Cronici
Moto: ”Doar rostirea cuvântului ”sectant” trezea în rândul oamenilor un amestec de teamă, dispreț și ură. Totul mergea cam pe aceeași linie a discursului antisemit în varianta lui soft, dar care oricând se poate transforma într-o forță violentă reală.”
Sectanții – cum sunt numiți ei în Basarabia, pocăiții – cum sunt ei numiți deseori în România, reprezintă o categorie religioasă eterogenă, dar care este privită cam cu aceleași sentimente de către majoritatea populației, ortodoxe: cu distanțare, cu dispreț, cu dezgust, cu ură chiar. De altfel, un mini-sondaj am făcut și eu în rândul prietenilor mei în timp ce citeam această carte: numai la pronunțarea cuvântului ”sectant”, ei m-au privit cu reticență, deși cunoșteau afinitățile mele cu religia sau mai degrabă lipsa lor. Nu știu de unde vin toate acestea, poate din cauza îndoctrinării religioase, poate din zvonurile (unele adevărate, altele nu) cu privire la unele astfel de secte, care practică orgia sexuală (cum ar fi cazul celei a lui Gregorian Bivolaru) sau care obișnuiesc să plictisească oamenii, încercând să îi convertească door-to-door, așa cum fac Martorii lui Iehova.
Nu așa ar trebui să facem, iar cartea lui Vasile Ernu este un bun exemplu despre cum ar trebui să pornim în relațiile noastre cu ”pocăiții”, despre cum ar trebui să privim o comunitate de sectanți, aceasta nefiind nimic altceva decât o comunitate ce crede cu toate puterile în Dumnezeu, foarte bine organizată și cu cunoștințe religioase care le depășesc pe cele ale altor (mai toate) comunități.
Nu voi face o recenzie a acestui prim volum al Micii trilogii a marginalului, la mai bine de trei luni de când am terminat, rezumându-mă să punctez câteva considerații personale asupra acestui volum, în speranța că acestea vă vor atrage în a căuta, a citi și a discuta despre ”Sectanții”. Sunt, așadar, câteva lucruri care impresionează și interesează, câteva dintre ele fiind atinse de Vasile Ernu și în interviul pe care l-am publicat aici. Să le luăm pe rând:
–Este Vasile Ernu ”fiul risipitor” al comunității? Ei bine, prima impresie, dată chiar și de către situarea acestui volum în colecția Ego-grafii a editurii Polirom, este că Vasile Ernu își povestește propria copilărie și adolescență, împrumutând propriile trăiri pentru a construi mai bine istoria unei comunități. Referirile personale sunt la fiecare pagină, iar faptul că nu îl cunoșteam atât de bine pe autor mă îndemna să trec toate evenimentele ca fiind personale, plecând de la istoria tumultoasă a unei familii până la răzvrătirea tânărului, fiu risipitor, care pleacă din comunitate pentru a-și făuri un alt viitor, dar pe care nu o părăsește cu adevărat niciodată:
”Cel care trebuia să țină acest speech eram eu, ”oaia neagră” a familiei și a întregii comunități, pe care o părăsisem de multă vreme, dar în care eram primit de fiecare dată ca un ”fiu risipitor”, cu multă dragoste, căldură și un deosebit respect, ceea ce mă făcea să mă simt foarte stânjenit. Mă cuprindea o jenă teribilă.”
Treptat însă, mi-am dat seama că Vasile Ernu a încercat altceva, a realizat o adevărată (și reușită) cercetare antropologică asupra unei comunități destul de închise, punându-se el însuși în postura de narator-observator. Chiar dacă pare personală, mărturia sa este doar o formă de realizare artistică, pentru că nu vom afla niciodată cât de mult este din Vasile Ernu în narator și cât de mult este ficționalizat personajul, nu pentru a fi mai puțin veridic, ci pentru a produce cititorului sentimentul că avem de-a face cu o relatare din interior, cu privire la o comunitate religioasă marginală, cu propriile reguli și tradiții, cu un sistem foarte bine pus la punct de organizare și funcționare. Tocmai pentru a sistematiza o mare parte din informații în mai puțin de 400 de pagini a fost nevoie de o transfigurare a ”personajului” Vasile Ernu (nenumit în carte) în narator-observator.
–Cum este privită religia majoritară ortodoxă de către marginali și cum sunt priviți pocăiții de către majoritari? ”Sectanții” începe cu câteva precizări, de fapt cu câteva definiții, binevenite pentru cei nefamiliarizați cu termenii religioși din Basarabia (Bugeac). Printre acestea, reiau aici pe cea cu privire la Pravoslavnici: ”nume generic pentru creștinii ortodocși. Biserica Pravoslavnică este Biserica Ortodoxă.” Aceștia sunt adversarii comunității de sectanți, Biserica Pravoslavnică fiind una dintre cele trei fațete ale puterii, alături de puterea politică și de lume în general. Cu amestecuri interesante de idei desprinse din iudaism și creștinism, la rândul lor un grup desprins de-a lungul secolelor din religiile majoritare, comunitatea privește pe majoritari, prin alternanță, la fel de rău: ca niște religioși fără substanță, ca niște închinători la idoli; prin urmare, în ochii pocăiților, majoritarii sunt niște sectanți și pe undeva este normal să se gândească așa, fiecare consideră că propria religie e mai bună.
Aici am găsit opiniile cele mai nuanțate despre religia ortodoxă și adepții săi, opinii cu care am fost de acord (le-am și publicat pe pagina mea de Facebook la momentul lecturii cărți, iar discuțiile au fost interesante). Ortodoxismul este o religie care pare pe moarte, în primul rând din pricina faptului că creștinii ortodocși nu mai sunt deloc participativi, s-au îndepărtat de religie și o întrețin doar simbolic, pe baza unor tradiții și rutine periodice a căror însemnătate au pierdut-o de mult. De altfel, naratorul din Sectanții pune deseori accentul pe această formă de religiozitate inconștientă din România sau din Basarabia, chiar din Rusia, dar practicată pe scară largă. Cum este posibil ca un ortodox să nu citească nici măcar Biblia, cum este posibil ca să ții postul sau sărbătorile fără să conștientizezi care este scopul și de unde provin aceste tradiții religioase, în ce cred oamenii dacă nu știu nimic în afară de Tatăl nostru? Ca să nu mai vorbim despre neparticiparea la slujbele religioase sau lipsa de implicare a Bisericii în asigurarea unei culturi minime ortodoxe pentru toți membrii ei:
”Ca evreu care și-a petrecut ani buni din viață citind din cărțile sfinte, știa că pentru a găsi un pravoslavnic bun cunoscător al Bibliei trebuia fie să mergi în centrele teologice de elită, fie pe la mănăstiri, unde textele se amestecau destul de straniu cu tot soiul de legende și povești mistice greu de înțeles pentru un evreu. În rest, a găsi un pravoslavnic cunoscător al textelor sacre era o minune.” (pag. 62)
”De ce ortodoxia românească nu a lăsat urme adânci în sufletele foștilor enoriași? Azi am o singură explicație: lipsa aproape totală de educație religioasă în rândul ortodocșilor. Vă pot spune cu multă siguranță că într-un an de educație în cea mai banală grupare ”pocăită” se învață mai multă religie decât în 20 de ani în comunitatea ortodoxă. În familia ”pocăită”, educația religioasă e permanentă, zi de zi, în toate acțiunile cotidiene. Această educație e o prezentă aproape obsedantă. În familiile ortodoxe ea lipsește cu desăvârșire și e înlocuită de niște ritualuri pe care nimeni nu le pricepe. Biserica, la rândul ei, nu face mai nimic pentru a-și educa enoriașii. Firește că există și excepții, însă sunt destul de rare.” (pag. 190)
Afirmații corecte, cu care nu pot să fiu decât de acord. În schimb, concepția majorității cu privire la sectanți nu se bazează prea mult pe dezacordurile de ordin religios, poate cu excepția experților religioși ortodocși, care ar trebui să cunoască toate religiile lumii, tocmai pentru a avea argumente atunci când s-ar ivi discuții pe această temă. Credincioșii nu cunosc însă aspectele religioase și duc discuția cu privire la marginali spre importanța și integrarea lor în societate, pe de o parte (dacă vorbim de o latura intelectuală a discuției) sau, pe de altă parte, iau în derâdere obiceiurile lor (cum ar fi obiceiurile de nuntă, de a nu folosi tehnologia, de a nu munci sub niciun chip în zilele de sărbătoare, de a nu consuma alcool etc.), fără să se gândească prea mult că toate acestea sunt făcute cu înțelepciune, cu un spirit organizatoric rar și pe baza unor reguli bine stabilite. De aceea, într-o confruntare religioasă care nu există, un spirit liber și viu nu ar mai fi neapărat de partea majorității, ci, după ascultarea argumentelor lui Vasile Ernu, ar lua apărarea sectanților, fără discuție.
Desigur, sunt mult mai multe de povestit, despre obiceiurile sectanților, despre memoria oamenilor sau despre imaginea lor cu privire la diferitele forme de putere, indiferent că vorbim despre puterea politică (cum s-au simțit în timpul conducerii românești a Basarabiei, în perioada comunistă și cum mai rezistă comunitățile religioase în capitalism), despre diferitele forme de supraviețuire în timpul represiunii sau a foametei. Dar pe acestea vi le las să le descoperiți, iar eu nu pot spune decât că ”Sectanții” este o carte completă, acea carte care îți rămâne mult timp în minte după ce ai închis-o și care descrie subiecte interesante, despre care ai în fiecare zi tendința să deschizi o discuție cu cei apropiați.
Serguey Ehrlich / Suplimentul de cultura / Nr.492, 07-09-2015
Noua carte a lui Vasile Ernu nu se inscrie in tiparele literare traditionale. Aceasta este, fara indoiala, o lucrare de beletristica. Totusi autorul renunta sa recurga la trucurile obisnuite cu eroi si situatii inventate. „Nonfiction“ – pare sa fie o abordare mai buna. Autorii contemporani reusesc tot mai des sa demonstreze ca viata scoate in evidenta destine umane atat de complexe cu care nici o imaginatie scriitoriceasca nu poate sa concureze.
Inovatia lui Ernu consta in organizarea spatiului artistic al Sectantilor. Aceasta se realizeaza prin combinarea a doua genuri care se exclud – lirica si eposul.
Cartea incepe cu vestea mortii tatalui eroului principal, cumva identic cu autorul. El trebuie sa pronunte un discurs de pomenire. Toata povestirea ulterioara poate fi vazuta ca alcatuind notite la acest discurs. Pornind de la acest „punct de vedere liric“, istoria se invarte in cercuri de memorie despre tata. E un fel de mit al „eternei reintoarceri“ – „un perpetuum mobile“ al lucrarii.
A doua linie artistica a Sectantilor este „linia directa“ a eposului, istoria a patru generatii ale unei familii de „disidenti“ religiosi din sudul Basarabiei. In povestirea sa, Ernu imita stilul grav al Vechiului Testament, foloseste citate biblice in calitate de epitafuri, isi numeste cele cinci parti ale istoriei dupa numele celor cinci parti din Pentateuh. Forma vechi-testamentara se integreaza organic in actul povestirii, deoarece o tendinta a multor minoritati religioase, dezamagite de biserica oficiala, a fost reintoarcerea la crestinismul originar, la vremea cand inca nu se produsese ruptura cu iudeii.
O investigatie istorica in spiritul directiei „post-stiinta“
Sectantii nu e doar o carte de literatura artistica „nonfiction“. Aceasta este si o investigatie istorica in spiritul directiei „post-stiinta“. Ernu scuteste cititorul de „aparatul stiintific greoi“ si, cel mai important, de dificilul „limbaj stiintific“. In partea sa „stiintifica“, cartea aduna doua genuri care se exclud – „microistoria“ si „macroistoria“. Aceasta combinatie de metode istorice mi se pare justificata.
„Microistoria“ cautarilor spirituale a patru generatii ale unei familii se desfasoara in cadrul geografic restrans al Basarabiei. Ironia istoriei face ca acest spatiu geografic sa fi facut parte – intr-un interval de doar 100 ani (sfarsitul secolului al XIX-lea – sfarsitul secolului XX) din vreo patru (!) spatii politice diferite, iar daca tinem cont si de miscarile liniei de front din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial – ajungem la vreo sase! Autorul ilustreaza acest paradox cu ajutorul unui banc despre un evreu batran care, traind toata viata pe aceeasi strada, „a ajuns“ sa se nasca in Imperiul Rus, sa invete in Romania regala, sa munceasca in URSS si sa se pensioneze in Republica Moldova. Este imposibil sa intelegem schimbarile de destin ale celor pe care toate cele patru regimuri i-au numit „sectanti“, fara a atrage atentia la fundalul „macroistoric“. Includerea istoriei familiale in contextul politic rus, romanesc, sovietic sau chiar american urmareste destinul unei familii din care o parte s-a mutat, dupa 1940, in Romania, iar alta parte a emigrat, pe timpul „Epocii de Aur“ a lui Ceausescu, din Romania in SUA. Fluctuatia istoriei intre „povestea privata“ si „povestea publica“ nu mi se pare fortata.
Autorul foloseste surse multiple – experienta personala, istoriile de familie, conversatii cu batranii comunitatii, precum si documente (jurnale personale, scrisori, memoriii si altele) din arhivele de familie ale „sectantilor“. Aditional, autorul face referinta si la surse si literatura de specialitate deja publicata.
In acest fel, Ernu construieste o antropologie a „sectei“. Combinarea unor istorii „personale“ cu generalizari de cel mai inalt ordin reprezinta inca un procedeu original al autorului. Si in acest caz Ernu reuseste sa evite sincope logice la trecerea constanta de la general la particular si invers. El renunta sa examineze diferentele dogmatice intre multiplele „secte“ ale Basarabiei si purcede la analiza lucrurilor care-i unesc pe „sectanti“: grupuri de obicei mici, consolidarea in jurul credintei sincere si care-i fac diferiti de restul societatii si de institutiile ei (statul si societatea in primul rand).
Autorul arata ca linia de demarcatie principala intre majoritate (atee in timpul sovietic) si „disidentii religiosi“ era atitudinea fata de putere. Majoritatea crestinilor au acceptat teza „pragmaticului“ apostol Pavel care sustine ca „nu exista putere ce nu ar veni de la Dumnezeu“ ca o sacralizare a puterii pamantesti. Aceasta a condus la predominanta „monarhismului“ conformist si la pasivitate sociala generala. De puterea „de la Dumnezeu“ sunt legate toate sperantele majoritatii despre schimbarea propriului destin. Noi si acum vedem cazuri cand oamenii se consoleaza cu speranta ca va veni cineva „de sus“ pentru a le rezolva toate problemele.
„Sectantii“ nu au recunoscut acest „pact“ incheiat de „colaborationistul“ Pavel cu „imparatia Cezarului“. Pentru ei, „puterea de la Dumnezeu“ nu e un dar divin, ci o incercare trimisa de sus. Sensul vietii consta in a trece cu demnitate prin aceasta incercare, in a dovedi prin suferinte credinta adevarata. Aceasta viziune i-a pus in opozitie fata de „lumea mare a organizatiilor“. In locul unei ierarhii verticale, caracteristica majoritatii religiilor, „sectantii“ au dezvoltat forme democratice de guvernare si adoptare a deciziilor. Lipsa sperantelor in raport cu puterea „satanista“ a Cezarului a generat un fenomen de activism personal exemplar si o responsabilitate personala pentru soarta lumii.
Din aceasta perspectiva, faimoasa teza weberiana despre etica „protestanta“ trebuie corectata. Merita sa reflectam asupra fundamentelor eticii protestatare, a credinciosilor „sectanti“ in raport cu majoritatea. Fenomenul antreprenorilor rusi de succes din timpul Imperiului care veneau din randurile „credinciosilor de rit vechi“ si ale altor grupuri religioase ortodoxe disidente este foarte cunoscut. Ernu arata ca, chiar si in timpul Uniunii Sovietice, cand orice forma de antreprenoriat era privita drept crima, „sectantii“ reuseau sa atinga succese economice importante. In familiile lor, un atribut al luxului sovietic atat de graitor precum automobilul era norma. In acelasi timp, prosperitatea economica nu constituia un scop in sine. Din contra, ea era un rezultat colateral al autoidentificarii spirituale care era insotita de o distantare pronuntata de „imparatia Cezarului“.
Pentru ca a da juraminte „Satanei“ inseamna un pacat de moarte, intrarea in Partidul Comunist – si in consecinta cariera sovietica – era imposibila. In acelasi timp, legea despre lupta contra „parazitismului“ nu le oferea posibilitati de a evita slujba la stat. Multi „sectanti“ se angajau, ca o forma de compromis, pe posturi prost platite – maturatori, paznici, fochisti si altele care ofereau in schimb mult timp liber. Ei aratau, prin exemple practice, justetea maximei marxiste: „Timpul liber este bogatia societatii“.
Intai de toate, acestia invatau meseriile „deficitare“. Nu e nevoie de cercetari marketologice profunde pentru a intelege ca societatea sovietica a consumului nu asigura in multe domenii necesitatile cetatenilor. In conditiile „deficitului“ total, sfera de aplicare a initiativei private era foarte larga. In Moldova, „sectantii“ au creat companii agricole si industriale „subterane“. Comunitatea lui Vasile Ernu, de exemplu, s-a specializat in cusutul blanurilor si articolelor din piele. Prin intermediul unor retele de „frati intru credinta“, era controlat intregul proces, de la cumpararea materiei prime la realizarea productiei pe intreg teritoriul URSS. Multi „sectanti“ se specializau in constructia sau reparatia locuintelor particulare sau in brigazile care operau lucrari de constructie in unele gospodarii colective depopulate.
„Baza“ economica a creat conditii pentru realizarea slujirii spirituale. „Sectele“ se deosebeau prin solidaritate exemplara si ajutor reciproc. Au fost create mecanisme eficiente pentru „protectie sociala“ alternativa. Batranii singuratici si bolnavii, nu doar membrii comunitatii, dar si pur si simplu vecini, erau atasati, in caz de nevoie, unor familii concrete. Ernu isi aminteste ca mama sa avea o zi speciala a saptamanii in care vizita persoanele nevoiase batrane: le hranea, le lecuia, le facea curatenie. A fost de asemenea construit si un sistem educational paralel – studierea colectiva a Bibliei. La fel, comunitatea a improvizat si cateva „case de cultura“. Se adunau cand la un membru al comunitatii, cand la altul. Invatau sa cante la diverse instrumente muzicale, repetau cantece religioase. Ernu isi aminteste ca practic toate serile si mai ales zilele de odihna erau ocupate de anumite forme de activitate in grup. Comunitatile religioase erau de fapt organizatii autonome ce dispuneau, practic, de o infrastructura sociala deplina. Eficienta lor era sporita si de multiplele contacte „orizontale“ cu alte „secte“ de pe teritoriul URSS. Ernu considera ca diferentele dogmatice, in aceste contacte, treceau in planul doi fata de necesitatea de a se opune Leviatanului sovietic.
Existenta acestei lumi „paralele“ se desfasura in conditiile unei adversitati, atat din partea puterii, cat si din partea societatii. Represiunile din partea statului erau acceptate cu „intelegere“, ca o posibilitate reala de a dovedi propria credinta. Mult mai greu era de suportat respingerea din partea „poporului“. Ernu aduce marturii ale batranilor care spun ca represiunile staliniste erau mai usor de suportat decat regimul legionar de la sfarsitul anilor ’30. Stalin pur si simplu baga la puscarie. Legionarii, care propovaduiau reintoarcerea la adevaratele valori ortodoxe, asmuteau poporul impotriva „sectantilor“. Situatia lor era mai rea chiar decat cea a evreilor. Evreii erau „straini“ dupa natura. Iar cei care au abandonat dogmele crestine ortodoxe erau considerati a fi „tradatori“. Ura fata de „sectanti“ ajungea pana acolo incat acestora le era interzis sa-si ingroape mortii in cimitirele ortodoxe.
Un exemplu unic de „creatie populara“
Cartea Sectantii nu e doar o creatie artistica „nonfiction“ sau o cercetare post-stiintifica in domeniul istoriei si antropologiei. Aceasta este, intr-o mare masura, si publicistica, adica o incercare de a influenta situatia contemporana, inclusiv din Moldova. Autorul se opune trend-ului etnocrat care domina societatea moldoveneasca contemporana, unde existenta unor minoritati etnice e vazuta ca o „bariera“ pe drumul „corect“ spre Uniunea Europeana prin unirea cu Romania. Ernu arata ca polietnismul traditional al regiunii noastre faciliteaza aparitia unor fenomene culturale si spirituale originale. Mai ales ca subiectii acestor cautari nu sunt intelectualii universitari, ci oamenii simpli („truditorii“). Avem in fata un exemplu unic de „creatie populara“ – reflectii despre sensul vietii, extrase din experienta colaborarii dintre credinciosii de rit vechi, colonistii germani de rit protestant si „evreii mesianici“. Datorita acestor „trei surse“ stramosul lui Vasile Ernu – un negustor de cereale si vite, care s-a mutat din Transilvania in Izmail la sfarsitul secolului al XIX-lea – a inceput sa se gandeasca la viata vesnica. Juramantul spiritual a fost intarit de o uniune de sange – casatoria cu fiica unui evreu mesianic de profesie cizmar. Imaginati-va aceste polemici fierbinti despre talmacirea Bibilei intre cizmar si negustorul de animale. Ernu demonstreaza ca diversitatea etnica reprezinta bogatia noastra comuna, izvorul cautarilor spirituale reale si potentiale ale cetatenilor tarii noastre.
Ideea unei democratii „orizontale“ in forma de retea, bazata pe interactiunea unor comunitati autonome, capata o actualitate deosebita pentru societatea moldoveneasca unde puterea, prin toate partidele, si-a demonstrat caracterul sau „satanic“. Esecul democratiei reprezentative „verticale“ in Moldova trebuie regandit ca o necesitate de trecere la democratia directa a societatii informationale, la retele „orizontale“ de diferite feluri: economice, sociale, culturale. In procesul acestei reflectii, exemplul cartii lui Ernu – democratie directa+activism social si responsabilitate – poate fi destul de fertil pentru alegerea viitorului tarii.
Flaubert spunea: „Doamna Bovary sunt eu“. Cartea Sectantii explica de asemenea fenomenul scriitorului roman Vasile Ernu. Constiinta nationala a romanilor se deosebeste prin persistenta unor tendinte traditionale „de dreapta“, de prezenta unor fobii etnice. Nu le-au evitat nici fondatorii – Eminescu si Alecsandri. Fascismul a devenit un fapt biografic rusinos al celor mai mari genii ale veacului trecut – Eliade si Cioran. Vasile Ernu se evidentiaza pe acest fundal prin asumarea unei pozitii de stanga care nu e deloc caracteristica establishment-ului romanesc contemporan, ce oscileaza intre un „darvinism“ neoliberal si un arhaism ortodox. Autorul este de asemenea si un internationalist convins. Intr-o tara deloc rusofila acesta nu se sfieste sa-si demonstreze background-ul rusesc. In spatele meu se afla marea cultura rusa – declara Vasile. Adica, acesta merge contra curentului intelectual dominant in Romania. Datorita Sectantilor ajungem sa intelegem ca urmasul unei minoritati care e gata sa-si apere cu pretul sangelui credinta nu poate sa fie altfel. Acest fapt il face interesant publicului. Intr-adevar, de ce sa mai citesti ceva cu care oricum esti de acord? Cu Ernu multa lume nu e de acord, polemizeaza si de aceea il citesc. Astept cu multa nerabdare aparitia urmatoarelor volume anuntate ale Micii trilogii a marginalilor – Banditii si IzgoiJidi.
Serguey Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt Petersburg „Nestor-Istoria“. Locuieste la Sankt Petersburg si Chisinau. Traducerea textului este semnata de Vitalie Sprinceana. Originalul il gasiti pe e-news
August 2015
Draga Vasile,
Iata in cateva cuvinte notele mele de lectura pe care, nu numai ca ti le-am promis, dar am simtit inca de la inceputul lecturii nevoia sa ti le impartasesc.
Cred, ca spre deosebire de celelalte carti, ti-a fost extrem de greu sa scrii SECTANTII, fiindca e despre copilarie si despre radacini, ceea ce la varsta noastra middle age e ca un act al tributului fata de cei ce-au fost dar si fata de cei ce-or sa vina… e mare lucru in actul de a pune asemenea profunzimi ale sufletului pe hartie, asa ca iarta-ma daca analiza mea pare seaca sau rece.
Sa-ti spun dintru inceput si in mod ferm un lucru important : cartea mi-a placut foarte mult. De la un cap la altul mi-a dat o stare de frenezie emotionala si in acelasi timp m-a facut curioasa, trimitandu-ma la informatii de dictionar si alte exegeze, la discutii cu mama mea despre satul ei din Moldova si practicile religioase de acolo. Imi place si stiul tau direct, felul in care – aidoma personajelor din carte- spui Povestea.
Asadar cel mai mult i-am apreciat dimensiunea autobiografica de experienta traita, de marturie confruntata cu alte surse. Cred ca e chiar foarte potrivit sa apara in Ego-grafii. Tot aici trebuie sa spun ca mi se pare absolut excelenta – si te felicit pentru acest artificiu narativ- ideea de carte fondatoare personala (cu capitole biblice) –asumarea ta de eretic dar si misionar al unei cauze, ca un profet/apostol care scrie la randul lui o Thorah/Evanghelie. Daca miza ei principala este sa-ti achiti datoria morala fata de ai tai prin aceasta transmitere mai departe a unui adevar obiectivat dar si subiectivat – da, cartea isi atinge scopul.
Textul tau mai reuseste ceva dupa parerea mea, si anume o antropologie politica a religiosului, in sens de pertinenta a comparatiei : sectantii apar ca asemanatori social si cultural altor grupuri marginale care rezista in fata puterii hegemonice a statului si a unei societati dominante, e forta Gemeinschaft impotriva Gesselschaft : insisti asupra faptului ca – banditii, mafiotii, sectantii (ca si primii crestini) au in comun acest raport de paria cu puterea. Am scris la pag 253 : ‘superba interpretare anarho-libertariana a crstinismului’ si mai jos : ‘foarte inspirat : ‘Isus un sindicalist al pescarilor’. In anii ’60-70, antropologi foarte interesanti precum Claude Meillassoux sau Pierre Clastres erau intens preocupati de asemenea paralele. Si bine faceau. Cred ca in grupurile autogerate de astazi (comunitati autarhice, squaturi, intelectuali de stanga precum Criticatac) ar fi extrem de util sa se citeasca nu numai din Marx ci si din ‘Societatea contra statului’ de P. Clastres, care nu e doar despre indienii Guayaki din Amazonia, ci poate fi si despre noi daca vrem sa invatam ceva de la Guayaki precum Lenin voia sa invete de la staroveri.
Dar sa revin, alt element foarte antropologic e ideea ca ritualul – adica ritmicitatea, disciplina, monotonia – face comunitatea (ai ales ca un antropolog clasic inmormantarea, cantecul drept ilustrare prin excelenta a acestei idei, incercand sa sugerezi ca in ritual e incapsulata toata diferenta, frontiera, distinctia fata de ceilalti). Dar consider ca exagerezi cu acest accent pe rit-ritual pentru ca orice comunitate are rupturile ei, o distanta intre practici si valori, intre ce spun oamenii si ce fac ei, intre reprezentari si idealuri (despre cine suntem noi) si existenta concreta ‘hic et nunc’ (a lui cum suntem noi de fapt) , distanta intre ceremonial pe de-o parte si banal, zilnic pe de alta parte. De altfel chiar tu aderi la necesitatea acestei distinctii prin exemplul acelui unchi bautor dar foarte devotat atat comunitatii cat si credintei, care in retur e cand acceptat, cand respins.
Paginile despre fizgarmonie sunt de etnografie adevarata, un simplu obiect retraieste si capata sens social, simbolic, personal, identitar. As fi vrut ca asemenea intrari prin concret in sensuri mai largi sa fie mai consistente. De multe ori tu preferi insa generalizari argumentative in defavoarea descrierilor.
Daca antropologic, ai niste intuitii excelente, etnologic sau sociologic e insa frustrant sa nu aflam deloc pe parcursul cartii nici numarul, nici aria-zona pe care o cuprind aceste comunitati de ‘pocaiti’ – vorbesti despre orasul tau, dar nu stim niciodata daca e Ismail, Bolgrad sau alta localitate, nici despre continutul de schimburi in retele cu alte comunitati dar si religii, secte, etc.
Nu aflam prea multe nici despre raporturile ierarhice si roluri, pe varsta, gen sau alte criterii. De exemplu, desi spui ca rolurile de gen sunt foarte importante, femeile sunt magnifice prin absenta – ne intrebam de exemplu cum a trait, cum a negociat o noua apartenenta comunitara strabunica evreica – care foarte frumoasa (sic !) dispare in decor inca de la inceput. Capitolul despre femei si scoala care vorbeste despre rolul esential al femeilor nu face decat sa accentueze absenta lor de fond (ramane declaratia care se vrea compensatoare). Cine sunt concret acel ‘noi’ care canta, dezbat, afirma intelepciuni? Care e partea femeilor, barbatilor? De la ce varsta se poate intra in discutii? (din cate am citit despre comunitatile penticostale rome sau gitane practica religioasa neo-evanghelica pare sa fie un loc de emancipare pentru femei; e si cazul ‘sextantilor’ despre care scrii?) Tot in registrul asta aflam destul de mult despre prescriptiile alimentare si despre gestiunea muncii si a timpului liber dar nimic despre casatorii (endogame sau nu?) si sexualitate – uniuni cruciale pentru legaturile sociale in orice grup etnic (bineinteles in sens larg al cuvantului) care se preocupa de omogenitate si distanta fata de societatea inconjuratoare.
Vazand ca si fotografiile sunt nedatate si nespecificate, probabil amestecand imagini de arhiva cu cele din albume de familie, imi spun ca de fapt amestecul intre istorie, mit si autobiografie toate cu lacunele si zonele lor de umbra, e o alegere cumva deliberata impusa din de discretie si respect pentru ai tai. Din perspectiva acestui amestec care e de luat ca atare, cartea ta mi-a adus aminte de Dictionar Khazar de Milorad Pavic (mi se pare ca s-a tradus in romaneste). Si atunci critica mea care se raporteaza la carte ca la o monografie isi cam pierde rostul…
In fine, un ultim element : am asteptat tot timpul fara sa capat satisfactie sa aflu ce ai spus la inmormantarea tatalui tau, ar fi fost lucrul care ar fi lamurit de ce si cum de ai iesit din comunitate si cum te-au reprimit ei dupa atata vreme, simbolic, ritual. Fiindca termind cartea ne intrebam, ce spun si cred Sectantiii despre ce spui tu despre ei…
Insa ca orice carte buna, SECTANTII te provoaca sa-ti imaginezi (si) ce nu a reusit sau nu a vrut ea sa spuna.
Cu prietenie
Iulia Haşdeu
de Laura Bretea – Vice (fragment)
Ce e musai de știut
Deși probabil că nu s-a vândut nici cât o fracțiune din cât a câștigat Humanitasul pe pamfletul lui Boia, pe Ernu l-am pus pe listă în caz că aveți prieteni fani de CriticAtac.Vasile Ernu e un om diferit de noi toți. Nu doar în sensul ca el e printre puținii care crede că Tsipras avea dreptate să bage Grecia în budă. Ernu e diferit într-un mod care probabil îl face invidios și pe Dan Alexe. Pentru că nu era destul că Ernu s-a Născut în URSS (bestseller de-acu vreo câțiva ani), spre deosebire de noi ceilalți, născuți în Berceni, Buzău sau Botoșani. Acum Ernu ne spune că vine și dintr-o familie de sectanți (pocăiți cum ar veni) și nu orice fel de sectanți, unii între evrei, ortodocși și protestanți. Nu m-ar surprinde să aflăm că și-a pierdut ochiul stâng în vreo aventură post-sovietică.Sectanții e o istorie scurtă a sectelor din sudul Republicii Moldova și în special secta din care vine familia lui Ernu („evrei mesianici”). E un eseu despre cum oamenii diferiți nu sunt suportați de majoritate și suferă din cauza persecuțiilor. Dar datoria de aur a sectanților e să rămână diferiți de majoritate și să-și respecte valorile și crezul. Sincer, nu mai știu nici eu cât din teoria lui Ernu vorbește despre sectanți religioși și cât despre rebeli politici.
Ce poți să zici deștept despre cartea asta
Recomand provocarea unei discuții despre cine e mai cool: Vasile Ernu sau Dan Alexe? Stângistul cu istorie familială ciudată sau rebelul cu experiențe exotice?„Sectanții erau adevărații rebeli/dizidenți pe vremea comuniștilor. Ei și bandiții.”„Oare cum ar fi să trecem frontiera pe la Tulcea și să mergem să vedem Izmail, Bolgrad în Ucraina? Poate vara viitoare…”
E mai bună decât cealaltă carte?
Ernu are mai multe cărți, dar probabil cealaltă ar fi Născut în URSS, apărută în 2006 și care e tot o poveste despre el, în care aflăm cum era pe vremea comuniștilor în partea cealaltă de Prut/Dunăre. Din amintiri, Născut în… are umor, e mai ușurică, mai antrenantă. Sectanții e cu filozofie, cu întrebări de felul „dar ce e veșnicia…?”.
Petru Negură / Platzforma.md
În Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii, Polirom, 2015, Vasile Ernu ni se înfăţişează ca un autor matur, un narator afirmat, fără să piardă însă o legătură de sînge cu prima sa carte, Născut în URSS. Ca şi în cartea sa de debut, Ernu cultivă un soi de nostalgie, pe care Svetlana Boym ar numi-o melancolică (nu una restitutivă), pe care autorul o mărturiseşte printre rînduri faţă de nişte vremuri în care Basarabia (dar şi alte ţinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi şi confesiuni şi în care teritorii întregi erau locuite de aşa-zişi „marginali”, în fapt comunităţi etnice, lingvistice şi/sau religioase acomodate mai degrabă decît integrate la un sistem dominant, el însuşi pe cale de a se clădi în nişte vremuri de neostoită schimbare (i.e. modernizare). Sectanţii este, în fapt, o istorie alternativă a Basarabiei, povestită – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal”, aici un sectant. Numai că este o istorie care nu se doreşte canonică, de manual, ci una care se satisface a rămîne „marginală”, cu condiţia de a nu-şi pierde autenticitatea. Autorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, te poate orbi prin adevărul lor peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostrele cele mai autentice de omenie şi solidaritate. Ca şi în opera sa de debut, Ernu ne povesteşte o istorie, cu ironie (în sensul primar, de întrebare – maieutică, de o asumată ignoranţă) şi totodată cu un tip de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv şi faţă de propria condiţie de „marginal” – care face şi din această carte un demers reflexiv sănătos şi o operă autentică.
Mihail Vakulovski – Steaua / nr. 7-8 (801-802) * iulie-august 2015
„Dacã vreţi totuşi sã înţelegeţi cu adevãrat sensul evenimentelor dintr-o perioadã istoricã, cercetaţi grupurile marginale”
În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.
Deşi oamenii au locuit în acelaşi loc, ei au fost cetãţeni ai mai multor state (cu care s-au luptat în continuu): Rusia (ţaristã), România (Mare), URSS, Republica Moldova şi Ucraina. Situaşie ilustratã perfect de una din nenumãratele povestiri cu tîlc, în care un evreu de la el din localitate emigreazã în Israel şi la biroul de paşapoarte e întrebat unde s-a nãscut. În Imperiul ţarist, rãspunde omul. „- Şcoala? – România Mare. – Muncã? – URSS, profesor de muzicã. – Pensia? Republica Moldova… – Sînteţi umblat prin lume, cetãţene Şalom Isakovici, constatã domnul de la biroul de paşapoarte. – Da de unde? rãspunde abãtut bãtrînul evreu. Nu am pãrãsit cartierul nici mãcar o singurã datã în toatã viaţa mea. Acum am ieşit prima datã din oraş”.
O altã istorie despre marginali, pe care basarabeanul Vasile Ernu îi cunoaşte foarte bine, el însuşi fiind minoritar nu doar în ceea ce priveşte religia: minoritar în ţara în care s-a nãscut (URSS), dar şi în ţara în care locuieşte (România). Dar Ernu ştie cum sã se foloseascã de diferenţe, exploatîndu-le, nu încercînd sã le ascundã. Asta este soluţia idealã, cel puţin în artã, chiar dacã fiecare are dreptul sã ia o atitudine proprie. Cînd era student la Iaşi, vãzînd cã profesorii se uitã de sus la basarabeni, fiind întrebat, retoric (fireşte), de unde e, a zis cã e evreu din Odesa şi… i-a bãgat el în ceaþã. Vasile exact la fel îşi scrie şi cãrţile; alege un unghi de vedere nou, proaspãt şi neaşteptat, şi asta fiindcã ştie sã-şi exploateze perfect ceea ce-l deosebeşte de ceilalþi.
Ca şi volumele lui Vasile Ernu de pînã acum, „Sectanþii” se citeşte cu mare plãcere. Pe lîngã istoria acestei secte, strîns legatã de arborele genealogic al familiei Ernu, în carte descoperim multe personaje fascinante, din familie, din comunitate, din zonã sau, oricum, legate de sectã sau familie. Apropo, „Sectanþii” e dedicatã pãrinþilor scriitorului şi începe cu un moment biografic tragic, dar… aşteptat – moartea tatãlui, anunţatã de mamã. Am admirat mereu cum Vasile Ernu îşi construieşte cãrţile, cum alege sã le înceapã şi sã le încheie. „Sectanþii” începe cu anunţul morþii tatãlui şi se terminã cu anunţul morþii satului moldovenesc. Epilogul e despre întîlnirile de vacanþã cu deadea Saşa, ultimul sectant din generaţia tatãlui sãu, deci despre anunţul morţii unei generaþii de sectanţi. O carte despre intimitate, convingeri şi educaþia religioasã, familialã şi socialã, despre cîte poate îndura omul (pp. 154-155), despre speranţã (155), despre timp şi despre cum trece timpul în afara şi în interiorul graniţelor (156-157). Oricît de serioasã şi cruntã ar fi tema abordatã, Vasile Ernu îi gãseşte o cheiþã care face povestea duioasã. În capitolul despre foamete (scris impecabil, cum altfel?), Ernu exploateazã propria experienţã pentru a ilustra pe viu aceastã temã îngrozitoare. Mamã-sa, de peste 85 de ani, a trecut prin foametea de dupã rãzboi („N-am crezut c-o sã scap”). Cînd vorbesc la telefon, îl întreabã un singur lucru, care l-ar pune în încurcãturã pe fiecare dintre noi. „Cînd mã sunã, îmi pune o singurã întrebare. Ştiţi ce întrebare? Dragul meu, ai ce mînca? Mã uit în jur şi mã ruşinez, sînt jenat. E o întrebare care nu se mai pune. Mîncarea, în ziua de azi, a ajuns într-un cu totul alt tip de discurs. Aruncãm enorm de multã mîncare. Sîntem îmbuibaţi. Nu-l mai vedem pe cel flãmînd. Sîntem ignoranţi în privinţa hranei. Nu avem nici cea mai vagã culturã a foamei, una dintre cele mai profunde culturi ale omului. Sînt jenat cînd mã întreabã asta, dar înţeleg cã, pentru ea, mîncarea este fundamentul bunãstãrii şi ţine de esenþa vieþii. Şi, cînd mã gîndesc cã prin mîncare ea înţelege o bucatã de pîine, mã apucã o ruşine profundã…”… Uite aşa, tot cusînd evenimente istorice de fapte (auto)biografice, Vasile Ernu îşi scrie cartea, aşa cum se ţese un covor moldovenesc. Iar noi, citindul, îl refacem, ca pe un kalaşnikov.
„Sectanþii” face parte dintr-un proiect mai amplu, fiind prima parte a unei trilogii a marginalilor. Deci, VA URMA!
Florin Poenaru pe CriticAtac
Vasile Ernu. Sectanții. Mică trilogie a marginalilor. Polirom. 2015
Noul volum al lui Vasile Ernu reprezintă o continuare, nu o ruptură, cu volumele anterioare ale sale, atât ca stil, cât și ca dimensiune identitară. De această dată aflăm istoria familiei sale lărgite, o familie de sectanți din Bugeac, din a doua jumătate a secolului 19 până la finalul comunismului. Autorul surprinde această istorie din perspectiva câtorva personaje cheie, arătând atât originile sociale și istorice ale formării sectei, cât și vicisitudinile prin care aceasta trece de-a lungul timpului, pe fondul prefacerilor sociale ale secolului 20. Interesul principal al lui Ernu este de a reliefa raportul dintre sectanți și putere – fie puterea politică ca atare, fie cea a majorității, a normalității, în raport cu care sectanții apar drept marginali și diferiți. Volumul este în definitiv anunțat ca prima parte a unei trilogii a marginalilor.
Deși se declară la un moment dat un fiu risipitor al comunității de sectanți, este indubitabil faptul că autorul este complet sedus de modelul sectei, elevând raporturile ce se stabilesc între aceasta și puterea politică la rangul de teorie politică sui generis. Marginalitatea, fuga de confruntarea cu politicul, abandonul spațiului social al normalității, închiderea în comunitate și fidelitatea față de aceasta sunt descrise nu doar drept forme prin care această comunitate a rezistat presiunilor istoriei, ci și modalități de rezistență politică cu caracter universal. Ignorarea puterii, fuga de acțiunea și instituțiile statului, fidelitatea strict doar față de comunitate și cutumele sale sunt ingredientele de bază pe care Ernu le-ar vrea salvate pentru o practică mai amplă.
Fiind prea preocupat să dea glas personajelor sale, autorul nu mai găsește loc și pentru formularea unor rezerve critice la acest model, sau măcar pentru exprimarea propriei experiențe de ruptură cu această comunitate. Astfel, nu devine deloc clar de ce o comunitate mică, ierarhică, rurală și fanatică ar putea face pasul de la acest particularism feroce la universalism emancipator. Mai mult, autorul pare pe alocuri că dă prea mult spațiu personajelor sale, fără o contrapondere corespunzătoare. Cele mai problematice pagini din carte sunt cele în care personajele oferă propria perspectivă asupra comunismului de tip sovietic: o folk theory asupra comunismului și asupra puterii politice în cel mai bun caz. Cum practicile de rezistență ale sectei, precum și simțul practic al acesteia, par derivate din astfel de teorii, devine și mai neclar de ce aceasta prezintă vreun minim caracter emancipator și nu confirmă de fapt intenția sovieticilor de a o desființa, ca fiind reacționară și retrogradă. Toate acestea rămân în aer deoarece autorul nu își asumă decât un rol de cronicar-povestitor-(auto)-memorialist și nu intervine în narațiune cu propria perspectivă.
În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.
Cine citește această carte cu gândul la cărțile anterioare ale lui Vasile o va găsi prea serioasă și prea didactică pe alocuri. Cine o citește strict cu gândul la subiectul cărții -sectanții- va găsi mult prea puțin pentru o discuție aplicată de teologie politică dar mai multă memorialistică și istorie. Vasile Ernu râmâne un trickster.
de Mirel Banica in Revista 22
Sectanții, y compris cei descriși de Vasile Ernu, aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală.
Sectele au presă proastă, în general. Bisericile majoritare nu le acceptă, nu pot fi de acord cu „ereziile“ conținute în mesajul lor sau comportamentul membrilor comunităților. Raționaliștii și liber cugetătorii nu le iubesc prea mult nici ei. Excesele teribile ale anilor 1990 (sinuciderile colective ale Templului Solar din Canada și Elveția, atentatul cu gaz sarin al AVM Shinrikyo) sau practici medicale (transfuzia) nu au favorizat nici ele o apropiere cât de cât neutră față de problematica lor. Din acest punct de vedere, Sectanții, cartea inoxidabilului Vasile Ernu (mai departe, V.E.) constituie o ruptură binevenită.
Puțină sociologie a diferenței
După cum aflăm chiar din primele pagini, V.E. spune povestea unei secte fondate de un negustor din Transilvania în regiunea Bugeacului basarabean, la cumpăna dintre secolele XIX și XX. Bugeacul, acest veritabil melting pot de populații, religii, stiluri de viață. Evenimentul fondator al conversiunii îndepărtatului strămoș, pe lângă contactele cu rușii rascolnici și molocani, coloniști germani și elvețieni cu forme radicale de protestantism și enigmaticii evrei mesianici, a fost constituit de gestul extrem al unei comunități debezpopovți (fără preot), o ramură a mai vechilor rascolnici. Aceasta refuză net un recensământ țarist și aleg nici mai mult, nici mai puțin decât să se îngroape de vii în mormântul săpat chiar de ei. O mică paranteză foarte personală: în perioada în care pregăteam teza de doctorat, frecventam intens presa religioasă interbelică. În ea se găseau numeroase astfel de relatări din „necunoscuta“ și excentrica Basarabie, care tocmai se adăugase României Mari. Astfel de gesturi provocau stupoare, milă, incapacitate totală de a înțelege. Plus sentimentul de mulțumire că „noi“, ceilalți, de dincolo de Prut, nu cunoaștem astfel de excese.
Volumul lui V.E. verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni diferite ale sfârșitului lumii. Un eschaton diferit. O minoritate de fideli a avut mereu sentimentul că sfârșitul lumii este aproape, iar „purificarea“ trebuie realizată urgent, indiferent de mijloace. Majoritatea (citiți „bisericile oficiale“) plasează Judecata finală la o distanță rezonabilă. Ea încurajează o atitudine moderată, cultivă credincioși respectuoși; nu-i plac extremele de niciun fel. Mai mult, în cazul Ortodoxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.
Sectanții, y compris cei descriși de V.E., aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală. Dincolo de stigmatul care rezultă astfel (și resentimentele asociate, care lasă urme adânci în viața individuală, când este părăsit coconul protector al comunității), dincolo de practicile religioase percepute ca „exotice“ de majoritate, ia naștere o teribilă eficacitate în funcționarea sectei. Printr-o utilizare rațională a Timpului, printr-o altfel de etică a muncii și prezenței în lume – sau, mai prozaic, în cazul descris de Ernu, abstinență și eliminarea alcoolului, flagelul Basarabiei – se ajunge rapid la o logică antreprenorială. Sectanții lui V.E. au vrut și au știut să facă bani indiferent de regimurile pe care le-au traversat, cu toate că „nu citiseră nici Weber și nici Marx (sic!)“ – Ernu dixit. Ei se găsesc însă într-o profundă dilemă față de acumularea de capital – autorul vorbește de „disprețul profund față de banii adunați“. Într-un cadru mai larg, cei plasați în exteriorul sectelor simt o anumită „dorință de acumulare“, senzația ciudată că se intră într-un mod de funcționare negustoresc, străin religiei. Acest spirit antreprenorial a putut fi pus la lucru fără opreliști după căderea comunismului. V.E. nu ne mai spune cum percep acummembrii comunităților acumularea de capital. Dar mi-ar fi făcut plăcere să o aflu. Libertatea „deplină“ are un preț, chiar și spiritual.
Una dintre cele mai interesante dimensiuni ale cărții este relația cu Ortodoxia (Biserica Pravoslavnică, după cum o denumește V.E.). De fapt, nu dispunem de prea multe priviri din partea „celuilalt“ asupra ei. V.E. scoate în evidență lipsa de educație religioasă, generalizată, iar nivelul de incultură religioasă al „pravoslavnicilor“ îl „îngrozește“. Ierarhia complicată, compromisul ridicat la rang de artă și, mai ales, „flexibilitatea morală“ apare și ea ca fiind „înspăimântătoare“. Interesante sunt și considerațiile despre diferențele dintre„ortodocșii români“ și „pravoslavnicii ruși“. Primii „plutesc pe suprafață grațios“, în timp ce pravoslavnicii neagă totul, radical și „se aruncă în adâncuri învolburate cum numai ei știu“. Știu să ce? – îmi permit eu să adaug nedumerit.
Puțină istorie a Basarabiei
Firul fragil al conviețuirii cedează atunci când vine vorba de cimitir, locul confruntării interconfesionale finale. A vorbi despre moarte, rituri de înmormântare, practici corporale funerare nu este un exercițiu prea plăcut, odată ce ieși din sfera specializată a antropologiei. În Ortodoxie există canoane stricte cu privire la cimitir, acest spațiu incert, sacralizat al spaimei de Dincolo. A șterge totul din condei, după cum face V.E., arătând că „locul sectanților“ din cimitirele Basarabiei a fost controlat de „legionari“ mi se pare un exercițiu de bungee jumpingmemorial destul de imprudent.
Benedict Anderson a legat sentimentul de apartenență națională de existența unor frontiere imaginate, compuse din valori, ritualuri sau practici politice cu ajutorul cărora națiunile se disting unele de altele. Particularitatea comunității de tip sectă este aceea că se implantează pe un teritoriu național, dar nu împărtășesc valorile acestuia. Au altă „imaginație“, ba chiar contestă legitimitatea – „Leviathanul“ apare des citat de V.E. Tocmai această distanță critică dată de neapartenență provoacă numeroase reacții de ostilitate. Secta și sectanții apar ca o „forță de ruptură“; ea dinamitează consensul implicit la societății, adeziunea la valorile comune devenind „facultativă“. Cred că în descrierea acestei „rupturi“ stau de fapt forța și slăbiciunea cărții lui V.E. Am mai afirmat acest lucru, dar mă văd nevoit să o repet: cunoaștem (puțin!) istoria Basarabiei, dar deloc memoria ei. V.E. cultivă ruptura, se plasează deasupra acestei falii de comunicare și livrează, în stilul său, mai multă informație pe care noi nu vrem să o primim sau o trece sub tăcere. Mozaicul etnic și confesional al Imperiului Țarist a lăsat urme adânci, eliminându-i pe alocuri pe „bunii moldoveni“ ai lui Ștefan cel Mare. Un sentiment al spațiului infinit și al apartenenței imperiale, greu de înțeles de românii de la București. Pogromul de la Chișinău, consecințele sale dramatice. Antropologia politică a sectelor, care se pare că l-a inspirat pe Lenin în perioada de cucerire a puterii, via etnograful V.D. Bonci-Burevici.
Dar cea mai evidentă problemă de comunicare memorială din carte se găsește în referințele la Basarabia interbelică, atunci când aparținea României Mari. Trei imagini revin obsesiv. Prima este cea a „jandarmului român“ și a durității sale excesive. A doua este calitatea școlii românești, rămasă în memoria colectivă cu expresia „am făcut patru clase la români“. În fine, ultima și cea mai delicată este cea referitoare la „legionarii“ români, cei care le-au pus cele mai mari probleme sectanților. Personal, întâlnesc aici o mare problemă de interpretare. În perioada statului național legionar, regiunea nu mai aparține României. În timpul campaniei din Est a lui Antonescu, iarăși nu poate fi vorba de o administrație „legionară“. Am avut încă o dată sentimentul că marele sociolog francez M. Halbwachs, părintele sociologiei memoriei, a avut sută la sută dreptate: nu ne amintim niciodată singuri, ci doar prin „cadru de memorie“ – părinți, bunici, manuale, filme, cărți etc. Iar „cadrele memoriale“în care s-a format V.E., manuale școlare în care rumânski = fascistî, s-au dovedit a fi mai puternice decât… decât ce oare, aici nu pot găsi cuvântul potrivit. Cultivarea cu orice preț a diferenței, a „rupturii“ despre care vorbeam mai înainte, se întoarce în acest caz și asupra autorului, și a cititorului.
Puțină viață cotidiană
Comment j’ai vidé la maison de mes parents (Cum am golit de lucruri casa în care au locuit părinții mei – traducere extinsă) a franțuzoaicei Lydia Flem (2004) este unul dintre cele mai tulburătoare studii de psihosociologie care s-au scris vreodată. Ce facem cu amintirile copilăriei? Le păstrăm, le oferim, le vindem sau le aruncăm la pubelă. Sau le reciclăm în literatură, cum a făcut V.E. La fel ca și în Născut în URSS, se simte fiorul psihanalitic al copilăriei și adolescenței, dificultatea trierii. Abacul tatălui, pizgarmonia veche de 120 de ani a familiei (un instrument ciudat, nici pian, nici acordeon), vechi caiete cu imnuri religioase. Grafia îngrijită de altădată, dispărută astăzi, în epoca tabletelor. Portretul bucolic al Basarabiei, cu vinul și viile sale, inconfundabilul balkanski dîmoc (fum balcanic) al resturilor vegetale arse toamna prin grădini. Rolul esențial al femeilor în comunitate, respectul arătat bătrânilor și celor neputincioși. Ritualurile (nuntă, înmormântare) și instituția vornicelului, cel care dădea tonul și ritmul nunților moldovenești, cele care durau două zile și două nopți. Toate sunt prezentate și ele în balkanski dîmoc, contururile sunt estompate, sunt aproape și departe, concomitent. Stilul bolovănos, cu fraze scurte și puțin căznite al lui V.E., devine, paradoxal, un avantaj atunci când vine vorba de trecut. Nu însă și derapajele kitsch, de genul „ce este veșnic în lumea aceasta? Nici măcar veșnicia!“, presărate ici-colo prin volum.
Epilog
Ce rămâne după lectura acestui volum insolit? Sentimentul că Vasile Ernu, inclasabil activist cultural și ideologic, a început să fie „îmblânzit“ de trecerea timpului. Faptul că Basarabia și basarabenii sunt atât de aproape și de departe. Lumea închisă și fascinantă a sectelor, cei care se încăpățânează să fie diferiți de majoritate.
„Noi toți am murit și vom muri fericiți pentru că am trăit și am văzut raiul pe care voi probabil nu-l veți mai avea și nu-l veți înțelege niciodată“, o spune Dedea Sașa, una dintre rudele autorului, exilat de bunăvoie la Sulina, la capătul Dunării și al lumii. Dar care Rai? Al inocenței pierdute a copilăriei? Al „vârstei de aur“ a credinței? Al „gloriosului“ URSS? Eu, unul, nu am înțeles. Poate vom fi mai bine lămuriți în viitoarele două volume ale trilogiei. Mă îndoiesc însă. Și sper din toată inima să mă înșel.
Horea Bacanu
Uneori mai greu, alteori mai uşor, găsim sens între întâmplările ce par foarte disparate la prima vedere, fapt ce ne produce mirarea, îngrijorarea ori bucuria, după caz. Aşa s-a întâmplat şi când am descoperit un pasaj fabulos scris la cei şaptezeci şi şapte de ani de tânărul romancier Umberto Eco, pasaj ce l-am înţeles ca pe o lecţie de maestru despre cum se scriu cele mai fascinante texte ce redau descoperiri şi analize ştiinţifice (precum este şi cazul cărţii din această sâmbătă). În “Confesiunile unui tânăr romancier“, Umberto Eco evocă, în cele câteva prelegeri, maniera şi precizia creativă în care lucrează scriitorii de ficţiune sau cei de non-ficţiune, asumându-şi din primele pagini o constatare atât de simplă şi atât de aplicată:
“Orice carte ştiinţifică trebuie să fie un soi de whodunnit – relatarea călătoriei în căutarea Sfântului Graal. Şi cred că asta am făcut în toate operele mele academice ce au urmat”
Ei bine, citind trimiterea critică a lui Umberto Eco, având apoi pe tot parcursul lecturării prelegerilor acestuia senzaţia puternică de naraţiune ce vorbeşte viu despre căutarea răspunsurilor, am găsit, mai mult sau mai puţin întâmplător, explicaţia stilului prietenos şi profund imprimat de Vasile Ernu în cea mai recentă carte documentară a sa, prima din anunţata “Mică trilogie a marginalilor”,
“Sectanţii”.
Vasile Ernu, eseist, publicist, cercetător şi scriitor de stânga, născut în spaţiul fostului URSS şi critic militant al regimurilor totalitare – autoritare, este una dintre cele mai importante voci ale criticii de stânga de azi, cofondator al
criticatac.ro şi prezenţă importantă în dezbaterile social-istorice.
Primul volum din “Mică trilogie a marginalilor”, este structurat ca o paralelă la Septuaginta, traducere în limba greacă a Bibliei ebraice, Vechiul Testament, care avea cinci părţi, structură repetată fidel în
“Sectanţii”: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. În
“Sectanţii” vedem însă cum se contextualizează normele religioase în viaţa de zi cu zi a minorităţilor descrise (prezente în Basarabia şi Bugeac, cumpuse din evrei mesianici, staroveri, rascolnici şi alte grupuri religios identitare), prin aplicarea pragmatică a regulilor desprinse din Vechiul Testament faţă de puterea Statului (Leviatanul), a bisericii pravoslavnice (majoritare) şi asupra lumii laice, lumea largă.
Povestea este legată de genealogia autorului, astfel că frumuseţea narativă vine tocmai din îmbinarea secvenţelor de istorii de demult cu reflecţiile critice asupra acestora, de pe marginea timpului, din prezentul frust, despre viaţa închinată salvării în cadrul minorităţilor discriminate ale celor ce erau numiţi de majoritari drept “sectanţi”.
Istoria uneia dintre minorităţile atent profilate prin naraţiune şi analiză critică este cea a molocanilor. Notele cele mai distincte ale acestei minorităţi se ivesc tocmai prin antiteza faţă de altă minoritate, a rascolnicilor:
“În ciuda faptului că proveneau din comunitatea pravoslavnică majoritară, molocanii, ca şi rascolnicii, erau foarte diferiţi de tot ce era ortodox. Reprezentau despărţirea de comunitatea majoritară pravoslavnică, prin adoptarea modelului total opus rascolnicilor. Dacă primii aveau o abordare conservatoare, de păstrare a vechilor tradiţii autentice, opunându-se oricărei încercări de reformă, cei din urmă erau partizanii unei reforme radicale. Erau mai degrabă un soi de protestanţi ce negau cea mai mare parte a tradiţiei şi comunitatea din care proveneau, fiind atraşi de stilul de citire şi interpretare a Bibliei în cheie protestantă. Nu acceptau nicio formă de ritual pravoslavnic, niciun simbol, precum icoana, crucea sau biserica, înţelese în termeni tradiţionali. Nu acceptau ierarhiile preoţimii, liderul fiind ales prin vot democratic unanim.
După ce-i cunoşteai mai bine, îţi dădeai seama că, la rândul lor, erau destul de diferiţi între ei. Unele comunităţi se situau în linia orientării talmudice, devenind foarte aproape de interpretarea evreiască a cărţilor sfinte. Respectau în general regilile alimentare, comportamentul şi sărbătorile evreieşti. Erau un soi de molocani – adventişti. Alţii erau însă mai exaltaţi, mai apropiaţi de mişcările charismatice şi se numeau duhobori, un soi de luptători ai duhului, punând un mare accent pe Duhul Sfânt şi darurile acestuia.
În istoria nescrisă a familiei se povesteşte că străbunicul meu l-ar fi cunoscut pe Piotr Verighin, unul dintre liderii faimosi ai acestei comunităţi şi bun prieten al lui Tolstoi. Se spune că celebrul scriitor, devenit unul dintre sfinţii neoficiali ai sectanţilor în imperiul ţarist, le-ar fi dat bani celor din comunitatea lui Verighin ca să poată fugi în Canada şi să scape de represaliile ţarului. Dar nimeni nu poate dovedi acest lucru.
Molocanii s-au împrăştiat însă pe unde au apucat. Mulţi au plecat în Canada, care le amintea foarte mult de Rusia lor dragă. Alţii au plecat în Caucaz, încercând să găsească o limbă comună cu armenii, şi, culmea, chiar cu azerii de religie musulmană. Au mai fost şi cei care au poposit pe melegurile noastre şi se pare că au devenit foarte influenţi în această zonă pentru o anumită perioadă. Nu ştiu cât este de adevărat, însă cert e că ei au avut o influenţă copleşitoare asupra alor mei.
În familie am păstrat doar câteva amintiri de la ei. Câteva fotografii, cântece şi un samovar care se pare că e un cadou de la ei. Un samovar vechi de peste 100 de ani ce funcţionează pe bază de cărbuni aprinşi. Îl păstrez şi astăzi. Alături de biblia familiei, fizgarmonia şi abacul tatălui meu, samovarul face parte din relicvele valoroase ale familiei. Mai avem de la ei un soi de pânză albă dantelată, pe care e scris cu litere roşii croşetate un verset din Biblie: Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:16).”
Alcoolul este primul mare diferenţiator ritualic şi chiar politic între comunitatea majoritarilor aparţinători ortodoxiei pravoslavnice şi micile comunităţi de alte altor confesiuni şi grupări religioase, conservatoare ori radicale. Ritualurile producerii vinului sunt puternice şi marchează viaţa de zi cu zi:
“În zona noastră, presiunea socială şi culturală legată de băutură era imensă. Pe lângă tradiţionala stigmatizare din partea celor din jur, exista aici şi o puternică tradiţie vinicolă. Era un soi de rai al vinurilor, grădina edenului vinicol. Era “Ţara făgăduinţei“, unde în loc de lapte şi miere curgea vin peste tot. Mult vin. Pretutindeni, cât vedeai cu ochii, se întindeau rândurile lungi de viţă-de-vie. În Bugeac şi în sudul Basarabiei, via făcea parte din familie, aşa că fiecare ştie s-o îngrijească aşa cum face cu fratele său sau cu sora mai mică. Toţi ştiu când e vremea ei de praşă, de curăţat sau de cules. Iar toamna e un adevărat regal vinicol, cu o mulţime de ritualuri. Aici toată lumea cunoaşte ritualurile, participă la ele şi la întregul proces de producere a vinului. De la culesul şi trecutul strugurilor prin teasc şi lin, până la spălatul butoaielor şi aşezarea lor, pline, în beciuri. Aici, fiecare gospodar, oricât ar fi de amărât, are în beci cel puţin o tonă de vin care cu greu îl ajută să iasă din iarnă. Nu va rămâne însă el fără vin, căci aici acesta izvorăşte de peste tot. Vinul a devenit în această regiune un soi de apă care se bea la toate orele din zi şi cu toate ocaziile. Despre cantităţi nici nu are rost să vorbim.
A nu bea şi a nu produce alcool în acest context, în care presiunea cotidiană este atât de puternică şi vinul nu este doar apă, ci şi “sîngele lui Isus“, era pentru unii un act de blasfemie, iar pentru alţii un act de curaj nebun. Pentru a face faţă acestei presiuni şi tentaţii e nevoie nu doar de curaj şi de un caracter puternic, ci şi de adevărate strategii de rezistenţă şi luptă. Nu o luptă solitară, ci în grup. Ai mei ştiau că în grup se poate învinge orice, până şi alcoolul, bătălie pe care aici o pierde aproape toată lumea. A pierdut-o până şi temutul regim sovietic, nu însă şi sectanţii mei.”
Raportul faţă de stat este probabil cea mai importantă trasătură prin care se specifică o ideologie a minorităţii celor ce erau numiţi sectanţi, pentru că se facea văzut mult mai bine decât rapotul cu biserica majoritară sau cu lumea largă:
“Dincolo de suferinţă, prigoană şi martiriu însă, foarte preţuite de secta mea, în încercarea de a-şi lega originile de generaţia primilor creştini, mai exista un mod total diferit de a înţelege relaţia cu statul şi mai ales de a crea tehnici de rezistenţă faţă de acesta.
Principiul libertăţii, aşa cum îl înţelegeau şi-l practicau ei, e specific, probabil, mai tuturor grupurilor marginale. Mai întâi, sectanţii nu cred într-un stat neutru sau bun, fie el comunist sau capitalist. Statul e o formă de robie, de la care e bine să te sustragi. Nu trebuie neapărat să intri în conflict cu statul, ci să te eschivezi, să-şi creezi o lume paralelă. A lupta direct cu statul este pentru sectant ceva inutil: oamenii contează, nu statul în sine. Cel mai bine lupţi cu el doar ignorându-l total. Statul acceptă însă orice, dar nu şi cetăţeni nesupuşi. Ignorarea şi nesupunerea sunt armele cele mai puternice împotriva statului şi irită puterea cel mai mult.
Pentru noi, sectanţii, libertatea oferită de stat nu e decât un rezultat al capacităţii noastre de a rezolva limitările şi interdicţiile venite de la acesta. Libertatea venită din partea oricărei forme de putere este falsă. În esenţă, îmi explica bunelul: cheia lecturii Cezarului nu este darul, nu este ceea ce-ţi oferă el, ci ceea ce-ţi ia, ceea ce-ţi interzice.”
Una dintre cele mai şocante metafore despre dimensiunile de necuprins ale Statului şi despre dominarea hegemonică dusă de Leviatan este cuprinsă într-un paragraf din Iov al Vechiului Testament, atât de relevant încât a devenit şi titlul celui de-al doisprezecelea capitol: “Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa? Poţi să-i legi limba cu o funie?”. Un capitol în care se face saltul, printr-o adevărată ruptură, de la istoriile din secolul trecut la critica politică din societatea de azi:
“Dacă privim în jurul nostru, observăm uşor cum toleranţa, corectitudinea politică şi alte valori liberale au pentru occidentul contemporan acelaşi rol pe care îl au pentru Rusia de acum valorile tradiţionalismului şi ortodoxiei. Problema nu constă însă doar în faptul că avem de-a face cu ceea ce conceptual numim “discurs hegemonic”, cel care legitimează actuala orânduire în diverse contexte politice.Astăzi, marea problemă e legată de o catastrofă intelectuală şi culturală de proporţii: discuţia despre fenomene este înlocuită de cea despre noţiuni, iar în loc să discutăm despre fenomenele şi interesele puse în joc, noi discutăm abstract despre aşa-zisele “valori“. Setul de valori poate fi diferit în fucnţie de specificul istoric, cultural şi social al fiecărei ţări şi regiuni. În Franţa, de exemplu, se pune mult accent pe o toleranţă ipocrită. În Rusia se militează cu la fel de multă ipocrizie pe valori precum tradiţionalismul şi ortodoxia, iar elitele din ţări precum Polonia, România sau Moldova jonglează în spaţiul public cu ambele seturi de valori. În toate cazurile însă se constată un fenomen comun: creşterea politicii represive construite pe afirmarea şi aderarea publică la un set clar de “valori“.
În toate aceste cazuri, nouă ni se cere recunoaşterea necondiţionată a ideologiei dominante drept primă condiţie de a fi acceptat în societatea respectivă ca membru integru, ca parte nealterată a corpului social şi statal. În Franţa trebuie să fii corect politic şi să ascunzi ura faţă de emigranţii de la periferie, în Rusia trebuie să fii pravoslavnic şi conservator fără a ţi se cere în mod obligatoriu să fii credincios, iar în Polonia, România şi Moldova trebuie să fii simultan catolic sau ortodox şi să adero la valorile liberale, chiar dacă ele se bat cap în cap. În Arabia Saudită trebuie să mimezi perfect cerinţele islamului medieval, chiar dacă tu ai alte convingeri intime. Peste tot, Leviatanul îţi cere să fii cu majoritatea, parte a ei, şi să vorbeşti limba ei. Nu e loc pentru eretici şi sectanţi. Cine eşti tu să-i legi limba cu o funie Leviatanului?“
Sectanţii din Basarabia aveau omologi în “Pocăiţii” din România, desoperiţi în evocările din jurnalul de călătorie scris de tatăl scriitorului, care observa plin de mirare cum în România perioadei blocului comunist estic se găseau mii de biserici, sute de mânăstiri, preoţi plătiţi de stat ca funcţionarii publici, un adevărat Bizanţ comunist cu epicentrul într-un suprinzător Bizanţ rural. Realitate şocantă pentru un vizitator (de sorginte minoritară) venit din URSS.
Relaţia grupurilor minoritare cu regimul comunist din România este marcată, după 1978, de presiuni şi clandestinitate. Unchiul Dan este personajul în jurul căruia se ţese o descriere foarte atentă, din care se remarcă în mod special povestea Navigatorilor:
“Comunitatea noastră avea nevoie în acea perioadă de mulţi “învăţători“, acei exegeţi ai Bibliei. Comunitatea se dezvolta, vremurile erau în schimbare şi, cum Biblia era axul nostru central, era o nevoie imensă de astfel de oameni. Cei mai buni erau împinşi spre acest domeniu. Atunci, în acele momente zbuciumate, când unchiul Dan era pe muchie de cuţit, prin intermediul unchiului Iosif au “debarcat” pe malurile râului Bahlui din târgul Ieşilor faimoşii “navigatori“. V-am spus că noi aveam ceva cu apele şi cu navigaţia.
“Navigatorii” era o grupare din spaţiul american, specializată în studiul bliblic şi în ceea ce în tradiţia creştină se numeşte ucenicie. Totul se făcea cospirativ, clandestin, după nişte rânduieli numai de ei ştiute. E cam greu să ascunzi un american de ochii Securităţii într-un regim ceauşist. Ei aveau însă tot felul de tactici: unii se înscriau la universitate pentru studii, alţii îşi motivau prezenţa în ţară prin diverse activităţi, iar alţii veneau pentru vacanţe la munte, unde de fapt organizau tabere de studiu. Mai mult de zece ani au durat aceste studii intense, cu aventuri demne de filmele poliţiste americane şi dramele ruseşti.
La început au fost opt ucenici ai navigatorilor, după care au rămas doi. În fiecare an, cei care terminau ucenicia îşi construiau propriile grupuri pe care le creşteau şi le trimiteau la rândul lor să pregătească alte grupuri. În munca lor de zece ani şi în perioada de după aveau să construiască adevărate reţele şi grupări. Acestea erau formate din oameni extraordinari, devotaţi, şi împânzeau toată ţara, şi, mai târziu, toată lumea. Ei au făcut adevărate minuni. Când i-am cunoscut, mult mai târziu, după 90, am văzut cît de puternică şi de eficientă poate deveni o astfel de reţea. Printr-un simplu mesaj se pune în mişcare o mşinărie şi o reţea umană invizibilă, dar reală, construită pe oameni concreţi, care activează în sectoare foarte diverse, dar co o forţă ce poate realiza lucruri inimaginabile. Aşa ceva se construieşte greu, cu un efort suprauman, cu un devotament şi nişte aptitudini speciale. Doar cunoscând astfel de oameni începi să înţelegi cum o mână de pescari amărâţi din Iudeea au urmat un “nebun” şi au schimbat total faţa acestei lumi. Ei reproduceau cumva în miniatură acel model. Şifuncţiona perfect.
…
Talentul cel mai mare al unchiului Dan nu era însă cel de a organiza grupurile de studenţi şi ucenici, deşi făcea minuni cu oamenii. Îi transforma. Le dădea un sens şi speranţă, le inspira pasiune şi motivaţie. Realizarea lui fascinantă, privită drept ceva riscant la noi, care eram o comunitate destul de închisă, era de a pune la un loc oameni de orientări, naţionalităţi, idei şi tipologii foarte diferite. La el puteai să te întâlneşti cu faimoasa familie de maghiari protestanţi din Ardeal, Visky, şi chiar să-l cunoşti pe renumitul Ferenc Visky (Feri bacsi), puteai să-i întâlneşti pe liderii mişcării Oastea Domnului, dar şi preoţi catolici, filozofi sofisticaţi, traficanţi de biblii, mistici stranii, călugări neînţelesi, medici şi ingineri hermeneuţi, rockeri şi punckişti, americani nonconformişti, arabi şi evrei creştinaţi, danezi şi francezi călători şi cîţi alţii. Ei bine, toţi aceşti oameni care altfel ar fi avut şanse minime să stea la aceeaşi masă şi să se accepte unii pe alţi, aici, în mica garsonieră din cartierul Alexandru din Iaşi, pe care o dedica întâlnirilor, sub bagheta lui magică deveneau prieteni. Aici se întâlneau şi discutau la o cană de ceai până uitau de ei”.
O adevărată mistică a salvării către libertate egală, exersată prin solidaritatea comunităţii, se găseşte şi în versurile acelor vechi imnuri cântate de “pocăiţii” români la întâlnirile lor clandestine, dar şi în neclintirea cu care se organiza zi de zi protestul şi delimitarea faţă de putere în Basarabia, ba chiar şi – de ce nu? e firesc – în critica reflexivă cu care Vasile Ernu leagă între ele pasajele narative ale cărţii:
“Creştinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud şi să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decât unul ce renunţă la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva şi a fi alături de cei “căzuţi în păcat”, adică nişte condamnaţi politic? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.
Renunţă la toate atributele divinităţii, ale puterii supreme şi coboră printre noi, devine egal cu creatura sa, dar nu pentru a fi alături de dregătorii şi înţelepţii vremii, ci pentru a spăla picioarele curvelor, pentru a mângâia săracii şi pentru a vindeca bolnavii. Şi ce spune? Că nu aduce pacea, ci războiul, un război care nu se câştigă cu arme şi violenţă, ci cu vorba şi fapta. Nu e străin însă de bici. Oriunde apare El, în jur se naşte scandalul religios, politic, social, pentru că El răstoarnă toate regulile puterii, dizolvă cutumele, scandalizează “bunul simţ”. În noua lume politică propusă de el nu mai există iudeu, roman sau grec, nu mai există femeie sau bărbat, iar familia trece în plan secund. În templu, loc al puterii religioase. El dă năvală cu biciul, iar bogaţilor le spune că nu pot intra în “împărăţia cerului”, noua orânduire politică, ci că trebuie să renunţe la bogăţie. Şi îşi alege ucenici, cei care vor pune bazele unei revoluţii unice în istoria lumii, nu oameni din elita vremii, din rândurile dregătorilor şi cărturarilor, ci nişte amărâţi de pescari iudei, pentru a lua în derâdere cum numai El ştie puterea vremii.
Creştinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujeşte puterea, pe bogaţii şi pe înţelepţii vremii. Respectă toate regulile şi cutumele vremii. Iubeşte – culmea! – până şi banii, le face chiar reclamă şi se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod, şi care promovează o “teologie a bunăstării”.”
Undeva, spre final de carte, vine timpul şi pentru mărturisirile cele mai personale ale autorului, despre “memoria celui diferit”, despre stigmatul diferenţei perceput în timpul şcolii, depăşit datorită femeilor aflate în apropiere, cu grija lor. La care se adaugă, în ritmul vieţii de zi cu zi, trimiterea la cea mai mare şi mai grea luptă pe care grupul minoritar religios a dus-o permanent, lupta cu lumea imediată, lumea largă, cu societatea, cu tentaţiile, cu oferta şi cu ispitele, toate arătând ca laptele şi mierea din câmpiile mănoase ale Canaanului. O luptă definitiv pierdută, intrată în istorie, căzută în uitare tot mai mult, dezradăcinantă pentru minoritatea în care axul central al vieţii era salvarea împreună a celor ce simt dezavantajul puterii de sistem, care însă sunt singurii capabili de salvare, chiar datorită diferenţei.
Ceea ce impresionează în primul rînd la această carte este faptul că, la prima vedere, cititorul nu s-ar fi aşteptat să fie scrisă de un autor ca Vasile Ernu. Acesta din urmă este cunoscut pentru publicistica sa politică şi pentru volumele despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică, aşa cum răzbătea aceasta printre interstiţiile aparatului de coerciţie al Statului sovietic. Dar tocmai despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică este vorba şi în acest nou volum, numai că dintr-o nouă perspectivă, aceea a unui sectant. Da, Vasile Ernu este un sectant. Născut, în caz că nu s-a aflat pînă acum, în URSS. Sectanţii urmăreşte povestea familiei începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, atunci cînd Culachi, unul dintre străbunicii autorului, îl întîlneşte pe Iosif Davidovici Rabinovici, un aşa-numit „evreu mesianic“, şi se însoară mai apoi cu fiica ucenicului acestuia, Katrina. Evreii mesianici sînt, în cuvintele autorului, o „sectă“ sau un „grup religios apărut din rîndul evreilor, dar extins şi la membrii altor confesiuni, care combină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul originar“ (p. 7). Evreii mesianici respectă atît sărbătorile evreieşti, cît şi pe cele creştine. Au ca zi de repaos săptămînal sîmbăta, nu duminica, şi cred în Isus ca fiind Mîntuitorul, Fiul lui Dumnezeu.
Puterea sovietică şi comunităţile marginale
Alături de alte confesiuni sectante, evreii mesianici au urmat un parcurs social şi politic insolit în Rusia secolului al XX-lea. Au fost apreciaţi, temuţi, izolaţi, respinşi şi, în cele mai multe cazuri, neînţeleşi. Autorul insistă asupra faptului că, la începutul instaurării regimului bolşevic, Lenin însuşi ar fi afirmat de – spre sectanţi că ar fi „«cea mai democrată mişcare religioasă, de la care avem de învăţat»“ (p. 281). Adoptase această opinie după lungi discuţii şi dezbateri politico-ideologice intense cu Vladimir Dmitrievici Bonci-Burevici, un bolşevic apropiat de comunitatea religioasă a evreilor mesianici şi convins de eficienţa acestui tip de organizare democratică, pe care astăzi l-am numi grassroots. Primul deceniu de după revoluţie a fost cum nu se poate mai favorabil sectanţilor, consideră autorul: „au început să curgă pe bandă rulantă decretele. Unele mai bune decît altele: pămînt, electrificare, educaţie, libertate. Viitorul arăta prea frumos ca să fie adevărat. Au început să apară decretele privind libertatea de conştiinţă şi libertăţile religioase. A apărut decretul de separare a Bisericii de Stat. Pentru noi, cei care am fost mereu într-un soi de ilegalitate, totul suna mult prea bine. Biserica majoritară avea să treacă însă, în acei ani nebuni, prin prima ei criză profundă. Noi însă nu am băgat de seamă, pentru că nici nu-i consideram creştini şi nici nu făceam prea mare distincţie între biserica pravoslavnică şi puterea ţaristă. Probabil nici ei nu făceau această distincţie“ (p. 89). Bonci-Burevici a propus, şi a obţinut, organizarea comunităţilor sectante sub formă de soviete.
Practic, puterea sovietică urmărea să fidelizeze comunităţile marginale, dintre care făceau parte, pe lîngă sectanţi, şi evreii, respectiv ţiganii – căutînd să utilizeze voluntarismul şi devotamentul acestora în ceea ce priveşte propriile principii religioase pentru „construirea socialismului“. „Era un proiect care dorea să rezolve conflictul dintre vechea lume şi cea nouă şi aducea la pachet toate ideile de modernizare, emancipare, eliberare. El se adresa în mare parte comunităţilor marginale, minoritare, radicale, precum cele ale sectanţilor, ţiganilor, evreilor. Era o ofertă foarte tentantă, mai ales că se promitea o autonomie totală. Ni se oferea multă libertate, poate şi pentru că noua guvernare avea alte priorităţi acum, iar noi trebuia să-i oferim linişte şi să o asigurăm de loialitatea noastră“ (p. 90). În 1927, existau peste 25.000 de astfel de soviete de tip special, „«kibutzuri » sovietice“, aşa cum le numeşte autorul, avînd denumiri ca Sînul lui Avraam, Poarta Raiului şamd. Chiar şi minorităţile sexuale ar fi primit, pentru scurt timp, dreptul de a îşi organiza un soviet propriu. Refuzul sectanţilor de a lupta în războiul civil de după revoluţie (1917-1922) şi ostilitatea cu care au întîmpinat „Noua Economie Politică“ – un compromis temporar al bolşevicilor cu anumite forme de producţie şi distribuire a produselor alimentare, care ar fi amplificat haosul economic deja existent – i-au transformat în indezirabili. Mai ales că aceş – tia începuseră să arboreze slogane ca „Soviete fără comunişti“ sau „Soviete doar cu creştini“ (p. 92). Foarte mulţi au fost trimişi la „reeducare prin muncă“, în Siberia, în timp ce sovietele lor au fost demantelate, autorităţile optînd acum pentru o nouă strategie de coabitare cu sectanţii: integrarea forţată.
Represiunile staliniste
Represiunile staliniste au fost însă întîmpinate cu stoicism şi chiar cu o anumită satisfacţie. Autorul îşi citează bunicul, care i-ar fi spus că nu trebuie să se teamă de puterea care ia, ci numai de puterea care oferă. Asta deoarece sectanţii şi-au construit stilul de viaţă, care a fost (şi a rămas) unul relativ prosper, în baza interdicţiilor cu care se confruntau, speculînd cît mai avantajos diferitele interstiţii din edificiul puterii. Prin oferirea posibilităţii martirajului, stalinismul a consolidat sentimentul sectanţilor de comunitate aleasă. Puşcăriile pline reflectau certitudinea mesajului lor religios. „O mulţime de reprezentanţi de seamă ai sectei noastre şi ai sectelor cu care colaboram au umplut puşcăriile şi lagărele imperiului. Rezultatul avea să fie însă de-a dreptul halucinant. Efectul nu a fost blocarea, dezmembrarea şi desfiinţarea acestor grupuri, ci exact opusul. Au urmat o explozie şi o înmulţire fără precedent ale acestor comunităţi radicale marginale. Gulagul nu a făcut decît să pună oameni de foarte bună calitate împreună, să-i organizeze, să le ofere posibilitatea de a se cunoaşte direct, de a fi împreună şi de a face schimb de experienţă. Acesta era factorul intern. Există şi un factor extern: comunitatea a fost pusă în situaţia de a ieşi din propriul mediu, de a se extinde spre alte grupuri, spre oamenii din puşcării şi mai ales din oraşele şi satele în care erau trimişi membrii săi. În cîţiva ani, mici grupuri de sectanţi au apărut în zone în care înainte nici nu visam să ajungem: Asia Centrală, Asia Mijlocie, regiunea Volgăi, oraşele mari şi mici din Siberia. Gulagul şi Stalin, vorba bunicului, au fost o mare binecuvîntare pentru comunitatea noastră“ (pp. 146-147).
Sigur, în acest punct s-ar putea face o comparaţie, neavenită, după părerea mea, cu mistica legionară a morţii. Numai că diferenţa este uriaşă: sectanţii încercau să convingă prin puterea exemplului, necoercitiv, nedorind, în definitiv, decît să fie lăsaţi în pace pentru a convieţui în armonie cu celelalte comunităţi religioase şi cu populaţia majoritară, în timp ce legionarii nu precupeţeau nici un mijloc pentru a îşi impune ideologia criminală prin forţă, cu o totală lipsă de respect pentru celălalt. Aşa cum scrie în Evanghelia după Luca, „cui i se iartă puţin iubeşte puţin“ (7, 47), sectanţii iubeau cît mai mult şi căutau să ierte cît mai mult, nu să urască sau, mai grav, să pedepsească. Tipul de organizare democratic şi raţional a sectanţilor (ştiu, partea cu raţionalul implică discuţii interminabile, dar care nu îşi au rostul aici) i-au făcut să depăşească, fără a fi la fel de afectaţi ca şi majoritarii, şi perioada stalinistă. Aşa cum au depăşit şi marea foamete de după Al Doilea Război Mondial sau perioada administraţiei româneşti (1941-1944), despre care autorului i s-a povestit că ar fi fost chiar mai defavorabilă comunităţii decît cea stalinistă, datorită abuzurilor legionare exercitate în probleme spirituale cum ar fi, de exemplu, ritualurile de îngropare a morţilor.
„Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii“
Un episod interesant al formării ideologice a autorului este acela al anilor 1980, atunci cînd începuse să devină ataşat de literatura politică americană despre comunism. I-a trecut repede, mai ales după o discuţie cu un alt tînar sectant, mai experimentat decît el. Pasajul merită citat în întregime: „Discursul comunist despre capitalism este în mare parte adevărat. La fel şi discursul capitalist despre comunism. Însă amîndouă devin false nu prin ceea ce spun, ci prin ceea ce trec sub tăcere. Tocmai prin ceea ce nu spun, ele sînt arme propagandistice. Scopul lor nu e să spună adevărul, ci să înlocuiască o putere cu o alta. Noi trebuie să înţelegem bine acest lucru. După ce vom «dărîma» comunismul, vom realiza că, de fapt, nimic nu a fost dărîmat şi nici nu va fi, pentru că vom avea de dărîmat ceva mult mai greu de distrus. O să-ţi dau un exemplu. Urmăreşte cum se construieşte acest discurs liberal în jurul eroilor anticomunişti, rezistenţa din URSS. Cine sînt ei? Vei constata că sînt doar cei care le convin promotorilor acestui discurs. În următoarea perioadă vom vedea cum un mic grup de intelectuali sau disidenţi, unii respectabili, alţii discutabili, vor fi transformaţi în nucleul dur al celor care au luptat cu puterea sovietică. Spune-mi un nume de disident important şi eu îţi dau alte o sută, oameni care au luptat cu puterea, mai importanţi, de care tu şi toată societatea nu aţi auzit şi nici nu veţi auzi vreodată. Comunitatea noastră stă prin puşcării de 60 de ani, permanent, şi ştim tot ce mişcă în acest domeniu. De ce despre noi nu se scrie nimic nici în presă şi nici în tratatele ştiinţifice? Şi nici despre grupările naţionaliste, ai căror membri au putrezit cu zecile de mii în Siberia. Şi nici despre grupările radicale de stînga, care au adus cea mai bună critică comunismului şi de care sînt pline puşcăriile. De ce Bulgakov şi Soljeniţîn sînt peste tot şi Platonov abia dacă e amintit? Pentru că aşa convine noii puteri.
De ce lipsim noi? Pentru că noi am fost cel mai bine organizaţi, am fost singurii în stare să înfrunte deschis şi organizat regimul fără a vrea să facem politică de stat. Pe bandiţi unde-i încadrăm însă? Mulţi bandiţi sînt închişi nu pentru că au fost prinşi încălcînd legea, ci pentru că ideea de banditism ar fi căpătat o semnificaţie ideologică şi politică ce ar intra în contradicţie cu linia oficială a Partidului. Pentru Partid, a fi bandit înseamnă a fi mai întîi un element antisovietic şi abia pe urmă un infractor, un penal, cum se mai spune. Unde citim noi toate acestea? Liberalii, occidentalii fac şi ei ce au făcut şi comuniştii. Rescriu istoria după interesele lor, încercînd şi ei să ne reformateze memoria. În timp ce imbecilii de comunişti o făceau brutal, tăiau aproape tot, ăştia lucrează chirurgical, mult mai fin şi mai pervers. În acest caz, ei legitimează doar o parte din disidenţi şi scot din joc cele mai importante grupuri care au existat în această luptă. Acum se vor rescrie toate aceste poveşti. Şi trebuie să fim conştienţi că noi trebuie să rămînem marginali, aşa cum am fost şi pînă acum. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de rîs pe cele tari“ (pp. 170-172). În final, trebuie să mărturisesc aprecierea pe care o ofer faptului că autorul nu face deloc paradă de anticomunismul său de la finalul anilor 1980, de protestele la care a participat şi de neplăcerile la care a fost supus din partea autorităţilor, spre deosebire de anticomuniştii „închipuiţi“ de la noi, care nu mai pregetă să lupte cu defunctul sistem acum, cînd nu mai riscă nimic, un sistem căruia, paradoxal, îi datorează în mare măsură ascensiunea profesională de care se bucurau şi înainte de 1989, fie şi numai datorită mobilităţii sociale produse de către regimul comunist, care le-a propulsat părinţii sau chiar pe ei înşişi, din medii rurale sau marginale, în epicentrul vieţii politice şi culturale a României.
Am să închei tot cu un citat din Noul Testament, unul are reflectă, cred, indirect, substanţa cărţii: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei înseşi este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei înseşi, nu poate dăinui“ (Evanghelia după Matei, 12, 25). O societate care nu îşi acceptă sectanţii, în particular, şi marginalii, în general, ba chiar îi persecută, îşi dă seama numai atunci cînd este prea tîrziu cît de mult are, de fapt, de învăţat de la ei.
« go back —
keep looking »
