга „Ultimii eretici ai Imperiului” написана в эпистолярном жанре. На страницах сборника повествуется о двух персонажах – А.И. из Бухареста и Василии Андреевиче из Москвы, которые живут в разных мирах, разделяют разные идеи, секреты раскодирования неких языков и др. – все характерное для времени и пространства, на котором они находятся.
Писатель Владимир Бешляга отметил, что настоящая книга – это продолжение первой работы Василе Ерну, „Născut în URSS” /”Рожденный в СССР”/. „Эта книга похожа на калейдоскоп, один конец которого находится в Бухаресте, где живет А.И., а другой – в Москве, где существует Василий Андреевич. Персонажи Ерну говорят об абсолютно сумасшедших идеях”, – подчеркнул Владимир Бешлягэ.
Бешлягэ отметил также, что эта книга имеет высокую познавательную ценность и содержит идеи, провоцирующие читателя. После этого экскурса Владимир Бешлягэ подарил Василе Ерну книгу „Ultimii eretici ai Imperiului”, страницы который были заполнены его пометками ручкой, он внесенные им за 12 часов, в течение которых писатель прочел книгу.
Олег Панфил, один из реальных персонажей книги Василе Ерну, сказал, что на страницах сборника представлена истинная аналитика. “Автор предлагает в этой книге абсолютно гигиенический инструмент, который можно сравнить с зубной щеткой, которую нужно использовать для ухода за нашим мышлением, потому что находятся дантисты, которые говорят нам „Bonjour, maman”, „Пролетарии всех стран, объединяйтесь!” или “Мама – анархия”, – высказал мнение Панфил.
Виновник торжества Василе Ерну признался всем присутствующим на презентации, что темы, затрагиваемые в его книге, – не новы. “Простая проблема, от которой я отталкиваюсь, заключается в необходимости обсуждении вопросов, которые нам не нравятся, в важности разговора об истинных вещах. Надо сознавать, из какого мира мы вышли и в какую реальность попали. И вот, мои герои поставлены в ситуацию, когда им приходится мыслить в непростом положении”, – отметил автор.
“Мне нравится идея, что люди должны думать. Моя книга – не рецепт, как поступать в той или иной ситуации. Наш долг и моя цель – предупредить людей о существующих механизмах и возможных рисках”, – заключил Василе Ерну.
По завершении встречи с читателями Василе Ерну пообещал, что в скором времени представит книгу о Республике Молдова, особенную работу, “которая вызовет раздражение у многих”.
Василе Ерну пишет, что родился в СССР в 1971 году. Выпускник факультета философии (университет им. Александру Ион Куза, Яссы, 1996), мастерата философии (университет „Babeş-Bolyai”, Клуж-Напока, 1997). Редактор-учредитель журнала „Philosophy&Stuff” и ассоциированный редактор журнала „Idea arta+societate” /”Идея искусства+общество”/. Работал в фондах „Idea şi Tranzit” /”Идея и Транзит”/ и издательствах „Idea” и „Polirom”. В последние годы писал рубрики в публикации „România libera” и на портале „HotNews”, а также ведет постоянные рубрики в журналах „Noua Literatură”, „Suplimentul de Cultură” и „Observator Cultural”.
Василе Ерну дебютировал книгой „Născut în URSS” в 2006 году, которая вышла сначала в Румынии, а затем, в 2007 году, появилась и в одном из российских издательств. Сборник был удостоен Премии за лучший дебют от „Româniа literarа” и Премии за лучший дебют от Союза писателей Румынии.
ANUL LITERAR 2009. Literatura la vremuri de criză
Paul CERNAT/ Observator literar / Numarul 508 din 14.01.2010
Cu toate crizele de care am avut parte, pînă la exasperare, în 2009, literatura şi-a văzut de treaba ei, făcîndu-şi loc printre furcile caudine ale editurilor constrînse la limitări de tot felul. Am avut parte astfel de apariţii remarcabile la aproape toate categoriile. Inclusiv genurile şi speciile cele mai vulnerabile la constrîngerile crizei financiare – poezia, proza scurtă, critica şi istoria literară – au supravieţuit onorabil, înregistrînd pe alocuri revirimente. Sigur, scriitorii îşi au ritmurile lor imprevizibile, aşa încît e riscant să vorbim despre tendinţe de ansamblu pornind de la oferta unui singur an editorial. Mă voi limita, prin urmare, din nou la o selecţie personală şi, inevitabil, provizorie, întrucît receptarea cărţilor apărute anul trecut va continua şi anul acesta, iar în unele cazuri va începe abia de-acum încolo.
La capitolul „roman“, văd în Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian nu doar cea mai substanţială apariţie de acest gen din 2009, o carte fabuloasă despre drama istoriei recente a armenilor privită dinspre România, ci şi unul dintre titlurile de referinţă ale literaturii noastre postdecembriste, menite inclusiv unei cariere internaţionale. Tot o masterpiece, chiar dacă fără forţa celei dintîi, este Medgidia, oraşul de apoi, prin care „optzecistul“ Cristian Teodorescu se reinventează, acreditînd literar umanitatea unui spaţiu sudic de la „răspîntia“ istoriei recente. Romane de prim-plan au mai publicat anul trecut Dan Lungu (Cum să uiţi o femeie rămîne, deocamdată, cea mai bună carte a lui), Radu Ţuculescu (percutantul Stalin cu sapa-nainte!, care, să sperăm, îl va scoate din groapa de potenţial a receptării autohtone) şi Daniel Bănulescu (Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea, epos picaresc şi grotesc al ceauşismului tîrziu reloaded). Mult amînat, surprinzătorul debut în roman al Ioanei Pârvulescu (Viaţa începe vineri) seduce prin dinamica enigmatică a intrigii şi prin atmosfera unui Bucureşti Belle Époque reconstituit cu rafinament.
Deşi foarte diferite ca tipologie, romanele semnate de Doina Ruşti (şocanta Lizoanca la 11 ani) sau Nora Iuga (eteroclita Hai să furăm pepeni!) şi Daniela Zeca (rafinata Istoria romanţată a unui safari) nu pot fi cu nici un chip ignorate, ca şi robustul Sex & Perestroika de Constantin Cheianu, Măcel în Georgia de Dumitru Crudu ori intens-autoficţionalul Nevoi speciale de Dan Sociu, superior noului roman al lui Adrian Schiop, Zero grade Kelvin. Şi oferta romanescă a anului e, fireşte, mult mai bogată, iar surprizele pot apărea din multe părţi… N-au lipsit nici involuţiile stilistice ale unor prozatori de calibru (Întoarcerea tatălui risipitor de Dumitru Radu Popescu).
Proza scurtă a înregistrat un reviriment cantitativ – dacă nu şi calitativ –, semn că dominaţia romanului nu e chiar aşa de apăsătoare cum s-ar crede. Volume ca Mentaliştii de Florin Manolescu, Celelalte poveşti de dragoste de Lucian Dan Teodorovici, Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu, Miss Perfumado de Bedros Horasangian, Cinema de Angelo Mitchievici, S.M.S. de Bogdan Dumitrescu, Psihanodia de Paul Doru Mugur, Standard de Alex. Tocilescu, Poveşti impertinente şi apocrife de Andrei Cornea şi altele încă (între ele, „deocheat“ – şarmantele secvenţe memo ale lui Neagu Djuvara) pot fi oricînd citate, alături de o deloc neglijabilă producţie SF (vezi, între altele, antologia Alte ţărmuri). În paranteză fie spus, SF&F-ul autohton dă semne că se străduieşte parcă mai mult ca de obicei să revină la suprafaţă, atît prin managementul intern al fandomului, cît şi prin conexiuni cu mainstream-ul (Vincent nemuritorul al inventivului Bogdan Suceavă şi Mentaliştii lui Florin Manolescu sînt doar două exemple). Dar hibridizările acestea sînt de multă vreme la ordinea zilei… În altă odine de… hibridizări, între naraţiune în proză şi poezie se situează insolitul Basm al prinţesei Repede-repede realizat, la patru mîini, de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu, un fantasy postmodern numai bun de trecut printre delicatesele anului.
Poezia s-a menţinut la un nivel cel puţin onorabil. Trei titluri îmi par a fi cel mai bine plasate: Anca lui Noe de Anca Mizumschi, Probleme personale de Angela Marinescu şi Regele dimineţii de Alexandru Muşina, dar apariţii demne de tot interesul sînt şi Odă liberei întreprinderi de Caius Dobrescu, O seamă de persoane secundare de Romulus Bucur, Arme grăitoare de Emilian Galaicu-Păun sau opurile „tripletei“ douămiiste de la Editura Cartier (Monstrul fericit de Radu Vancu, Dicţionarul Mara de Dan Coman, Un anotimp în Berceni de Claudiu Komartin). Nu pot fi ignorate nici volumele încă „tinere“ ale Elenei Vlădăreanu (Spaţiu privat. A handbook), Domnicăi Drumea (Not for sale) sau cel al lui Daniel D. Marin (I-am luat deoparte şi le-am spus). Şi mai sînt, desigur, şi altele, fără a mai vorbi despre antologiile de autor…
Debuturile cele mai articulate mi s-au părut a fi, în proză, intensul roman „minimal“ Blocul 29 apartamentul 1 de Corina Sabău (Şi Hams Şi Regretel de Matei Florian m-a contrariat, în vreme ce romanul Trickster de Ovidiu Pop încă nu l-am citit…), iar în poezie – Chipurile de Stoian G. Bogdan, un volum puternic şi o caracterologie poetică expresivă a unei lumi ieşite din ţîţîni. Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen de foarte tînărul Şerban Anghene şi Coada de Dragoş Voicu sînt romane de debut promiţătoare, deşi încă nedecantate. La categoria debuturi editoriale de critică-istorie literară-teorie-eseu nu-mi vine să aşez, totuşi, impunătorul volum al lui Andrei Terian despre G. Călinescu (A cincea esenţă). În primul rînd, pentru că îl consider principalul volum de critică al anului proaspăt încheiat şi, totodată, unul dintre evenimentele editoriale din 2009 alături de noile ediţii critice din publicistica lui G. Călinescu de la Pléiade…
Rămînînd pe teritoriul criticii şi istoriei literare, e de consemnat în prima linie şi admirabilul N. Steinhardt, paradoxurile libertăţii de George Ardeleanu, volum de referinţă care indică un nou standard al cercetării monografice, îmbinînd vastitatea şi rigoarea documentării cu complexitatea şi comprehensiunea analizei. Operă de cunoscător în detaliu al operei lui Nenea Iancu, dar şi de plivitor al prejudecăţilor de lectură, Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z) al lui Gelu Negrea nu poate lipsi, nici el, dintr-un bilanţ exigent al anului 2009. O cercetare istorico-literară doctă şi utilă este cartea lui Bálázs Imre despre Avangarda maghiară din Transilvania, în vreme ce volumul lui Adrian Lăcătuş despre Modernitatea conservatoare central-europeană decupează un întreg cîmp de cercetare, puţin investigat la noi.
În zona teoriei literare şi culturale întîlnim cel puţin un titlu redutabil: Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei de Romaniţa Constantinescu. Iar în zona eseului speculativ cu deschidere spirituală – Despre doliu de Mircea Mihăieş rămîne o apariţie de substanţă. Daniel Cristea-Enache, de pildă, a publicat un nou volum masiv decupat din ampla sa producţie foiletonistică (Timpuri noi…), iar Ioan Stanomir revine la dragostea dintîi – literatura – dinspre istoria ideilor, prin culegerea Despre sunete şi memorie… Dan C. Mihăilescu şi-a adunat într-un volum unitar comentariile spumoase din urmă cu cîţiva ani despre corespondenţa lui Mihai Eminescu (Despre omul din scrisori…). E de semnalat şi încheierea unui proiect major, nu lipsit de controverse la începuturile sale: volumul al şaptelea (ultimul) din Dicţionarul General al Literaturii Române.
Un titlu de vîrf al anului trecut este Ultimii eretici ai Imperiului de Vasile Ernu. În ce căsuţă mendeleeviană să-l plasez însă? La eseu? La non-ficţiune? Nu contează: e, pur şi simplu, o excelentă carte de idei trăite a unui spirit liber. Trecînd pe teritoriul ceva mai sigur al literaturii memorialistice şi diaristice propriu-zise, cuvine-se să consemnez „inconturnabilul“ volum Viaţă şi cărţi de Nicolae Manolescu – o redimensionare fericită a mai vechiului Cititul şi scrisul – şi noua restituire din Jurnalul lui Radu Petrescu (ajuns, acum, la perioada anilor ’70). Există, desigur, şi alte cărţi non-fiction demne de a fi reţinute, de la culegerea Strada Revoluţiei nr. 89 coordonată de Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici pînă la reconstituirile documentar-istorice semnate de Smaranda Vultur. În materie de confesiuni diaristico-memorialistice gama e oricum destul de largă şi de generoasă – de la, să zicem, Mariana Şora la Oana Pellea. N-au lipsit nici de data asta confesiunile cu valoare istorico-documentară semnificativă, titluri ca Exerciţiu de sinceritate de Ion Vianu, Prin perdea de Aurora Liiceanu sau L-am urît pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă de Gabriel Andreescu fiind de neevitat. Deloc lipsite de interes rămîn confesiunile eseistice incomode, dar nu neîntemeiate ale lui Nicolae Breban din Trădarea criticii.
Chiar dacă ţine, în mod evident, de domeniul istoriei generale, noul şi extrem de incitantul volum al lui Lucian Boia („Germanofilii“. Elita românească în anii Primului Război Mondial) interesează şi istoria noastră literară, prin radicala recontextualizare politică pe care o propune. Dar cea mai controversată apariţie despre „bubele“ istoriei culturale autohtone rămîne, de departe, cartea Martei Petreu despre relaţia politic „vicioasă“ dintre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian (Diavolul şi ucenicul său…). N-au lipsit nici volumele de convorbiri cu anvergură problematică, precum România noastră (Virgil Nemoianu în dialog cu Sorin Antohi), o carte pe care o prefer fără ezitare dialogului mai vechi, altminteri spumos, dintre Sorin Antohi, Luca Piţu şi Emil Cioran (Neantul românesc…, cu un caracter mai mult documentar).
Ei, şi n-am spus încă nimic despre volumele de dramaturgie şi cinefilie, despre volumele de eseuri cu tentă politică de actualitate (numeroase şi, unele, cu adevărat interesante), despre piaţa atît de policromă a traducerilor (care ar fi meritat, ea singură, o „panoramă“ separată) sau despre colecţiile populare lansate de cîteva mari cotidiane, care au făcut deja să curgă destulă cerneală pro şi contra, dar au readus spre literatură un public ce părea iremediabil pierdut. La fel: despre polemicile anului, despre falimentul unor reviste şi edituri… Cît despre Nobelul nu ştiu cît de românesc al Hertei Müller, consider că am scris deja suficient.
Cam asta ar fi, deocamdată. Mai recuperăm din mers. Şi ne „vedem“ tot aici în 2010, cînd Observator cultural împlineşte un deceniu de existenţă.
« go back — keep looking »