Oameni de stînga într-o ţară de dreapta
Autor: Emanuel COPILAŞ / Observator Cultural
Un nume tot mai cunoscut în literatura şi în publicistica politică românească, Vasile Ernu revine cu o nouă carte, o culegere de texte publicate în principal pe platformele CriticAtac şi HotNews şi în presa culturală: Dilema Veche, revista 22. Bazîndu-se pe un discurs radical şi percutant, sincer şi uneori retoric (drept dovadă: menţionarea abruptă a numelui lui Lenin doar pentru a analiza reacţia interlocutorului), scriitura lui Ernu este inspirată de o formulă prea puţin prezentă în spaţiul cultural românesc: limbaj accesibil, idei puternice. La noi, discursul intelectual dominant inversează regula, exprimarea fiind preţioasă, suprasaturată în manieră snoabă de neologisme şi figuri de stil care nu par a avea alt sens decît acela de a oferi consistenţă unor idei anemice şi vetuste. Mai mult, „corifeii dreptei conservatoare“, aşa cum îi numeşte Ernu, căci despre ei este vorba, „nici nu dau sursele din care citează, ci doar fac trimitere cu subînţelesuri ironice. O abordare aproape mistică: nu le rostim numele ca să nu ia fiinţă“. Cu alte cuvinte, dialogul – firesc în orice cultură democratică – la care sînt invitaţi de către grupurile intelectuale liberale sau, mai nou, de către cele de stînga este respins de pe poziţii uneori ludice, alteori aproape agresive. Dar întotdeauna condescendente.
___________________
1. Vezi excelenta lucrare a lui Tony Judt, Europa postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
2. Alain Badiou, Alain Finkelkraut, Explicaţia, Cluj, Tact, 2012.
Vasile ERNU
Sînt un om de stînga
Prefaţă de G.M. Tamás
Editura Cartier, Chişinău, 2013, 312 p.
În sfârşit, l-am înţeles pe Vasile Ernu!
de Dumitru Crudu
Pe Vasile Ernu îl cunosc încă din anii 80 ai secolului trecut, când ambii eram de dreapta, anticomunişti şi antisovietici convinşi, frecventam aceleaşi cafenele, Moldova şi Fulguşor, eram îndrăgostiţi de aceeaşi fată, de Livia, mergeam la mitinguri şi demonstraţii şi nu ratam nicio şedinţă a cenaclului Mateevici. Gaşca din care făceam parte, pe care o mai întregea Gioni, Lilian Negură, Dzan şi mulţi alţii, se aduna în garaje, în curţi sau pe străzile Chişinăului, unde cântam la chitară cântece româneşti. Sau scandam poezii de Tuchilatu, Blaga, Stănescu, Muşina; Păunescu sau Doinaş. Aveam şi un cenaclu al nostru, Sol, unde discutam creaţiile noastre. Dar marca distinctivă a grupului nostru erau dispoziţiile noastre antisovietice. După care am plecat care şi pe unde. Ion la Riga, eu, la Tbilisi. Apoi în România.
Ne-am reîntâlnit peste ani. Foarte mulţi dintre noi schimbându-se radical. Inclusiv, Vasile. Foarte mult timp nu l-am înâţeles cum a putut deveni de stânga, când, în tinereţea noastră revoluţionară, am fost nişte antisovietici şi anticomunişti convinşi. Dar, într-o bună zi, am avut o iluminare, despre care am şi vorbit într-un interviu pe care mi l-a luat Anca Mănescu pentru SemneBune. Iată ce spuneam acolo:
„Povestea lui Anton este, pe undeva, povestea generaţiei mele, a celor care au trăit în două lumi diametal opuse; au copilărit şi şi-au consumat, vorba cuiva, „adolescenţa ca un drog” în comunism şi şi-au trăit avântul tinereţii şi nemulţumirile vieţii de adult în post-comunism, adică într-o altă lume. O lume pe care au visat-o, pe care şi-au dorit-o să vină, pentru care au ieşit în stradă şi au stat flămânzi zile în şir, pentru care au putut îndura cele mai inimaginabile lipsuri şi umilinţe, numai să vină, dar când a venit, au cunoscut o mare dezabuzare. Nu asta era lumea după care lor li s-a scurs ochii. Nu asta era lumea la care ei au visat. Ei, adică noi. Inclusiv eu. E ca şi cum ai aştepta un autobuz, dar în staţie ar apărea o căruţă. E ca şi cum ai deschide uşa unui castel, dar ai intra într-o cocioabă. Şocul discrepanţei, contradicţiei, nepotrivirii între lumea la care am visat şi cea care ne-a învăluit după 90 fu aşa de mare, încât unii dintre noi au rămas buimăciţi pentru foarte mult timp de acum încolo, iar alţii şi-au schimbat radical opţiunile, renunţând la valorile liberale în favoarea celor de stânga, revenind în braţele vechii lumi din care încercaseră cu disperare să se smulgă. Alţii, în schimb, şi acum mai stau cu un picior în lumea de azi şi cu altul în lumea de atunci, codindu-se pe ce drum să meargă. Şi nu e vorba, repet, despre odrasle de nomenclaturişti, care au gustat din dulceaţa bunăstării şi confortului comunist. Nu. Cei mai mulţi dintre colegii mei de generaţie se trag din oameni săraci şi sărmani, din oameni năpăstuiţi de kismet, vorba musulmanilor, fără de nostalgii după comunism, pentru că în comunism au cunoscut pe propria lor piele umilinţa. Aceşti colegi de-ai mei, ca şi mine de altminteri, s-au născut în nişte comune netrecute pe hartă, spre care nu rula niciun autobuz din lumea asta. Ca să ajungi din centrele raionale în acele sate, trebuia să parcurgi distanţe kilometrice. Mai norocos fu pictorul Ştefan Coman care mergea cu ruta până în satul vecin. Dar, într-o zi, s-a răsculat şi contra lui karma şi a pierdut cursa şi a mers pe jos, din Comrat şi până acasă, 35 de kilometri. A plecat din autogară la ora 13.00 şi a ajuns acasă un om kaput exact la miezul nopţii. Au fost câteva ierni extrem de geroase pe care le-am trăit îmbrăcat doar într-un fîş subţire de toamnă. Şi au fost alte ierni în care nu am avut bocanci în picioare. Iar la antrenamentele de la Clubul de Fotbal Speranţa din satul vecin nu numai că o întindeam pe jos, dar tot echipamentul sportiv îl căram într-o pungă de celofan, nici măcar într-o pungă de rafie, dar într-o pungă de celofan, care în mod sistematic rămânea fără torţi. Ca atare, asemenea oameni nu pot avea nostalgii după timpurile de altădată. Cu atât mai spectaculoasă este reconvertirea unor prieteni de-ai mei foarte buni, care au cunoscut şi ei pe propria piele custura unor experienţe similare, la valorile stângii. Am o singură explicaţie pentru asta: uriaşa dezamăgire şi marea scârbă pe care le-a provocat-o noua lume de după 90. Pentru că nu la această lume au visat ei. O lume condusă şi diriguită tot de foştii nomenclaturişti de cândva sau de fii lor. O lume în care numai ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. În care o dictatură s-a schimbat cu alta, în locul dictaturii ierarhice, piramidale, instaurându-se dictatura marginalităţii şi a marginii. În plus, am mai trăit o dezamăgire. Basarabenii în raport cu românii din ţară şi invers. După ce au urzit o grămadă de vise legate de Basarabia de-a lungul vieţii, după ce au fost la Chişinău, foarte mulţi români din ţară au revenit acasă cu un gust de cenuşă în gură. Au rămas şocaţi să audă atâta vorbă rusească în stradă. În magazine li se răspundea în ruseşte. Au găsit, după cum au şi scris unii dintre ei, o Basarabie rusificată. Dar nu asta fusese Basarabia pe care ei sperau s-o regăsească dincolo de Prut. La fel şi noi, basarabenii. În perioada sovietică, eram înnebuniţi după tot ce era românesc. Tot ce era românesc fiind un ideal pentru noi. Într-o iarnă, un român venise la Chişinău să-şi cumpere o căciulă cu urechi. O cuşmă, cum îi spunem noi. Dar cuşme nu se găseau nicăieri, nici la piaţă şi nici în magazine şi atunci mi-am scos eu cuşma din cap şi i-am dăruit-o, eu rămânând în continuare să înfrunt gerurile cu capul gol. Ce nu făceam de dragul unui român? A venit un român! A venit un român în vizită la Vitalie, un prieten de-al nostru, îmi spuse odată Gion. Era un văr de-al său, din Bacău. Am lăsat totul baltă şi am mers să văd… un român. O zi întreagă l-am urmat prin oraş şi i-am sorbit cuvintele din gură. Ceea ce spunea Ciprian mi se părea a fi fascinant. Orice spunea, doar de aceea că era român. Foarte mulţi dintre colegii noştri au luat-o rău în barbă după ce au mers în România. Din cauza discrepanţei dintre aşteptările noastre şi realitate. România din realitate fiind complet alta decât România din visele noastre. În România din realitate eram priviţi chiorâş şi eram taxaţi drept kaghebişti, doar de aceea că aveam accent sau că mai utilizam din când în când regionalisme.”
Abia după ce am meditat la toate aceste lucruri, l-am înţeles şi pe prietenul meu Vasile Ernu şi i-am dat dreptate. Nu la această lume am visat noi, în care doar ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. Ei bine, stângismul lui Vasile Ernu este o expresie a uriaşei dezamăgiri pe care am trăit-o de după destrămarea iluziei comuniste, vorba lui Mihai Şleahtiţchi, şi o formă a revoltei contra manipulării la care am fost supuşi în toţi aceşti ani.
Citindu-i cartea lui Vasile Ernu Sunt un om de stânga, care e o carte adrmirabilă, am mai priceput un lucru, că prietenul meu înţelege prin a fi de stânga a fi o conştiinţă critic faţă de toate derapajele lumii contemporane. A fi critic, a nu închide ochii, a sancţiona ceea ce nu merge, a te întoarce cu faţa spre problemele lumii contemporane, asta înseamnă în opinia lui Vasile Ernu a fi de stânga.
Deşi eu nu sunt de stânga, dar atitudinea sa îmi place. Îmi place foarte mult şi cartea sa, în care am auzit zbuciumul lumii de azi şi vocile celor mulţi.
În loc de încheiere, aş vrea să spun că volumul lui Vasile Ernu e ca un cazan în clocot.
Interviu cu Vasile Ernu: ”Elita noastră este foarte cuminte, deloc curajoasă, și iubitoare de a sluji diverse dregătorii”
Interviu aparut pe Hyperliteratura.ro
Dragă Vasile Ernu, ai venit cu o carte nouă, numită ostentativ Sînt un om de stînga. Ce este această carte nouă?
Răspund la întrebările tale privind spre Ararat, la poalele căruia mă aflu. Aici la intersecţia între Turcia, Armenia şi Iaran e un bătrîn înţelept care mă învaţă una alta şi acum îmi şopteşte să nu arunc niciodată bumerangul prea tare că s-ar putea să se întoarcă cu forţă şi să mă lovească destul de tare dacă nu-şi atinge ţinta. Da, din păcate am întîrziat să apar cu o carte nouă la care tot muncesc. De fapt, am cîteva în lucru, care sper să iasă cît de curînd.
Însă în ultima perioadă am avut lucruri mai importante de făcut, iar copilul meu este lucrul cel mai important. Şi care a trecut hotărît de 2 ani. Perioada aceasta mi-am dedicat-o mai mult lui, şi, puțin, proiectului “CriticAtac”. Acum însă vine timpul să mai publicăm cîte ceva. E nevoie de un an sabatic pentru a finisa unele lucruri. Volumul de faţă este, de fapt, o culegere care include eseurile mele cele mai importante care au fost publicate în ultimii ani pe “CriticAtac” şi în alte reviste din ţară şi străinătate. Unele din aceste texte au apărut şi în presa rusă, engleză, franceză, spaniolă sau ucraineană. Am încercat să-i dau o formă ca să aibă cap și coadă. Paradoxul face că titlul acestui volum nici măcar nu l-am dat eu; este titlul unui text dat de “Revista 22″ cînd am publicat la ei o replică sub formă de scrisoare adresată domnului Horia-Roman Patapievici care mă atacase. E o carte de eseuri, un soi de cronică a vremurilor noastre, dar care are o bătaie mai lungă decît simpla enumerare a problemelor cu care se confruntă societatea noastră. Cartea va apărea şi în limba rusă curînd, dar într-o formă puţin modificată.
Am auzit că ai avut o aventură cu apariţia acestei cărţi? Ce s-a întîmplat?
Ce să se întîmple? Ce se mai întîmplă pe la noi şi nu numai…. Am semnat un contract cu o editură importantă de la noi şi după ce am stabilit toate detaliile de la redactare, la proiectul de promovare, am primit un telefon că volumul nu mai poate apărea…
Dar să fim mai concreţi, cum s-a derulat totul?
Bun. Eu am decis ca volumele mele numite pretentios „de autor” să apară la Editura Polirom. Am un contract cu ei pe care trebuie să-l respect. Ei mi-au scos cartea Născut în URSS devenită ceea ce se cheamă bestseller, reeditată de 4 ori şi tradusă în vreo 9 limbi (sau în curs de apariţie). La ei am scos şi Ultimii eretici ai Imperiului, dar şi Ceea ce ne desparte, scrisă împreună cu Bogdan Alexandru Stănescu. Alte proiecte de-ale mele, am decis să le scot la alte edituri. Aşa a apărut cartea de interviuri Intelighenţia rusă azi la Editura Cartier.
Pentru cartea de care vorbim, Sînt un om de stînga, am semnat un contract cu Editura Curtea Veche. O editură pe care o cunosc, ştiu ce face, cum face etc. În contractul pe l-am semnat în această vară, am explicat detaliat conţinutul, desi cea mai mare parte a textelor mele erau deja cunoscute. Am menționat pînă şi cu cine polemizez. Dar cei care mă citesc, ştiu bine că eu nu prea am treabă cu persoanele, ci cu ideile. Discutăm teme, criticăm idei. Conform acestui contract, cartea trebuia să apară anul acesta, la sfîrşitul lunii octombrie.
Şi ce s-a întîmplat? De ce nu mai apare?
Apare, dar nu acolo. Povestea continuă. A început redactarea, am discutat cu PR-ul editurii despre promovare, așa cum se face cu o editură serioasă. Totul părea profesionist. La un moment dat, primesc un telefon de la redactorul şef care îmi spune că sînt mici probleme „legate de textele care se referă la Vladimir Tismăneanu”. Am zis „ok, vin şi discutăm”. Verific ce am zis despre domnul Tismăneanu. Din cîte îmi aduceam aminte, nu prea zisesem mare lucru pentru că textele și discursul public din zona ”Tismăneanu&co” nu mi se mai par importante și semnificative demult pentru contextul social și politic în care trăim. Grupul respectiv duce o bătălie pentru un anumit tip de hegemonie culturală și frămîntă niște teme, din punctul meu de vedere moarte. Nu duc nicăieri, iar bătăliile culturale nu mă mai interesează.
Deci, verific. Aveam cîteva referințe minore în corpul textului. Una dintre ele, de exemplu, zice că domnul Tismăneanu folosește un discurs în interiorul țării și altul, afară. Dar nu era o noutate, o mai observaseră și alții. Erau niște observații în trecere. Ajung la editură și directorul editurii, domnul Arsene, cu care de altfel, m-am înțeles foarte bine și care mi-a spus încă de la început că respectă poziția mea publică ”de stînga”, mă anunță destul de stingherit că nu mai poate publica volumul meu conform contractului. Adică nu o mai publică deloc. Mie mi s-a făcut jenă de jena lui și de situația în care se afla, pentru că e dubios ca cineva să își schimbe radical pozitia în decurs de o lună, mai ales că e și parafată printr-un contract… Mă rog, l-am salutat respectuos și am plecat.
Care a fost motivul invocat de directorul editurii?
Nu a fost niciun motiv legat de calitatea textului sau unul comercial (comercialul este deseori argumentul suprem în branșă). A fost un motiv pur ideologic, ca să-i spun așa: „incompatibilitate de caractere”. Mi s-a spus clar: poziția mea nu este o joacă, ci este una programatică și nițel cam periculoasă, și editura nu poate să-și asume o astfel de publicare. Asta era ideea. Nu sîntem compatibili politic cum ar veni, sîntem pe direcții diferite. Dar oare nu asta spunea numele cărții mele? Sînt un om de stînga… nu de centru sau de dreapta. Am explicat-o de la început, tocmai pentru a nu ajunge aici. Dar domnul Arsene, sau cine l-a ”prelucrat”, are dreptate: încerc să nu mă ”joc estetic” și asta nu mai e joacă. Da, nu fac divertisment. Iar cînd adversarii se tem, este foarte bine.
În ce sens?
Știi cum e. Ultimul regim care și-a respectat intelectualii, ca să vorbesc mai cinic, a fost comunismul. În ce sens. Comuniștii, dacă scriai ode, așa cum o face și actualul regim, te remunerau gros. Dacă îl criticai, te trimiteau în Gulag. Asta înseamnă că se temeau de tine, deci te respectau. Dar plăteai un preț mare. În vremurile noastre, lucrurile sînt mai complicate și nu are rost să discutăm aici tot mecanismul. Cert este că în momentul în care ți se întîmplă o poveste din asta, înțelegi că textele tale încep să aibă un rost, o funcție, și că unii se tem, sau cel puțin sînt precauți. E un semn de respect pe care așa știu ei să ți-l comunice.
Totuși elita noastră este foarte cuminte, deloc curajoasă, și iubitoare de a sluji diverse dregătorii și înalte porți. Eu mă și mir cum de a picat regimul comunist și Ceaușescu cu o astfel de elită intelectuală. Noroc că nu ei au făcut schimbările. Dacă era după ei, încă ne mai gîndeam cum e cu ”autonomia estetică” și ”rezistența prin cultură”.
Ce crezi că s-a întîmplat, de fapt? Care a fost motivul din spatele acestei anulări a contractului, căci e puțin probabil ca un editor să își schimbe brusc opinia încît să nu-și mai respecte contractul?
Eu nu sînt paranoic, înțeleg povestea destul de bine. Lucrez în domeniu de 15 ani și știu bine cum funcționează lucrurile în acest mediu. Știu la fel de bine cum funcționează și mediul nostru intelectual, îl urmăresc de ani de zile și îl analizez. Nu vreau să învinuiesc oameni fără nici o dovadă. Și chiar dacă aș avea dovezi, nu ar servi prea mult, pentru că înțeleg bine ce înseamnă o luptă politică reală. Dar nu putem fi naivi și crede că domnul Arsene a citit 2 pagini din Ernu și s-a îngrozit de radicalismele lui… Hai să fim serioși: textul meu e prea cuminte pentru a crea astfel de reacții. Aș vrea eu să creez astfel de reacții. Dar mai e timp.
Ceea ce e clar aici e faptul că au existat presiuni. Oare există o legătură între decizia editurii și faptul că în doar 10 zile pe platforma “lapunkt.ro” (cu unele preluări pe “contributors.org”) au apărut vreo 5 texte care îmi erau dedicate, scrise de oameni apropiați editurii: Stanomir (aici), Mitchevici (aici şi aici) și gurul lor, Tismăneanu (aici)?
Toate acestea se întîmplau cu doar cîteva săptămîni înainte ca editura să-și schimbe radical opinia despre carte. Cînd oameni care susțin asiduu, cu toate mijloacele și din toate puterile establishment-ul și se vaită public ”vai ce periculos și radical gîndește Ernu”, firește că editorul, om atent să nu-și strice relațiile cu ”lumea bună”, se gîndește de 10 ori pînă publică o carte criticată de producătorii înșiși ai canonului local. Eu înțeleg bine situația, dar mă aștept ca unii editori importanți să-și asume mai mult curaj și să înțeleagă că nu mai poate exista o hegemonie a cîtorva grupuri conservatoare bine înfipte în spațiul cultural și ideologic local. Monopolul s-a spart și vin tineri care scriu foarte bine, au orientări ideologice foarte diferite și care nu mai vor să fie legitimați de aceste grupuri. Unii chiar au „tupeul” să se autolegitimeze prin ce scriu și fac!
Dar e ceva radical în cartea ta, e ceva așa de periculos cum atenționau Stanomir și Mitchievici?
Da, ei sînt băieți finuți și vigilenți și dacă cumva nu te încadrezi în grila dată de la centru, se sesizează repede. Dar o fac destul de cuminte, plictisitor de cuminte. Ei au reacționat la un text de-al meu despre protestele din Piața Universității: Тhe White Negroes, proletariatul leneş sau cîteva gînduri despre hipsterii protestatari care vor să salveze România. Ideea e că eu încerc să discut despre problemele acute ale societății actuale, să aduc critici puterii hegemonice actuale care este capitalismul global, și ei vin cu lecții de morală și îmi arată bau-baul Stalin. (O intervenţie bună la polemica cu pricina o are şi Emanuel Copilaş) Adică nu putem critica lumea actuală că vezi, doamne, vine Stalin. Alo, tovarăşi: Stalin de mult s-a privatizat!
Ăsta este un truc ieftin folosit de mai toți ostașii și rentierii puterii. Și mai vin și cu bau-baul violenței. Să vorbim de violență? Păi, hai să vorbim despre ce violență structurală fără prcedent care s-a abătut asupra majorității populatiilor din Estul Europei în perioada postcomunistă. Destructurare economică, milioane de oameni rămași fără un loc de muncă și cu un minim venit, milioane de oameni pe drumuri prin toată lumea, în căutare de lucru, familii destrămate, sute de mii de copii rămași în afara familiei, lipsă de protecție, pierderea drepturilor elementare la muncă, sănătate și educație etc. Dar despre asta nu se poate vorbi, căci, nu-i așa, strici ștaiful mantrei predicate de ei. Deci, despre cultură, papioane, pipe și anticomunsim se recomandă să vorbim, nu despre aceste probleme, și mai ales, nu despre cauzele lor. Nu te atingi de sfînta sfintelor neoliberală că se dărîmă tot eșafodajul. Ei bine, unii dintre noi nu mai vor să stea cuminți încolonați și încep să aibă și alte poziții și practici politice.
Deci asistăm la o nouă formă de cenzură…
Despre practicile de genul acesta am mai scris. E un mecanism simplu, cu forme de cenzură mult mai profunde decît cele din comunism. Nu mai e nevoie să dai telefoane, să introduci mecanisme de control brutal. Formele de presiune sînt multiple și țin mai ales de relațiile economice, de putere și precaritatea în care se află marea parte a populației. Cum job-ul a devenit un privilegiu, atunci cenzura și controlul au devenit floare la ureche. Vin de la sine. De fapt, aici am ajuns: autocenzura care a devenit insuportabilă.
Și cartea apare pînă la urmă? Unde?
Cartea a apărut la Editura Cartier zilele acestea. Am lucrat cu ei foarte bine. Tot ei au scos și Iluzia anticomunistă. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, după ce am trecut printr-o poveste asemănătoare cu colegii cu care am conceput-o. În ciuda faptului că era o carte foarte bună, cu texte excelente și pe o problemă majoră pentru acele vremuri, nici una dintre editurile importante din țară nu a îndrăznit să o accepte. De ce? Ca să nu se pună rău cu ”lumea bună”. Aceasta este realitatea. Dar nu e cazul să ne plîngem, ci să luptăm.
La ce mai lucrezi? Ce pregătești?
Am mai multe cărți în lucru pe care trebuie să le duc la bun sfîrșit cumva. Una, de interviuri-discutii cu Sorin Antohi, apare luna viitoare, de exemplu. Am în lucru o trilogie a unor grupuri marginale. Prima se va axa pe povestea a trei generații de marginali religioși. Se va numi, probabil, Sectanții. Sper să o pot preda anul viitor la Editura Polirom. Cel mai interesant e faptul că am primit o comandă din Italia să scriu o carte pe o temă care pe mine mă interesează, dar nu aveam de gînd să scriu, sau cel puțin nu în viitorul apropiat. Italienii însă vor o carte anume pe tema respectivă. Eu încă nu sînt decis. Mai sînt și altele în lucru, dar toate la timpul lor. Vreau să fac un film documentar şi să cînt.
Vasile Ernu – Sînt un om de stînga, Editura Cartier 2013. Prefaţă de G.M.Tamás
Citat de pe copertă verso:
Îmi permit să avansez, totuşi, numele unui autor pe care-l consider cel mai valoros şi cel mai exportabil exponent al literaturii „moldo-române“ din ultimul deceniu: Vasile Ernu, intelectual critic de primă linie şi un foarte special scriitor de idei al erei globale. Indiferent cum te-ai poziţiona ideologic faţă de el, volume precum Născut în URSS sau Ultimii eretici ai Imperiului, duplex-ul „literar“ cu Bogdan-Alexandru Stănescu din Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, participarea la proiecte social-critice incomode („de stînga“ sau nu) precum Iluziile anticomunismului… sau Critic Atac îl recomandă ca pe un reper de neevitat. Şi îl plasează, mutatis mutandis, într-o tradiţie a intelectualilor – şi scriitorilor – revoltaţi, etici şi „eretici“ veniţi de peste Prut: Russo, Stere, Goma… Exagerez? Vom vedea. Iar viitorul ne va aduce, sînt convins, destule surprize.
Paul Cernat
Sînt un om de stînga – un nou volum semnat de Vasile Ernu
Sînt un om de stînga de Vasile Ernu, Editura Cartier 2013, prefaţă de G. M. Tamás
Îmi permit să avansez, totuşi, numele unui autor pe care-l consider cel mai valoros şi cel mai exportabil exponent al literaturii „moldo-române“ din ultimul deceniu: Vasile Ernu, intelectual critic de primă linie şi un foarte special scriitor de idei al erei globale. Indiferent cum te-ai poziţiona ideologic faţă de el, volume precum Născut în URSS sau Ultimii eretici ai Imperiului, duplex-ul „literar“ cu Bogdan-Alexandru Stănescu din Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, participarea la proiecte social-critice incomode („de stînga“ sau nu) precum Iluziile anticomunismului… sau Critic Atac îl recomandă ca pe un reper de neevitat. Şi îl plasează, mutatis mutandis, într-o tradiţie a intelectualilor – şi scriitorilor – revoltaţi, etici şi „eretici“ veniţi de peste Prut: Russo, Stere, Goma… Exagerez? Vom vedea. Iar viitorul ne va aduce, sînt convins, destule surprize. / Paul Cernat
Nietzsche avea dreptate: stînga – în formularea sa: creştinismul, democraţia şi socialismul – este duşmanul orînduirii agonistice, a ordinei libertăţii pentru cei puternici, energici şi talentaţi, libertate care poate fi susţinută numai de sclavie, o situaţie decrisă de termenul „cultură”. Cultura este întemeiată pe sclavie – foarte clar şi perfect adevărat. Stînga urăşte această fericire şi această cultură. Supraomule, noi, barbarii, îţi declarăm război. / G. M. Tamás (Prefaţă: Cum să fim oameni de stînga)
Volumul Sînt un om de stînga este o selecţie a celor mai importante texte ale autorului apărute în ultimii ani în presa scrisă şi online din ţară şi străinătate. Cartea este o cronică a vremurilor noastre şi cuprinde texte ce vizează cele mai importante evenimente, polemici, fenomene politice, sociale şi culturale prin care a trecut şi trece România şi zona est europeană.
Sînt un om de stînga. O aventură…
Zilele acestea îmi apare la Editura Cartier volumul de eseuri: Sînt un om de stînga.
Aventura acestei cărţi în varianta lui Gheorghe Erizanu & Costi Rogozanu o aveţi mai jos.
Sunt un om de dreapta
Sunt un om de dreapta. Am crescut cu viața cucoanei Sașa, care a crescut-o pe bunica, care m-a crescut pe mine.
Vasile Ernu a fost solicitat de un mare editor bucureștean să prezinte un manuscris din textele sale publicate în presă. A fost fixată o oră. S-a întâlnit cu directorul. Au discutat condițiile contractuale. A băut o cafea. Apoi a fost preluat de redactorul cărții. S-au discutat condițiile de redactare. Apoi a fost preluat de PR-ul editurii. S-a pus la punct strategia de promovare a cărții. A fost semnat contractul.
Apoi redactorul a citit textul. A găsit o trimitere la un „boier al minții”. Și editarea a fost refuzată.
Sunt un om de dreapta. Dar am fost educat să respect opțiunile altora. De aia vom publica volumul lui Vasile Ernu Sînt un om de stînga.
Trebuia cineva să pună niște întrebări. Întâmplător, ele sunt puse de Vasile Ernu, care este „un om de stînga”:
„Sînt ca la căpătîiul unui om muribund, care ştiu că o să mai trăiască încă 30-40 de ani, dar care acum îşi dă duhul fiindcă şi-a pierdut speranţa şi sensul. Întrebarea mea a fost simplă: de ce acest lucru se întîmplă acum? Care sînt cauzele a ceea ce se întîmplă? Cum de nici Stalin şi nici Ceauşescu nu au putut să ne distrugă sensul şi speranţa? Cum de am ieşit mult mai optimişti, cu mult mai multă poftă de viaţă şi speranţă, dintr-o perioadă sumbră şi „aceştia” au reuşit să distrugă tot? Cum e posibil? Ce se întîmplă cu noi?
Un bun amic care din disperare că nu poate să-şi facă meseria aici a plecat din ţară, un intelectual remarcabil, Dan Ungureanu, îmi spunea amărît de undeva de prin Canada: „Sub regimurile totalitare, dizidența e posibilă. Sub dictaturi, revolta e posibilă. În regimurile clientelare, nici dizidența, nici revoluția nu sînt posibile. Românii nu mai vin la demonstrații fiindcă demonstrațiile nu duc nicăieri. Într-un regim democratic, demonstrațiile și grevele cresc presiunea opoziției asupra guvernului. În regimurile clientelare, opoziția e la fel de clientelară ca și puterea. Românii nu mai vin la manifestații fiindcă n-au împotriva cui manifesta. În totalitarism, o singură persoană era responsabilă pentru toate nenorocirile, pentru sărăcie, mizerie și supravegherea polițienească. Era simplu de înlăturat. În sistemul clientelar, hidra cu numeroase capete, răsturnarea nu e posibilă.”
Era până în iarna lui 2013, până la Roșia Montană, până la maidanezi.
Cum mai funcţionează pumnu-n gură în 2013?
Un caz simplu de cenzură (să-i zicem pumn în gură sau sabotaj sau băţ în roate cum vreţi?). Vasile Ernu semnează un contract cu Editura Curtea Veche pentru o carte de eseuri. Pînă pe 30 octombrie trebuia să apară. Între timp, oamenii de la editură se prind că aceste articole ar putea deranja prieteni foarte importanţi pe care îi au în portofoliu. Şi îl anunţă pe Ernu că nu mai scot nimic. (La o scară mai mare ni s-a întîmplat acelaşi lucru cu mai toate editurile mari din România cînd am vrut să publicăm “Iluzia anticomunismului”, antologia critică la adresa raportului Tismăneanu).
Articolele lui Ernu erau cunoscute, atitudinea CriticAtac era cunoscută, de ce să semnezi contract şi apoi să anunţi scriitorul că ai o jenă, că nu vrei să-ţi superi prietenii. Ernu îşi va scoate volumul la Cartier, editura care a publicat şi Iluzia anticomunismului. Erizanu a şi scris ceva despre aventura lui Ernu:
Sunt un om de dreapta. Am crescut cu viața cucoanei Sașa, care a crescut-o pe bunica, care m-a crescut pe mine.
Vasile Ernu a fost solicitat de un mare editor bucureștean să prezinte un manuscris din textele sale publicate în presă. A fost fixată o oră. S-a întâlnit cu directorul. Au discutat condițiile contractuale. A băut o cafea. Apoi a fost preluat de redactorul cărții. S-au discutat condițiile de redactare. Apoi a fost preluat de PR-ul editurii. S-a pus la punct strategia de promovare a cărții. A fost semnat contractul.
Apoi redactorul a citit textul. A găsit o trimitere la un „boier al minții”. Și editarea a fost refuzată.
Sunt un om de dreapta. Dar am fost educat să respect opțiunile altora. De aia vom publica volumul lui Vasile Ernu Sînt un om de stînga. (sursa)
Pumnul în gură în mileniul 3 funcţionează cu refrenul “dar de ce nu publici la ăia? E o piaţă liberă”. O piaţă liberă cu cîteva idei fixe, cu cîţiva prieteni ai tuturor puterilor politice şi ai marilor editori, îndeajuns încît să publici cu greu o carte “neconformă ideologic”.
Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu despre literatură – „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”
Adina Diniţoiu / / Bookaholic.ro
Scriitorul Vasile Ernu şi editorul Polirom Bogdan Alexandru-Stănescu (autor şi al unui volum de poezie) au publicat în 2010 un volum de epistole literare ca de la prieten la prieten: Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. Scrise într-un stil colocvial, lejer, cu vervă amicală, epistolele tratează despre teme literare, despre marii scriitori ai lumii – plecând de la întrebarea: care este cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? –, disecând texte literare şi texte critice despre literatură.
Ideea de a avea acest schimb epistolar – povestesc amuzaţi cei doi – le-a venit autorilor de „ziua naţională” a României (în 2006), „sărbătorită” la Hanul lui Manuc (ulterior, epistolele au fost publicate în revistele Suplimentul de cultură, Observator cultural, Noua literatură, iar epilogul a apărut pe blogul lui Vasile Ernu). Anecdota aceasta reflectă cumva spiritul cărţii: la mijloc e un joc literar, cartea e în bună măsură un volum ludic, gratuit, dar în acelaşi timp şi foarte serios, fiindcă doi scriitori reflectează aici asupra mizelor, strategiilor literaturii, asupra istoriei literare, a textelor propriu-zise şi a stilului individual.
E un schimb de idei asumat personal (doar e vorba de un epistolar), făcut cu o pasiune care arată că mai există încă oameni în stare să se angajeze existenţial şi intelectual pentru cauza literaturii (iar nu a politicii, de pildă, cum se întâmplă adesea pe meleagurile dâmboviţene). De altfel, Bogdan Alexandru-Stănescu (BAS) îşi pune această întrebare – „prea sfâşietoare pentru a nu fi şi inutilă”, vorba lui Radu Cosaşu (memorabilul prefaţator al epistolarului): „pe cine mai interesează doi oameni care vorbesc despre literatură, vise, obsesii personale, totul pornind de la un pariu infantil?”. Tot Radu Cosaşu schiţează un răspuns –optimist, zic eu – la finele prefeţei: „Din câte informaţii deţin, mai suntem câţiva”.
Vasile Ernu îşi mărturiseşte deschis pasiunea pentru Gogol şi ale sale Suflete moarte, în vreme ce BAS e un fan declarat al lui Joyce. Ernu e interesat de politicile literare, de plasările în context ale operelor, în vreme ce BAS e mai aproape de hermeneutica literară, se apleacă cu precădere asupra textelor propriu-zise. Ceea ce îi apropie, în schimb, e – la un prim nivel – admiraţia pentru Nabokov, de la ale cărui Cursuri de literatură – ţinute în faţa unui public american – pornesc în schimbul lor polemic.
Or Nabokov îi contrariază pe amândoi atunci când formulează cu aplomb „lista lui scurtă” a marilor prozatori ruşi, pe care nu figurează… Dostoievski: „Tolstoi este cel mai mare prozator rus. Dacă îi lăsăm la o parte pe precursorii săi, Puşkin şi Lermontov, putem spune că, în proză, cei mai mari artişti sunt: primul, Tolstoi; al doilea, Gogol; al treilea, Cehov; al patrulea, Turgheniev. Asta seamănă cu notarea lucrărilor studenţilor şi, fără îndoială, Dostoievski şi Saltîcov aşteaptă la uşa biroului meu o explicaţie a notelor lor proaste” (citat de Vasile Ernu).
Polemica celor doi se învârte, la început, în jurul motivelor care l-au făcut pe Nabokov să propună acest clasament, din care Dostoievski e degradat, iar Bulgakov lipseşte cu desăvârşire. Spre deosebire de BAS, Ernu e tentat să nu-i acorde prezumţia de nevinovăţie, considerând că opţiunile lui Nabokov sunt cumva „interesate”, dat fiind că el însuşi e unul dintre marii prozatori ruşi pasabil oricând de a se afla pe „lista scurtă” (caz în care un Bulgakov i-ar face serioasă concurenţă). În plus, pentru Nabokov marii scriitori nu sunt scriitori de idei, ci posesori ai unui stil inconfundabil; definitorii pentru el sunt, deci, scriitura şi arhitectonica textului, iar nu „drama” de idei.
BAS, în schimb, face recurs la datele de istorie literară şi socoteşte că, obiectiv vorbind, Nabokov avea puţine şanse de a ajunge să citească (în traducere engleză) romanul lui Bulgakov. Nu voi reda aici întregul „duel” de argumente al preopinenţilor, ci las cititorilor plăcerea de a-l urmări până la sfârşit, pentru că e simpatic, savuros şi împănat cu citate picante din Nabokov, Gogol, Joyce (în speţă din corespondenţa lui) ş.a.
În fond, cei doi scriitori/ intelectuali nu se află pe poziţii atât de îndepărtate pe cât am fi fost tentaţi să credem luând în calcul opţiunile lor literare. Pasiunea –existenţială, aş spune – pentru literatură îi uneşte şi, la urma urmelor, nici Joyce nu e – culmea – atât de departe de Gogol, aşa cum îşi dă seama, destul de repede, Bogdan Alexandru-Stănescu:
Am deschis epistola sub semnul unui termen hibrid inventat de Joyce în Finnegans Wake: „funnuminal”… O lume pe jumătate amuzantă, pe jumătate bântuită de „numinos”; cred că este un termen ce ar descrie perfect Rusia lui Gogol. Nu-i aşa? Şi dacă aşa e, cred că discuţia noastră imbecilă, care a dat naştere acestor epistole cel puţin plăcute pentru mine, nu-şi mai are sensul – ceea ce ne desparte nu e decât forma (îmi vei spune „da, dar forma e totul, mai ales pentru Nabokov”), pe când vrăjitorul din cei doi este unul şi acelaşi. Devin din ce în ce mai conştient de treaba asta.
Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, prefaţă de Radu Cosaşu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 214 p.
Vasile Ernu / satisfiction.me
di Veruska Armonioso / www.satisfiction.me / 24-04-2013
Vasile Ernu, classe 1971. Dalle foto appare simpatico, riservato, eccentrico ma con garbo, un garbo russo, oserei dire sovietico. Infatti sì, è proprio così, lui è proprio sovietico. Poi sì, è anche vero che nel 1991 torna in Romania, terra natìa dei suoi genitori; che lì prende una laurea e un master in filosofia e comincia a collaborare con prestigiose riviste e case editrici di settore, fino ad arrivare a fondare insieme ad altri amici l’influente gruppo di critica sociale, intellettuale e politica CriticAtac, ma di base è nato in Urss, non si discute. Non si discute al punto tale da intitolare il suo esordio letterario proprio in questo modo. Nato in Urss esce nel 2006 e subito ottiene premi, tra cui il “Book Pitch” alla London Book Fair. Io l’ho conosciuto nel 2010, quando la casa editrice Hacca lo pubblicò nella sua versione italiana per grazia della traduttrice Anita Natascia Bernacchia. Su Vasile Ernu va detto poco perché va letto. Io lo leggo spesso, tipo vademecum. Me lo leggo ovunque, bagno incluso, perché nonostante lo spessore culturale e intellettuale di questo signore, i suoi libri sono per tutti, per tutti i luoghi, per tutti i tempi. Ci sarebbe da ridire sul suo modo di scrivere, i critici dabbene direbbero che non appartiene a “scuole”, ma ho la netta convinzione che al Vasile scrittore e uomo poco importi della borghesia intellettuale. Del resto, lui è nato in Urss e lì non si scherza niente.
Nel 2012 esce, sempre per Hacca, la traduzione del romanzo Gli ultimi eretici dell’Impero, un gioiellino da maneggiare con cura. Un romanzo epistolare, proprio a volergli appiccicare addosso un’etichetta. A me piace pensarlo, invece, come una raccolta, sì, di lettere tra due tizi che poi capirete in che relazione si trovano, ma principalmente come una raccolta di pensieri belli che Ernu ci regala con un registro tanto brillante da farci dimenticare che di tragico si parla. Proprio come in Nato in Urss, anche in Gli ultimi eretici dell’Impero si sorride, a tratti si ride, e si va tanto di lapis. Ma ora, senza troppo indugiare in inutili parole accessorie, lascio a voi le sue parole.
Nato in URSS
Ho lasciato questo Paese nel 1990. Volendo parafrasare Vladimir Majakovskij, potrei dire: leggete, invidiatemi, anch’io sono un cittadino dell’Unione Sovietica. L’URSS è il mio Paese, la patria nella quale sono nato e vissuto. È un Paese che non può lasciarti indifferente, qualsiasi rapporto tu abbia avuto con lui, che tu lo ami o lo odi. Spero che quanto segue non vi sembri né amore né odio, ammesso che siano due cose diverse. Indifferenza non sarà di certo.
L’Unione Sovietica non è stata solo un Paese, è stata molto di più, è stata il più grande progetto politico utopico della modernità. Un Paese in grado di meravigliarti, di affascinarti, con un fascino che lascia tracce e ferite profonde. Come direbbe la prima intellighenzia rivoluzionaria degli anni successivi al 1918, in URSS non era l’arte a imitare la vita: era la vita che doveva farsi arte. Lì abbiamo interpretato tutti la più grandiosa partitura politica del XX secolo, scandita da slanci eroici, sforzi disumani, tragedie sconvolgenti, vittorie e sconfitte sanguinose. Lì abbiamo interpretato una partitura in cui eravamo tutti contemporanei. I nostri eroi, le grandi personalità e i personaggi, le parole e gli oggetti, a prescindere dall’epoca reale in cui erano nati e vissuti, abitavano accanto a noi, nella stessa komunalka denominata URSS, divenendo nostri precursori e nostri contemporanei a un tempo.
Sono stato testimone di uno dei progetti più utopici dell’umanità, sono stato testimone di un progetto incompiuto, ne ho visto la gloria e il declino. È di questa utopia che voglio raccontarvi. Tutto quello che ho scritto è narrato alla luce di una doppia esperienza, che non è necessariamente inedita. Si tratta, da un lato, dell’esperienza diretta di un cittadino vissuto nello spazio sovietico, dall’altra di un’esperienza colta, culturalmente mediata. Entrambe hanno contribuito a rendermi un prodotto made in URSS. Per me è quasi impossibile distinguerle l’una dall’altra. Allo stesso tempo, il mio racconto riflette il punto di vista di un homo sovieticus, un prodotto di questa terra e di questa cultura. E mi sono proposto di non attingere direttamente all’armamentario intellettuale che ho acquisito in seguito.
Quel che cerco di fare è una sorta di archeologia della vita quotidiana in URSS, intesa come metafora della cultura e della civiltà sovietica. Il testo che segue, scritto alla maniera di un “genere eretico”, tenta di condensare temi, eroi, situazioni, ricordi, oggetti e parole-chiave in un puzzle composito. Anche se ogni frammento-testo del puzzle può essere letto singolarmente, l’intero è comprensibile solo assemblando i pezzi tra loro. Questo insieme non ha la pretesa di costruire un’immagine esaustiva, oggettiva ed esatta di quel che è stata la cultura sovietica. È un’archeologia soggettiva, personale, che intende suggerire tracce, stati d’animo, modi di pensare e di parlare tipici di una cultura, infine schizzare un quadro della mentalità culturale sovietica. Non propone una chiave di lettura, un giudizio morale o di valore, ma invita a una familiarizzazione che ci può aiutare a capire meglio cosa è stata l’Unione Sovietica e cosa significa la sua mancanza.
Naturalmente, il rischio di parlare della vita quotidiana di un’epoca trascorsa comporta, senza volerlo, una certa dose di nostalgia. In primo luogo, però, come concetto, la nostalgia è in diretta contraddizione con l’homo sovieticus, per il semplice motivo che è un’utopia rivolta al passato, mentre lui crea utopie rivolte al futuro. In secondo luogo, la nostalgia, come forma di ritorno a casa, è impossibile, poiché per noi homucus non esiste più un a casa. E, se pure esiste una nostalgia, essa non mira a ricostruire il passato, bensì a raccontarlo, a rimemorarlo. E poiché, in teoria, la nostalgia si distacca molto dall’ironia, visto che entrambe agiscono nella doppia contemplazione dell’oggetto e del soggetto, io le mescolo e rivivo il passato con uno sguardo nostalgico-ironico.
Guardando indietro, mi rendo conto che, una volta scomparsa l’Unione Sovietica e il comunismo, qualcosa è andato perduto. Non saprei dirvi che cosa. Forse si è perso un certo pathos, un certo modo di vedere le cose e di vivere la vita di tutti i giorni, o forse l’entusiasmo e la voglia di credere ancora negli ideali, o, ancora, una certa maniera di soffrire. Non sono in grado di identificare con precisione la perdita, ma ne vivo tutta la tristezza. Ritengo, con buona convinzione, che sia stato perso qualcosa di essenziale e significativo nella nostra esperienza umana. Ma questa perdita non può essere né sostituita, né riabilitata. Con un po’ di buona volontà, ritengo che una perdita del genere possa essere solo compresa.
Ogni tanto mi capita ancora di voler comprare un biglietto per andare in URSS, ma ogni volta devo ricordarmi che un oggetto del genere non si trova più in vendita. Non ci sono più treni, né aerei, né strade che portano in URSS, per il semplice fatto che l’Unione Sovietica non esiste più. L’unico mezzo per visitare il mio Paese è la memoria. Il testo che segue è il racconto di questo ricordo, di questa avventura incredibile.
Gli ultimi eretici dell’Impero
Importante, qui, è il rapporto tra lo stato e i suoi cittadini. Dal modo in cui è costruito lo stato deriva anche il rapporto che intrattiene con loro. Nel comunismo, tutto era concepito secondo decreti, postulati e direttive. Nel mondo capitalista, la lingua si svigorisce, di certo non scompare, ma acquista un altro significato, un’altra funzione. Si fa strumento finanziario, economico, assume una funzione economica. Poiché non comunica con i suoi cittadini attraverso le parole, bensì attraverso il denaro, il regime capitalista è essenzialmente sordo e muto. Le fatture, le carte di credito, i prestiti, le assicurazioni e soprattutto le imposte rappresentano le forme in cui uno Stato del genere interagisce con i suoi cittadini. La lingua è superflua, ha un carattere puramente estetico, funzionale e commerciale, nulla di più.
Da qui il diverso ruolo svolto dagli intellettuali dei due sistemi. Nel sistema comunista hanno una funzione essenziale, dato che sono l’unico gruppo a detenere un’autorità in materia di fondazione della lingua, strumento del potere statale. Erano quelli che producevano i testi così necessari al regime, ovvero la narrazione del potere mediante la quale lo stato si imponeva. Nel comunismo, l’intellettuale legittimava o delegittimava il Potere, l’Autorità. Nel sistema capitalista, costui assume una valenza puramente tecnica, divenendo più che altro un membro qualsiasi della società del commercio, in cui tutto è in vendita. Qui la lingua non assume più una valenza politica, ma soltanto commerciale. Tra il banchiere della Banca X, il concessionario di automobili Y e l’intellettuale dell’Università Z non c’è più differenza, poiché tutti vendono, in realtà, un determinato bene: denaro, automobili o testi, conoscenze. La lingua e i testi diventano una merce con pari diritti, soggetta alle norme di mercato. Il credito, lo status e il potere di cui l’intellettuale godeva negli anni del comunismo perdono contorno, e nella nuova società capitalista a quest’ultimo non resta altro che sedersi buono buono al bancone, accanto agli altri membri della società, per far negozio.
Lo ammetto, nutro una certa simpatia e ho un debole per chi ha il coraggio di rompere i confini di certi cliché, di sviluppare le idee spingendole il più lontano possibile. Mi piacciono le persone dalle “idee rischiose”. I conservatori mi annoiano a morte. Raccontano all’infinito le solite storie, sono come dei dischi rotti che ripetono meccanicamente le stesse cose, e penso che non potranno mai inventare nulla di nuovo. Il conservatorismo è come un cadavere: possiede un equilibrio perfetto. L’avanguardia è un fenomeno che adoro, sia in arte che in politica. In politica, tuttavia, sarebbe auspicabile fare più attenzione, specie dopo l’esperienza del XX secolo: nessuna idea deve diventare causa di sacrifici umani. Odio la violenza, benché l’avanguardia presenti nei suoi atteggiamenti un che di violento, vale a dire un grande coraggio nel voler spezzare ogni legame con un mondo che considera morto e sepolto. In tutto questo meccanismo c’è qualcosa di fragile.
Una mente sobria non è la qualità principale di coloro che prendono in prestito, ma di coloro che danno in prestito. (…) Nel “Times” ho letto con stupore che un giornalista proponeva, quale strumento di lotta alla nostra eterna “transizione” e alle sofferenze di tale eterno “stordimento”, di bere sei bottiglie di Coca Cola. Lo ammetto, ho visto rimedi e varianti anche poco umani, o forse troppo umani, per contrastare questa condizione “politica”. Ma a soluzioni del genere ho reagito in maniera radicale: mi spiace ma sono persuaso che l’organismo torturato del cittadino che abbia vissuto l’“alcolismo”del comunismo e viva oggi lo “stordimento” capitalista della transizione non possa sopportare un livello tanto elevato di ideologia in corpo. Un’overdose di ideologia può ucciderti. Tutto sommato nella vita ci sono cose che non si possono mischiare.
Született Szovjetunióban / 3 cronici noi în Ungaria
A forradalom érdekében /Demény Péter| Népszabadság|
A Született Szovjetunióban úgy összefüggő történetek könyve, ahogy a Szovjetunió összefüggő köztársaságokból álló ország volt egykor. Nem lekezelő állítás ez a részemről, mintha a történelem egyik ostoba tréfájához hasonlítanám a kötetet, hiszen Vasile Ernu opusából éppen az derül ki, nem is volt olyan rossz az a Szovjetunió, valósággal kár, hogy megszűnt.
S ez abból a nosztalgiából derül ki, mely aranyfonálként húzódik végig a művön – a szerző kerek perec megmondja: „Ha visszanézek, be kell látnom: a Szovjetunió, a kommunizmus eltűnésével valami elveszett. Nem tudnám pontosan megmondani, mi az. Talán valamiféle pátosz, a dolgokhoz, a mindennapi élethez való egyfajta viszonyulás, az eszmék iránti lelkesedés képessége, talán a szenvedés egy bizonyos fajtája. (…) Nem kis meggyőződéssel hiszem, hogy az egyetemes emberi élettapasztalat egy lényeges, jelentős része veszett el.”
Ezt az élettapasztalatot próbálja összefoglalni, újrateremteni a könyv ötvenegy fejezetben, amelyek valójában esszék. Van, amelyik fölött ajánlás vagy mottó áll („Leninre a kő is emlékezik” – ez a Majakovszkij-sor az Uljanov, Lenin vagy egyszerűen csak Iljics fölött; „És már ittam is” – ez a Venyegyikt Jerofejev-állítás a Mit iszik a szovjet polgár? II. része előtt; „Az Ekaterina Degotyval folytatott beszélgetés nyomán” – ez vezeti fel A tárgyak nagy szovjet kalandját; „Ilja Kabakovnak ajánlom” – írja a szerző az Óda a szovjet tualethez ajánlásaként).
Van, amelyik „csak úgy” kerül elénk, mindenféle előzetes nélkül. Ezek az ajánlások és mottók, valamint a kétrészes epizódok (Kommunalka I–II., Szex a Szovjetunióban I–II., Mit iszik a szovjet polgár? I–II.) is arról tanúskodnak, Ernu részletekben írta meg a művét, az azonban, hogy ezek az első és második részek nem egymást követik, arról, hogy eleve egészként képzelte el. Aki ura az anyagának, csak az tud ilyen nagyvonalúan és magabiztosan szerkeszteni, annak sikerül éppen azt a helyet megtalálnia, amely minden szempontból a legmegfelelőbb.
Egy olyan könyvben, amely a Szovjetunióról szól, mi sem természetesebb, mint hogy az után a fejezet után, amely a Szex a Szovjetunióban I. címet viseli, s amelyből kiderül az, amit a keleti blokk minden felnőttebb polgára sejt, hogy ott is szabály volt: „A Forradalom érdekében a munkásosztálynak jogában áll tagjai nemi életébe avatkozni”, ez után tehát a Fanny Kaplan következik, Fanny, aki rálőtt Leninre, „mert Lenin elárulta a forradalom eszméit”.
_______________________
Halotti lepel? | Vasile Ernu: Született Szovjetunióban / olvassbele.com / Kibédi Varga Sándor
A könyv, amiről ön most olvas: könnyes emlékezés és szerelmetes vallomás a nagy Szovjetunióról. Vagy majdhogynem. És még: egy államutópia dagerrotípiája, valamiféle halotti lepel, mini szociográfia, érzelmes utazás az egyszemélyes történelemben.
Az utószót jegyző Tamás Gáspár Miklós megállapítja, hogy a szöveg nem szovjetellenes, nem antikommunista. Ez persze nem baj, ám fennáll annak veszélye, hogy nosztalgikussá válhat. Bizony a szerzőnek „késélen” kell járnia, írja TGM. Nekem csak a „késéllel” van gondom. Szerintem Vasile Ernu inkább egy közönséges betonút közepén imbolyog, pontosan a jobb- és a baloldali kocsisort elválasztó folytonos sávon. Kitárt karral, félig csukott szemmel megy, mint egy gyermek, közben azt képzeli, hogy drótkötélen egyensúlyoz. Így persze gyakran lelép a felfestett vonalról, néha balra, néha jobbra szédül, az úttestről is letérve a sűrű erdőben botorkál. A könyv stílusa ironikus, szatirikus – olvasom ugyancsak az utószóban. A minősítés tökéletes, ám ha az irónia és a szerelem tárgya ugyanaz, a helyzet zavarossá válhat.
Vasile Ernu 1971-ben született, és a fülszövegből kiderül, hogy csak a gyermek- és ifjúkorát töltötte a Szovjetunióban. Így érthető, miért az iskola uralja a textust. Tanárairól viszont nem beszél, diáktársairól is nagyon keveset, ám megered a szava, ha a pionír (úttörő) életről van szó. Megtudjuk, hogy a szovjet pionír bibliája Arkagyij Gajdarnak a Timur és csapata című könyve, és hogy milyen nagyszerű dolog idős asszony kertjét felásni, tűzifát halomba rakni, hulladékpapírt, ócskavasat, kamillavirágot gyűjteni, nyári táborban ücsörögni. Ez az életérzés mindig összefüggésben van Vlagyimir Iljiccsel: nevét annyiszor emlegeti elismerően, hogy – néha nem is tudom, miért – sokkol vele.
Előkerülnek a szovjet jellemet formáló hősök: Lenin után Zinovjev, Buharin, Trockij, majd a sor folytatódik Stirlitz-cel, a nagy kémmel, Jurij Gagarinnal, a nagy űrhajóssal. Osztap Bender sem marad ki, aki ugyan Ilf és Petrof regényhőse, és persze antihős. És ha irodalom, akkor Jeszenyin és Bulgakov. A számomra ismeretlen példaképek közül megjegyeztem magamnak Pavlik Morozovot, aki feladja saját apját, mert az eldug egy szekérnyi búzát a hatóság elől. „Mennyire fájt, amikor megtudtam, hogyan álltak rajta bosszút a kulákok! Felnéztem rá.” Most mi van? Jó, elhiszem, ironizál a szerző. (Vagy mégsem?) Na, de egy lapon emlegetni Bulgakovot, Osztap Bendert, Morozovot, enyhén szólva túlzás. Valóságos tanulmányt ír a kedvenc meséiről és filmjeiről, a szereplők közül kiemelkedik a Burattinó nevű figura, akit az olasz Pinocchióról koppintottak, és Otto von Stirlitz – A tavasz 17 pillanata című filmsorozatból –, aki viszont valóságosnak hitt személy. (Valójában kitalált figura, ám nem teljesen a képzelet szülötte. Mintája, egy bizonyos Willi Lehman létezett.)
Az átlagos szovjet ifjúnak kiválni csak az előírt módon lehet. Ha más utat választ, retorzióra számíthat, mondjuk a kozmopolitizmus elleni harc jegyében. Aki túlzottan színes ruhát, hosszú, loboncos hajat, trapéznadrágot visel, ráadásul gitárt penget, az huligán. Megtudjuk, ezeket a fiatalokat nem érdekli a politika, és a hatalomnak ez fáj igazán. „Még a kibírhatatlan Szolzsenyicinnel, a szőrszálhasogató Szaharovval szemben is tudtak elnézőek lenni, mert a hatalom megértette a gyűlölet különböző formáit, ám a közönnyel nem tudott mit kezdeni.” Ez a mondat minden ízében recseg-ropog. Hogyan lehet a kibírhatatlan jelzőt aggatni arra, aki tizenegy évig börtönben, munkatáborban él, megírja gulág-élményeit, Nobel-díjat kap, ám elkergetik hazájából? Hogyan lehet szőrszálhasogatónak nevezni a magfizikust, aki harminckét évesen akadémikus, de a jelentős a polgárjogi tevékenysége miatt száműzik, igaz, Nobel-békedíjat is kap? Irónia? Ez nem az. Visszatérve a huligán-félékre: később, a nagy átalakulások idején megjelennek a szovjet rockerek, akik már bátor szövegeket írnak. A hosszú idézetek közül álljon itt egy rövid: „Ott egy traktor robog, a malacoknak annyi, / A szomszéd faluban, mondják, piát lehet nyakalni.” Irónia? Ez már igen.
____________
A közös klotyók diszkrét bája / litera.hu /Vass Norbert
Tekintsük a Szovjetuniót egy hosszúra nyúlt, könnyfakasztó kísérletnek. Tételezzük róla, hogy a modern kor lenyűgözőnek szánt, füstbement utópiája. Mi, akik tetemén taposunk, ugyanakkor együtt cipeljük a koporsóját is, próbáljuk meg átélni a születése idején felbuzgó forradalmi hevületet. Váltsuk meg párkopejkás zsetonunkat és szálljunk be az Vasile Ernu vezérelte, virtuális szovjet-szimulátorba, kössük be az öveket, és ha elindult a menet, kacagjunk kedvünkre, de azért szisszenjünk is fel, kacsintsunk vissza a felderengő árnyképekre, ismerjük meg jól a pályát, csak a végén el ne feledjük kitörölni szemünkből a könnyet.
Ernu azt állítja, hogy a Szovjetunió megszűnésével valami véglegesen elveszett. A nemlétező, kényszerű honba pedig kizárólag az emlékezet vezetheti haza a hobbi-csellengőt. A Született Szovjetunióban című könyv afféle sztalker-vállalkozás ezért. A benn csücsülő, onnan ki se látó homo sovieticus nézőpontjából ismerteti meg a „Zónát” az iránta érdeklődővel. Erkölcsi- és értékítéletek nélkül, közelképekkel, a vetítőgép nosztalgikusan-ironikusan remegő fényénél. Nyúlfarknyi groteszkekben idéződik fel a kisdobosból úttörővé avanzsálók beavatási misztériuma, ennek kapcsán a kísérőnk kitér a nyakkendő-kötés fazonlehetőségeire, felidézi a kemény parancsszavak mögé bújó pionírlányok kivillanó bokájának buja erotikumát, továbbá a húszfős lakóközösségek által közösen használt toalettek szokásjogát. Aki ismeri netán Pozsonyi Ádám A Lenin-szobor helyén bombatölcsér tátong című, kis
példányszámban nyomott, kultikussá lett, honi punktörténeti életképeit, az hozzávetőleg el tudja helyezni műfajilag Ernu szovjetlélek-rajzait is. A méretarány más csupán. Pozsonyi a szűk punk-csoportról, míg Ernu egy jóval nagyobb átmérőjű és időben is hosszabban létező markáns szubkultúráról, a Szovjetunióról mesél.
A szerző rövid szösszeneteiben ügyesen vegyíti a személyes emlék-képeket a szovjet néplélek héroszairól szóló mítoszokkal és regékkel. Elmondja saját elsőfarmer-történet, visszaemlékszik a táborokban masírozó mókusőrsök harsány dalaira és a közösségteremtő bolt előtti sorban állásokra. Felidézi az Urálon túli gyerekmesék Pinocchioját, akit történetesen Burettinonak neveznek, érzékelteti az államához és asszonyához hű titkosszolgának, Stirlitznek mélyen a szovjet kultúrába ágyazott karakterét és Majakovszkijjal méltatja Lenint mint “fényképet szobája falán”. A látszólag keresetlen, valójában nagyon is átgondoltan válogatott, jellegzetes és jellemző életképeiből pedig afféle regionális kedélyállapot-panoráma kerekedik. A szovjet mindennapok tárgyi és gondolati múzeuma áll össze, egy érzelmekkel alaposan átitatott dizájncenterré. „A Szovjetunióban soha nem sikerült megértenem, hol végződik a mese és hol kezdődik a valóság.” – jelenti ki a szerző.
Vasile, l’eretico
di Piero Ferrante / Stato quotidiano.it
In copertina, sfondo rosso e onda bianca in stile Coca Cola. Appena sopra di questa, invece del marchio registrato della più consumata bevanda gassata del mondo, un più immediato “Communism”. Brand d’altri tempi, verrebbe da dire. In fondo, si è dissidenti anche così, quando ci si oppone ad un impero nuovo di zecca (che poi tanto nuovo manco lo è) brandendo simboli e valori uno più antico. O rivendicandone i difetti, appropriandosi degli errori. Dissidenti, dunque. O forse eretici. L’equivalente politico di ‘spine nel fianco’. Eretici come Vasilij Andreevic o come A.I., i protagonisti de “Gli ultimi eretici dell’impero”, opera ultima dello scrittore rumeno Vasile Ernu edita in Italia a fine 2012 da Hacca (per Macondo, recensione di “Nato in Urss”).
“Gli ultimi eretici dell’impero” è una piccola enciclopedia in forma epistolare (a dialogare sono, appunto, Andreevic e A.I.) dei giorni della Romania comunista. Un dizionario di cose andate, un compendio in cui prendono forma, sostanza e vita personaggi, racconti e valori. Idee e immagini vivide che Andreevic e A.I. pescano da un mondo finito sommerso sotto le macerie della Storia, resistito alle più funeste delle guerre dell’umanità, e terminato a Berlino nel 1991, prono sotto il fardello di uno zaino pieno d’armi e di (troppa) burocrazia.
Nelle loro parole, nei loro punti di vista talora contrastanti, talora coincidenti eppure sempre complementari, descritti con minuzia e, insieme, con ironia, Ernu situa una riflessione inedita e scevra di condizionamenti sull’Unione Sovietica e, soprattutto, tutta la disillusione verso un sistema, quello capitalista, che avrebbe dovuto far dimenticare le brutture del comunismo e che, viceversa, non fa, di giorno in giorno, che riabilitarlo. E allora i due parlano del senso perduto della Patria, del ruolo mutato dell’intellighenzia, dello svilimento del linguaggio, di armi, letteratura e di servizi segreti, di Gulag e religione, di banche, di Dracula, del Partito, di Lenin e di vodka, regalando un grandangolo sul mondo al di là della cortina. E parlando, si scoprono forti di un passato che li ha visti parte, per quanto del tutto marginale e finanche critica, di un sistema. Una critica che, purtuttavia, aveva un senso, un indirizzo e un ricettore finale. Una critica che andava a bersaglio e che colpiva, nel tempo in cui le parole avevano un senso e la debolezza di un sistema non variava con il variare della valuta.
Questo libro, comunque, è ben più d’un nostalgico rimpianto dei tempi andati, è più d’un latrato solitario alla luna. Ernu compone piuttosto un manifesto romanzato, affidato alle parole di due voci scomode, due figli dell’Impero sovietico. Figli indisciplinati e ribelli, ostili rispetto alle forme di controllo ma, nel contempo, malinconicamente orfani di un modello rigoroso e irripetibile.
Vasile Ernu, “Gli ultimi eretici dell’Impero”, Hacca 2012
Giudizio: 3 / 5 – e un altro giorno è andato
BOOKFACE: Dacă tot îi urâm pe ruşi să-i mai şi ascultăm ce au de zis
Costi Rogozanu – Realitatea TV
Vasile Ernu, autorul best sellerului Născut în URSS, deja tradus în cîteva limbi de mare circulaţie, şi a cărţii de ficţiune-eseu Ultimii eretici ai imperiului, a adunat interviuri cu intelectuali ruşi contemporani şi le-a publicat în volum: „Intelighenţia rusă azi”. Cum găsiţi aici tot soiul de personaje interesante, n-am făcut altceva decît să selecteze cîteva „faze”:
• Boris Kagarliţki, sociolog, activist, dizident – sovieticii îl acuzau că e anti-sovietic, iar după ce a căzut URSS era arestat ca apărător al puterii sovietice – una dintre cele mai provocatoare voci ale cărţii şi ale Rusiei contemporane. Kagarliţki are analize interesante ale fenomenului corupţiei pe care uneori o identifică cu un soi de rentă într-o societate organizată pe caste şi nu pe clase,ca-n Vest. Celebra întrebare „piaţă liberă sau Gulag?” este o întrebare falsă care inhibă orice încercare de reorganizare a societăţii.
•Mihail Kotomin e un tip de-a dreptul erudit în ceea ce se cheamă cultură de masă. Este iubitorul „Europei de buzunar” (Grecia, Portugalia, România şi alte „ţări pierdute printre hărţi”) pentru că spune el sînt conservatoare unui spirit European democratic cum marile ţări uită să mai afişeze. Cultura de masă e fenomenul principal al ultimului secol. De aceea trebuie să fim atenţi la detalii: „Se ştie, bunăoară, că ideologul-şef al regimului petrolier, cardinalul din umbră al regimului de la noi – Vladislav Sokurov -, este un mare fan al lui Tupac Shakur, un portret al acestuia aflîndu-se şi pe un perete al biroului său din Kremlin.”
•Gherman Sadulaev, romancier care a scris „Eu sînt cecen” (e de origine din Cecenia, dar reneagă regiunea în varianta ei postsovietică), este de asemenea un rapsod al „proletariatului de birou”.
•Aleksandr Prohanov e scriitor şi ziarist foarte cunoscut în Rusia, autor al unor gesturi texte care au scandalizat de-a lungul vremii. Radicalismul său apasă uneori direct pe rană: În două rînduri tranşează cazul Soljeniţîn, folosit de liberali ca armă anti-sovietică apoi aruncat ca o măsea stricată. Inamic al oligarhului Berezovski pe care totuşi l-a întîlnit şi despre care povesteşte cum plănuia la un moment dat să înfiinţeze partidul „Stalin” unde fiecare lider regional ar fi trebuit să-şi schimbe numele din buletin în „Iosif Stalin”. Tot Berezovski i-a spus că a participat la „conceperea lui Putin” şi spune că pentru a fi înţeles trebuie să nu uităm că la Kremlin se bat două mari divizii: oligarhii şi forţele de securitate.
• În fine, în plină explozie de rusofobie e bine să vedem şi ce gîndesc intelectualii lor. Vi se va părea uneori neaşteptat de potrivit şi cu europenismele noastre „de buzunar”.
« go back — keep looking »