Gli ultimi eretici dell’Impero
Avevo davvero voglia e bisogno di letture che contenessero una sana e genuina dignità culturale e sociale e ho trovato due libri che mi hanno riempito di domande, mi hanno fatto commuovere, mi hanno dato speranza. Si tratta de “Gli ultimi eretici dell’Impero” e “L’ultimo comunista”.
Vasile Ernu, scrittore e filosofo romeno della Bessarabia, nato in URSS nel 1971, ma trasferitosi in Romania nel 1991, con “Gli ultimi eretici dell’Impero”(Hacca, 2012) ha compiuto un’operazione originale, provocante e di alta letteratura. La storia narrata nel romanzo è semplice, si tratta di uno serrato scambio epistolare tra A.I., il Grande Istigatore, colui che in gioventù tentò di assassinare Stalin, e Vasilij Andreevič, figlio della Perestrojka, dissidente contemporaneo, impegnato a smascherare e sabotare i meccanismi totalitari del capitalismo. “Gli ultimi eretici dell’Impero” è uno scambio di storie, dalle disquisizioni sulla liberazione dell’uomo attraverso l’assunzione di sostanze alcoliche, al terrorismo internazionale; dalle sette religiose, al disinganno delle democrazie occidentali; dai gulag della Russia sovietica ai gulag glamour del mondo capitalista, un mondo dove le banche e i manager tengono le chiavi di un’immensa prigione in cui spesso non ci accorgiamo di vivere, anzi, di sopravvivere, imbruttendoci.
Il libro è pieno di ironiche e deliziose dissertazioni, così scopriamo che in fondo quello che appariva come il libro più credibile sui campi di rieducazione, “Arcipelago Gulag” di Aleksandr Solženicyn, in verità è una bufala adatta a un pubblico non russo, da preferirgli “Racconti della Kolyma” di Varlam Šalamov, colui che, avendo subito in prima persona gli abusi made in Siberia, smaschera il collega rivelando che nei gulag non c’erano cucchiai, come ampiamente descritto nel romanzo di Solženicyn, e che arriva ad affermare che non sono la politica, l’ideologia, l’eccesso ad aver generato il gulag, il totalitarismo, i dittatori, bensì la loro assenza.
Scopriamo che Nicolae Ceaușescu non è mai esistito. È stato un oleogramma del popolo romeno. È stato il popolo a produrlo, sia coloro che lo hanno acclamato, sia quelli che lo hanno subito, tacendo. Una proiezione collettiva, alla quale hanno contribuito tutti, anche i dissidenti, pochi, una proiezione che ha preso vita perché l’intera nazione l’ha voluta e poi, puf!, cancellata.
Vasile Ernu ci spiega, sagacemente, che le colpe della Storia sono di tutti, nessuno può lavarsene le mani, anche se pare che non ci siano volontari per prendersi le responsabilità di quanto avvenuto nei regimi comunisti (come del resto in questa deriva senza sbocchi del mondo globalizzato). Inoltre ci dice tra le righe, o forse l’ho intuito solo io, che Silvio Berlusconi è il più stalinista fra tutti i politici (?) italiani contemporanei: ‘Per il dissidente radicale il comunismo è l’incarnazione del Male sulla terra. Questo dissidente opera nella più pura logica staliniana, è il prodotto staliniano per eccellenza, poiché pensa secondo una banale logica dualista: compagno o nemico, bene o male. Spesso diviene partigiano di un’unica opinione: lotta contro un ‘male totale’, legittimando un ‘bene totale’.
La stessa straordinaria dignità del libro di Vasile Ernu l’ho ritrovata ne “L’ultimo comunista” di Matthias Frings (Voland). Siamo nel 1980 a Berlino Ovest. Il ventenne Ronald M. Schernikau, convinto comunista, omosessuale dichiarato, autore di un romanzo shock autobiografico, è la star del momento, di giorno letteratura e politica, di notte discoteche, cabaret e spettacoli ‘en travesti’. Figlio di una ragazza madre che mai si è adattata a quell’Ovest tanto agognato da tutti, ha un solo obiettivo: tornare a Berlino Est. Novembre 1989. Mentre migliaia di cittadini scavalcano il Muro per emigrare a Ovest, solo una persona va nella direzione opposta: il nuovo passaporto dello scrittore Ronald M. Schernikau sarà l’ultimo emesso dalle autorità della DDR, la Repubblica Democratica Tedesca. Storia di un uomo e di un artista che ha oltrepassato ogni limite, e a cui è impossibile non affezionarsi.
Nella testa di Giacomo Verri / Glamour.it /
L’autore di Partigiano Inverno (Nutrimenti), finalista al Premio Italo Calvino 2011, ci racconta le sue letture e il nuovo romanzo a cui sta pensando.
NELLA TESTA DEGLI SCRITTORI
a cura di Caterina Morgantini
Che cosa ho in testa perché lo sto leggendo
Difficile indirizzare la mia scelta su un solo titolo; preferirei piuttosto parlare di costellazioni tematiche, di arcipelaghi testuali. Prima di tutto sento ancora bene allignati tra le pieghe del cervello quei romanzi che hanno fatta la bella base del mio Partigiano Inverno: il Fenoglio, soprattutto del Partigiano Johnny e di Una questione privata, il Calvino del Sentiero, Gadda, e altri. In specie mi viene in mente il Meneghello dei Piccoli maestri che – lo confesso – ho letto dopo la stesura del romanzo, ma lo percepisco con una potenza retroattiva (se mai questa cosa possa avere un senso). Mi piace pensare che in qualche modo quel Meneghello fosse giunto a me anche prima, attraverso un dialogo indiretto, mediato da altri libri. Mi è rimasta bene in testa questa frase di Maria Corti che introduce il testo meneghelliano: “l’eroismo ci fu nel momento storico resistenziale; il modo di renderlo in letteratura poteva essere o epico-lirico, come seppe fare Fenoglio […], o condito di antieroismo, cioè di misura media umana […] Meneghello è andato avanti su questa seconda strada”. Adesso posso dire che una delle mie più grandi aspirazioni è stata quella di pormi in mezzo ai due grandi campioni, irrimediabilmente lontano, come è ovvio.
Dei libri letti più di recente ho un bel segno lasciato da un autore rumeno, Vasile Ernu il cui romanzo più recente, Gli ultimi eretici dell’impero (Edizioni Hacca), è un vero e proprio vangelo, scritto con la pacatezza di una cronaca medievale, su come e cosa stia diventando il mondo dopo il crollo del Muro, dopo che la guerra Fredda s’è sciolta, dopo che i confini geografici e ideologici si sono slabbrati e sgovernati.
Infine, non per spirito di scuderia, ma perché lo scrittore è un grande scrittore, aspetto con ansia e curiosità formicolante l’ultima prova di Francesco Permunian, Il gabinetto del dottor Kafka (Nutrimenti edizioni).
Gli ultimi eretici dell’Impero
Lankelot: Andrea Consonni, 16/12/2012
“Sogno Tecnologico Bolscevico
Atea Mistica Meccanica
Macchina Automatica – no anima
Macchina Automatica – no anima
Ecco la Terra in Permanente Rivoluzione
Ridotta imbelle sterile igienica
Una Unità Di Produzione
Unità di Produzione
Tecnica d’Acciaio
Scienza Armata Cemento
Tabula Rasa Elettrificata” (C.S.I. – Tabula Rasa Elettrificata)
Credo di non esagerare nell’affermare che chi è di sinistra, lo è stato o proviene da famiglie che si rifanno al variegato e dissonante mondo della sinistra, dalle più riformiste a quelle che ancora oggi flirtano col comunismo più ortodosso, sono stati protagonisti, partecipanti o semplici spettatori (magari anche paganti) di discussioni spesso interminabili che ruotavano attorno a tematiche del tipo: “E se avesse vinto Trotsky? Ipotizzare possibili scenari alternativi”, “Quello dell’URSS non è mai stato vero comunismo”, “Stalin è stato il salvatore del mondo interno”, “Senza la sinistra non godremmo di nessun diritto e spiegare di quali diritti si tratta”, “Confronto fra piano Marshall e piani quinquennali”, “Perché i gulag sono diversi dai campi di concentramento nazisti”, “Il tradimento della democrazia costituzionale”, “Prospettive rivoluzionarie dei movimenti extraparlamentari” e via dicendo, il tutto condito con citazioni (alcune volte coltissime e proprio per questo indecifrabili) di Carlo Marx, estrapolate dal Libretto Rosso, con sottofondo di canzoni di rivolta intonate in coro, lacrime per la Resistenza, in un’atmosfera aromatizzata con sigari cubani arrivati dalla Cecoslovacchia e polvere da sparo, con aperture verso il mondo calcistico del genere “Il Milan è di sinistra mentre l’Inter di destra”, senza dimenticare la strategia della tensione e il minuto di silenzio per i caduti di secoli e secoli di lotta e la fine/tradimento/risorgimento degli ideali.
La corrispondenza appassionata, puntigliosa, giocata su colpi di fioretto e di carezze che si scambiano i due socialisti/comunisti/eretici/sconfitti/rivoluzionari A.I., denominato “Il Grande Istigatore” che in gioventù cercò senza successo di uccidere Stalin e Vasilij Andreevič, tornato in Romania alla ricerca di un senso perduto della propria esistenza mandata in macero dalla Perestrojka, su cui si fonda “Gli ultimi eretici dell’Impero” dello scrittore e filosofo rumeno Vasile Ernu (Hacca Edizioni, traduzione di Anita Bernacchia) vive di questo genere di discussioni e delle atmosfere che le caratterizzano. Questo romanzo espistolare è decisamente più colto e raffinato ma come le discussioni sopracitate vive di una “sòla” di fondo: perché se questi dibattiti, queste lettere in una prima fase sembrano interessanti, appassionanti, malinconici, illuminanti e persino commoventi grattando sotto la superficie altisonante si finisce poi per affondare in una nebbia oppiacea/alcolica di luoghi comuni, idiozie, parole vuote. Naturale che sia più difficile accorgersene se a imbastire questo genere di discussioni non è un operaio metalmeccanico o un pensionato con la terza elementare ma un raffinato utilizzatore di parole come Ernu, decisamente scaltro nello scegliere le parole e gli argomenti giusti per confondere il lettore ma l’operazione è la medesima e assume contorni quasi orwelliani che provocano brividi gelidi sulla pelle.
L’operazione mistificatrice ha inizio sin dal termine “eretico” che sta nel titolo, utilizzato non a caso circondato com’è da un’atmosfera quasi magica, come se l’eresia incarnasse necessariamente qualcosa di positivo e in grado di apportare dei miglioramenti al mondo, dimenticandosi che gli eretici sono uomini come tutti gli altri, abilissimi a posteriori nello stroncare sul nascere eventuali focolai di dissenso interno o esterno (in campo religioso c’è davvero qualcosa di meglio dall’essere passati dal cattolicesimo al calvinismo?), per non parlare della frase posta sul retro (discutibilissima ma furbissima scelta editoriale) che chissà quali reazioni dovrebbe scatenare in un lettore: “Quando il comunismo crollò, il paese sprofondò sotto un’immensa quantità di vodka”. Cosa dovrei provare leggendo questa affermazione? Tristezza, malinconia, disgusto, sconforto? Cosa? Perché il primo pensiero che si è fatto breccia nella mia mente è stato per esempio: “Beati loro perché almeno saranno morti o morranno di qualcosa di più onesto, seppur di scarsissima qualità, ma che non inganna nessuno e procura piaceri decisamente migliori di un’unità produttiva…”
Leggendo si affonda passo dopo passo nelle paludi mobili dell’ovvietà, come se avessimo davvero bisogno di Ernu per scoprire che questo mondo di banche/capitalismo/consumismo/borse/voto inutile è una vera e propria schifezza o del rapporto, quasi di filiazione, che lega Cristianesimo e Comunismo e tutta una serie di affermazioni (la società del controllo, le telecamere…) che sembrano costruite apposta per quella categoria di lettori/cittadini che vogliono sempre sentirsi ripetere come un mantra che vivono in un mondo schifoso. Tolte questo genere di frasi fatte (che hanno tutt’altra forza in un romanzo come quelli scritti dall’odiatisissimo scrittore a stelle a strisce Chuck Palahniuk) i motivi di interesse per leggere questo libro sono praticamente assenti, a patto di non provare una perversa attrazione per le solite manfrine sul ripensare il comunismo in chiave moderna, sugli errori di questo o di quel periodo storico che davvero non se ne può più, il tutto annegato in discussioni filosofiche da cattedratico ammuffito che per darsi un certo tono ogni tanto si diverte a fare delle sparate che dovrebbero turbare (?) o sconvolgere (?) il lettore e che invece producono l’effetto contrario di trasformare ogni frase in potentissimi sonniferi.
Se c’è qualcosa in cui questo libro rasenta la perfezione sta proprio nel essere l’incarnazione della parabola autodistruttiva della Rivoluzione d’Ottobre e in più generale dell’applicazione pratica del comunismo: se le prime pagine sono da innamoramento iniziale perché ti sembra di avere a che fare con due sapienti che la sanno lunga e ti fanno abbattere le gabbie mentali zariste, ecco che subentra subito la fase di stasi post-presa di palazzo d’ottobre con la relativa disillusione e con il sogno che comincia a farsi pericoloso e forse è meglio scappare, abbandonare il libro: se lo fai sei salvo, altrimenti finisci o per morire in Siberia o per trascinarti stancamente fra fasi di apparente benessere (la “dolce vita sovietica” descritta a pagina 240) e carestie per poi arrivare al crollo finale, così banale e senza nemmeno un finale entuasiasmante, con la bandiera con falce e martello ammainata sulla piazza Rossa, che quasi non se lo ricorda nessuno quel giorno.
Il libro riserva degli spunti interessanti, è giusto ricordarlo, e sono quasi tutti quelli che hanno a che fare col mondo letterario, come le nuove prospettive di lettura/rilettura del romanzo di Bram Stoker “Dracula” e della tematica del vampirismo oppure le pagine dedicate a “I racconti della Kolyma” di Varlam Salamov (ne scrive anche Giampiero Mughini nel suo ultimo e bel libro “Addio, gran secolo dei nostri vent’anni”) e più in generale al ribaltamento dei cliché sul mondo concentrazionario dei gulag, anche se non condivido per niente l’idea che quell’orrore sia stato possibile a causa della mancanza di politica (il carcere è già in sé l’incarnazione di una determinata idea di società e l’internamento nel gulag era frutto proprio di una teoria politica che non avrebbe potuto portare ad altro che a quegli stermini e internamenti e ai quali continuerà a portare ogni volta che verrà applicato); altrettanto interessanti sono le discussioni attorno al fallito progetto del blocco sovietico di riunire popoli e storie differenti all’interno di un grande contenitore che è di per sé una suggestione piena di fascino (mi ha fatto sempre fatto pensare al futuro raccontato nella saga di “Guerre Stellari) e che permette un aggancio al periodo storico attuale con le tensioni che percorrono un’entità sovranazionale senz’anima e solide fondamenta come l’Unione Europea ma anche tutto ciò che riguarda la Romania (l’autore è straordinario, giusto ammetterlo, quando scrive di Ceausescu e del popolo rumeno) e la riscrittura della storia e queste sì pagine vibranti che offrono al lettore la possibilità di farsi della domande su come la Storia viene riscritta e narrata a seconda delle opportunità, sullo sviluppo delle dittature e sulla nascita di presunte democrazie, su come sia facile cambiare casacca o ripulirla, dipingedosi come vittime o come protagonisti di chissà quale lotta per la libertà.
Sono poche pagine che non riescono comunque a mutare il giudizio complessivamente negativo di quest’opera di Vasile Ernu che poi affonda definitivamente su affermazioni apparentemente sferzanti come nell’invito rivolto agli intellettuali: “Nel suo rapporto con l’autorità, un intellettuale deve scegliere tra due atteggiamenti: o fare l’intellettuale di corte, o l’intellettuale dell’esilio. Io ho scelto l’esilio, un esilio rispetto a qualsiasi forma di potere politico. Essere in esilio è già di per sé una forma di critica” (p. 127) ma che in realtà, riletto una seconda volta, svela tutta la sua scontatezza o parzialità, perché l’essere in esilio non è necessariamente una garanzia di libertà di pensiero ma magari solo una scelta, una paura, un’altra forma di schiavitù mentale e non è solo l’intellettuale che dovrebbe essere chiamato ad essere libero (ma che significa essere liberi?), come se l’intellettuale fosse di per sé qualcosa di qualitativamente migliore, ma qualsiasi essere vivente e in tutti gli ambienti sociali, compresi quelli familiari.
Piuttosto che non essere di regime io preferirei che gli intellettuali tornassero a scrivere qualcosa di interessante e sferzante perché un intellettuale è libero prima di tutto se non scrive stupidaggini e banalità e non abusa poi di parole come “intellettuali”, “libertà”, “cultura” ed “eresia” e scrivendo questo libro così “ereticamente utile” Vasile Ernu si è schierato proprio al servizio di quel Regime Unico di Pensiero tanto criticato dai suoi due protagonisti e allora sarebbe forse auspicabile che in tempi come questi l’esilio si sposasse al silenzio, un silenzio carico di riflessione e meditazione capace di rifiutare parole, dogmi e teorie politiche, un silenzio che rimanga silenzio.
Vasile Ernu, “Gli ultimi eretici dell’Impero“, Hacca Edizioni, Matelica, 2012. Titolo originale “Ultimii eretici ai Imperiului”, 2010. Traduzione di Anita Bernacchia.
“Gli ultimi eretici dell’Impero” di Vasile Ernu
articolo di Michele Lupo / Flaneri
Se la scrittura è viva e le cose che si raccontano interessanti, un romanzo epistolare – così possiamo definire Gli ultimi eretici dell’Impero (Hacca, 2012) – suona ancora come un’ottima concertazione per tenerci avvinti a una storia. O a molte storie, come nel caso di questa seconda uscita italiana del quarantenne romeno Vasile Ernu, del quale l’editore Hacca aveva tradotto un paio di anni fa Nato in Urss.
Molte storie si scambiano in effetti i due personaggi del libro, A.I., detto “Il Grande Istigatore” e Vasilij Andreevič, vicende del presente e fatti del passato, piccole storie e grandi segnaposti della Storia novecentesca, oscillanti fra il totalitarismo dell’Europa orientale e il disinganno delle democrazie liberali d’Occidente. Se il primo infatti, socialista convinto, prova persino a uccidere Stalin, e avuta la fortuna di scamparla in Occidente, trova che non si ci sia molto da stare allegri nemmeno qui, il secondo non esce per nulla soddisfatto dalla “rivoluzione” di Gorbaciov. “Il Grande Istigatore”, una volta lontano dal comunismo scopre quanto sia difficile per un uomo abituato a quel regime dover scegliere. Scoprire per esempio che la camicia appena acquistata in un altro negozio potevi comprarla a molto meno, e che in un altro quasi te la regalavano, ecco, ti vien voglia di riporla nel guardaroba e non vedertela più davanti.
Pure muoversi all’interno dell’ex impero comunista, ma fra paesi diversi riserva sorprese. Perché non riuscì al comunismo di sopprimere le differenze fra nazioni, lingue, culture. Così quando Vasilij Andreevič decide di abbandonare la Russia, deluso dalla perestrojka, per tornarsene in Romania, per quanto bene conosca la lingua non riesce a entrare in sintonia con il bascalie, «un genere di ironia beffarda che deride cose e situazioni di un certo peso»: fondamentalmente, non la comprende. E se la comprende, non la “sente”: il che ne fa un estraneo. Non direi difatti che sia la stessa ironia dell’autore, almeno di quella che egli trasferisce ai suoi personaggi, certo insieme più sottile e malinconica. Impegnata com’è a ripassare momenti capitali della tragedia del ’900. Fra vite private e orrori concentrazionari, fra instabili quanto agognate liberazioni (non mancano versioni slave di mitologie pansessuali e alcoliche) e acutissime analisi degli inferni carcerari. Per esempio il riassunto che Vasilij Andreevič fa dei Racconti della Kolyma di Salamov. Il quale rovescia il paradigma in auge della politica totalizzante. «Non sono la politica, l’ideologia, l’eccesso ad aver generato il Gulag, il totalitarismo, i dittatori, bensì la loro assenza».
Non stupisce, sostiene Salamov riletto da Ernu, che i blatnoi, criminali con un proprio codice interno, “altro” rispetto a ogni legge, siano quelli che nel Gulag la fanno da padroni. Perché impongono la loro di legge, quella della forza: esattamente l’antitesi della politica, uno dei cui scopi principiali dovrebbe essere quello di inficiare l’arbitrio della bestialità. Ma quando invece ci si sottrae, come da molti anni in Occidente, alla responsabilità dell’agire politico, per indifferenza e paura, per conformismo e disinteresse, quella bestia cresce. Per Ernu, come per Salamov, le colpe della cultura a questo punto risultano evidenti. Gli uomini che se ne sentono interpreti e protagonisti ma snobbano l’azione politica sono parte del problema.
(Vasile Ernu Gli ultimi eretici dell’Impero, trad. Anita N. Pernacchia, Hacca, pp. 440, 16 euro )
Vasile Ernu: „Sper să nu găsesc un job bun!”
Interviu aparut in Bewhere.ro nr. 11, octombrie 2012/ realizat de Ema Stere (aici un fragment)
Născut în URSS, trăind de 22 de ani în România, Vasile Ernu este un personaj controversat – ceea ce îi place la nebunie. Ori de câte ori se simte prea „aşezat” (într‑un loc, într-un job), lasă totul baltă şi se apucă de altceva. Cu orice risc.
Ai venit să faci Facultatea de Filosofie în România.
În ’89 era o mare efervescenţă patriotică. Şi s-a deschis deodată posibilitatea, chiar după Revoluţie, să mergem să ne cunoaştem patria. Am venit în 1990 la Facultatea de Filosofie…
Păşind pe podul de flori…
Păşind pe podul de flori, deodată am descoperit că patria era total diferită faţă de cum o aveam noi în cap şi că, în ciuda faptului că vorbeam aceeaşi limbă, înţelegeam total diferit lucrurile. Pentru mine, descoperirea României a fost ca învăţarea unei noi limbi. Mi-am dat seama că o limbă nu trebuie doar să o ştii, că trebuie să ai şi o anume experienţă socială, politică, istorică, culturală – pe care noi, totuşi, am avut-o diferită. Generaţie după generaţie am trăit sub sovietici, sub ţarism şi aşa mai departe. Pentru mine, şocul cel mai mare a fost chestia cu băşcălia. Nu o înţelegeam deloc. Pentru mine, citirea revistei Caţavencu era o tristeţe, o jale, eu o citeam în notă gogoliană… Era înjurătură de mamă acolo. Ideea de spaţiu iarăşi mi s-a părut… faptul că totul e atât de mic… Şi atunci mi-am dat seama că efectiv nu e suficient să ştii limba, e nevoie de anumită experienţă socială. Şi am început să mă obişnuiesc, să trăiesc.
Din perspectivă inversă, îmi aduc aminte de primul student din Basarabia pe care l-am cunoscut, venise la Arte Plastice, am avut impresia că vorbeşte ca Alecsandri. Era un limbaj corect, dar îngheţat la sfârşit de secol XIX.
Sunt două lucruri aici. Una este limba strict lingvistică, însă limba este mai mult decât partea ei filologică. Ţine de un anumit tip de experienţă de viaţă. De exemplu, spaţiul. Când cineva spune „hai să mergem undeva”, dacă ai experienţa de cetăţean sovietic, gândeşti în spaţii foarte mari. Povestea pe care eu o spun permanent este cum am luat eu prima dată trenul, de la Iaşi la Timişoara. Şi un domn s-a urcat cu mine în compartiment, l-am întrebat unde merge şi mi-a spus „tooocmai la Vatra Dornei”, încât eu am înţeles că e foarte departe. Nu ştiam încă prea bine harta României. L-am întrebat: „cât e până la Vatra Dornei?” şi el mi-a zis „două ore jumate”. Mi-am dat seama atunci că gândim foarte diferit geografia. Zici „spaţiu”, dar fiecare înţelege ceva foarte diferit. Chiar dacă limba are aceeaşi conotaţie, intervine experienţa de viaţă, care îţi spune altceva. Aşa că pentru mine primii ani au fost foarte grei, am trăit ca într-un spaţiu străin. A trebuit să mă readaptez, să mă recalibrez. Mi-a fost foarte greu la început.
Şi acum eşti critic.
Şi acum sunt critic, dar cred că înţeleg mai mult, sunt mai îngăduitor, în sensul că am dubla perspectivă. Adică deja mi-am însuşit stilul de viaţă, modul de gândire, modul de abordare local şi atunci am această dublă privire asupra lucrurilor. Asta îmi dă o anumită înţelegere mai lejeră.
Cum era Facultatea de Filosofie din Iaşi?
Au fost anii ‘90, nişte ani nebuni. Din două în două zile se făceau greve, viaţa de studenţie era încă foarte frumoasă… Era încă perioada în care nu se punea problema banilor atât de stringent, banii nu aveau mare semnificaţie şi nici nu era goana asta după poziţie, bani, chivernisire. Bine, eram şi mult mai tineri, dar încă se trăia destul de bine cu foarte puţin.
Studenţii erau şi mult mai vizibili.
Erau şi mult mai vizibili şi n-aveau încă gândirea asta de tip marketizat, foarte ochită pe joburi-posturi, se trăia într-o formulă mai romantică. Romantismul are frumuseţea lui. Exista, şi atunci, o tendinţă spre consum, dar şi forma de consum era foarte romantică. Faptul că era bere, că mai curgea apă caldă din când în când, era ok. Nu erau probleme serioase. Am terminat facultatea în 1996 şi m-am decis să-mi schimb oraşul. Aşa, brusc – cu toate că mi-ar fi fost mult mai comod să rămân acolo. Într-un oraş precum Iaşul, după trei ani deja ştii pe toată lumea. În România, când ştii multă lume, e uşor să te poziţionezi, fiincă totul e pe bază de relaţii, cunoştinţe. Şi atunci am făcut o mişcare bruscă, pentru că aveam un prieten şi el avea o teorie pe care eu o susţin – am şi experimentat-o pe propria-mi piele – că, o dată la 6-7 ani, este bine să-ţi schimbi locul. Să o iei de la zero.
Stau să calculez de când eşti tu în Bucureşti.
Stai, că am ajuns abia la Cluj! La Cluj am luat-o de la zero, am stat opt ani şi ceva. La Iaşi venisem cu o gentuţă cu hainele şi cu pasta de dinţi, iar la Cluj, după şase ani, am ajuns la fel. Nu ştiam nici drumul de la gară la Universitate, m-am dus şi am dat la master acolo. Am rămas mulţi ani.
Care era planul tău când ai început facultatea, de exemplu?
Nu aveam un plan propriu-zis, mă interesa foarte mult să studiez. Eram destul de romantic, n-aveam vreun plan programat. La Cluj am început să mă aşez mai bine, dar întotdeauna mi-a plăcut să mă plasez pe zone foarte marginale. Mie îmi place marginalitatea. Am lucrat numai în zone alternative. Întâi am făcut cu nişte prieteni maghiari un centru de artă contemporană într-o sinagogă veche, a trebuit să caut fonduri, pe urmă am lucrat într-o editură mică, Idea…
Mică, dar foarte respectată.
Foarte respectată, da. Am făcut la Cluj prima revistă de filosofie alternativă, se numea Philosophy&Stuff, era în 1998, am stat acolo până în 2006. Atunci am decis să-mi schimb radical şi oraşul, şi stilul de viaţă – am decis să scriu o carte. N-am lucrat o perioadă, doar am scris.
Erai destul de aşezat în povestea cu Clujul, atunci te-am cunoscut eu…
Eram mai aşezat în sensul că eram aşezat într-un proiect solid, într-un proiect care avea o imagine foarte bună, era cunoscut şi afară, deja participam la multe evenimente din occident…
Nu-mi aduc aminte să fi citit ceva rău despre editura asta, ceea ce e rar… După care, îţi dai demisia, îţi iei pasta de dinţi…
Mi-am dat demisia, mi-am luat pasta de dinţi şi ciorăpeii şi am venit la Bucureşti. În Bucureşti, altă nebunie…
Erai fără ocupaţie, cum se spunea pe vremea comuniştilor…
Fără nicio ocupaţie. Şi în perioada în care n-am avut nicio ocupaţie am scris prima mea carte, Născut în URSS, care mai târziu a devenit mult premiată, mult tradusă, mult discutată ş.a.m.d. A fost şi ea un fel de risc, fiindcă am fost printre primii care au abordat dintr-o perspectivă foarte diferită spaţiul românesc.
E o carte care a realizat performanţa unică de a avea o postfaţă scrisă foarte critic faţă de carte. Eu nu am mai văzut asta, ca postfaţatorul să se distanţeze de cartea pe care o postfaţează.
La noi, oamenii nu îşi asumă riscuri, asta e…
Putea să refuze.
Putea să refuze, iar eu, fiindcă am principii foarte severe, am zis că o public, fiindcă i‑am cerut-o, omul şi-a asumat asta, era OK.
Practic, te califica drept criptocomunist, nici măcar cripto…
Mă făcea nostalgic, imperialist sovietic, de toate…
Eşti comunist, tovarăşe Ernu?
Nu sunt atât de radical şi nu-mi asum riscuri atât de mari, încă. Sunt un om de stânga, cum am declarat, dar depinde ce înţelegem prin „comunist”. Cel puţin în comunismul în formula lui realistă, nu cred nici într-un caz. Nu-mi plac regimurile totalitare.
Prin România literară, site-ul pe care l-ai făcut, Critic Atac, era calificat drept site de extremă stângă.
Din păcate, din fericire, nu este deloc de extremă! Este un site, pentru gustul meu, prea căldicel, dar cu timpul îl mai înfierbântăm. Lucrurile trebuie să fie fierbinţi, altfel, cum scrie la Scripturi, „fiindcă nu eşti nici rece, nici în clocot, te voi arunca din gură”. Deci pentru a fi păstrat într-o poziţie favorabilă, trebuie să fii puţin mai radical. Aşa că mi-am asumat această postură de marginal. Evident că după asta am lucrat şi la Editura Polirom, dar după câţiva ani mi-am dat demisia şi am rămas, de ani buni, un soi de freelancer. Şi m-am angajat în acest nou proiect la care ţin foarte mult şi care este – cel puţin când l-am pornit, era – destul de incomod. Ştii cum e, dacă la un moment dat eşti etichetat comunist, şansele tale la viaţă – la viaţă de bunăstare, la posturi, bani, joburi – devin tot mai subţiri. Dar e un risc pe care ţi-l asumi şi mergi mai departe.
Când ai scris Născut în URSS, ţi-ai dat demisia, din ce ai trăit?
Eu am o mică slăbiciune – am şi calităţi, dar am şi o slăbiciune: respect Codul Penal. N-am spart bănci, n-am furat, cu toate că e o formă de a trăi destul de rezonabilă. Vezi că, la noi, oamenii care fură cel mai mult sunt oamenii cei mai respectaţi din societate? N-am cerşit, cu toate că şi cerşitul e o formă economică respectabilă. Am trăit puţin din scris, puţin din diverse proiecte culturale, colaborări, am făcut tot felul de festivaluri… Sunt destul de activ, îmi place să fiu activ. Îmi place să produc lucruri care rămân, lucruri care nu sunt pe piaţa culturală din România. Iar acum, acest ultim proiect, este proiectul căruia îmi dedic cel mai mult timp. E o platformă online, o revistă online care se publică zilnic, are şi proiecte de tip conferinţe, şcoli educative ş.a.m.d.
De ce ai ales o zonă neliterară?
Până şi ceea ce fac eu, literatura mea, este la limită între proză şi eseu, o combinaţie destul de greu întâlnită la noi.
Dar Ultimii eretici ai Imperiului e roman.
Da, e roman, dar în care eroii principali sunt ideile, aşa că… mulţi m-au plasat mai degrabă alături de Radu Cosaşu, de zona asta. Deci de ce nu spre zona literară? Pentru că, la noi, literatura e încă văzută într-o formulă foarte estetică. Estetismul domină şi e un soi de literatură care pe mine nu mă atrage foarte mult.
Noi suntem şi cam vaccinaţi contra literaturii cu tendinţe, ştii?
Da, literatura socială e foarte puţină, poate din cauza comunismului, dar şi din multe alte cauze. Oricum, zona literară nu mă motivează atât de mult, nu mă excită la nivel de gândire, nu mă atrage. O respect, dar mai de la distanţă. Îmi plac mult mai mult zona socială, câmpul ideilor, un anumit tip de activism. Sigur, la noi „activism” încă are o conotaţie negativă, dar cu timpul îl vom reface, să sune bine.
Când ai terminat Născut în URSS, bănuiai cum o să mişte lucrurile?
N-am avut niciodată ambiţii de scriitor. Cel puţin, până atunci, nu mai scrisesem decât mici eseuri. Când am scris cartea, a fost mai degrabă pentru mine şi câţiva prieteni. Dar Poliromul a acceptat-o din prima, culmea că după ce am lucrat la Polirom mi-am dat seama că modul în care am apărut eu a fost o excepţie, am dat cartea şi în trei luni a apărut pe piaţă.
Cred că orice editor cu minte la cap ţi-ar fi scos-o imediat.
Cred că ţine şi de noroc. Dacă intra în toată maşinăria şi trebuia să o citească mai întâi un redactor… Eu am avut noroc că au citit-o direct Lupescu şi Lucian Teodorovici, lor le-a plăcut foarte mult, le dădusem câteva capitole care şi mie mi se păreau mai bune, deci… A apărut foarte repede şi nu m-am aşteptat că o să devină şi bestseller, şi foarte premiată, şi că o să se scrie atâta despre ea. S-au scris enorm de multe recenzii.
Enorm de multe. Şi a făcut şi o foarte bună carieră internaţională – aici o mişcare de geniu mi s-a părut că ai vândut-o întâi în est. Ai plecat cu ea la Moscova.
E şi unul dintre lucrurile pe care în ultima perioadă le dezvolt tot mai mult. Mă implic pe trei spaţii: românesc, rusesc şi din Republica Moldova, care sunt…
Axa Moscova – Bucureşti –
Chişinău. Da. Îţi spun şi de ce: în primul rând, fiindcă îmi sunt mult mai apropiate, le cunosc mai bine. Nici nu pot să vorbesc despre o experienţă cu spaţiul occidental, nu o am atât de mare. În plus, spaţiul din est e foarte interesant. Până la urmă, e viaţa noastră.
M-am gândit că Născut în URSS a mers foarte bine în fostele republici sovietice pentru că era, până la urmă, o experienţă comună pentru tot spaţiul ăsta – cum era poezia? „Ca un strugure de poamă/ Stai pe harta Uniunii” –, dar a mers foarte bine şi în vest.
Da, recunosc că ea nu a fost gândită pentru est, cu toate că în est au apărut primele traduceri. A fost gândită ca şi cum aş povesti viaţa unui necunoscător, unui occidental sau unui copil care acum se naşte. E ca şi cum m-aş adresa copilului meu, care acum s‑a născut şi n-o să mai aibă experienţele respective, nu o să mai înţeleagă ce e aia să bei un brifcor şi să mănânci o eugenie. Dar nu partea de exotism mă interesează, cât un anumit tip de înţelegere a trecutului, în perspectiva de a înţelege prezentul. La mine totul e legat de prezent. Nu mă interesează să povestesc trecutul doar aşa, să zic cum mi-am luat eu blugi sau ce făceam noi la şcoală – dar e important să ştii lucrurile astea ca să înţelegi viaţa cotidiană, politicul, modul nostru de a trăi, atunci şi acum. Totul se leagă.
Deci pe undeva cartea asta a fost un risc neasumat, fiindcă nu ţi-ai dat seama că e dinamită în stare pură…
Neasumat, recunosc. Primele semnale au venit atunci când au început să o citească nişte redactori, prieteni de-ai mei. Ţin minte că Oana Grunwald s-a speriat! Mi-a spus „Vasile, cum o să apară chestia asta în România, ce o să zică…” Şi mi-am dat seama din reacţia ei că e ceva acolo, dar nu m-am gândit la potenţialul de risc – pentru mine, riscurile sunt chestiuni mult mai serioase – ci la o anumită capacitate de conflict. Avea o doză de conflict pe mai multe paliere, lucru care s-a dovedit mai târziu.
Sunt unii care te urăsc în continuare, pentru cartea asta.
Foarte bine! Ura şi dragostea sunt totuşi gemene, ştii?
Ai lucrat o vreme la Polirom, unde iar aveai o poziţie foarte stabilă, şi ai plecat pentru a lansa site-ul Critic Atac. Nu era un risc foarte mare, în vremuri de criză?
Sincer, eu mă tem de stabilitate – de stabilitate în sensul unei îmburgheziri solide. De asta mă tem să îmi iau nişte joburi care m-ar poziţiona – mă tem de un anumit gen de răspundere. Deocamdată prefer varianta de risc, deşi riscul nu e atât de mare – pentru mine, riscurile mari sunt cele în care îţi pui în pericol viaţa. Bătrânul evreu de la Odessa, rabinul meu, mi-a dat un sfat foarte important. Mi-a spus că e bine să mănânci mai puţin, ca să poţi să bei cu conştiinţa împăcată. Fiindcă tendinţa după 2000, mai ales, şi mai ales în generaţia noastră, este să fii atras de joburi bune. A apărut un nou tip de ideologie, de tip de a te poziţiona în societate şi de a acţiona. De aici şi un anume lichelism, clientelism, o formă de comoditate, faptul că spunem lucrurile între noi dar în realitate nu le spunem tare şi mai ales nu le şi facem. Pentru mine, a spune, a gândi şi a face trebuie să fie un întreg, altfel nu mai pot dormi noaptea şi nu mai pot bea cu conştiinţa împăcată. E foarte important. Un pahar băut cu conştiinţa neîmpăcată e foarte greu.
Cum s-a născut ideea site-ului Critic Atac?
Era un proiect mai vechi de-al meu, dar abia acum trei ani am decis să adun oamenii în jurul acestei poveşti şi sunt doi ani de când i-am dat drumul. Am pornit fără niciun ban, pe banii noştri.
În principiu, să faci un site, dacă nu sunt plătiţi contributorii, nu costă mult.
Nu, dar cineva care să facă munca asta zilnic cum o fac eu, trebuie să îşi găsească şi mici resurse de trai – plus că între timp site-ul s-a dezvoltat şi trebuie plătiţi traducătorii, cel puţin, deja a devenit o maşinărie. Şi atunci evident că începi să lucrezi la căutarea de fonduri, la a convinge oamenii că e bine să existe şi astfel de specii mai stranii în societate… E ca în acvariu, dacă nu sunt cei care mănâncă gunoiul de acolo…
Eşti peştişorul sanitar!
E o muncă foarte grea să fii peştişorul sanitar, pentru că e o muncă de tot rahatul pentru peştişorii ăia care stau la televiziune şi arată frumos.
Te-ai întors din nou la punctul zero. Nu ai o sursă constantă de venit… cum te descurci de data asta?
E adevărat că nu am un venit stabil. Şi nu mai am 20 de ani, deja am trecut de 40, este un risc pe care trebuie să mi‑l asum. Problema este că în Ultimii eretici… spun, programatic, nişte lucruri. Enunţ anumite principii, la care ţin. Şi foarte mulţi prieteni care s-au aranjat binişor se miră de ce scrupule îmi fac în legătură cu sursa banilor pe care îi iau. Nu iau bani de oriunde, nu iau bani de la anumite categorii de oameni – sunt foarte scrupulos la chestia asta.
Eşti bun de candidat.
Nu! Funcţia mea socială este alta. Vreau să fiu un turnesol datorită căruia candidaţii să se vadă – vreau să spun că regii sunt goi. Trebuie să fie nişte oameni care să arate, care să pună reflectorul spre regi, să se vadă că sunt goi. Misiunea mea în societate mi-am asumat-o ca fiind asta. Că, dacă voiam, demult… acum ai fi venit la biroul meu, secretara te ţinea în hol, probabil că trebuia să te programezi cu o lună înainte… În schimb, câtă libertate am! Libertatea e un lucru la care ţin foarte mult, dar e destul de scump.
Voi n-aveţi publicitate, nu?
Nu! Nu!
Şi atunci?
Există o fundaţie germană, care ne-a sprijinit. Banii pentru revoluţii întotdeauna vin din Germania.
De la Lenin încoace, da…
Dar în continuare mă gândesc la proiecte de dezvoltare, probabil voi mai veni cu ceva. În plus, mă interesează, evident, ca în următoarea perioadă să scot şi cărţile pe care le am în cap şi la care lucrez.
Tocmai ai publicat un volum de interviuri…
Da, e un volum de interviuri cu intelectuali ruşi, care se cheamă Intelighenţia rusească. E un proiect care a apărut mai degrabă întâmplător. Am petrecut o perioadă călătorind mult în Rusia şi, cum întâlnesc oameni diverşi, mi s-a părut foarte interesant modul în care gândesc, modul în care reflectează asupra lucrurilor, modul în care tratează lucrurile, cum se comportă ei în toată nebunia asta post-sovietică. Am început cu câteva interviuri şi pe urmă m-am gândit că aş putea face o carte, care cred că ar putea interesa şi spaţiul românesc, pentru că ştim foarte puţine despre est, sau ştim doar prin intermediul presei occidentale, care în general nu prea înţelege lucrurile. Cunoscând toată lumea bună din Moscova şi din Petersburg, am zis să o fac. A ieşit o carte cu vreo 22 de interviuri, cu intelectuali din diverse domenii – din domeniul filmului, al muzicii, politicului, pe partea socială. Cartea e tradusă de Vladimir Bulat şi temele sunt foarte diverse. Vedem toată nebunia care s-a întâmplat în perioada comunistă şi postcomunistă, cum a funcţionat societatea, problemele lor… Să ne uităm la noi nu numai cu ochii dinspre vest! Dinspre est, ai o cu totul altă perspectivă. Sunt o grămadă de lucruri la care semănăm enorm de mult şi noi nu ne dăm seama. Nu ştiu de ce, românii cred că sunt vecini cu Londra şi New Yorkul. În realitate, suntem vecini cu Kievul şi cu Moscova. Şi cu Istanbulul, evident. Dar trebuie ştiut şi conştientizat, fiindcă lucrul ăsta nu trebuie privit ca un handicap. Trebuie să îl privim ca pe o chestiune dată. Până şi marile noastre probleme pot fi un mare atu pentru noi, dacă ştim cum să le folosim. Mai ales acum, când e trendul ăsta – toţi ne plângem cât de necivilizaţi suntem, cât de… E bullshit! Sunt lucruri foarte interesante.
Suntem cam necivilizaţi, recunoaşte!
Dar tocmai asta e interesant! Necivilitatea noastră e unul dintre marile noastre atuuri.
Ce-ţi mai face romanul? Ai avut o bursă la Sarajevo…
Merg doar în zone din astea, după cum vezi, n-am fost la Paris, Londra sau…
Cred că nici n-ai aplicat pentru o bursă la Paris.
Nu, Parisul mă plictiseşte. Dar Sarajevo e foarte interesant, îţi dai seama când ajungi acolo de ce acolo a fost împuşcat Franz Ferdinand şi nu în altă parte. De ce a început acolo Primul Război Mondial. Am început să lucrez la un roman documentar, care sper să apară la anul.
Ai fost foarte misterios. Ai spus că e vorba de un eveniment care a schimbat faţa istoriei, care…
Da.
Sunt foarte curioasă care este evenimentul.
Aşteaptă cartea, nu mai ai răbdare?
În ce stadiu e?
Aş mai avea nevoie de vreo două luni în care să nu mai fac altceva, sau să fac foarte puţin altceva. Dar anul ăsta a trebuit să lucrez la lucruri mai puţin creative, iar la literatură îţi trebuie foarte mult timp. Timp care, la mine, e fragmentat, e discontinuu. Dar între timp am scos cartea de interviuri şi acum am gata o carte de eseuri.
Cum se cheamă?
Încă nu ştiu, probabil că se va chema Sunt om de stânga. Dar nu ştiu.
Îţi pun o întrebare, mi se pare cea mai tâmpită dintre întrebările care se pun la interviurile de angajare. Sună aşa: unde te vezi peste zece ani?
A început să-mi placă Bucureştiul. S-ar putea să rămân în Bucureşti, cu toate că teoria mea e că, din când în când, trebuie să mai pleci.
O dată la şapte ani, nu?
Da, şi au trecut deja şase ani, se apropie ceasul. Mă uit în zare, ca animalele care au devenit domestice şi din când în când mai vor să zboare. Cum sunt curcile sau găinile. Cândva au fost sălbatice şi puteau zbura. Şi când trec cocorii, ele se uită şi parcă şi-ar lua avânt. Aşa stau şi eu şi mă uit, parcă-parcă aş sări din loc, dar mai las să curgă timpul. Peste zece ani aş vrea să rămân la fel de marginal, sper să nu am mulţi bani, mă tem de asta, şi sper să nu găsesc un job bun.
Nici măcar nu pot să-ţi doresc să ţi se împlinească!
Din fericire, trebuie un efort foarte mic pentru asta. Îmi place. Pentru a-mi atinge visul, nu-mi trebuie foarte mult efort.
Graniţa tot mai permeabilă dintre Est şi Vest
de Ana Chiriţoiu / in Romania Literara / nr.34 2012
Celor care-l citesc sau audiază pe Vasile Ernu le este cu siguranţă cunoscută butada acestuia, cum că românii trăiesc cu senzaţia că Bucureştiul e mai aproape pe hartă de Londra şi Paris decât de Moscova şi Istanbul. Aici e de găsit şi „agenda” celei mai recente cărţi semnate de Ernu, Intelighenţia rusă azi. Volumul reconstituie procesul de redescoperire a unui Est abandonat în 1990 şi regăsit, după cincisprezece ani, în continuă schimbare. Pentru a înţelege mai bine ce anume şi de ce s-a schimbat în fostul spaţiu de apartenenţă, Ernu procedează la dialog. Partenerii: personalităţi din zone culturale diverse, de la filosofie la urbanism şi de la literatură la gastronomie. Temele de discuţie: lumea de azi, de la idee la anecdotă. E bine de precizat de la bun început că demersul nu e motivat de vreun soi de filoslavism: Ernu urmăreşte, printre altele, cum rezonează mai la Est nişte teme atribuite tradiţional Vestului, ca şi când doar acesta ar avea monopol asupra doxei universale. Cele 20 de dialoguri cuprinse în acest volum, realizate în decurs de şapte ani, reuşesc să ilustreze faptul elementar că şi dincoace de Viena se produc idei, discursuri, paradigme. Pe scurt, Vasile Ernu şi Editura Cartier au riscat punând pe piaţă o carte care ar fi interesat mult mai multă lume dacă ar fi avut ca protagonişti oameni de cultură vestici, dar ştim deja că preocuparea lui Ernu nu este consensul, ci inoportunarea lui. Şi cam atât despre contextul cărţii – însuşi faptul că un comentariu al ei, şi am mai citit câteva, trebuie precedat de un soi de justificare e o dovadă în sensul celor de mai sus. De aceea, nu vreau să mai insist asupra calităţilor meta ale cărţii, pentru că ea are şi unele – cum să le zic – intrinseci.
Însă cartea nu e uşor de parcurs în lipsa „agendei” sale. Ernu recurge la ea nu doar în prefaţă, ci şi în majoritatea dialogurilor, punctând constant o linie de demarcaţie pe care îşi propune s-o relaxeze, dar pe care, reluând-o, nu face decât s-o repună în drepturi. O bună parte din reuşita cărţii stă, de fapt, chiar în explorarea acestei graniţe permeabile dintre Est şi Vest, iar mulţi dintre interlocutorii lui Ernu o folosesc ei înşişi drept cadru de referinţă, fie pentru că e unul comun cu publicul căruia i se adresează, fie pentru că e internalizat. În tot cazul, pentru cei interesaţi de tot felul de liminalităţi, aici se găseşte un focus major al volumului.
Un alt focus este cel din zona autoreferenţială: cultura rusă contemporană prin ea însăşi. Deşi nu-şi propune nicio clipă să nască mitologii, volumul poate dubla cu uşurinţă fascinaţia de bon ton pentru vechea Rusie a marilor scriitori cu un interes viu faţă de Rusia zilelor noastre, despre care cititorul mediu ştie infinit mai puţin decât despre cea apusă. De pildă, în dialogul cu editorul Mihail Kotomkin, Ernu întreabă ce-i lipseşte literaturii ruse; Kotomkin răspunde: „Literaturii ruse îi lipseşte mitogeneza. Cultura rusă şi istoria au fost mereu divizate de fantasme, care se explicau întotdeauna post factum. (…) Aceste fantasme explicitează veşnicul canibalism al statalităţii ruseşi – uriaşe resurse umane şi financiare din petrol şi păduri erau irosite mereu pe proiecte fantasmagorice. Aceste proiecte aveau un caracter literar şi, tocmai de aceea, literatura furniza cel mai adesea fantasme, care împingeau istoria de la spate. Actualmente, literatura a încetat să mai dea naştere la mituri, ea a devenit foarte servilă şi de aceea a fost atât de uşor să cumperi şi să comercializezi literatura protestatară a erei postsovietice.” În aceeaşi zonă a autoreferenţialităţii ruseşti se păstrează şi dialogul cu Irina Gluşcenko, autoarea unei cărţi despre gastronomia sovietică; nu cred că e nevoie să spun cât de interesantă e analiza ingerinţelor ideologice în cărţile de bucate.
Deşi autorul interviurilor rămâne cumva în umbră, ar mai fi ceva de spus despre calitatea de intervievator a lui Vasile Ernu – calitate pe care apariţiile sale româneşti de până acum n-au reuşit s-o reveleze, Ernu fiind mai degrabă intervievat decât intervievator. Pe lângă expertiza apreciabilă pe care o deţine asupra unor zone culturale foarte diverse, care-l ajută să pună întrebări pertinente şi să urmărească teme foarte variate în profunzime, Ernu deţine şi capacitatea de-a se adapta logicii interlocutorului, pe care, indiferent cine ar fi el, îl pune în lumină cu generozitate, chiar şi în cazurile – nu foarte frecvente, ce-i drept – când opiniile acestuia nu-i vin la socoteală. Şi apropo de subiectivitate: „înţelegerea Estului nostru ne poate ajuta să ne înţelegem şi pe noi mai bine”, spune Vasile Ernu în prefaţa volumului; dar aventura acestei înţelegeri nu se vrea a fi individuală, chiar dacă miza ei iniţială a fost una subiectivă. De aceea, ar fi fost poate mai nimerit ca interviurile să se succeadă în ordine cronologică, nu alfabetică, pentru a urmări, printre rânduri, în evoluţia întrebărilor şi a subiectelor, paşii întreprinşi de această subiectivitate în mişcare.
Ereticii integratori
Un text despre “literatura basarabeană” de Paul Cernat / Dilema Veche, Nr. 421 / 8-14 martie 2012
Nu sînt un bun cunoscător al literaturii basarabene (nici măcar al celei strict contemporane), prin urmare mă feresc să fac evaluări de ansamblu privind relieful şi fizionomia ei. Pur şi simplu, nu vreau să trişez. În calitate de cronicar al actualităţii literare, am avut, desigur, ocazia să citesc şi să scriu de-a lungul timpului despre destule cărţi ale autorilor de peste Prut, dar ele nu sînt nici pe departe suficiente pentru a da o imagine concludentă a literaturii din Basarabia de azi. Nu am fost niciodată un admirator al filonului literar tradiţionalist şi patriotic, încă dominant – statistic şi instituţional – în Republica Moldova. Am urmărit mai ales linia adversă/eretică, dar cîştigătoare în perspectivă a „sincronismului“ optzecist şi post-optzecist de la Contrafort şi de la alte reviste apropiate. Iar în materie de istorie mai veche a literaturii zonei, nu mă sfiesc să recunosc că stau prost, deşi am mai citit cîte ceva de ici, de colo (de la „proletcultistul“ Emilian Bîcov la idilicul Ion Druţă şi la complexul Serafim Saka). Aş avea în schimb cîte ceva de spus despre anumite aspecte ale integrării literaturii basarabene în cea română. Prin 1942 (într-un context politico-militar asupra căruia nu mai e nevoie să insist) apărea la Editura Casa Şcoalelor o antologie masivă a lui Petru V. Haneş – basarabean el însuşi – despre scriitorii basarabeni din cultura română. În prim-plan se aflau nume mai mult sau mai puţin sonore precum Alecu Donici, Constantin Stamati, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Constantin Stere. I-am putea adăuga şi pe Alexei Mateevici sau pe Zamfir Arbure. Dacă strîngem însă „laţul“ exigenţei canonice, numele devin, brusc, foarte puţine: Russo, Hasdeu, Stere. Iar dacă împingem mai către zilele noastre baza de selecţie, îl vom adăuga, neapărat, pe Paul Goma şi vom fi tentaţi să ne oprim. Unii îi consideră basarabeni pe toţi cei născuţi în familii de dincolo de Prut, indiferent de datele şi receptarea scrisului lor. Proza lui Stere şi cea a lui Goma sînt, e adevărat, profund impregnate de experienţa basarabeană. Dar putem spune acelaşi lucru despre Russo? De ce nu, atunci, şi despre nebasarabeanul Negruzzi, autor al unor proze foarte „basarabene“ precum O alergare de cai? Şi încă: îl consideră cineva scriitor basarabean pe Emil Brumaru (născut în Cimişlia)? Dar pe Leonid Dimov (originar din Izmail)? Exemplele pot continua oricît.
Există oare „două literaturi“ de limbă română (dacă o excludem, fireşte, pe cea din exil şi diaspora)? Înclin să afirm că da, dar numai pînă la un punct. Putem vorbi, în orice caz, despre literatura basarabeană ca despre o literatură de interferenţă între cultura română şi cea rusă – hibriditate interesantă în sine, de explorat şi de exploatat mai atent pe viitor. Pe de altă parte, în ultimele două decenii integrarea literară româno-basarabeană tinde să devină un fapt natural şi firesc. Putem măsura, desigur, decalajele de mentalitate literară între Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi ceilalţi şi „neomoderniştii“ sau neotradiţionaliştii de dincoace de Prut, dar este mult mai greu să vorbim despre decalaje în cazul unor scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile Gîrneţ, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Esinencu, Tamara Cărăuş, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Liliana Corobca, Mitoş Micleuşanu, Dimitri Miticov ş.a. Istoricii literari din generaţii ceva mai vechi (Mihai Cimpoi, Eugen Lungu) au depus un efort semnificativ de recuperare a identităţii basarabene în cadrul mai larg al culturii române. Însă criticii de întîmpinare militantă ai „postmodernismului“ basarabean – de la Vitalie Ciobanu şi Nicolae Leahu la Mihail Vakulovski – sînt deja mult mai puţin preocupaţi de „specificul regional“ (oricum, aspiră cu tot dinadinsul să-i depăşească provincialismul). Cu toate acestea, o „diferenţă specifică“ (sau un „aer de familie“) există, şi ar fi un exerciţiu deopotrivă util şi instructiv să-i aproximăm locul geometric. În general, tinerii scriitori basarabeni sînt puternic marcaţi de presiunea experienţei sovietice (cu imperiul rus ca „tătuc“ abuziv), dar şi de frustrările resimţite în raport cu o Românie privită ca „mamă denaturată“, neglijentă şi arogantă: un triplu statut periferic, aşadar, agravat de o conştiinţă sporită a subdezvoltării şi a decalajelor: faţă de Occidentul european, faţă de Rusia şi faţă de România. Există, fără doar şi poate, o amprentă a „sufletului slav“, după cum există – de pe altă spirală a istoriei culturale – asemănări importante cu literatura românilor ardeleni de la 1900-1920. Ca şi în cazul acesteia din urmă, noua literatură basarabeană are un caracter realist, revoltat şi etic marcat, fără fantasmele artistocratizante regăţene. Întîlnirea cu postmodernismul – în varianta românească a optzecismului – s-a produs nu atît pe latura sofisticării manieriste şi a deriziunii parodice, cît pe aceea a experimentului angajat critic în real, în istorie, în societate. Înclinaţiei spre ludicul giumbuşlucar şi gratuit îi ia locul, aici, apetenţa pentru o atitudine de gravitate dramatică, înclinată spre cruzime şi sarcasm dezabuzat. Bref, la postmodernii de peste Prut, modelele literare ruse şi americane şi-au dat mîna, prin medierea literaturii române, într-o sinteză paradoxală. Sînt foarte puţini tinerii scriitori basarabeni „estetizanţi“ şi „evazionişti“. Unul dintre ei ar fi Andrei Ungureanu (împreună cu care am publicat eu însumi, acum cîţiva ani, o cărticică de ficţiune complet lipsită de orice „specific local“…) Pe unde o mai fi acum Andrei?
Lăsînd la o parte „podurile de flori“ ale primilor ani de după căderea regimului sovietic, au existat, din anii ’90 încoace, cîteva iniţiative mai speciale de integrare creatoare a scriitorilor basarabeni în România (personal, n-am auzit de integrări ale scriitorilor tineri de dincoace de Prut în literatura din Republica Moldova!). Una dintre cele mai productive a fost cea prin care grupul optzeciştilor „instituţionalizaţi“ de la Facultatea de Litere a Universităţii din Braşov (Al. Muşina, Andrei Bodiu & Co) a reuşit să atragă o bună parte din elita noii literaturi de peste Prut. Tot din fostul Kronstadt a pornit – ca disidenţă antioptzecistă – şi alianţa „fracturiştilor“ Marius Ianuş şi Dumitru Crudu (prelungită ulterior la Chişinău în efemera revistă Stare de urgenţă). Iar Clujul a avut şi el rolul său în formarea „critică“ a lui Vasile Ernu şi Alexandru Vakulovski. Ar fi de glosat şi pe marginea unor cazuri de poeţi douămiişti, basarabeni sau nu, reinventaţi în calitate de călugări ortodocşi („tarkovskianul“ Ştefan Baştovoi în primul rînd).
Mi-ar fi însă foarte greu să dau hic et nunc nume de personalităţi literare şi intelectuale basarabene din noul val care să poată fi comparate, ca relevanţă pentru cultura română, de, să zicem, Russo, Stere sau Goma. E prea devreme, sîntem prea aproape de fenomen, şi nu e limpede cine are şanse să se desprindă decisiv de pluton pentru a prinde lista canonică extinsă (Galaicu-Păun? Crudu? Baştovoi? fraţii Vakulovski? Vitalie Ciobanu? Vasile Gîrneţ? altcineva?). Îmi permit să avansez, totuşi, numele unui autor pe care-l consider cel mai valoros şi cel mai exportabil exponent al literaturii „moldo-române“ din ultimul deceniu: Vasile Ernu, intelectual critic de primă linie şi un foarte special scriitor de idei al erei globale. Indiferent cum te-ai poziţiona ideologic faţă de el, volume precum Născut în URSS sau Ultimii eretici ai Imperiului, duplex-ul „literar“ cu Bogdan-Alexandru Stănescu din Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, participarea la proiecte social-critice incomode („de stînga“ sau nu) precum Iluziile anticomunismului… sau Critic Atac îl recomandă ca pe un reper de neevitat. Şi îl plasează, mutatis mutandis, într-o tradiţie a intelectualilor – şi scriitorilor – revoltaţi, etici şi „eretici“ veniţi de peste Prut: Russo, Stere, Goma… Exagerez? Vom vedea. Iar viitorul ne va aduce, sînt convins, destule surprize.
Paul Cernat este critic literar. Cea mai recentă carte: Modernismul retro în romanul interbelic românesc, ART, 2009.
Back in the USSR
Massimiliano Di Pasquale / Legnostortosabato / 16 aprile 2011
«Il rischio di parlare della vita quotidiana di un’epoca trascorsa comporta, senza volerlo una certa dose di nostalgia. In primo luogo, però, come concetto, la nostalgia è in diretta contraddizione con l’ homo sovieticus, per il semplice motivo che è un’utopia rivolta al passato, mentre lui crea utopie rivolte al futuro. In secondo luogo, la nostalgia, come forma di ritorno a casa è impossibile, poiché per noi homines sovietici non esiste più una casa».
Vasile Ernu, scrittore e filosofo romeno nato in Bessarabia, regione compresa tra i fiumi Prut e Dnistr, attualmente suddivisa tra Moldova e Ucraina, è consapevole che narrare un mondo scomparso è impresa complessa e rischiosa.
Il rischio di uno sguardo offuscato dal sentimento della nostalgia (etimologicamente: il desiderio melanconico e violento di tornare in patria, ossia di rivedere i luoghi dove passammo l’infanzia e dove albergano oggetti cari, il quale è cagione di profonda tristezza e di tale sconcerto nell’economia animale, da produrre persino la morte) incombe da sempre, come una Spada di Damocle, su tutti coloro che decidono di raccontare, attraverso la letteratura, un’entità statuale o geopolitica che la Storia ha dissolto.
La sfida affrontata da Ernu in Nato in Urss, romanzo già vincitore del premio dell’Unione degli Scrittori Romeni per il debutto, uscito in Italia recentemente per i tipi della Hacca, è la stessa che riguardò a suo tempo scrittori del Finis Austriae come Roth e Von Rezzori che attraverso pagine di rara bellezza e sì, talvolta anche profondamente nostalgiche, rievocarono l’Impero asburgico.
L’autore romeno nella prefazione sembra particolarmente preoccupato dall’idea che un sentimento nostalgico possa inficiare la validità del suo libro.
Uso la parola libro piuttosto che romanzo perché a ben vedere Nato in Urss è una sorta di abbecedario del mondo sovietico. Ed è proprio la natura di abbecedario a renderlo estremamente interessante e al contempo potenzialmente oggetto di fraintendimento.
Ciò che sembra assillare Ernu è l’idea da un lato di fornire un ritratto eccessivamente benevolo di un mondo che è imploso per le sue profonde contraddizioni politico-sociali ed economiche, dunque sconfitto dalla Storia, dall’altro quello di portare acqua al mulino di tutti coloro che sono stati gli avversari di quel modello di società totalitaria.
«Guardando indietro, mi rendo conto che, una volta scomparsa l’Unione sovietica e il comunismo, qualcosa è andato perduto. Non saprei dirvi cosa. […] Non sono in grado di identificare con precisione la perdita, ma ne vivo tutta la tristezza».
E poi ancora: «Ritengo, con buona convinzione, che sia stato perso qualcosa di essenziale e significativo nella nostra esperienza umana. Ma questa perdita non può essere né sostituita, né riabilitata. Con un po’ di buona volontà, ritengo che una perdita del genere possa essere sola compresa».
Le pagine migliori di un lavoro riuscito, piacevole da leggere, sono quelle in cui Ernu fa prevalere la sua veste di narratore puro, dotato di una prosa brillante e ironica.
I 53 capitoletti che compongono quest’opera appaiono dunque simili ai tasselli di un puzzle che, una volta ricomposto, ci fornisce un’immagine non dico onnicomprensiva, ma sicuramente dettagliata dell’universo sovietico attraverso l’epica dei cosmonauti, il rock-jazz degli Stiliagy, i racconti sulla distillazione domestica di vodka, samogon e quant’altro («costruire il comunismo senza alcool è come fare il capitalismo senza pubblicità»), o il sesso all’interno delle komunalky (gli spazi abitativi in comune dove sotto lo stesso tetto alloggiavano più famiglie).
Meno convincenti invece i passi in cui Ernu, vestiti inconsciamente (?) i panni del comunista nostalgico, dimentica il registro ironico da narratore puro e indulge forse un po’ troppo verso la scintilla utopica di Lenin.
«Ripetere Lenin significa accettare che “Lenin è morto”, che la soluzione specifica da lui indicata ha fallito, anche in modo mostruoso, ma che dentro c’era una scintilla utopica che vale la pena di tenere accesa. Ripetere Lenin significa individuare la differenza tra quel che Lenin ha fatto realmente e il nuovo orizzonte che ha aperto. Non vuole dire ripetere ciò che Lenin ha fatto, ma ripetere i suoi tentativi mancanti, le sue possibilità perdute».
Vasile Ernu – Nato in Urss – Hacca Editore (2010) € 14,00, 328 pagg. Traduttore Bernacchia A. N.
Nato in URSS
«Se il mondo in cui siamo vissuti era centrato sulla repressione politica, quello di oggi si basa sulla repressione economica. Sono due facce della stessa medaglia. Entrambe ci controllano e ci riducono in sudditanza; cercano di trasformarci in schiavi e macchine che reagiscono a ordini prestabiliti. Entrambe ci lavano il cervello in maniera altrettanto perfida e ci alienano con altrettanta efficacia […]. I nostri compromessi di oggi sono identici a quelli che facevamo in passato». Vasile Ernu, artista rumeno classe 1971, nato e cresciuto sotto l’egida dell’Unione Sovietica, nell’allora Bessarabia, non ha dubbi: tornare a ricordare il passato suo e del suo popolo non è così atroce e disperante come si potrebbe pensare, è piuttosto ragione di una certa nostalgia. Nato in URSS (Hacca, euro 14, pp. 326), sua provocatoria opera prima, è il memoir di un quarantenne che scrive nella piena consapevolezza d’essere stato testimone di un regime totalitario che considera piuttosto «uno dei progetti più utopici dell’umanità»: di quel regime ha conosciuto apogeo e improvviso declino, in quel regime è stato cittadino orgoglioso.
Ernu si considera un «prodotto made in Urss», e ha nostalgia di casa: ma casa sua non più esiste. Per l’homo sovieticus non c’è più un luogo in cui tornare: il passato s’è fatto letteratura. Per questa ragione è appena meno sconcertante del previsto interiorizzare le pagine d’un testo che si propone come un romantico amarcord di qualcosa che per molti popoli è stato un incubo: è chiaro che Ernu non ha nessuna voglia di rispettare i milioni di morti caduti per mano della sua vecchia nazione, e non ha nessuna intenzione di rispettare la sofferenza di quei popoli, come il popolo ucraino, polacco, magiaro, afgano, come i popoli baltici, che hanno vissuto la perdita dell’autonomia o dell’indipendenza e l’esperienza della sovietizzazione come una parentesi terrificante. Ma Ernu non è uno storico. Ernu è un polemista. Ernu è un narratore non più giovane che ha nostalgia della sua adolescenza e della sua giovinezza, del mondo che ha conosciuto e di ciò che ha rappresentato, nel bene e nel male: degli oggetti che incontrava allora, e di cui si serviva, e dell’economia in cui era cresciuto e s’era formato, perché la trovava più onesta e giusta. «Oggi abbiamo sigarette, alcool, tanto da mangiare, ma è svanito il pathos, lo spirito sublime, lo spirito di giustizia. È diventato tutto una specie di vodka analcolica», scrive.
Un approccio lucido e onesto a questo libro pretende un lettore capace di guardare con la dovuta pietà, la dovuta intelligenza e la dovuta sensibilità a tutto ciò che è passato, è caduto, è morto: il lettore ideale di “Nato in Urss” non è un cinico, e non è un nostalgico. È un osservatore delle cose del mondo sensibile e ironico, curioso e onesto. A questo lettore piacerà leggere frammenti d’un’opera che può parlare a tutti, non soltanto agli ex comunisti, non soltanto ai socialdemocratici più sensibili a certe dinamiche e certe possibilità. Può parlare a tutti perché, ad esempio, ricorda quanto è bello e importante conquistare qualcosa passo dopo passo: è vero che il consumismo figlio del turbocapitalismo ci ha tolto uno dei piaceri più grandi, vale a dire «il piacere di possedere delle cose ottenute con fatica». È altrettanto vero, aggiungerei, che la possibilità di poter avere qualsiasi cosa a condizione di potersi indebitare è stata, da questo punto di vista, ulteriormente disastrosa, e in molti sensi. Ernu riesce, nella sua apologia del socialismo sovietico, a ricordarci quanto è importante non cadere nell’inganno della necessità dell’acquisto delle cose superflue: in un periodo di furibonda recessione economica come questo, i nostri compatrioti hanno bisogno di tornare a essere educati al culto dei sacrifici, delle fatiche, dei risparmi pur di avere il diritto di comprare qualcosa o di poter accedere a certi servizi più ludici che essenziali. Non solo: quando l’artista rumeno scrive che all’epoca «i soldi non ci interessavano, avevamo scopi di gran lunga più nobili, come l’uguaglianza, la fratellanza, la pace, la libertà, mentre l’accumulo di capitale era un intento meschino proprio della borghesia capitalista», ci ricorda quale può essere una visione del mondo più giusta e più sensata, e quali i principi su cui fondare un sistema diverso, in futuro. Peccato non siano stati quelli della sua Unione Sovietica, che tutto ha rappresentato fuorché un’oasi di pace e libertà, figuriamoci di fratellanza. Ma quei principi devono tornare a ispirare i nostri contemporanei. Diciamo, col filosofo Slavoj Žižek, che la scintilla utopica non può e non deve spegnersi, quali che siano le nostre convinzioni politiche: se i vecchi marxisti hanno pieno titolo di tornare a meditare sul loro passato, non per ripetere Lenin, ma per «ripetere i suoi tentativi mancati, le sue possibilità perdute», noi, che marxisti non siamo mai stati, abbiamo il dovere morale – e ne sentiamo la necessità sempre di più, ogni giorno che passa – di andare in cerca di nuovi paradigmi culturali, economici ed esistenziali improntati a principi nobili e più giusti. Più umani.
Homo sovieticus, rievocato dallo scrittore romeno Vasile Ernu
di Horia Corneliu Cicortaș/FIRI
Il primo libro (Născut în URSS, Iași, 2006) dello scrittore Vasile Ernu, classe 1971, è stato da poco pubblicato in Italia, nell’ottima traduzione di Anita Natascia Bernacchia. (Vasile Ernu, Nato in URSS, Hacca Edizioni, 323 pp., 14 euro). Il volume è composto da una serie di brevi frammenti autonomi che rievocano, in modo (auto)ironico, diversi aspetti della vita quotidiana nell’Unione Sovietica: da “Pioniere forever” o “Il sesso nell’URSS”, fino a “Cosa beve il cittadino sovietico?”, “La questione ebraica nell’Unione Sovietica” o “L’avventura sovietica degli oggetti”. Qui di seguito, una conversazione con l’autore del libro.
Horia Corneliu Cicortaș: A proposito dell’esistenza quotidiana vissuta dall’homo sovieticus negli anni settanta e Ottanta, rievocata nel libro, come ha vissuto la tua generazione le novità apportate dalla perestrojka?
Vasile Ernu: Io sono prima di tutto un “prodotto” del periodo della perestrojka prima ancora di essere un homo sovieticus. Il periodo della perestrojka ha significato innanzitutto ribellione, polemica e molta apertura. È stato il periodo dei grandi cambiamenti e delle dimostrazioni continue. Allora ho imparato cosa vuol dire polemizzare, costruire argomenti, lottare e avere coraggio. È stato un periodo delle speranze che svanite poi in questa interminabile transizione post-comunista. Per me, resta il periodo più bello.
Nel libro, io racconto la vita quotidiana in una duplice prospettiva: partendo dalla ma esperienza diretta, ma anche dall’esperienza di coloro che mi hanno raccontato il loro vissuto o le loro letture. Ma è un archivio personale e soggettivo, senza la pretesa di una verità storica e scientifica. Io voglio costruire un mondo che dice: sì, abbiamo vissuto nel comunismo, c’è stata repressione e dolore, ma in questo mondo le persone hanno vissuto, hanno amato, hanno cantato e ballato, hanno gioito e hanno pianto. È la nostra vita e non ci possiamo permettere di gettarla nel cassonetto della spazzatura.
Rispetto ai cittadini di altre ex-patrie comuniste, senti qualche forma di solidarietà, di particolare interesse?
Penso che il mondo comunista abbia creato un certo tipo di cultura, di memoria, di esperienza quotidiana. Certo, esistono delle differenze importanti tra lo spazio sovietico e quello dei paesi comunisti dell’est, così come esistono grandi distinzioni tra il tipo di nazional-comunismo romeno (che a me sembra uno dei meno interessanti) e il comunismo polacco o ungherese. Ma vi è anche un legame comune. Per questo, quando incontriamo gente della stessa generazione degli ex paesi comunisti, abbiamo una moltitudine di racconti e di esperienze comuni. Invece, con una persona della stessa generazione appartenente allo spazio capitalista, le cose non stanno così, poiché abbiamo avuto una storia separata, anche se non così distante come può sembrare. Abbiamo anche con loro storie comuni perché la cultura di massa aveva già iniziato a funzionare anche nello spazio comunista e abbiamo avuto accesso, sia pure per poco tempo, a diversi elementi culturali occidentali (musica, film, cartoni animati, libri). Tuttavia, un certo tipo di esperienza sotto il comunismo ci rende molto più vicini all’interno dell’ex blocco comunista.
Come è stato accolto il libro sull’URSS in Russia e nei dintorni?
Riconosco di aver avuto piccoli timori riguardo alla sua ricezione nell’ex spazio sovietico e in particolare in Russia. In fondo, parlavo a persone che conoscevano benissimo quelle realtà. Ma le cose non sono andate proprio come pensavo. Sembra che il tempo crei un certo tipo di oblio, attivando un certo tipo di memoria. Vi è una nostalgia, una tenerezza rispetto al passato, rispetto ad un periodo scomparso. Sta di fatto che il volume ha riscosso un qualche successo sia di pubblico che di critica. La critica ha apprezzato questa miscela ben dosata di nostalgia, tenerezza e ironia; un ironia che manca nello spazio slavo. Per il resto, cerco di agire simultaneamente negli spazi che sento familiari: Romania, Repubblica Moldova e Russia.
Da quanto ne so, negli altri paesi post-sovietici il libro può essere ordinato solo per corrispondenza. Adesso si sta preparando una traduzione in Georgia e sto negoziando una per l’Ucraina. Naturalmente, il volume si trova, o almeno so che si trovava, nelle librerie della Repubblica Moldova.
In Romania, le prime edizioni del libro, targate Polirom, sono esaurite. Quando sarà di nuovo sul mercato romeno?
La prima edizione è andata a ruba. C’è stata una seconda edizione, con un cd contenente testi del libro letti da Bogdan Ghiu e pezzi musicali della band russa Auktion. Poi, una terza edizione che si sta esaurendo. Il libro si trova ancora e l’editrice Polirom è interessata a pubblicare altre edizioni se ci sarà richiesta. Per uno scrittore, essere letti è la cosa più importante.
Dopo Gli ultimi eretici dell’impero, quali sono i cantieri letterari nei quali sei impegnato?
Ho pubblicato qualche mese fa un libro insieme ad un amico, Bogdan-Alexandru Stănescu, che si intitola Ciò che ci divide. È un libro in cui polemizziamo attorno alle nostre ossessioni letterarie. Sto lavorando ad alcuni libri nuovi ma non so in che ordine usciranno. Mi è abbastanza difficile parlare dei progetti in corso perché non so come si svolgeranno. M’interessano alcuni temi chiari e i soggetti sono delineati. Sicuramente ne sentirete parlare quando usciranno, perché sono temi dolorosi che irriteranno molti.
I tuoi autori prediletti, la famiglia degli scrittori ai quali ti senti più vicino?
Sono cresciuto con molta letteratura russa, per questo ne sono più intimamente legato. La linea Gogol mi è quella più vicina. Gogol e Bulgakov, ma anche Tolstoi e Cehov, Platonov e Babel. Come anche i più giovani Prilepin e Peperstein. Tra i romeni, mi piacciono molto i cronisti e gli avanguardisti. Nell’adolescenza, mi ha impressionato Panait Istrati. Ho letto tardi Preda e Rebreanu, ma non posso dire di avere con loro una grande intimità. Tra i contemporanei leggo Cimpoeşu, Lungu, Aldulescu, Cărtărescu (narrativa breve), Ilis e quasi tutti i miei colleghi di generazione.
La versione originale romena della presente intervista è pubblicata sul quindicinale Ora di Torino (n. 12, 27 genn. 2011).
Voci correlate: “Io non penso che la sofferenza sia la chiave di lettura del comunismo”. Dialogo con Vasile Ernu, a cura di Maria Luisa Lombardo, in eSamizdat (2008).
“Mă interesează mult mai mult suferinţa de azi”
Interviu realizat de Pavel Păduraru / TIMPUL, Chişinău, 4 octombrie 2006
– Vasile, dacă te-ai afla într-un grup de victime ale regimului comunist care te-ar condamna pentru cartea pe care ai scris-o, ce le-ai răspunde?
– Nu retractez nimic din ceea ce am scris. Şi în România mi s-a reproşat de multe ori că nu mă refer la suferinţa produsă de sistemul comunist. Eu însă vorbesc de o arhivă subiectivă şi folosesc o ironie evidentă. De exemplu, în capitolul „Odă tualetului sovietic”, povestesc despre ţara şi adevărata mea casă unde-am locuit, comparând-o cu un WC sovietic. Ne place sau nu URSS, aici a fost viaţa noastră, pe care nu trebuie s-o dăm la gunoi, fiindcă viaţa contează şi ea trebuie înţeleasă şi asumată. Suferinţa a existat, dar să nu uităm că şi acum ea este suficient de multă. Nu cred că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa. Într-adevăr, s-a suferit foarte mult, dar trebuie de găsit oamenii responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. Pe mine mă interesează mult mai mult suferinţa de astăzi, care este la tot pasul, şi nedreptăţile sistemului – fie el şi aşa-numit democratic, pe care-l aplaudăm cu frenezie.
Mie îmi place să-i tachinez pe anticomuniştii postcomunişti. E foarte straniu, după mine, să fii anticomunist în perioada postcomunistă, pentru că, bunăoară, în România n-a existat, structural, un anticomunism. Atât cultural, cât şi ideologic, românii s-au adaptat la comunism, iar după ’90 au descoperit deodată că sunt anticomunişti. Sunt foarte cinic faţă de acest moralism anticomunist. Cred că pericolele sistemelor totalitare ne pândesc mai ales din vârful piramidei democratice şi este foarte bine să fim atenţi în lumea în care trăim, manifestând o atitudine critică faţă de sistemele politice actuale. Asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra trecutului, dar anticomunismul postcomunist mi se pare o aberaţie în esenţă, fiindcă nu face nimic decât să ne atragă atenţia asupra lucrurilor care deja au dispărut şi ne împiedică să vedem ceea ce se întâmplă astăzi.
– Dar comunismul în R. Moldova nu a dispărut…
– Despre ce comunism vorbeşti? Voronin nu corespunde nici unui atribut al comunismului. Acum doi ani, am fost la Chişinău cu nişte reporteri germani şi i-am luat un interviu. Voronin vorbea ca ultimul birocrat de la Bruxelles. Deci, e un paradox. Atâta timp cât vorbeşte de proprietate privată şi drepturile omului, atâta timp cât la Paşti zice: „Hristos a înviat!”, despre care comunism vorbim? E un amestec straniu, poate mai periculos decât comunismul, este o lipsă de ideologie evidentă. Problema lui Voronin nu e titlul de comunist, ci e incapacitatea sa de gestionare a fondurilor şi de administraţie.
– Pornind de la acest paradox, cât de reale crezi că sunt şansele R. Moldova de a adera la Uniunea Europeană?
– Problema nu este dacă Moldova are şanse să intre în UE, pentru că nu ea decide, la fel cum nu decide nici România. Raţiunea comunităţii europene este una pur economică. Dacă UE va vrea, integrarea R. Moldova se va produce, dacă nu, poate fi Moldova şi o mică Elveţie, că nu se va integra niciodată.
– De ce, dar, Traian Băsescu i-a propus lui Voronin ca R. Moldova să adere împreună cu România la UE?
– Cât de serioasă poate fi această declaraţie? Uniunea Europeană are o anumită politică şi, din câte ştiu, R. Moldova face parte din proiectele ţărilor de frontieră, care nu vor întreţine decât un soi de vecinătate agreabilă cu UE.
– Cum ţi-a venit ideea să scrii cartea „Născut în URSS”?
– M-am gândit la aceasta după ce m-a intrigat piaţa germană de carte şi modul lor de a-şi gestiona trecutul. Piaţa de carte românească era un fel de „jos comunismul!”. Atunci mi-am dat seama că experienţa sovietică este una imensă. A încerca să ştergi cu buretele, să renunţi la trecutul pe care-l ai, mi se pare o mare greşeală, fiindcă orice experienţă, pozitivă sau negativă, te poate ajuta în prezent şi în viitor, dacă ştii s-o gestionezi. Şi am încercat să propun alt gen de abordare a trecutului, unul detaşat, care, de fapt, încearcă să povestească viaţa cotidiană din spaţiul sovietic. Intelectualii români de astăzi luptă cu încrâncenare cu monstrul care nu mai există. În loc să lupte cu problemele lor de azi, ei repetă aceleaşi compromisuri pe care le-au făcut în comunism, aplaudând orice acţiune a puterii. În mod normal, puterii nu i se dă credit. Criticând un sistem democratic, nu faci decât să-i întăreşti partea lui slabă – cea democratică. Aplaudându-l, îi întăreşti partea tare, prin care el te domină, te ţine sub control. Orice sistem e totalitar, în esenţă. Punând totul la îndoială şi criticând sistemele democratice, le ajutăm. Şi aceasta-i menirea unui intelectual normal.
– Cum se explică nostalgia faţă de URSS din cartea ta?
– Este o nostalgie normală, pe care o are orice om faţă de viaţa trăită. Nu am nostalgii faţă de comunism, nici faţă de capitalism, nici faţă de tranziţie. Sunt un tip foarte realist şi cinic în raport cu realitatea. Dar mi-ar plăcea să mănânc o îngheţată „Plombir” de 21 de copeici. Asta însă face parte din viaţa cotidiană şi n-are a face cu sistemul.
– Ce părere ai despre oamenii care au fost loiali regimului comunist, iar astăzi se declară victime ale acestuia?
– Regimul comunist s-a bazat pe trei categorii de oameni: cei activi, care au fost angajaţi în sistem, cei care au colaborat cu regimul şi cei care au tăcut. Ultimii au fost cei mai mulţi şi ei au contribuit esenţial la dezvoltarea comunismului. În România, într-o singură noapte din 1989, 22 de milioane de oameni s-au transformat, declarând că au suferit şi au luptat crâncen contra comunismului. Oare chiar aşa a fost?