Cronici
Radio Europa Libera: interviu cu scriitorul Vasile Ernu despre noua sa carte „Sectanții” / vineri, iunie 05, 2015
O nouă carte a scriitorului originar din Republica Moldova, Vasile Ernu, s-a remarcat la târgul de carte Bookfest de la București. Vasile Botnaru a stat de vorbă cu scriitorul despre cartea care nu putea să nu atragă atenția cu un titlu ca acesta, un titlu dezvăluit în debutul interviului chiar de autor.
Europa Liberă: O nouă carte semnată de Vasile Ernu fireşte că trebuie să fie una care să zădărască publicul.
Vasile Ernu: „De data aceasta e mai cuminte. Dar culmea că uneori cuminţenia zădărăște mai mult decât obrăznicia, pentru că este un subiect delicat, unul la mână. Doi, este un subiect riscant. Şi atunci lumea se apropie cu o anumită precauţie şi găseşte, descoperă, cred eu, cel puţin din primele reacţii, cartea a apărut doar de zece zile. Primele reacţii sunt reacţii foarte diverse şi destul de interesante, pentru că un subiect – sectanţii – un nume care te trimite la ceva negativ, rău, pentru că e numele…”
Europa Liberă: …generic dat tuturor disidenţilor.
Vasile Ernu: „Da. Grupurilor marginale, religioase date de majoritari şi e ca un stigmat. E la limita ereziei, a disconfortului. În general sectele construiesc un disconfort pentru majoritate.”
Europa Liberă: De ce v-aţi adresat la acest subiect? Vă interesează în general disidenţa?
Vasile Ernu: „Nu. Mă interesează marginalii. Pentru mine e foarte important să înţeleg cum se vede lumea privită nu din ochii majoritarilor care suntem, obişnuiţi, radio, TV, putere, ziare, economie, societate, cum văd cei de la periferia societăţii, excluşii comunităţii, cum văd lumea şi cum reuşesc să-şi construiască propria lor lume. Eu cred că, dacă ne uităm şi prin ochii amărâţilor, excluşilor, marginalilor, ne uităm la lume, deodată descoperim o lume foarte diferită. Şi atunci eu încerc să construiesc o poveste pe perioada unei sute de ani, e un soi de saga de familie, patru generaţii, sfârşitul secolului XIX secolul XX, care este plasat în Bugeacul din sudul Basarabiei, o familie care trece prin ţarism, România Mare, fascism, comunism, stalinism ş.a.m.d., o comunitate mică și care reuşeşte să reziste, în ciuda tuturor acestor violenţe care vin asupra ei, fiind, evident, într-o permanentă rezistenţă, pe de o parte ceea ce numesc ei leviatanul, cezarul, puterea, statul, forma cea mai violentă, deţinătorul…”
Europa Liberă: …de presiune.
Vasile Ernu: „Da. Pe de altă parte, relaţia cu biserica majoritară, care, suntem obişnuiţi, este o altă formă de violenţă. Şi mai este o chestiune foarte importantă, relaţia cu această lume – economie, societate, laicitate, o altă violenţă, pentru că este destul de puritană ş.a.m.d. Şi atunci pe mine mă interesează să văd cum funcţionează acea lume mică într-un colţ uitat de Dumnezeu, acest Bugeac care nici noi nu prea ştim ce e cu el. Adică e al nostru şi nu e al nostru, e un soi de hotar între lumi.”
Europa Liberă: Oamenii aceştia cum au rezistat şi dacă ei au reuşit să erodeze cât de cât leviatanul, statul, biserica majoritară? Sau nici nu şi-au propus?
Vasile Ernu: „Cartea mai este despre salvare. Salvarea pentru mine este o chestiune eminamente politică în sensul în care ne salvăm individual, dar nu putem singuri. Adică întotdeauna suntem în grup, ne organizăm într-o anumită formă de grup ca să rezistăm în faţa diverselor forme de lumi, puteri ş.a.m.d. Ceea ce eu urmăresc în această carte este cum îşi construiesc. Şi într-adevăr ei nu-şi propun să lupte. Ba din contra, chiar observi că ei îşi propun mai degrabă să se comporte în această lume ca şi cum statul n-ar exista. Evident că reacţiile statului sunt foarte diferite. De exemplu, în anii ’50 în comunitate se discută foarte mult intrarea în partid. Unii acceptă de bună voie, alţii forţaţi, alţii din oportunism etc., etc. Ei bine, se discută acest lucru în comunitate şi ei ajung la concluzia „nu numai că nu vom accepta niciodată să intrăm în partid, dar copiii noştri nu vor intra în nicio formă în niciuna din structurile formale”, să le zicem, adică era o chestie obişnuită, ştim foarte bine, am trăit, generaţii care am prins aceste lucruri.”
Europa Liberă: Pioneri.
Vasile Ernu: „Pioneri, comsomolişti.”
Europa Liberă: Octombrei.
Vasile Ernu: „Erau nişte formalităţi. În momentul în care această comunitate refuză, ei nu o fac din cauza că au convingeri radicale politice, ci din cauza unor convingeri religioase. Dar efectul este politic, pentru că, cum adică 99% sunt comsomolişti şi tu nu eşti comsomolist.”
Europa Liberă: Ca şi cum ai refuza să fii înrolat în armată din motive religioase sau pacifiste.
Vasile Ernu: „Absolut. Şi apărea acest tip de reacţii care tulburau lumea mică a unui sat de Bugeac, a unui orăşel din Bolgrad sau Ismail, sau despre zona care vorbim noi acolo, tulburau această linişte prin nişte gesturi aparent banale. Noi, care am trăit în acea perioadă, ştim că acest gest banal putea avea nişte repercusiuni foarte negative. Genul acesta cred că a erodat, dar pe mine mă interesează foarte mult că ceea ce nouă, celor majoritari, ni se părea o normalitate, un firesc, nu ne puneam aceste probleme, ei le tratau şi reacţionau foarte diferit. Cred că erau printre puţinii care au reuşit în anii ’50, ’60, ’70 să-şi construiască o adevărată societate alternativă şi o economie alternativă.”
Europa Liberă: Adică trecutul văzut de ei diferă mult de trecutul pe care îl văd majoritarii?
Vasile Ernu: „Da. Pentru că noi citim o istorie scrisă de majoritari, noi citim o istorie scrisă de învingători şi noi citim o istorie scrisă de intelectuali care au o anumită opinie despre aceste lucruri. Şi o spun întotdeauna – o istorie rescrisă, văzută de ei arată foarte diferit.”
Europa Liberă: Astăzi societatea care se închină la toleranţă, la libertate, la drepturile individuale e altfel în raport cu ei? Mai tolerantă?
Vasile Ernu: „Societatea s-a schimbat foarte mult. Există o poveste în carte, o discuţie, un eu ficţional şi un bunic ficţional, nu contează dacă este real sau nu, vorbim despre sensurile poveştii, spune o chestie foarte interesantă. Bătrânul meditează asupra unor lucruri, zice: „Cu stalinismul era mult mai simplu. Acela era un rău clar cu care ştiai cum să lupţi, pentru că avea reguli destul de clare. Ce putea să-ţi facă stalinismul cel mult? Să te bage în puşcărie. Pentru noi acesta era un semn că suntem aleşii. Adică dacă te pedepsesc înseamnă că tu eşti bun”. Era un semn al calităţii. Zice: „Teme-te mai mult de cei care te scot din puşcărie, de cei care îţi dau, de cei care îţi oferă, decât de cei care îţi iau. Pentru că modul de a lupta cu cei care îţi iau e cu mult mai simplu, e mai clar, mai uşor de abordat decât cel care îţi dă”. Sunt nişte meditaţii pe chestii care cumva trimit înspre lumea noastră. Eu întotdeauna scriu trecutul cu bătaie clară, nu ascund chestia aceasta, spre prezent, cu anumit tip de critică. Nu e vorba de antici, e vorba de a aborda critic prezentul. Eu mă tem foarte mult de chestia aceasta, că noi uităm să abordăm critic prezentul, indiferent, poate fi şi raiul pe pământ, dar noi suntem oameni şi trebuie să ne raportăm întotdeauna critic.”
Europa Liberă: În Republica Moldova biserica majoritară este foarte exigentă, ca să nu-i spun intolerantă, când vine vorba de orice minorităţi. Au de învăţat ceva din cartea dumneavoastră?
Vasile Ernu: „Eu cred că da. Pentru că sunt mai multe poveşti în care eu mă intersectez, sau nu eu, naratorul se intersectează cu aceste momente, de exemplu, nu e secret, în ecografie, există şi o parte personală în poveste. Cunosc foarte bine, am o rădăcină a evreismului mesianic în familie, care a fost destul de dezvoltat. Adică genul de evrei care au revenit la creştinism şi au devenit un soi de creştini primari, regăsirea creştinismului primar. Şi ceea ce observ, am observat şi întotdeauna spun aceasta, şi în carte de multe ori, este tipul de educaţie religioasă. Este incredibil modul în care aceste comunităţi îşi educă copiii, cu o exigenţă nu neapărat doar partea etică, pentru că la sat există elementul acesta etic, dar al citirii, interpretării textelor sacre pe care noi le considerăm, Biblia ş.a.m.d. Incultura teologică în mediul ortodox este înfricoşătoare. Şi vorbesc aici nu doar de simplii ţărani, am observat că orice copil de sectant ştie mai multă Biblie decât un teolog ortodox, aceasta trebuie să ne pună pe gânduri. Mi se pare că biserica majoritară apelează la nişte tehnici riscante pentru ea în primul rând, că transferă acest lucru către şcoală, dar nu în comunitate. Nu, aceste lucruri se fac în biserică, în familie, acelea sunt elementele care rămân şi sunt puternice. Biserica ortodoxă, din păcate, este catastrofală la capitolul acesta, iar aceste lucruri au un efect social, politic, etic ş.a.m.d. de lungă durată, vrem sau nu vrem.”
Europa Liberă: Da. În condiţiile în care vrem sau nu vrem, biserica este un pilon care a rezistat şi probabil va rezista în comparaţie cu fluctuaţiile politice.
Vasile Ernu: „Absolut. În acest sens eu zic că dacă biserica şi-ar face datoria măcar jumătate cât ar trebui, societatea noastră chiar ar arăta puţin mai mult. În general sunt un om care mizez pe un spaţiu laic, sunt şi de stânga, rolul bisericii îl consider că trebuie să fie separat de stat ş.a.m.d. Dar nu pot să nu înţeleg că trăim într-o societate din Est, în care biserica a fost şi are un rol fundamental, important în societate. În momentul în care ea ar fi mai implicată şi ar pune aceste probleme, s-ar rezolva din start destul de multe probleme.”
Europa Liberă: Şi mai ales dacă nu şi-ar da cu stângul în dreptul.
Vasile Ernu: „Dar eu, ca minoritar, nu dau sfaturi prea multe la majoritari, cred, sunt suficienţi oameni care să înţeleagă aceste lucruri.”
Europa Liberă: Oricum mersi pentru carte. Cine are ochi să o vadă.
Vasile Ernu: „Mersi pentru invitaţie.”
AUTOR: NICOLAE CREŢU / Ziarul de Iasi
Este în librării Sectanţii (Polirom, 2015), volum de deschidere a unei anunţate/ plănuite trilogii. Ba a fost chiar o lansare, joi, 28 mai, la Librarium-Palas, pe la care, din păcate, doar trecând, nu l-am putut asculta decât pe colegul George Bondor de la Filosofie, nu şi pe ceilalţi vorbitori ai serii, între care şi autorul, Vasile Ernu, aşa cum mi-aş fi dorit. În schimb, am citit cartea, despre care ar fi prea puţin să spun că “interesează”: adevărul e că dă de gândit. Şi nu doar din unul, ci din multiple puncte de vedere.
Autorul scrie “povestea”/ istoria unei destul de restrânse (totuşi, nu chiar mică, adaug) comunităţi religioase, izolată undeva în Bugeacul Basarabiei, din care, cum ne-o spune încă “din prag”, se trage şi face parte. E vorba de cei pe care noi, “ceilalţi”, dacă e vorba de români, îi numim îndeobşte “pocăiţi”, dar mai precis, despre “evreii mesianici”. Reface, între document(ar) şi naraţiune sau “fişe” de personaje, imaginea unor figuri reale şi a existenţelor lor, de natură să explice originea, avatarurile şi devenirea istorică a “enclavei” celor câteva sate de “sectanţi”, toate acestea urmărite în raporturile cu contexte destul de schimbătoare, statale, politice şi de ordinul propagandei oficiale, ca şi, în fine, cu bisericile (clerul şi credincioşii) recunoscute de stat, spre deosebire de “secte”. Străbunicul Culachi şi Iosif Rabinovici sunt eroii săi, Vasile Ernu îi dă cititorului impresia pătrunderii în configuraţia unui “dosar”, textul absoarbe în secţiuni şi capitole “materia”, de la o “piesă” la alta se câştigă nu numai în cuprinderea faţetelor fenomenului astfel evocat şi studiat, dar şi “treptele” unei înscrieri în timp a experienţelor trăite, traversate de comunitatea în discuţie, în frunte cu liderii ei. Cei care, ca mulţi dintre noi, ortodocşii, nu ştim mare lucru despre “secte”, avem multe de aflat din cartea despre care scriu aici.
Moartea tatălui, el însuşi “unul dintre cei mai respectaţi lideri ai comunităţii din care provin”, îl face pe autor (pe un fond de vinovăţie faţă de lumea sa originară, de care se desprinsese cândva şi la care se întoarce “acum”, după ce o “iubise”, dar o şi “trădase”) să scrie ce a scris, evocând acele începuturi ale raskolnicilor/ staroverilor (figură tutelară: episcopul Avakkum) în reacţia lor de cabrare, de respingere a reformei Patriarhului Nikon. Accentul e de la început pus pe împotrivirea faţă de alianţa Statului cu Biserica oficială (“pravoslavnică” = ortodoxă rusă) şi pe suspiciunea de infiltrare, pe acea cale, a unui spirit “străin”. Dar Geneza (titlul primei “cărţi”) nu trimite la “schisma” de atunci decât pentru a ajunge foarte repede la interesul “străbunelului” Culachi, negustorul “coborât din Ardeal” în ţinutul Bugeacului, pentru atât de cinstiţii bezpopovţî (creştini fără preoţi) şi pentru Katrina (străbunica to be), fiica cizmarului Abraam Moskovici, acesta, la rându-i, fiind dintre “ucenicii” lui Iosif Davidovici Rabinovici, cel văzut de autor ca protoliderul întemeietor (pentru “comunitatea mea”). Numeroase şi destul de diversificate sunt piesele unui întreg puzzle etno-cultural şi religios, dintre ale cărui componente unele au şi implicaţii politice(sionismul evreiesc, avant la lettre), tangenţe cu Reforma (colonizarea germană, satele lutherane), de pildă. Cel mai mult se insistă asupra principiului cardinal al comunităţii evreilor mesianici: recunoaşterea lui Iisus/ Ieşua drept aşteptatul “Moşiah”, ceea ce cultul mozaic nu face, aşteptându-l pe “cel adevărat” în continuare, de peste 2000 de ani.
Totul ar arăta prea labirintic, dacă aş intra în textura afinităţilor şi mai cu seamă a distincţiilor: în afară de trunchiul principal deja pomenit (staroverii), intră “în scenă” şi alte ramuri, molocanii(băutorii doar de lapte = moloko), bezpopovţî, lipovenii, “mesianicii” de provenienţe şi nuanţe diferite, dar prelungind moştenirea rebelului Avakkum şi mai ales dubla ostilitate/ “luptă”, contra statului (“Cezarul”, “Leviathanul”) şi a religiei majoritare, fie ea “pravoslavnică” rusă, ori ortodoxă, românească, bulgărească, grecească, armenească, în “cocktail”-ul etnic al Bugeacului. Factori emoţionali (“sfârşitul lumii” şi înmormântările de vii – familia Kovaliov: 25 de oameni – în pragul “demonicului” recensământ ţarist), învăţături orale (Rabinovici, dar şi o cateheză “iudeocreştină”), lecturi (Maimonide ş.a.) îl convertesc pe străbunelul Culachi la o comunitate în răspăr, cum apare din interior, cu tot felul de “conformisme” şi “ipocrizii”. “Patria noastră e Iisus” e în fond o deviză (un slogan?) al cărei revers e respingerea oricărei forme de stat, ca şi a oricăror alte confesiuni religioase odată cu bisericile/ templele şi clerul lor. O străvezie “dimensiune” de anarhism organizat religios (“comunitatea”) şi democratic, fără nici un rabat făcut alianţei Biserică majoritară (oficială)-Stat (fie ţarist, fie comunist: URSS, fie românesc sau azi “moldovean”).Idealizare a unei ideologii anarhice şi a complementului ei de principii morale, chiar cu unde de nostalgie a comunismului incipient (“Poarta Raiului”?)? Exaltări pe tipar de martiriu paleo-creştinsub Stalin? Statul român – simţit drept ceva “străin”? Oare ce ar zice din mormintele lor sau de prin fundul Siberiei cei deportaţi acolo numai pentru “vina” de a fi români, fie ortodocşi, fie “sectanţi”, şi, dacă au memoria istoriei (neretuşată la Moscova), de “amneziile” şi blândeţea lui Vasile Ernu urmaşii deportaţilor din Basarabia, ca să facă loc rusofonilor de soarta cărora se înduioşează Putin la Kremlin? Nu poţi să nu recunoşti valabilitatea unor argumente în critica adusă statului birocratic şi parazitar în mare măsură, cum nu poţi, de asemenea, să înţelegi dorinţa mitică a unei astfel de comunităţi “de a trăi total diferit şi în contradicţie cu tot ce se întâmplă în jur”, totuşi, e destul de limpede că “povestea” comunităţii originare a autorului se întâlneşte în paginile cărţii cu o anumită utopie. Şi, la urma urmelor, “sectele” (inclusiv cea a “evreilor mesianici”) nu au şi ele, la rândul lor, o ierarhie, transnaţională, care poate lega şi ea alianţe, inclusiv politice?
Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi,critic şi istoric literar
O impresie care conteaza mult pentru mine.
Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor pe care Vasile Ernu o are în plan e genul ăla de carte pe care o citești pe nerăsuflate și care nu-ti dă pace să mergi la culcare fără să dai mai departe pagina. Primită cadou săptămâna trecută cu autograf de la autor (mulțumesc Iulia), și începută pe avion în drumul de la Madrid (privind din când în când către arida Spanie cu gândul la idealiștii …Brigăzilor Internaționale) către Orientul Mijlociu, nu știi dacă istoria acestei comunități/secte religioase din Bugeac este ficțiune sau realitate. În paginile în care ideologia este mai puțin prezentă am fost atât de aproape să-l compar pe autor cu Panait Istrati și mai să-mi programez în următoarea vacanță o vizită pe la Cahul, Bolograd sau Izmail. Faptul că marginalii (în sensul cel mai puțin peiorativ) din acest volum au supraviețuit și trecut prin regimuri diferite (Imperiul Ţarist și primele Pogromuri, România Mare și ai săi legionari, URSS cu ororile asociate și actualele republici care nu sunt departe de fostul regim) este victoria unei mișcări de rezistență sau chiar de gherilă în față unui inamic care a avut toate instrumentele și puterea necesară pentru a lichida orice era neconform sau în afara normalității. Bine, aici e iar o lungă discuție, ce înseamnă normalitate și cum ne raportăm la cei majoritari care o definesc. Poate singura hai să-i zicem nemulțumire este că lipsesc notele de subsol când se face referire la anumite evenimente istorice sau personaje din malaxorul ei. Dar probabil că autorul mizează pe un cititor educat care rapid poate de exemplu să facă diferența dintre un menșevic sau bolșevic. Concluzionând, o recomand (chiar și lectură de vacanță) iar ce am subliniat prin carte și am de întrebat, prin iulie când apar prin Ro voi lămuri direct cu autorul la o bere.
de Arthur Suciu / NR. 518 din 28-May-2015 / Cultura
Vasile Ernu, Sectanţii, Editura Polirom, Iaşi, 2015
Sectanţii este o nouă carte „periculoasă“, scrisă şi tocmai publicată, la Polirom, de Vasile Ernu. Cititorii săi erau obişnuiţi cu provocarea, mai ales cu atacurile dure, de pe poziţii foarte de stânga, la adresa ideologiei neoliberale. Şi intelectualii „de dreapta“ simţiseră că au de-a face cu un opozant destul de priceput, ca dovadă unele reacţii nu tocmai cuşer la adresa sa.
De această dată, pericolul nu se îndreaptă însă către Patapievici & compania sau nu doar către ei; cel mai ameninţat este autorul însuşi. Sectanţii este, pentru Ernu, o carte riscantă din mai multe puncte de vedere. Ea aduce o schimbare a abordării generale, parţial a genului literar, precum şi a registrului tematic, deconspirând totodată sursele autobiografice ale distanţării autorului de mediile politice şi culturale dominante.
Dacă Gabriel Liiceanu ar citi Sectanţii, ar fi surprins de asemănarea cu unele dintre propriile sale cărţi. Aici cântă, ca şi în multe pasaje din Scrisori către fiul meu, „muzica nostalgiei“ (p.330). Aceasta este cea mai personală carte scrisă de Ernu, mai mult ca sigur sub imperiul crizei de la 40 de ani. La rândul lor, Pleşu sau Patapievici ar fi surprinşi să constate că autorul este un bun cunoscător al Bibliei, că temele religioase abundă, ba chiar constituie baza gândurilor sale. E posibil aşa ceva la un marxist dovedit? Ca un masoret nu lipsit de prezumţiozitate sau, mai exact, de un anumit donquijotism, Ernu compune „textele sacre“ ale propriei familii şi comunităţi religioase. Prilejul este oferit de moartea tatălui, a cărui figură are o mare importanţă în viaţa şi în cărţile sale (Ultimii eretici ai imperiului îi este dedicată, iar Sectanţii, dedicată părinţilor, conţine nenumărate pasaje referitoare la un tată foarte interesant). Ca şi în cazul lui Liiceanu din Scrisori către fiul meu, textul este adresat, chiar dacă indirect, fiului (lui Saşa). După cum a sugerat Ernu însuşi pe Facebook, Sectanţii este un fel de „manual de religie alternativ“. Ar trebui precizat, totuşi, că autorul manualului nu prezintă neapărat „dogma“ unei religii, a unei „secte“ creştine, ci predă din propria-i experienţă în cadrul comunităţii religioase lecţia aşezării în viaţă şi, mai ales, a raportării la putere. Această raportare este în mod radical distanţată: „Ca să-l ţii pe Leviathan la distanţă, trebuie să fugi cât mai departe de tot ce înseamnă putere. La margine, la periferie. Pentru asta trebuie să te îndrepţi în direcţia opusă faţă de cea spre care merge societatea. Dacă societatea şi oamenii ei vor să acceadă la un serviciu mai bun, la un statut privilegiat, să evolueze în ierarhia socială, să obţină mai multe resurse, mai mulţi bani, funcţii, tu, ca un bun sectant, trebuie s-o iei în direcţia opusă. Trebuie să mergi în jos, în subteran.“ (p.312) Evident, asemenea idei vin în contradicţie cu creştinismul „de dreapta“, propovăduit de elitele intelectuale de la noi. Atitudinea generală a lui Ernu este una de tip „protestant“, dar nu religia ca atare contează (el spune că a devenit mai degrabă agnostic), ci structura existenţială de tip „sectar“, structură pe care o defineşte plecând de la personajul central, Iisus Christos, şi apoi o aplică altor personaje, luate parcă din Dostoievski.
Cel puţin în prima parte, Sectanţii pare o continuare, o actualizare, un act adiţional la Demonii, este o carte foarte rusească (acesta este şi unul din riscurile cărţii, adresată în primul rând publicului român). Religioasă, dar nu pe gustul elitelor „de dreapta“, ea este totodată personală, autobiografică, însă fără a scoate în evidenţă personajul Ernu, egoul lui Ernu, ci familia şi comunitatea din care acesta provine. Aşadar, ceea ce părea o cedare în faţa tematicii şi stilisticii intelectualilor creştini, propovăduitori ai capitalismului neoliberal, se dovedeşte a fi o îndepărtare şi mai accentuată de aceştia. Recunoaşterea apartenenţei la o „sectă“ este, fără îndoială, un risc pentru Ernu (el a mai scris despre „sectanţi“, dar fără o identificare clară). Trăim într-o societate dominant ortodoxă, care îi priveşte pe „sectanţi“ cu suspiciune. Iată o nouă etichetă, care se adaugă celor pe care autorul le-a primit între timp: comunist, pro-rus etc. „Secta“ lui Ernu este, totuşi, mai periculoasă decât pleiada de culte neoprotestante, originare în Statele Unite sau care înghit de-acolo nemestecat discursul pro-occidental. El însuşi critică aceste culte, arătând că adevăratul spirit sectar este acela care se opune hegemoniei puterii. Acest contraatac s-ar putea să-l „salveze“ de la o nouă identificare greşită.
Este greu de stabilit, la cărţile lui Vasile Ernu, relaţia dintre autor şi narator, dar în mod clar autorul nu-şi asumă discursul până la capăt, lăsând, ironic, un spaţiu gol pentru orice eventualitate. După Ernu-sectant, se pregăteşte Ernu-bandit (Sectanţii nu-i decât primul volum al unei trilogii a marginalilor), aşa că mai avem multe de aflat. El vorbeşte, în noua sa carte, despre amestecul limbilor în Bugeac, o temă care se întâlneşte şi la Aharon Appelfeld, născut în zona Cernăuţi. (Când a ajuns în Israel, Appelfeld vorbea – ca unele din personajele lui Ernu – un amestec de germană, rusă, idiş şi română.) De fapt, tema se regăseşte până şi la Nabokov, în Ada sau ardoarea, având rolul de a marca indeterminarea ontologică a lumii. Ea priveşte inclusiv sau mai ales raportarea la putere, ca în mărturisirea mamei: „Am prins vreo patru dregătorii, am prins un război groaznic şi o foamete teribilă. Am văzut cum au venit şi au plecat regi şi preşedinţi: Carol al II-lea, regele Mihai, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Snegur, Lucinski, Voronin, Timofti şi cine o mai fi. Pe mare parte i-am îngropat, chiar dacă au încercat să ne îngroape ei primii. Eu mi-am văzut de comunitate şi de familie. Am crescut cinci copii, optsprezece nepoţi, opt strănepoţi şi numărătoarea continuă.“ (p.131) De aceea, poate că nu-i corect să afirmăm – cum am fi tentaţi – că Vasile Ernu este un scriitor rus de limbă română, ci ruso-moldovenesco-româno-ucraineano-evreiesco-bugeac, adică ceva foarte postmodern. Într-adevăr, postmodernizarea se face mult mai mult simţită în Sectanţii decât în cărţile precedente, şi asta în pofida tematicii religioase. Ea sugerează că Ernu nu mai e născut în URSS, cum realist şi emfatic spune titlul primei sale cărţi. Bugeacul lui este doar o zonă indeterminată ontologic (şi politic), aşa cum rămâne încă şi România – chiar dacă nu vrem s-o recunoaştem.
Vintilă MIHĂILESCU in Dilema Veche nr. 588, 21-27 mai 2015
Întîmplarea a avut loc la Biroul de Paşapoarte. Merge omul la acest birou şi acolo începe un interogatoriu cum numai instituţiile evreieşti actuale ştiu să facă.
– Locul naşterii?
– Imperiul ţarist.
– Şcoala?
– România Mare.
– Muncă?
– URSS, profesor de muzică.
– Pensia?
– Republica Moldova…
– Sînteţi umblat prin lume, cetăţene şalom Isakovici, constată domnul de la Biroul de Paşapoarte.
– Da’ de unde! răspunde abătut bătrînul evreu. Nu am părăsit cartierul nici măcar o singură dată în toată viaţa mea. Acum am ieşit prima dată din oraş…
Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.
Din această perspectivă, multe lucruri din lumea noastră ni se înfăţişează altfel. Fără să-şi fi propus şi, evident, neinteresat de aceasta, Ernu participă astfel, sui generis, la „noul val“ al istoriografiei româneşti în măsura în care schimbarea de perspectivă, minuţios documentată, destabilizează multe „evidenţe“ ale viziunii noastre despre lume, istorie şi noi înşine. La nivel factual, iată o primă constatare incomodă, ba chiar „revoltătoare“ la prima vedere: „Este impresionant numărul de biserici ortodoxe şi mănăstiri. Peste tot vezi biserici pline de oameni şi, în toate judeţele, ai mănăstiri. Cum e posibil ca în toată Uniunea Sovietică să ai doar 15 mănăstiri şi în România socialistă să ai sute de mănăstiri şi schituri? E de neimaginat. Un adevărat nou Bizanţ comunist. De neimaginat pentru un cetăţean sovietic“ – notează un „sectant“ în vizită prin România socialistă.
Constatare de neimaginat, la rîndul său, pentru un cetăţean român, care ştie doar că Ceauşescu a demolat bisericile. Cine vrea să deducă de aici că surpriza „sectantului“ basarabean (?) este o apărare a comunismului şi/sau a lui Ceauşescu, n-are decît! Este doar o constatare făcută posibilă prin schimbarea perspectivei, este o parte nevăzută – pentru că este neprivită – a unui adevăr care rămîne la fel de crud, dar mai complet.
La un nivel principial, lucrurile devin şi mai complicate, iar afirmaţia „stalinismul este ultima epocă de aur a creştinismului“, scoasă din context, este de natură să-i atragă lui Ernu toate blestemele din lume. Dar din perspectiva „sectanţilor“ acestei lumi, lucrurile nu stau aşa.
Social şi istoric, ei au fost văzuţi diferit de legionari şi bolşevici: „Dacă pentru bolşevici grupurile noastre reprezentau un adevărat model de «democraţie interioară, solidaritate economică şi socială», demn de urmat şi mai ales de utilizat în lupta lor politică, pentru legionari, modelul nostru însemna o adevărată molimă comunistă care afecta «simfonia eternă şi sfîntă a poporului ortodox». De aceea trebuia să fim distruşi cu orice mijloace“. „Sectanţii“ au rămas aceiaşi şi în timpul legionarilor, şi în cel al bolşevicilor; cel puţin pentru o vreme şi din propriile lor motive ideologice, aceştia din urmă i-au persecutat însă mai puţin.
„Avantajul“ comunismului era însă de alt ordin. „Bunicul meu mi-a tot explicat că trebuie să mă tem şi să fiu mai precaut cu cei care-mi dau decît cu cei care-mi iau. Că e mult mai uşor să lupţi şi să rezişti în faţa celor care-ţi iau decît în faţa celor care-ţi dau“ – povesteşte Ernu. Iar comunismul a luat, şi a luat vieţi, ceea ce pentru „sectanţi“ era însă o confirmare a valorii şi a menirii lor în această lume cu care nu au vrut să se amestece.
Complementar, „dezavantajul“ capitalismului este că, în loc să ia, acesta a ştiut să dea, reuşind astfel să-i ispitească pe „sectanţi“. Or, Ernu îi iubeşte pe „sectanţi“ pentru că – şi în măsura în care – rămîn „sectanţi“ şi se teme cel mai mult de căderea în ispită. Capitalismul (denumire la fel de generică precum Leviatanul) este astfel Diavolul datorită subtilităţii sale perverse de a duce sectanţii libertăţii în ispita căderii în Lume.
Aceasta este latura de anarhism a autorului, explicit mai degrabă în comentariile sale la propria carte; în universul său narativ, Ernu rămîne mai mult descriptiv decît revendicativ, mai degrabă pilduitor decît inchizitor. Pe de altă parte, nu este vorba despre nihilism aici, ci despre un soi de utopie comunitaristă, care aminteşte mai degrabă de un Ferdinand Tönnies cu a sa Gemeinschaft decît de un Bakunin. Căci soluţia în lupta de principiu cu Leviatanul este comunitatea bazată pe libertate şi solidaritate, care nu trebuie să răstoarne Lumea, ci doar să rămînă, demnă şi independentă, la marginea ei lumească, fiind în centrul său moral.
Ca orice utopie ce se respectă, Sectanţii se doreşte şi o parabolă morală. Şi ca orice parabolă, poţi să crezi sau nu în ea…
Catavencii, 14 mai, 2015 / Eugen Istodor
E de citit și de gîndit. Cartea Sectanții.
Reporter: Sectanții. Cînd începe iluzia pentru ei?
Vasile Ernu: Sectanții, nume dat de majoritari grupurilor minoritare și radicale religioase, sînt comunități extraordinar de interesante. Lumea văzută prin ochii lor arată foarte diferit de cea văzută prin ochii majoritarilor. Tehnicile lor de organizare și formele lor de rezistență sînt foarte eficente. Ei vor să se salveze și sînt mereu în conflict cu statul, Biserica majoritară și lumea laică, cultura hegemonică, cum zicem noi azi. Salvarea este pentru mine un act eminamente politic pentru că el produce un anumit tip de societate. Să nu uităm că la început creștinismul nu era decît o oarecare sectă iudaică ce trăia prin catacombe. De o radicalitate nemaiîntîlnită. În cîțiva ani, acești amărîți de pescari evrei au schimbat fața lumii. Cum?
Rep.: Realizează farsa propriei credințe?
V.E.: Credința e o chestiune delicată și foarte intimă. Temerea cea mai mare a celor care cred este pierderea credinței. Ei sînt dispuși să piardă orice, pînă și viața, însă se tem să nu piardă credința. Credința dă sens, produce lumi, salvează. Mai ales că ei trăiesc sub un soi de teroare a eschaton-ului, a sfîrșitului iminent al acestei lumi. Care e semnul cel mai mare al „sfîrșitului acestei lumi”? Pierderea credinței. Cînd oamenii își pierd temeiul de a crede, sfîrșitul deja a venit, e aici.
Rep.: Cînd îi disprețuiește Dumnezeul lor?
V.E.: Aceste grupuri marginale au cîțiva eroi și cărți biblice preferate. Ei sînt mari fani ai apostolului Pavel și ai modului lui de a înțelege și intersecta lucrurile. Mai simpatizează cîțiva prooroci și pe Iacov, cel care s-a bătut cu îngerul. Citesc și studiază cu multă pasiune cartea lui Iov. Ce-i unește pe toți aceștia? Un anumit fel de a se raporta la Dumnezeul lor. Ei nu sînt umili, supuși docili, ci se iau la harța, se bat și îi mai cer socoteală și Dumnezeului lor. Orice sectant trăiește cu o convingere fermă: eu și Dumnezeu creăm majoritatea.
Rep.: Cînd trădează? Mai pot să “se salveze”?
V.E.: La ei, salvarea nu e ceva cîștigat definitiv. E o luptă continuă, zi de zi, clipă de clipă. Cînd cineva „trădează” intervine o instituție care la ei funcționează perfect și total necunoscută în spațiul pravoslavnic. Instituția (po)căinței, care este un gest public, în fața comunității. Existența sau lipsa unei astfel de instituții produce lumi sociale și politice diferite pe termen lung. Această instituție întemeiază legea și funcționarea ei. Cum? O să-ți povestesc altă dată…
1. Am avut emoții de lansare (după o perioadă de ”nesimțire”)
2. A fost enorm de multă lume (sper pentru carte… )
3. Vorbitorii au fost foarte buni (mult peste așteptările mele pentru astfel de ritualuri. Mersi: Iulia Popovici , Vintila Mihăilescu, Marin Mălaicu-Hondrari
. Unele vorbe m-au pus pe gînduri… şi scurt smile emoticon
4. Am dat autografe multor oameni pe care nu-i cunoșteam
5. Copiii au fost excepționali (vro 15 dar Peter Pan a avut grijă de ei ca să poată părinții pălăvragi și bea suc…). Tortul a fost foarte bun
6. Am povestit cu mulţi oameni pe care-i ştiam doar de pe Facebook.
7. Am primit cadouri smile emoticon Dar Saşa cele mai multe
8. Lumea nu se dădea dusă… Eu am rămas să închid şi să fac curăţenie cu Schiop & co
Mersi tuturor, mai facem.
Identitate Basarabia – Vasile Ernu (video) (realizat de Violeta Gorgos)
“Identitate Basarabia – Un serial de emisiuni televizate, care îi are ca protagonişti pe barasabenii despre care putem vorbi la superlativ, graţie faptului că au marcat, la nivel naţional şi internaţional, zona în care activează. Scriitori, regizori, artişti plastici, muzicieni – oameni deosebiţi din Republica Moldova, care, prin felul lor de a trăi au ajuns cap de afiş în lume.” TVR
sursa: bookaholic.ro
Într-o sală cu nedrept de puțină lume pentru cât de fain a fost, Vasile Ernu a ținut o prezentare excelentă despre muzica undeground din Uniunea Sovietică, discuția mergând, de asemenea, profund în social și politic. E o prezentare pe care Vasile Ernu a mai avut-o de câteva ori, inclusiv la Berlin, pigmentată cu fragmente muzicale sau de film, preocupat fiind de grupuri marginale, de la cele muzicale la cei care făceau comerț la negru sau marginalii din diverse sectoare culturale.
Vasile pornit de la observația că nu putem vorbi despre un comunism unitar, atât la nivel geografic, cât și temporal – anii 50 au fost diferiți de 60, de 70 șamd. E vorba de procese complexe, pe care diferitele pături sociale le-au trăit în moduri diferite.
Comunismul e una dintre culturile moderne cele mai bine arhivate, și asta datorită sistemului de represiune și supraveghere care a înregistrat tot. Putem afla foarte multe pe baza dosarelor, spune Ernu. E un regim construit pe cuvânt, unde puterea vorbelor este foarte mare, de unde și puterea intelectualului de a legitima sau delegitima o idee.
Vasile dă exemplu soldații care au făcut la picior Moscova – Berlin și s-au întors acasă nu doar cu conștiința învingătorului și a invincibilității, dar și cu pradă de război, adică cu obiecte la care până atunci nu vuseseră acces în Rusia, printre care și muzică.
În anii ’50, apare primul grup, Stileaga (un fel de Malagamba rusesc), care nu au discurs politic, sunt oameni ai plăcerilor, cântă despre fericire, dar care se îmbracă și se comportă altfel – colorat, viu, dinamic. Într-un spațiu sumbru, haina devine politică și sistemul încearcă să-i discrediteze. Efectul e opus.
În anii 50-60, apare așa numita Generație Sputnik, când există o anumită sincronizare cu occidentul, mia ales la nivel tehnologic. Comunismul produce atunci o clasă care se întoarce împotriva lui – intelectuali, ingineri, oameni capabili să construiască lucruri. Se produce o elită puternică, educată, capabilă să creeze tehnologia care să zboare în spațiu, dar și capabilă să se opună regimului. Apar astfel și ingineri independenți, care sunt capabili să construiască lucruri. Aveai la ce asculta, dar nu aveai ce asculta, așa că au fost nevoiți să-și producă propriile înregistrări. Un lucru absolut inedit a fost să aud despre imprimarea muzicii pe radiografii medicale, așa numitele “coaste”, care se ascultau tot la pick-up, lucru ce a dus la un fenomen – oamenii se duceau la medic să-și facă radiografii doar pentru a avea pe ce să-și imprime apoi muzica.
Vasile Ernu a vorbit și despre muzica pornită din pușcării, cu un jargon specific. “Tradiția pușcăriașilor produce un anumit mod de stilistică, opus regimului organizat”. În Rusia anilor 60-70, se întâmpla un lucru ciudat: deținuții politici primeau pedepse mult, mult mai mici ca cei de drept comun, în special cei care făceau mici infracțiuni economice. Să vinzi la negru însemna 10 ani de închisoare, să vorbești împotriva regimului 3.
În anii 70, apar și la ei barzii cu poezie pusă pe muzică (sună cunoscut?), o formă la limita dintre oficial și neoficial, cu un discurs neutru, tolerați de autorități.
Chiatara electrică schimbă însă totul. Vasile Ernu vorbește despre BIT, adică despre trupele, oamenii-casetofon, care imitau la perfecție trupele străine, care cântau în engleză chiar dacă nu înțelegeau versurile, un mimetism care a adus o deschidere enormă la nivel muzical în Rusia. Accesul la muzica străină (total interzisă) se făcea prin țările baltice, unde prindeau posturi de radio din Finlanda, înregistrau și imitau. Așa sunt puse bazele rock-ului sovietic. Ca reacție la muzica în engleză, apare rock-ul cântat în rusește, care duce la construirea unei culturi muzicale, la organizare și promovare, un fenomen / stil de viață la care aderă și copiii nomenclaturiștilor sau oameni din sistem.
Vasile a vorbit și despre job-urile marginale, un alt fenomen interesant în URSS – erai obligat prin lege să muncești, astfel încât, dacă voiai să te sustragi sistemului, îți găseai un loc de muncă marginal – paznic la grădiniță, fochist, ilustrator etc – care îți lăsa timp liber să te ocupi de ceea ce te interesa cu adevărat (muzică, artă, grupuri religioase).
Alternativii nu aveau un mesaj anti comunism pe față, ci unul anti sistem. Devin atât de populari încât iau locul culturii oficiale iar regimul, dându-și seama că publicul are nevoie de entertainment, începe să-și producă proprii actori.
În anii 80, această cultură nevăzută, doar auzită, începe să capete un chip. La început timid, prin câteva secvențe cu trupe în filme, apoi prin filme dedicate, videoclipuri sau reviste, muzicienii ajung cunoscuți.
Drept încheiere, o ipoteză interesantă, poate surprinzătoare, dar cel mai probabil reală:
“Schimbarea nu vine cu discursul dizidenților, ci cu cei care devin un mod de viață, de comportament, care dau tonul și produc revoltă. Comunismul cade pe ritm de rock, nu pe discursurile dizidenților” spune Vasile Ernu.
Interviu realizat de Alex Savitescu /FILIT
Vasile Ernu va participa astăzi, de la ora 16.00, la Casa FILIT, la evenimentul „Scriitori în centru“, alături de Monika Peetz și Cezar-Paul Bădescu. Vineri, 3 octombrie, de la ora 11.00, se va întâlni cu elevii Colegiului Național Iași, iar sâmbătă, 4 octombrie, de la ora 13.00, va susține, la Universitatea „Petre Andrei“, o conferință cu tema „Underground-ul sovietic: muzica alternativă în perioada 1945-1991“.
Ce vă face pe dumneavoastră, cei născuți „dincolo“, să căpătați, de la venirea pe lume, harul povestitului?
Nu am visat să devin scriitor, însă am fost atras de text încă din copilărie. De mic, de pe la 5 ani, am fost educat să știu cum să lucrez cu un text, cum să-l citesc și să-l comentez. Asta vine din tradiția protestant-iudaică în care am fost educat. După care m-am îndrăgostit de cărți, iar cultura sovietică era axată și ea, ca și cultura religioasă, pe text, pe poveste, pe utopie. Un mixaj fantastic care a produs multe realități tragice. Suferința și tragedia sunt cea mai bună sursă pentru poveste. Dar scriitor am ajuns din întâmplare și nu consider ceva deosebit. Eu am mai multe preocupări, iar a scrie este doar una dintre ele.
Ca om născut la Odessa, cum vedeți cele care se întâmplă acum, acolo?
Odessa e un mit frumos. Dar așa e, sunt un om crescut în sudul Basarabiei și Ucrainei. Bugeacul e de fapt locul mitic în care mi-am trăit copilăria, care cumva este o extensie, o periferie a orașului Odessa. Acum termin o carte despre această zonă și oamenii de acolo. Ce se întâmplă însă acum acolo este foarte trist și tragic. Acest proces de degradare a început încă din anii 70 ai secolului trecut. Acum vedem doar efectele. Această regiune a fost poate cea mai cosmopolită din URSS, cu un amestec etnic și religios fantastic. Din păcate, în ultimii 30 de ani asistăm la un regres teribil: universalismul este înlocuit de un „particularism“ etnic și religios vulgar și tot mai agresiv, care vine din toate direcțiile. Din nefericire s-a ajuns la un soi de Război civil, poate cea mai tragică formă de război. E nevoie de mult timp și mult efort pentru a depăși această stare de coflict tragic. Tendințele de acolo sunt din păcate globale, iar cauzele ar trebui căutate în puterea hegemonică ce domină politica și economia globală din ultimii 40 de ani.
Sunteți, câteodată, destul de vehement în scris. Ce-ați face dacă cineva v-ar interzice să mai publicați?
Scriitorul în sinea sa vrea, sau cel puțin ar trebui să vrea, să fie interzis, pentru că acest lucru ar însemna că el și textele lui contează. O Putere care-și interzice scriitorii, care și-i bagă în pușcării, îi trimite în exil reprezintă un regim care-și respectă scriitorii și intelectualii. E o formă violentă, brută și vulgară de a le spune că îi respectă. E un respect care vine din frică. Iar visul scriitorului și al intelectualului este să facă din text o forță, o putere de temut. Așa au fost mai toate regimurile antice și medievale. Așa a fost comunismul, ultimul regim care și-a persecutat direct scriitorii. De când sunt lumea și pământul scriitorul este fie unul de curte, fie unul de exil. Scriitorul e mereu pus, din punct de vedere politic, în fața acestei alegeri: la curte sau în exil. Trăim însă vremuri în care „inflația“ cuvintelor și a textelor a atins cote maxime. Scriitorul e împins tot mai mult spre zona divertismentului și comercialului, iar din punct de vedere politic capătă o funcție decorativă. Cum depășim acest impas este o temă destul de delicată și complicată. E marea provocare a culturii actuale, pentru scriitorii vremurilor noastre: cum ne sustragem mecanismului totalizant al divertismentului și pieței, cum redăm puterea de temut cuvintelor și textelor?
Nu mi se pare că v-ați găsit „locul“ în care să vă așezați… Unde ar fi acela, aici, în Republica Moldova?
E mult mai bine să „nu-ți găsești locul“. Confortul, comoditatea reprezintă un mare risc, pentru că nasc ignoranță. A fi mereu în căutarea „unui loc“, a te afla mereu „în drum“, „în trecere“, în provizorat estc o stare care te ține viu. Eu mă tem de comoditate și ignoranță. Dar, firește, „locurile“ care mă interesează în mod direct sunt cele cu care mă intersectez și pe care le cunosc cel mai bine: România, Republica Moldova și Rusia (în forma ei extinsă a Imperiului).
« go back —
keep looking »