Text scris de Victor Druță – BOOKHUB.ROÎN Locuiesc de vreo duzină de ani la Roma. Mai ieri, mergând pe jos spre casă, observam cât de plină era strada de hârtii aruncate, pungi de plastic și căcați de câine. Pe aceștia din urmă îi număram, să văd câți erau de la o intersecție la alta. 9! Una città di merda!, bombăneam sub nas. Romani needucați! Dormiți în pat cu câinii și cu mâțele, printre floace năpârlite. Vă tatuați ca niște cocalari ordinari! Sugeți puturoase țigări de tutun și marihuană. Pe străzi, mizerie!Pocăiți-vă, că vă ia dracu!
Vasile Ernu. „Sectanții”
Am izbucnit în râs. Fraza de la urmă îmi venise spontan, dar făcea parte din cartea lui Vasile Ernu „Sectanții”, pe care o citisem recent. O carte, trebuie să recunosc, vie, neobișnuită, chiar emoționantă despre niște marginali pe care i-am cunoscut și eu cândva. Lângă Echimăuți (Rezina), unde mi-i casa, se află satul Cinișeuți, pe jumătate ucrainean, unde există o numeroasă comunitate baptistă, cu o impunătoare biserică, iar fiicele mele au mers la acea biserică să facă cursuri de engleză gratis. Sârcova, satul natal al mamei soției mele, unde aveam prilejul să mă duc din când în când, era pe jumătate din lipoveni, kațapi, cum li se mai zicea. Aveau minunate băi cu aburi rusești. Și mai existau la Sârcova și alte secte. Apoi am chiar rude atrase în mrejele sectanților, pe care le-am deplâns amarnic, după cum de altfel îi deplâng pe toți credincioșii.
Cartea lui Ernu, o spun imediat ca să nu uit, are marele merit de a arăta o Basarabie extrem de neomogenă, cu etnii diferite, cu confesiuni religioase diferite. Cu genealogii, mai adaug, chiar a familiilor românești, pline de ruși, ucraineni, turci, tătari, evrei, polonezi etc. Și apoi fețele oamenilor vorbesc de la sine: profiluri romane, ochi mongoloizi cu epicantus, nasuri cârne nostime presărate cu pistrui. La o azvârlitură de băț de Rezina, la Vadul Rașcov, se găsește cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de Est. Diversitatea aceasta extraordinară este marea bogăție a Basarabiei și, totodată, este garanția că o unire cu România pe baza unor lozinci prostesc naționaliste ca Suntem români și punctum ori Basarabia pământ românesc nu va avea loc niciodată.
Dar vorbeam de sectanți. Îi cunoscusem. Triste femei îmbrobodite, triști bărbați obsedați de ideile lor nepotrivite cu clocotul gâlgâitor al vieții, întrunirile lor cu morala plicticoasă de la tribună, cu cântecele celea despre Isus interpretate de niște fete cu fețe aparent îngerești, dar care îmi rezultau în mod inexplicabil prea puțin sexy. Apoi figurile stranii ale propovăduitorilor cu biblia în mână care se legau de tine tam-nisam în stațiile de autobus ca să te lumineze cu adevăruri eshatologice și eventual să te convertească. Apoi nunțile lor triste fără băutură și fără dans, nunți oximoronice, cu moartea în ele. Sectanții deci mi-au creat un sentiment de lehamete infinită și nu am pierdut niciodată ocazia ca să-mi bat joc de ei.
Niște oameni perfecți
Și acum vine Vasile Ernu ca să-mi spună cât de simpatici sunt acești acri obscurantiști și fundamentaliști religioși. Nu, nu. Cartea, de fapt, e foarte bună. Explorează în profunzime universul sectanților și a fost pe bună dreptate foarte lăudată. Îmi pare a fi prețioasa relatare a unui prizonier silit să lupte pentru o oștire străină. Imaginați-vă un ienicer care povestește celor din sânul cărora a fost furat cândva cum este făcută oastea turcească. Ori un ostatec al statului islamic care a văzut cum funcționează șariatul și ne spune și nouă. Prizonierul s-a eliberat, dar anii aflați în captivitate sunt viața lui, nu are o alta.
Și se întreabă: dar oare au avut și ceva bun sectanții aceștia care m-au ținut prizonier atâta vreme? Desigur, Ernu le găsește multe lucruri bune. Și într-adevăr. Sectanții sunt perfect conștienți de cât îs de puțini și cât de diferiți sunt de toți cei din jur, iar faptul acesta le conferă un curaj uman extraordinar, îi face adevărați eroi ai non-conformismului. Apoi au tendința clară de a demonstra tuturor că sunt perfecți. Nu beau alcool. Își păstrează casele și gospodăriile curate. Nu merg la compromisuri cu puterea. Nu se închină banului. Iar regulile stricte îi disciplinează, abstinența îi ține treji, instruirea religioasă pe care o fac în comunitate îi face mai deștepți, cântările religioase le dezvoltă auzul și cultura muzicală. Au un excelent spirit de organizare. Devin forța de opoziție cea mai organizată în URSS.
Niște oameni perfecți, îți vine să exclami. Dar, mă gândesc, care a fost fundamentul ideologic al perfecțiunii și al opoziției sectanților? Biblia și apocalipsa, atât. Sectanții sunt oamenii unei singure cărți. Au făcut de fapt opoziție nu regimului politic totalitarist al Uniunii Sovietice, ci Leviatanului, monstrului biblic care incarnează pentru ei orice putere politică, orice stat. Nu consumă alcool, nu fac fapte rele nu datorită unei banale bune educații, ci din frica irațională față de lumea de apoi, vrând să fie scutiți de pedeapsă atunci când vor suna trâmbițele Apocalipsei. Tot perfecționismul lor vine din frică. Ordinea comunităților sectante e comparabilă cu șariatul musulman. Și cartea lui Ernu, agnostic convins, conține exemple înfiorătoare de ignoranță și încăpățânare religioase extreme. Familia sectantului Covaliov, pentru a evita recensământul și înscrierea în registrele „diavolești” ale puterii țariste, se îngroapă de vie.
Omul cu tabu-uri
Totuși, cred că sectanții merită un respect profund chiar și pentru această frică în fața divinității. Dumnezeu le impune niște tabu-uri. Și omul, indiferent dacă este credincios ori ateu, nu există decât pe temelia solidă a unor tabu-uri. Anume acestea l-au forjat pe homo sapiens de-a lungul istoriei. Anume ele au constituit esența vieții omului. Antropologii au descoperit sălbatici care, în momentul când erau conștienți de a fi încălcat un tabu, intrau într-o suferință atât de profundă, încât mureau de la sine, fără să se sinucidă și fără ca cineva din membrii tribului lor să le facă vreun rău. Se stingeau în câteva zile. Edip, atunci când a aflat că a încălcat tabu-ul incestului, și-a scos ochii. Priam vine în cortul lui Achile și îl roagă plângând pe ucigașul lui Hector ca să-i restituie trupul feciorului, pentru ca să îndeplinească ritul îngropăciunii. Regulile, tabu-urile sunt importante.
În Occident se întâmplă, din acest punct de vedere, un lucru îngrijorător. Libertățile individuale devin tot mai multe, tabu-urile tot mai puține. Omul cu tabu-uri, omul adevărat, privește cu un dezgust axiologic la lumea libertăților fără limite, tot așa cum privea Ilie Moromete la Traian Pisică și membrii familiei lui care se tăvăleau într-o împuțită promiscuitate. E greu să vezi tinerele fete care sug cu poftă din țigări puturoase de tutun și marihuană, e greu să înțelegi ce îi face pe oameni să se urâțească cu tatuaje cocalărești și să-și pună inele de sârmă ca la porci în bot și în alte nebănuite locuri. Tot astfel e de neînțeles de ce o excepție de la regulă ca homosexualitatea (fie ea în veci binecuvântată în numele originalității!) capătă în societățile moderne nu numai depenalizarea pe care să zicem că o merită, dar este instituționalizată și ocrotită de stat, prin permiterea căsătoriilor dintre persoanele de același sex. Omul cu tabu-uri rămâne perplex, dezorientat, revoltat în fața doborârii unor reguli ancestrale care au însoțit umanitatea din zorii ei și până astăzi. Cum, să se frece bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, bărbatul cu capra, femeia cu câinele? Să aibă copilul două mame și niciun tată ori doi tați și nicio mamă? Aceasta e libertatea care ne place? Ce îi rămâne să zică omului cu tabu-uri de față cu această revoluție culturală și antropologică? Pocăiți-vă, că vă ia dracu!
Veselul relativism occidental
E uimitor totuși că Occidentul, cu toate că a fost diagnosticat de mult ca fiind „putred” și sortit unei inevitabile pieiri, e perfect sănătos și plin de vigoare. O economie puternică, o știință ce se dezvoltă în ritmuri halucinante, cultură, muzică, literatură efervescente. Care e secretul? Bănuiesc că libertatea interioară a omului occidental, dumnezeii săi neserioși care l-au învățat să tolereze păcatele și să conviețuiască cu ele,relativismul. Știința noastră nu are adevăruri absolute. Au căzut Ptolemeu și Newton, poate să se prăbușească în orice moment și Einstein. Știm asta. Și avem în case icoane în care nu prea credem. Și Iisus învie pentru noi mai mult metaforic. Și italienii, catolici nedezmințiți, înjură de porco dio și porca madonna. Iar românii, creștini cucernici de nu mai încape, fut, în înjurăturile lor, tot ce e sfânt, cruci, biserici, parastase și anafure.
Și Roma e un oraș murdar și plin de căcat de câine, dar are și atâtea lucruri frumoase. Iar Lucio Dalla era un pervertit de homosexual, iar Fabrizio de Andrè cam bețiv, dar cântau dumnezeiește. Nu judecăm aspru. Încercăm să înțelegem. Nu ne plac fundamentaliștii, puritanii, prohibiționiștii. Nu ne plac sectanții. Dar vorbim cu toți.
Ca încheiere a acestor note, îmi voi aminti o tragică întâmplare din tinerețea mea, foarte ins
Sectanţii nu beau Alexandrion. “Sectanţii” primesc premii?
____
Alo. Veniţi? Unde, cum? Sînt premiile “Matei Brâncoveanu” acordate tinerilor artişti din RO pentru anul 2015, susţinuţi financiar de Fundaţia Alexandrion. E prima gală.
Eu încă tînăr? Sună ok. Eram un soi de ”tineri de generația a doua”: Mihaela Kavdanska – Arte Vizuale, Tudor Giurgiu – Film, Cosmin Manolescu – Dans, Tiberiu Soare – Muzică Clasică, Andrei Tudor -Pop/Jazz, Marius Diaconescu – Științe Socio-Umane & trupa de actori tineri constituită de regizorul Victor Ioan Frunză. Ei sînt premianţii.
Şi hop şi ERNU la Literatură pentru Sectanţii. Juriul: Ion Bogdan Lefter, Irina Cios, Monica Andronescu, Dan Dediu, Bogdan Murgescu. Frumos juriu. Mulţumesc pentru încredere.
Premiul: o chestie tare grea, o diplomă înrămată, o carte cu un vin ars de colecţie – Brâncoveanu şi un cec suportabil. Cecul l-am perceput ca pe un avans pentru Bandiţii. Vin şi ei, strîngeţi banii..
“Brâncoveanu” de colecţie e bun.
Sectanţii este povestea întrepătrunsă şi filtrată subiectiv a trei comunităţi religioase din părţile Bugeacului: rascolnici, evrei mesianici şi protestanţi colonişti germani. Descrise în termenii şi credinţele lor, acestea figurează celălalt mare personaj colectiv, veşnic prezent, deşi mereu altul: Leviatanul, cum îl numesc aceştia, păstrîndu-se cu obstinaţie în afara lui şi fiind permanent prigoniţi de către acesta. De fapt, ceea ce-l interesează pe Ernu este această luptă cu Leviatanul, credinţa religioasă a sectanţilor folosindu-i pentru transfigurarea propriului crez politic. Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.
Vintilă Mihăilescuâ
Încît pentru unii dintre ei, vîrsta de aur a sectei lor e perioada progoanei, cînd sînt supuși la mari încercări , care-i fac să se simtă puternici în credința lor de minoritari. Indiferența celor din jur față de ei, care nu-i mai face să se simtă altfel, e o încercare mult mai puternică și mai subtilă, căreia sectanții admit că nu știu cum să-i facă față. O carte impresionantă care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanți romancieri pe care-i avem.
Cristi Teodorescu
Ernu e unul dintre foarte puţinii noştri scriitori de idei (geo)politice cu o miză identitară simultan locală, regională şi globală. Dacă nu chiar singurul. Cine vrea să-i cunoască „rădăcinile“ opţiunilor va trebui să înceapă cu cea mai recentă apariţie editorială a sa, Sectanţii, lansată în primăvara acestui an.
Paul Cernat
Scrie prin tot Bucureştiul, pe te miri ce ziduri, „Basarabia, pămînt românesc!“, dar realitatea istorică prezentată de Vasile Ernu pare şi sînt convins că este mult diferită de tot ceea ce ştiam, despre tot ceea ce s-a consumat între Prut şi Nistru, şi mai ales în Bugeac, adică în sudul Basarabiei, ce azi face parte din Ucraina. Şi de unde provine Vasile Ernu. Cartea lui ar merita o masă rotundă sau un simpozion şi nu o simplă notă/prezentare de sumară lectură. Sectanţii lui Vasile Ernu merită atenţia intelighenţiei româneşti, că o fi ea de dreapta sau stînga, deopotrivă. Sînt convins că va fi şi tradusă şi va avea un ecou mai mare peste graniţele României decît în interiorul ei. Poate că mă înşel, să dea bunul Dumnezeu să n-am eu dreptate. Vasile Ernu îşi consolidează statutul de autor, prozatoreseist, greu clasificabil. În schimb, ar putea intra în categoria, inexistentă, a celor foarte buni.
Bedros Horasangian
La fel, personajele memorabile precum unchii aventurieri și ușor beţivi, răzvrătiţii și patriarhii vin, parcă atrase de prezentul textului, să depună mărturie în favoarea celui care se autointitulează oaia neagră a sectei. Iar asta este o declaraţie de imens orgoliu: a fi marginal în cadrul unei societăţi de marginali nu e lucru ușor. Cartea lui Vasile Ernu este istorie, este antropologie, este sociologie, este mai presus de orice istorie personală care se hrănește din Istoria unei comunităţi. Este, în primul rînd, autodefinire în raport cu un spaţiu putrefact: Bugeacul, Basarabia sînt tropicele triste ale lui Vasile Ernu care, vorba aceleiași Sontag, nu sînt deloc triste, sînt muribunde.
Cartea lui Ernu a apărut la Polirom în 2015, dar am citit-o în 2016. Am încadrat-o la biografie deși, vorba autorului, ”Sectanții” plutește între mai multe categorii. Fiecare alege ce e ”Sectanții”. Povestea unui om crescut în Bugeac? Istoria unor colectivități care au făcut opoziție la comunismul cel mai năpraznic fără să ceară niciodată nimic? Romanul care abundă de personaje care ies din oglinzile caselor vechi și pășesc spre tine? Toate acestea. După cum ”Sectanții” e și un eseu despre ce pierdem atunci cînd avem sentimentul cîștigului total.
Cătălin Tolontan
Vasile Ernu e genul acela de autor – cand zic autor e neutru; nu i-am zis nici memorialist, nici scriitor, nici publicist, nici macar antropolog – care, inca de la prima carte, s-a incapatanat sa nu se stabileasca intr-o categorie de asta anchilozata. El isi alege un subiect, intotdeauna alunecos, despre care cu totii stim cate ceva, dar nimeni nu stie totul. Tema este extrem de generoasa si cuprinde cumva un miez exotic pentru noi, ceilalti, crearea unei identitati aparte, portretul unei comunitati care este altfel. Este pe de o parte cartea unei reconstituiri. Desi dizident, oaie neagra, desi nu mai respecta in litera aceasta traditie a comunitatii din care vine, cred ca Vasile Ernu ii face un mare bine pentru ca umanizeaza foarte mult ceea ce de regula e perceput schematic si sarac.
Bogdan Creţu
Volumul lui Vasile Ernu verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni diferite ale sfârșitului lumii. Un eschaton diferit. O minoritate de fideli a avut mereu sentimentul că sfârșitul lumii este aproape, iar „purificarea“ trebuie realizată urgent, indiferent de mijloace. Majoritatea (citiți „bisericile oficiale“) plasează Judecata finală la o distanță rezonabilă. Ea încurajează o atitudine moderată, cultivă credincioși respectuoși; nu-i plac extremele de niciun fel. Mai mult, în cazul Ortodoxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.
Mirel Bănică
Noua carte a lui Vasile Ernu nu se inscrie in tiparele literare traditionale. Aceasta este, fara indoiala, o lucrare de beletristica. Totusi autorul renunta sa recurga la trucurile obisnuite cu eroi si situatii inventate. „Nonfiction“ – pare sa fie o abordare mai buna. Autorii contemporani reusesc tot mai des sa demonstreze ca viata scoate in evidenta destine umane atat de complexe cu care nici o imaginatie scriitoriceasca nu poate sa concureze.
Inovatia lui Ernu consta in organizarea spatiului artistic al Sectantilor. Aceasta se realizeaza prin combinarea a doua genuri care se exclud – lirica si eposul.
Serguey Ehrlich
Așa cum, deși „născut în URSS”, Ernu nu este un Homo Sovieticus, după tiparul lui Aleksandr Zinovyev și, chiar dacă este în mod clar un intelectual de stânga, el nu este un bolșevic, cum îl acuză pe nedrept unii și alții, tot așa, cu toate că i-a ieșit un selfie genial cu Sectanții, ar fi total greșit să-l judecăm doar după această imagine. Fiindcă, cu toate că îi place să ofere indicii, Ernu nu vrea cu adevărat „să-l citim” ci doar să ne sensibilizăm, păstrând în rest un control strict, mai securizat decât serverul de mail al lui Hillary. Fără a dori să dea detalii identitare, Ernu a vrut să atragă atenția asupra unui subiect ignorat, a unor oameni marginalizați, care dețin un know-how specific, pe care el îl consideră valoros, fapt care i-a reușit, privind la cantitatea și calitatea recenziilor.
Mihai Ciucă
Revenind la Sectanții, trebuie să admit că volumul m-a ținut, de la un cap la altul, într-o stare de alertă insolitantă. Am descoperit prin el un spațiu despre care știam deja câte ceva, dar care mi s-a arătat, grație lecturii, într-o lumină mai generoasă cu detaliile revelatoare. …
Spre lauda autorului, Sectanții nu e totuși o carte tezistă. Nu ne spune, nici măcar interliniar, că unionismul românesc e o ficțiune politică irealizabilă. Alta e miza textului: aceea de a opune istoriografiei oficiale, scrisă de învingătorii temporari, o istorie trăită la firul ierbii, în sânul unei comunități animate de impulsuri hiliaste, care trăiește vremurile și relația cu Cezarul în tonalități eshatologice. Vasile Ernu se dovedește și un poet al atrocității atunci când descrie, în pagini de un patetism sec, Marea Foamete din 1946-1947, care fusese precedată de hidoșenia războiului mondial: paginile despre lirismul macabru al protezelor care completează anatomia chinuită a marilor mutilați mi se par, în această ordine, cutremurător de sugestive.
Teodor Baconschi
Despre proza-document Sectantii e cazul sa discutam cu empatie. Nu inteleg prin „empatie” compatimire. Ar fi un gest fariseic. Mila e, oricind, versiunea soft a judecatii. Inteleg prin empatie sa accept existenta altor modele educationale decit cele in care am fost crescut sau la care am ajuns prin libera vointa. Empatia porneste de la premisa ca nevoile concurente sunt la fel de legitime si tot atit de disfunctionale. Vasile Ernu isi scrie biografia spirituala asumind, in masura nediferentiata, colportajul, memoria rudelor si experienta personala. Cartea place daca observam ca, uneori, tratamentul cu antibiotice e indicat impotriva guturaiului, in pofida efectelor colaterale. Dozele sunt aleatorii si bulversante pentru outsideri. Fictiunea si contextul alcatuiesc un cupaj. Ca sa evite autosedarea, autorul foloseste expresia „suntem siguri”, acceptind sa nu se distinga de glasul comunitatii. E probabil exercitiul de a respira adinc inaintea sublimului, care, concomitent, minuneaza si inspaiminta. Sectantii nu sunt caldicei. Regula oricarui eveniment intemeietor sau distrugator este intimplarea (ne)fasta. Lucrurile vin de-a gata, cu incarcatura afectiva imuabila, nu rezulta din interactiuni. Sectantii cumuleaza un numar considerabil de emotii extreme. Macar la nivel discursiv resping calea de mijloc, pentru ca nu mijloceste catre nicaieri.
George Neagoe
Cred, ca spre deosebire de celelalte carti, ti-a fost extrem de greu sa scrii SECTANTII, fiindca e despre copilarie si despre radacini, ceea ce la varsta noastra middle age e ca un act al tributului fata de cei ce-au fost dar si fata de cei ce-or sa vina… e mare lucru in actul de a pune asemenea profunzimi ale sufletului pe hartie, asa ca iarta-ma daca analiza mea pare seaca sau rece. Sa-ti spun dintru inceput si in mod ferm un lucru important : cartea mi-a placut foarte mult. De la un cap la altul mi-a dat o stare de frenezie emotionala si in acelasi timp m-a facut curioasa, trimitandu-ma la informatii de dictionar si alte exegeze, la discutii cu mama mea despre satul ei din Moldova si practicile religioase de acolo. Imi place si stiul tau direct, felul in care – aidoma personajelor din carte- spui Povestea.
Iulia Haşdeu
Sectanţii pare o continuare, o actualizare, un act adiţional la Demonii, este o carte foarte rusească (acesta este şi unul din riscurile cărţii, adresată în primul rând publicului român). Religioasă, dar nu pe gustul elitelor „de dreapta“, ea este totodată personală, autobiografică, însă fără a scoate în evidenţă personajul Ernu, egoul lui Ernu, ci familia şi comunitatea din care acesta provine. Aşadar, ceea ce părea o cedare în faţa tematicii şi stilisticii intelectualilor creştini, propovăduitori ai capitalismului neoliberal, se dovedeşte a fi o îndepărtare şi mai accentuată de aceştia. Recunoaşterea apartenenţei la o „sectă“ este, fără îndoială, un risc pentru Ernu .
Artur Suciu
Sectanţii este, în fapt, o istorie alternativă a Basarabiei, povestită – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal”, aici un sectant. Numai că este o istorie care nu se doreşte canonică, de manual, ci una care se satisface a rămîne „marginală”, cu condiţia de a nu-şi pierde autenticitatea. Autorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, te poate orbi prin adevărul lor peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostrele cele mai autentice de omenie şi solidaritate.
Petru Negură
În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.
Iar volumul, pentru că este o istorie personală, este și o veritabilă lovitură de imagine pentru celNăscut în URSS (titlul debutului lui Vasile Ernu), anarhistul „de serviciu” pentru discursul contemporan de tip liberal: autorul provine dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților ce sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Ernu este așadar un „dublu” rebel: față de comunitatea natală, de care s-a desprins (pentru a se reîntoarce acolo poate prin acest volum), și, desigur, față de establishmentul ideologic actual.
Dan Gulea
Am citit “Sectanții” din Bugeacul lui Vasile Ernu intrigat, captivat și recunoscător. E o experiență care nu seamănă cu multe altele. În primul rând: la celebrul fir anonim al ierbii, r e l i g i e înseamnă atât de multe lucruri, și deseori înseamnă aceste lucruri. O strămutare (cu cauze multiple și puțin lizibile, mitică și din Transilvania), o ardoare tipică și încă, una perfect comparativă (versiuni radicale de creștinism, iudaism și ecarisare comunistă a oricărei religiozități), vocații individuale și mecanisme de cimentare a microgrupului, lectura și educația intensivă (familial-muzicală mai ales!) a unui canon mult îndepărtat și dotat pe mai departe cu aceeași inițială maleabilitate. | Aș fi avut alte câteva observații și întrebări. | „Religie” nu e nici de stânga, nici de dreapta, chit că poate furniza extremele amândurora. Iar un istoric al religiilor n-are mai bun de făcut decât să le amintească partea cu stânga celor de drepta și necesar invers. | “Sectanții” îl confirmă pe Cioran, marginal pur-sânge: prosperitatea publică a unei religii duce la vlăguiri, creștinismul are încifrat un raport unic cu ideea (și epocile) de persecuție. Stalin, deci, ca agent al unei pronii mult mai misterioase… | Așteptările apocaliptice sunt mai robuste decât ne dă mâna să constatăm în chiar plină (post)modernitate: ce “ieșire din religie” când pestrițul acestei geografii prinde asemenea biografii temerare? | Am propus colegilor în câteva rânduri, inclusiv instituțional și fără ecouri ireversibile, să demarăm o istorie religoasă a zonei, pentru a ieși mai decis din singular/invizibilitate/poncife: Bugeacul, ca și Dobrogea sau practic toate zonele ariei, pun probleme la care istoricii religiilor se gândesc rar și prost, și sunt probleme care n-au măcar un recensământ onest, când constați funambulesca anorexie teoretică și practică a ideii de religie în spațiul public.
Eugen Ciurchin
În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.
Florin Poenaru
În centrul volumului se află, așadar, un scenariu teologico-politic. Omul are de dus o luptă pe două fronturi: împotriva Leviatanului (care este Statul, puterea politică în genere), dar și împotriva acestei lumi, cu tentațiile ei vizibile și mai ales invizibile, cu tentaculele sale prezente în cele mai mici detalii ale vieții de zi cu zi. Acest monstru fără chip exercită, clipă de clipă, o presiune acaparatoare asupra noastră, fiind cel mai greu de contracarat din cauza caracterului său difuz. Marginalii sectanți luptă însă și pe al treilea front: impotriva bisericii majoritare. Secta celor aleși decide să trăiască la marginea societății, după propriile reguli, în așteptarea celei de-a doua Veniri. Autenticitatea se câștigă, deci, numai prin escatologie, prin fractura timpului obișnuit și transfigurarea lui când e văzut dinspre viitorul cel mai autentic.
George Bondor
Volumul lansat reprezintă o apariţie inedită, fără tradiţie în literatura română, publicat de un intelectual care pune viaţă în ideile despre care vorbeşte. SECTANŢII este o carte de maturitate în care se evocă un model de viaţă proiectat în afara timpului. Vasile Ernu este un narator care vorbeşte în numele unei comunităţi, asumând apartenenţa la grupul analizat, livrând o carte sensibilă, alcătuită din poveşti de viaţă care, în ciuda caracterului documentat şi amănunţit, se ţine voit departe de tonuri şi pretenţii scorţos academice.
Adrian Lăcătuş
Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor pe care Vasile Ernu o are în plan e genul ăla de carte pe care o citești pe nerăsuflate și care nu-ti dă pace să mergi la culcare fără să dai mai departe pagina. Primită cadou săptămâna trecută cu autograf de la autor (mulțumesc Iulia), și începută pe avion în drumul de la Madrid (privind din când în când către arida Spanie cu gândul la idealiștii …Brigăzilor Internaționale) către Orientul Mijlociu, nu știi dacă istoria acestei comunități/secte religioase din Bugeac este ficțiune sau realitate. În paginile în care ideologia este mai puțin prezentă am fost atât de aproape să-l compar pe autor cu Panait Istrati și mai să-mi programez în următoarea vacanță o vizită pe la Cahul, Bolograd sau Izmail.
George Verdeş
Dragă Vasile,
Când aveam şapte ani (1941) am mers la şcoală la Aiud. Invăţătorul (de unde va fi ştiut?) le-a spus la ceilalţi copii din clasa I-a ca au intre ei “un pocăit” şi le-a explicat că pocăiţii sunt oameni care “s-au lepădat de legea strămoşească”, prin urmare sunt trădători de neam.
Ştiu că după aceasta copiii nu mai voiau să se joace cu mine. Cel mai dureros pentru mine era ca atunci când jucau fotbal, pe mine ma alungau de o parte. Nu aveam ce căuta între ei.
Când eram în clasa a treia, preotul care preda ora de religie m-a bătut fiindcă am refuzat să-mi fac semnul crucii (mai târziu am spus că aceasta a fost prima mea experienţă religioasă).Aşa am trecut prin toate fazele şcolii: liceu, universitate. Pe scurt, vreau şă ştii ca “Sectanţii” este istoria vieţii mele, cu toate bogăţiile de culori ale trăirilor “pocăiţilor”. Am sorbit-o şi am trăit-o! Pentru mine este o comoară inestimabilă!
Îmi eşti tare, tare drag, Al tau,
Iosif Ţon
În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.
Dan Neumann
Trebuie să spun din capul locului că am fost luat de farmec şi de real talent de cronicar și de povestitor de care dă dovadă Vasile Ernu. Sigur, el ne arătase deja în celelalte lucrări ale sale, dar aici, stăpânirea tramei narative este, mi se pare, aproape perfectă. De la un paragraf la altul, de la un capitol la altul, Vasile Ernu știe să își țină cititorul cu sufletul la gură asta până la finalul cărții. În ceea ce se prezintă ca un autentic Bildungsroman, autorul ştie să presare cu succes suspansul în succesiunea temelor pe care le înlânțuie, legându-le abil de informații date anterior pentru a le redesfăşura apoi într-o vastă panoramă de fapte, de remarci personale și de idei mai generale. Fără nici-o îndoială, autorul știe să compună o lucrare, să facă atrăgător obiectul său de căutare și de cercetare care este uneori sumbru, sinistru, chiar tragic. Frazele adesea scurte, metaforele foarte bine construite, reţinând astfel atenția susținută a citiorului. Pe scrut, el are talentul unui autentic povestitor-jurnalist care știe să îmbine şi să dozeze amintirile personale cu perspective generale despre istoria acestui mic petec de pământ din sudul Basarabiei, Bugeacul.
Claude Karnoouh
Ceea ce impresionează în primul rînd la această carte este faptul că, la prima vedere, cititorul nu s-ar fi aşteptat să fie scrisă de un autor ca Vasile Ernu. Acesta din urmă este cunoscut pentru publicistica sa politică şi pentru volumele despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică, aşa cum răzbătea aceasta printre interstiţiile aparatului de coerciţie al Statului sovietic. Dar tocmai despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică este vorba şi în acest nou volum, numai că dintr-o nouă perspectivă, aceea a unui sectant. Da, Vasile Ernu este un sectant. Născut, în caz că nu s-a aflat pînă acum, în URSS. Sectanţii urmăreşte povestea familiei începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, atunci cînd Culachi, unul dintre străbunicii autorului, îl întîlneşte pe Iosif Davidovici Rabinovici, un aşa-numit „evreu mesianic“, şi se însoară mai apoi cu fiica ucenicului acestuia, Katrina. Evreii mesianici sînt, în cuvintele autorului, o „sectă“ sau un „grup religios apărut din rîndul evreilor, dar extins şi la membrii altor confesiuni, care combină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul originar“ (p. 7). Evreii mesianici respectă atît sărbătorile evreieşti, cît şi pe cele creştine. Au ca zi de repaos săptămînal sîmbăta, nu duminica, şi cred în Isus ca fiind Mîntuitorul, Fiul lui Dumnezeu.
Emanuel Copilaş
Sunt savuroase rândurile dedicate descrierii modului de organizare a vieții cotidiene; cheia succesului unui sectant stă în organizare (ah, și câtă dreptate le dau!!!). Nu lasă nimic la întâmplare, nu privesc niciun aspect al vieții cu superficialitate, nu lasă niciun ungher al vieții neexplorat. Și toate, pe un fond muzical adecvat. Veți afla la ce instrumente cântă, de regulă, cum se completează prin muzică, cu ceilalți membri ai comunității celei mari din sudul Basarabiei, pentru că, nu-i așa, muzica trebuie cântată împreună cu ceilalți și pentru ceilalți.
Nona Ropotan
Treptat însă, mi-am dat seama că Vasile Ernu a încercat altceva, a realizat o adevărată (și reușită) cercetare antropologică asupra unei comunități destul de închise, punându-se el însuși în postura de narator-observator. Chiar dacă pare personală, mărturia sa este doar o formă de realizare artistică, pentru că nu vom afla niciodată cât de mult este din Vasile Ernu în narator și cât de mult este ficționalizat personajul, nu pentru a fi mai puțin veridic, ci pentru a produce cititorului sentimentul că avem de-a face cu o relatare din interior, cu privire la o comunitate religioasă marginală, cu propriile reguli și tradiții, cu un sistem foarte bine pus la punct de organizare și funcționare
Jovi Ene
În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.
Mihail Vakulovski
”Când istoria, mai mult sau mai puțin recentă, ți-o servesc alții decât puternicii vremurilor, mai există speranța unor alternative la discursul dominant, de ieri şi de azi. ‘Sectanții’ lui Vasile Ernu, pe care-o citesc cu sufletul la gură, e despre o altfel de istorie decât aia pe steroizi, din manuale. Fermecător de dureroasă,… atât de necesară”.
Cosmin Popan
”Terminat de citit „Sectantii” lui Vasile Ernu. De fapt, am citit-o acum doua saptamani, dar nu am avut timp sa scriu nimic. Tocmai bine ca s-a si sedimentat un pic. E o carte care se citeste repede, te prinde complet, probabil ca daca m-as fi chinuit as fi reusit sa o termin intr-o zi, desi are vreo 360 de pagini. Cu ce-am ramas? E un ghid practic de supravietuire, de lupta cu Puterea. Un ghid simplu si direct, fara pretiozitati si speculatii teoretice intelectuale. O alta perspectiva surprinzatoare a luptei de rezistenta contra Puterii, perspectiva care mi i-a facut simpatici pe pocaiti (desi la noi exista fobia asta fata de ei). Pe langa asta, cititorul se indragosteste garantat de zona Buceagului, in special de zona aia multiculturala din care vine Ernu (moldoveni, rusi, evrei, turci, bulgari, gagauzi, ucraineni, nemti, romani, tatari si altii). In concluzie, daca ai impresia ca Ernu e tipul ala care crede ca era mai bine in gulag decat in capitalism, pune mana si citeste „Sectantii” sa vezi ca judecatile despre lume sunt mult mai fine, complexe, rasate si subtile de atat..”
Mihnea Antila
Cartea lui Ernu, o spun imediat ca să nu uit, are marele merit de a arăta o Basarabie extrem de neomogenă, cu etnii diferite, cu confesiuni religioase diferite. Cu genealogii, mai adaug, chiar a familiilor românești, pline de ruși, ucraineni, turci, tătari, evrei, polonezi etc. Și apoi fețele oamenilor vorbesc de la sine: profiluri romane, ochi mongoloizi cu epicantus, nasuri cârne nostime presărate cu pistrui. La o azvârlitură de băț de Rezina, la Vadul Rașcov, se găsește cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de Est. Diversitatea aceasta extraordinară este marea bogăție a Basarabiei și, totodată, este garanția că o unire cu România pe baza unor lozinci prostesc naționaliste ca Suntem români și punctum ori Basarabia pământ românesc nu va avea loc niciodată.
Victor Druță
Trei apariţii- eveniment. La proză – ficţională sau nonficţională – menţionez, fără a le ierarhiza deocamdată, trei apariţii-eveniment: inclasabilul Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor de Vasile Ernu, Editura Polirom, un roman excelent al lui Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Editura Cartea Românească, solidul Solenoid al lui Mircea Cărtărescu.
Paul Cernat
Avem, la Ernu, o reconstituire a propriei vieți. Cartea și începe cu vestea cea rea, mama își anunță fiul de moartea tatălui, iar fiul rătăcitor își pregătește discursul de omagiu. Cartea însăși devine astfel acest discurs.
Mama însă revine în carte cu o întrebare tulburătoare: Ai de mîncare? Este teama cea mare de foame, amintirea grozavei foamete de după război, în care mîncatul însuși al propriului copil este opțiune. Este forma sinceră de grijă față de cel rătăcit în lumea nouă.
În lumea noastră falsă, creată de studii plagiate și cercetări improvizate, de hit-uri, Ernu și cartea lui înseamnă cercetare autentică. A revizitat locurile, a stat de vorbă cu oamenii, a adunat mărturii.
Este prima carte, după știința mea, care vorbește despre marginali, din zona credinței religioase, și o face cu echilibru.
Eugen Istodor
Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială.
La sfârşit de toamnă vine Ernu în lecturile mele cu „Sectanţii” lui.
Sectanţii…
Ce joc de cuvinte s-ar potrivi pentru titlul „Sectanţii”?
Секс, танцы.
Nu, acesta e total inadecvat pentru o carte zguduitoare pe care, citind-o, descoperi că ai simţit şi tu uneori, dar nu ai spus atât de exact ca Vasile Ernu despre plânsul care „e ceva foarte personal şi nu ascultă nici măcar de tine”.
Este o carte despre plăcerea – care nu se compară cu nimic în lume – „de a merge cu tălpile goale prin stepa Bugeacului”.
E o carte prin care privim oamenii şi istoria ca şi cum am „întoarce binoclul invers”.
E despre darul de la Dumnezeu pentru Vasile Ernu – „sunt în România şi astăzi”.
O carte despre lucrurile care ne mai leagă de o lume dispărută: samovarul, abacul, fizgarmonia…
Iar unul dintre citatele mele preferate din această carte a lui Vasile Ernu este acesta, care este despre noi, ca oameni şi ca ţară:
Când a împlinit 85 de ani, mama mi-a spus: – Am prins vreo patru dregătorii, am prins un război groaznic şi o foamete teribilă. Am văzut cum au venit şi au plecat regi şi preşedinţi: Carol al II-lea, regele Mihai, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Snegur, Lucinski, Voronin, Timofti şi cine o mai fi. Pe mare parte, i-am îngropat, chiar dacă au încercat să ne îngroape ei primii”.
Pentru că „oricine pleacă pierde, oricine rămâne câştigă”.
Ar fi putut, mărturiseşte Vasile Ernu în carte, să fie un bun crescător de curci şi curcani. Ar fi putut rămâne, cum a fost într-o vreme, traficant de Biblii.
Ce bine însă că a avut mereu o carte la el şi a citit în copilărie şi adolescenţă „toate cărţile din cele trei biblioteci din localitate”!
Iar acum noi, cei care am avut pe vremuri performanţe asemănătoare, din cauza asta avem ce citi.
Cărţi profunde, directe, zguduitoare şi fascinante. Cărţi de Vasile Ernu.
Din monismul mesianic, de underground religios, Ernu va desprinde, „pedagogic“, un model de rezistenţă la adresa oricărei Puteri politice. Laicizîndu-şi, în adolescenţă, această mentalitate, el îi sublimează energiile în două direcţii principale: una literară, alta istorică. În primul caz, asumă reprezentarea scriitorului ca alteritate radicală (Gombrowicz: „fii permanent străin“). În a doua ipostază, tinde să răstoarne perspectiva oficială, „naţionalistă“ sau „imperială“, asupra istoriei, din unghiul ereticilor, marginalilor şi excluşilor. Şi o face nu ca un ideolog, ci ca un moralist ironic. Unul dintre primii săi învăţători e… bunicul matern („bunelul“), potrivit căruia „stalinismul a fost ultima epocă de aur a creştinismului“, cînd binele şi răul erau clar delimitate, iar adversarul – uşor de localizat: „Cînd nu vom mai putea alege grîul de neghină, atunci s-a terminat. Iar noi trebuie să ne folosim de acest privilegiu istoric. Dacă puterea sovietică ne bagă la puşcărie, ce înseamnă? Că ea face ce trebuie şi mai ales noi facem ce trebuie“.
rumânski = fascistî
Administraţia românească de extrema dreaptă („legionară“, în opinia lui Ernu), ar fi fost, prin comparaţie, „mult mai rea“, întrucît a ridicat împotriva sectanţilor întreaga societate/comunitate, tratîndu-i chiar mai crud decît pe izgoii evrei, ca trădători ai „sfintelor valori ale neamului şi ale adevăratei credinţe“; ea nu s-a mulţumit să atace numai ritualurile vieţii, ci şi pe cele mortuare: „Ei au fost primii şi ultimii, pînă acum, care ne-au interzis să ne îngropăm morţii, pentru că noi eram atît de degradaţi în ochii lor, încît spurcam pînă şi pămîntul în care îi îngropam“. Într-un comentariu din revista 22 („Puţin din mult. Sectanţii lui Vasile Ernu“), Mirel Bănică – afirmat şi ca un sociolog al fenomenului religios – formulează o obiecţie pertinentă: „Personal, întîlnesc aici o mare pro blemă de interpretare. În perioada statului naţional legionar, regiunea nu mai apar ţine României. În timpul campaniei din Est a lui Antonescu, iarăşi nu poate fi vor ba de o administraţie «legionară». Am avut încă o dată sentimentul că marele so ciolog francez M. Halbwachs, părintele so ciologiei memoriei, a avut sută la sută dreptate: nu ne amintim niciodată singuri, ci doar prin cadru de memorie – părinţi, bunici, manuale, filme, cărţi etc. Iarcadrele memoriale în care s-a for mat V.E., manuale şcolare în care ru mânski = fascistî s-au dovedit a fi mai pu ternice decît… decît ce oare, aici nu pot găsi cuvîntul potrivit. Cultivarea cu ori ce preţ a diferenţei, a «rupturii» […] se întoarce în acest caz şi asupra autorului, şi a cititorului“.
Într-adevăr, Ernu pare să confunde legionarii cu administraţia militară a regimului Ion Antonescu, dar nu înţeleg prea bine în ce fel „cultivarea cu orice preţ a diferenţei“ se întoarce „şi asupra autorului, şi asupra cititorului“. Deşi oferă un material de investigaţie bogat şi incitant, Sectanţii n-ar trebui judecată ca o carte de analiză istorică obiectivă. Un cu totul alt tip de ameninţare la adresa comunităţii „mesianice“ o reprezintă relativismul etic majoritar, fie că e vorba de „lunecosul bizantinism“ al ortodocşilor („atîta incompetenţă teologică cîtă am descoperit în mediul pravoslavnic nu am văzut nicăieri. Aici lipseşte un minim de educaţie religioasă. […] De predici şi alte rigori teologice, cu care orice copil sectant este obişnuit de mic, nici nu mai vorbesc“), sau, mai nou, de consumerismul capitalist care, aparent, „nu-ţi mai interzice nimic, ci numai îţi oferă“ şi căruia nu i te poţi opune, cîtă vreme tehnologia şi tentaţiile ei ajung să-ţi invadeze viaţa („Aceasta a fost cea mai grea luptă pe care am dus-o. Şi pe care, în definitiv, am pierdut-o“).
Cu asemenea judecăţi ne întîlnim şi în celelalte cărţi ale lui Ernu, căci, oricît de îmblînzită, de secularizată, „educaţia sectantă nu te părăseşte niciodată. Dar niciodată…“ Nimic „sectar“ însă în modul – extrem de mobil! – de a privi şi judeca diferenţa de orice fel. Autorul Sectanţilor practică o metodă a comparaţiei universale care răstoarnă şi destabilizează sistematic prejudecăţi înrădăcinate. Contribuţia sa la forjarea unei „noi istorii“ în spaţiul autohton e importantă mai ales prin curajul ei epistemic, chiar dacă aparţine unui nespecialist în materie.
Deschiderea memoriei
Cartea conţine, pe post de user‘s guide şi un mic glosar, o cronologie succintă a evenimentelor istorice „de la fondarea sectei“, fotografii de epocă şi arhivă personală. Două sînt personajele care dau tonul acestei saga la persoana întîi: primul e străbunicul Culachi, cu origine etnică incertă şi despre care „legenda spune că ar fi coborît din Ardeal“; stabilit în Bugeac (la Bolgrad), într-un spaţiu de frontieră multiplă, de o hibriditate etnică, lingvistică şi confesională deconcertantă, acest tînăr negustor preocupat de religie şi politică se va căsători cu frumoasa Katrina, fiica unui cizmar evreu, întemeind o familie de „israeliţi aiNoului Testament“; al doilea este Lev Davîdovici Rabinovici, „patriarhul evreilor mesianici“, cel care a încercat să schimbe soarta evreilor din Imperiu, să-i împace cu creştinii. Cunoaşterea lor va fi una mediată de amintirile „bunelului“ sau ale altor rude în vîrstă, dar şi de apelul la documente puţin cunoscute (spre exemplu: un vibrant necrolog legitimator al lui Vladimir Soloviov la moartea lui Lev Davîdovici şi un fragment consistent dintr-un „manual de rezistenţă“ – Rolul politic şi tactica sectelor –, publicat în 1935 de sectantul „trădător“ transnistrean F. M. Puţintev, devenit colaborator al lui Lunacearski, cu date despre lideri occidentali baptişti, ca Theodore Roosevelt sau Lloyd George, dar şi despre generalul chinez Chiang Kai-Shek, admis în secta metodiştilor, plus trimiteri la clasicii marxism-leninismului ş.a.).
Memoria personală se deschide, în cercuri concentrice, spre cea familială, apoi spre aceea comunitară, iar istoria comunităţii „mesianice“ se deschide, la rîndu-i, către o istorie a Bugeacului multietnic şi multiconfesional de la 1900, apoi către istoria Estului european, a Imperiului Ţarist, a Basarabiei româneşti, a Uniunii Sovietice şi, finalmente, a postsovietismului faţă cu globalizarea.
Dificil rezumabile, elementele de istorie comparată a sectelor şi comunităţilor religioase din România şi Rusia sub diverse regimuri, inclusiv istoria raporturilor cu grupările occidentale (luterane, neoprotestante ş.a.), sînt de un interes real, amplificat de apelul „folcloric“ la experienţa trăită. Un exemplu: vizitînd România socialistă, tatăl autorului trăieşte revelaţia unui „Bizanţ comunist rural“, care „s-a conservat foarte bine şi chiar a înflorit“, cu sute de biserici şi mînăstiri pline de oameni, în vreme ce, în URSS, unde Biserica a fost reprimată, abia erau 15 mănăstiri (faptul n-ar trebui să-i surprindă decît pe naivii captivi ai clişeelor anticomuniste: demolarea unor lăcaşe bucureştene de cult, în anii ’80, a avut legătură doar cu noile planuri urbanistice ale lui Ceauşescu, nu cu un program ateist de distrugere, iar bisericile construite atunci au fost mult mai numeroase).
Cu cîteva luni în urmă, pe CriticAtac,Florin Poenaru îi reproşa lui Ernu că, în loc să se delimiteze explicit de personajele sale „reacţionare“ (prea „scriitor“ fiind…), le dă prioritate absolută: „Fiind prea preocupat să dea glas personajelor sale, autorul nu mai găseşte loc şi pentru formularea unor rezerve critice la acest model sau măcar pentru exprimarea propriei experienţe de ruptură cu această comunitate. Astfel, nu devine deloc clar de ce o comunitate mică, ierarhică, rurală şi fanatică ar putea face pasul de la acest particularism feroce la universalism emancipator. […] Cele mai problematice pagini din carte sînt cele în care personajele oferă propria perspectivă asupra comunismului de tip sovietic: o folk theory asupra comunismului şi asupra puterii politice în cel mai bun caz. Cum practicile de rezistenţă ale sectei, precum şi simţul practic al acesteia par derivate din astfel de teorii, devine şi mai neclar de ce aceasta prezintă vreun minim caracter emancipator şi nu confirmă de fapt intenţia sovieticilor de a o desfiinţa, ca fiind reacţionară şi retrogradă. Toate acestea rămîn în aer deoarece autorul nu îşi asumă decît un rol de cronicar- povestitor-(auto)-memorialist şi nu intervine în naraţiune cu propria perspectivă“. Dincolo de misreading-ul tendenţios, problema merită o discuţie serioasă, mai ales că este invocată opinia unui colaborator lui Lenin (Vladimir Dimitrievici Bonci-Burelici), potrivit căruia puterea sovietică trebuie să urmeze exemplul sectelor pentru a-şi extinde autoritatea. Sfatul său n-a fost pus în practică. Stalin îi va arunca pe sectanţi în Gulag, iar Hrusciov şi Brejnev nu-i vor menaja nici ei pe aceşti „refuznici“ trăitori la marginea societăţii.
Explorator al unei lumi dispărute
Autorul Sectanţilor îmbină relatarea şi evocarea într-un stil fluid şi limpede, eficient şi cuceritor chiar prin lipsa de fason artistic. Volumul începe cu un Prolog plin de dramatism: moartea anunţată a tatălui, întoarcerea acasă şi dificultatea de a reasuma, cu ocazia înmormîntării, ritualurile comunităţii de provenienţă, marchează întîlnirea cu o identitate refulată ani de zile. Că această experienţă îl va fi modificat interior, în felul în care moartea mamei l-a transformat pe „progresistul“ Barthes într-un „antimodern“, e probabil. Ernu se înfăţişează ca eretic atît faţă de dreapta anticomunistă, cît şi faţă de stînga marxistă, neomarxistă sau leninistă. Amin – tirile din copilărie şi adolescenţă, figurile şi poveştile unor membri ai familiei (părinţii, unchii Culaie şi Ion), evocările retro despre muzică şi fabuloasa „fizgarmonie“ (un instrument de origine franco-germană, înrudit cu pianul şi orga), ca şi cele despre „ritualurile morţii“, jocurile copilăriei, rolul femeilor în comunitate şi alte elemente cotidiene sînt ale unui scriitor at his best. Un Vasile Ernu care „se întoarce acasă“, în propria memorie, dar şi în paradisul pierdut al unui Bugeac familiar, descris cu emoţie şi nostalgie. În ultimele pagini ale volumului îl întîlnim la Sulina, „o lume vintage, într-o stare profundă de degradare“, la „unchiul Saşa, ultimul reprezentant al generaţiei de sectanţi a tatălui“. Tonul crepuscular atinge tonuri sadoveniene: „Dacă ai însă ochi să vezi şi urechi să asculţi, nimic nu se compară cu starea de bine extraordinară pe care ţi-o dă Sulina. Un soi de melancolie şi nostalgie nu se ştie pentru ce. O lume dispărută, dar nemuzeificată şi încă vie. Poate pentru că e în contratimp cu tot ce se întîmplă în cultura occidentală, urbană. Acolo s-a oprit timpul. […] Nu vreau să idealizez nimic. E o experienţă personală, subiectivă şi intimă. […] Cît mai avem însă locuri, oaze de acest fel, e bine să le vizităm. Nu ca nişte turişti, ci mai degrabă ca nişte exploratori. Cine ştie ce putem găsi acolo? Cine ştie ce putem găsi în noi?“. Şi finalul poetic, circular, al unei cărţi neobişnuite: „Te întinzi în pat şi încerci să adormi, dar nu poţi. Te gîndeşti, te frămîntă poveştile auzite. Vrei să înţelegi, […] Oare ce-au trăit oamenii ăştia de sînt atît de fericiţi şi astăzi? Şi adormi fără să ai un răspuns…“.
Într-un articol apărut de curînd în revista Cultura („Vasile Ernu sau ultimul conservator“),Dan Neumann pune punctul pe „i“, vorbind despre un „om de stînga cu vădite simpatii pentru tradiţie şi lumea materială precapitalistă în care s-a găsit Bugeacul său natal cel puţin pînă în 1991. […] A te opune dregătorilor şi a nu te supune Puterii se găseşte în vocaţia revoluţionară a creştinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care socialistul Vasile Ernu e mai curînd un onest creştin conservator“. În privinţa „conservatorismului“ – nimic de zis – comentatori de varii orientări se află într-un relativ consens. Florin Poenaru conchide (corect) că „Vasile Ernu rămîne un trickster“, Mirel Bănică, remarcă finalmente, că acest „in cla sabil activist cultural şi ideologic a în ce put să fie „îmblînzit de trecerea timp u lui“, iar Vintilă Mihăilescu vede în atitudinea lui Ernu „un soi de utopie comunitaristă, care aminteşte mai degrabă de un Ferdinand Tönnies, cu a sa Gemeinschaft, decît de un Bakunin“ (Dilema veche, nr. 588). Ea dă măsura unui scriitor atipic şi confirmă, încă o dată, „teoria secundarului“ a lui Virgil Nemoianu: literatura de elită e „întotdeauna reacţionară“ în raport cu progresismul nivelator, indiferent de ideologia autorului ei… Carte de avangardă intelectuală şi, în acelaşi timp, profund clasică, al cărei „particularism“ extrem se deschide spre o problematică general-umană de anvergură, Sectanţii e o scriere majoră de care literatura noastră – devenită, în ultimii ani, mult prea conformistă şi căldicică – avea nevoie.
Vasile ERNU Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii
Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii“, Iaşi, 2015, 376 p.
(Zilele trecute am scris acest text, aveam de dat o explicaţie. A fost ca o premoniţie. Astăzi un amic mă anunţă că a murit Iurii Mamleev. Generaţia mea “sovietică” a fost marcată de acest autor unic…)
Am fost întrebat: de ce am pus numele cărţii mele „Sectanţii” dacă există deja una cu acelaşi nume a sciitorului rus Iurii Mamleev?
Răspund:
Iurii Mamleev este unul din scriitorii mei preferaţi şi dacă el ar fi avut o carte cu acest nume eu aş fi căutat o altă soluţie probabil. Am meditat mult la povestea asta şi m-am consultat. Şi am decis pentru „Sectanţii”. De ce? Ceea ce trebuie de ştiut mai întîi e următorul fapt: cartea lui Mamleev se numeşte în original „Şatunî”. Ce sînt aceşti „şatunî”? Ei sînt nişte urşi care nu intră în bîrlog şi hălăduiesc prin păduri toată iarna într-un soi de transă. El vorbeşte despre o transă a unor grupuri marginale. Traducăturul volumului, Mircea-Aurel Buiciuc, a ales să dea în română numele acestui roman: „Sectanţii”. Nu e o alegere proastă însă e puţin altceva. Deci, Iurii Mamleev nu şi-a numit volumul „Sectanţii” ci „Şatunî”. Asta a cîntărit mult.
Ambii ne ocupăm de marginali însă cu abordări total diferite, precum şi cu alte mijloace. Ca un mare simpatizant şi cunoscător al operei lui Mamleev pot spune că, din păcate, nici măcar nu ne intersectăm. Poate indirect. El face roman în stilul lui propriu numit „realism metafizic”. Eu, unul care nu mai crede serios în roman, fac un gen „klezmer” lucrînd cu o istorie personală, a unei familii concrete, cu o geografie şi istorie concretă. Unii numesc asta literatură artistică „nonfiction“. Dar asta e deja treaba criticilor.
De ce îl admir pe Iurii Mamleev? Pe lîngă faptul că e un mare scriitor, unul dintre cei mai mari scriitori ruşi ai ultimei perioade sovietice, el are şi o importanţă aparte. Cînd toată lumea cocheta cu stilul realist socialist, cu revenirea la rădăcinile gliei etc, el vine contracurentului şi inventează acest „realism metafizic” şi cu subiecte care va „înnebuni” noua generaţie. El propune o literatură de cu totul altă factură şi alt calibru.
Ce a însemnat asta? Asta a însemnat în literatura rusă o gură de aer proaspătă şi o direcţie foarte creativă. Putem vorbi chiar de o nouă turnură. De ce? Pentru că el avea să devină un soi de „noaua manta” de sub care va ieşi litaratura de mare calibru al perioadei postsovietice. Dacă-l veţi întreba pe Sorokin sau Pelevin cine le este „naşul literar” o să vă spună fără să clipească: MAMLEEV.
Din păcate, în România, Mamleev nu a prins mai deloc şi a fost receptat destul de confuz. Dar sper să greşesc şi să existe un public specializat şi pentru marele scriitor Iuri Mamleev.
Mic Secret. Trei scriitori ruşi din perioada tîrzie sovietică am vrut să cunosc: Bitov, Makanin şi, fireşte, Mamleev. Şi am reuşit să am căteva discuţii lungi cu Iuri Vasilevici pe care-l consideram un scriitor aproape mitic. Încă-l consider. Între noi, „sectanții” şi „şatuni” care nu iubim bîrlogul, ne-am simţit foarte bine….
Identitatea eretică e obsesia constantă a lui Vasile Ernu, iar cărţile sale o reiau în formule diverse. Eseul autobiografic Născut în U.R.S.S. (2006) propunea o istorie personală „ostalgică“, în care strategiile propagandistice ale celor două mari puteri globale din anii ’70-’80 – SUA şi URSS – sînt privite ca feţe ale aceleiaşi monede. O primă erezie, într-o Românie aflată în pragul integrării euroatlantice, cu elite puţin dispuse să vadă astfel istoria recentă. Identitatea (post)imperială va fi reproblematizată în Ultimii eretici ai Imperiului(2009), unde Ernu adoptă formula „scrisorilor persane“, trecută prin filtrul lui Ilf şi Petrov. Aflate în avangarda spiritului public autohton, volumele colective care-l au printre coordonatori şi iniţiatori (Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale raportului Tismăneanu, 2008,Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil, 2014), deconstruiesc tabuurile intelighenţiei româneşti, creînd breşe alternative în noua cultură de război rece, iar rafinatulCeea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (2010, în dialog cu Bogdan-Alexandru Stănescu) şi interviurile cu scriitori şi intelectuali ruşi contemporani din Intelighenţia rusă, azi (2012) echilibrează, subtil, versantul politic prin cel literar. În cea mai improvizată carte a sa, Sînt un om de stînga, „erezia“ faţă de mainstream ţine de afirmarea tranşantă a identităţii ideologice. Basarabeanul născut la Odessa, cu studii de filozofie la Cluj, rămîne, pe ansamblu, un intelectual critic versatil şi un scriitor amfibiu, ce scrutează dinamica lumii globale dinspre Estul postsovietic şi din – spre margini, periferii, frontiere multiple. Atitudine „multipolară“ nu lipsită de riscuri, căci hardinerii anticomunişti îl văd ca pe un nostalgic al imperialismului sovietic, iar rigoriştii de stînga – ca pe un dandy agreat de intelighenţia neoliberală.
Privită însă fără ochelarii de cal ai ideologiilor de cazarmă, realitatea arată altfel. Eseistul şi activistul social e meient şi la adresa democraturii eurasiatice a lui Putin, şi la adresa neoliberalismului global euroamerican, iar provenienţa sa dintr-o comunitate de „sectanţi“ prigonită în fosta URSS îl recomandă ca outsider în raport cu comunismul. Ceea ce iese, oricum am privi lucrurile, din logica maniheistă. De fapt, Ernu e unul dintre foarte puţinii noştri scriitori de idei (geo)politice cu o miză identitară simultan locală, regională şi globală. Dacă nu chiar singurul. Cine vrea să-i cunoască „rădăcinile“ opţiunilor va trebui să înceapă cu cea mai recentă apariţie editorială a sa, Sectanţii, lansată în primăvara acestui an. Cartea se situează în prelungirea directă a unei replici polemice (Da, sînt un om de stînga. Scrisoare adresată domnului H.-R. Patapievici) din noiembrie 2010, adresate fostului director al ICR care, într-un interviu din revista 22, îl taxase drept „nostalgic al Imperiului sovietic“ şi restaurator al „ideii comuniste“. Nostalgia are însă alte ţinte, mai înalte… Nota bene, atît replica lui Ernu, de o superioară eleganţă, cît şi Sectanţii sînt segmentate în cinci părţi cu titluri similare: Geneza, Exodul, Leviticul, NumerişiDeuteronomul, corespunzătoare Pentateuhuluibiblic („Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi a comunităţii mele“). Nu s-a prea observat, în comentariile de pînă acum, că avem de-a face doar cu un prim volum dintr-o anunţată (chiar în titlu!) „mică trilogie a marginalilor“. Vor urma curînd alte două,Bandiţii şi Izgoi-jidî, care vor completa perspectiva. Nu avem de-a face cu un proiect de tip „arheologic“, ci de tip „genealogic“ (în Arheologia cunoaşterii Foucault opunea ambiţiilor globale, orgolioase ale arheologiei proiectul mai modest, local şi fragmentar, al genealogiei). Un proiect deschis printr-o carte „comunitară“, scrisă de un autor care-şi asumă rolul – discret – de „mărturisitor“ al propriei tradiţii religioase de familie („vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s-a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă – Tora sau Pentateuhul secteimele“) şi care, povestindu-şi „pe îndelete“ propria tradiţie, o recuperează şi o „îmblînzeşte“ („Chiar dacă această educaţie a rămas undeva în urmă, uitată şi prăfuită în cotloanele minţii, ani şi ani de studiu şi practică au creat în mine nişte automatisme de care nu mai pot să mă debarasez. Pot fi cel mult îmblînzite“). În acest punct, Sectanţii se întîlneşte cu Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Numai că, dacă poporul armean a cunoscut, după Genocidul din 1915, experienţa exodului, sectanţii lui Ernu „au trăit peste un secol în Bugeacul Basarabiei în patru ţări diferite“. O scenă irezistibilă – relatată de un vecin evreu – are în centru un protagonist ce declară la Biroul de Paşapoarte că s-a născut în Imperiul ţarist, şi-a făcut şcoala în România Mare, a lucrat în URSS ca profesor de muzică şi a ieşit la pensie în Republica Moldova, fără să-şi fi părăsit în tot acest timp cartierul…
Identitatea „sectantă“ a mai fost abordată la noi în romanele lui Daniel Bănulescu, Dan Lungu (Cum să uiţi o femeie) sau Marta Petreu (Acasă, pe cîmpia Armaghedonului). Volumul de faţă are însă o bătaie mult mai lungă. Recuperînd memoria istorică a comunităţii sale de apartenenţă, Ernu o comentează lucid şi empatic, topind vocile trecutului într-o confesiune reflexivă. Deşi priveşte înapoi cu nostalgie, el nu vorbeşte nici „dinăuntrul“, nici „din afara“ fenomenului, ci dintr-un interregn, ceea ce explică nota pe alocuri afectivă şi (auto)mi – tologizantă. Sectanţii este un hibrid inclasabil, corespunzînd identităţii hibride a autorului însuşi. Există aici şi elemente de roman nonfictiv, şi de eseu, şi de istorie sau de antropologie culturală – o literatură fusion, în care analiza politică, socială, istorică şi religioasă sînt unificate de fantasmele experienţei personale şi de subiectivitatea unui eu explorator ce încearcă nu să judece, ci să cunoască lumea de unde vine, pentru a se înţelege pe sine. Şi încă: o literatură care incită nu doar prin experienţele transfigurate „literar“, ci şi prin ideile puse în joc sau prin datele socioistorice şi antropologice despre Bugeac (Basarabia de sud), prin informaţiile documentare despre comunităţile sale etnice şi religioase, despre relaţiile dintre ele şi opoziţia lor faţă de puterea de stat etc. De un interes aparte sînt secvenţele de – spre „pogromul de la Chişinău“ din 1903, eveniment care, prin reacţia de apărare a comunităţii evreieşti agresate, avea să dea naştere la două grupări diferite provenite din sînul comunităţii în cauză (naţionaliştii sionişti, respectiv revoluţionarii „progresişti, anarhişti sau socialişti“), ce au marcat „istoria secolului al XX-lea“ şi au avut impact inclusiv asupra sectelor mesianice. Chiar dacă dezvoltă strategii şi reţele paralele imbatabile de supravieţuire, întrajutorare şi dezvoltare economică, „sectanţii“ – segregaţi atît în raport cu majoritarii pravoslavnici, cît şi cu puterea „lumească“ a statului- Leviathan – sînt singuri împotriva tuturor şi „pretutindeni străini“. Ei nu aspiră să schimbe sistemul politic, ci să supravieţuiască în marginea şi în afara lui, după propriile reguli. Revoluţia lor – exclusiv spirituală – are, prin urmare, un caracter accesibil doar adepţilor, ceea ce exclude orice caracter „universalist- emancipator“ în plan mundan.
Ci, precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare,
Așa și noi, cei mulți, un trup sîntem în Hristos și fiecare sîntem mădulare unii altora; (Romani, 12, 4-5)
Vasile Ernu trece în mediile cultivate din România drept un excentric de stânga venit de peste hotarele răsăritene, precum, mutatis mutandis, un alt Constantin Dobrogeanu-Gherea al timpurilor noastre, să aducă vorba bună a socialismului (moderat?), corupînd în acest fel mințile unui tineret lunatic, occidentalizat și fără discernământ. Alții, mai aprigi cu criticile și suferind de patima conspiraților universale, îl văd slujbaș în comisariatul responsabil cu agitpropul al ideologului putinist Dughin. Oricum am răsuci lucrurile, ceva nu e în regulă cu Vasile Ernu, iar pentru establishmentul nostru de dreapta, literaturocentrist, circumspecția și teama îl însoțesc de aproape pe acest veșnic intrus basarabean ca două umbre alungite ale unui rău primordial. Când Vasile Ernu a publicatNăscut în U.R.S.S. în 2006 un premiu de debut și șansa unor traduceri internaționale ar fi trebuit să-l cumințească pe cel proaspat titrat. Lucrurile nu au stat defel și nicicând așa, iar pentru păcatul său capital, acela de a avea simpatii accentuate și vocale de stânga, Ernu apare drept o ciudățenie astăzi în mediile literare consacrate.
În primăvara anului 2015, Vasile Ernu publică Mica trilogie a marginalilor. Sectanții. Asemeni experiențelor de lectură din primele sale cărți, V. Ernu îmbină cu real talent de povestitor (dar, ne permitem să spunem, fără vreo stilistică proprie, fără slăbiciuni calofile) amintiri biografice, crâmpeie de folclor recent, istorie orală, înțelepciuni bătrânești și chiar ceva care aduce aminte de un reportaj despre condițiile social-economice ale unor orașe de provincie fascinant-mizere din publicistica de tinerețe a lui Geo Bogza. Yoknapatawpha lui Vasile Ernu este Bugeacul, teritoriul sacru al copilăriei sale de basarabean din sud, un spațiu invadat de un bahic soare mediteranean, de veri istovitoare, drumuri prăfoase, câmpii mănoase, miros de fum tomnatec și podgorii roditoare, apusuri liliachii, totul agrementînd satele pierdute din Bugeacul multietnic, înțesat de evrei, ruși, moldoveni, germani, ucraineni, lipoveni, găgăuzi etc.
Sectanții pornește la drum cu străbunicul autorului, Culachi, și viața sa de comerciant după așezarea, inițial temporară, dar, finalmente, decisivă, între sudul Basarabiei și Ucraina. Vasile Ernu procedează iscusit printr-o redare pe alocuri anistorică, ca într-un fictiv timp biblic, a peripețiilor negustorești ale străbunului său. Ceea ce predomină însă se concentrează pe marginalitatea, pestriță din punct de vedere etnic, a acestui colț vestic din Imperiul Rus. Bugeacul pare un tărâm de recluziune al neamurilor care au rupt-o cu stăpânirea sau cu „dregătorii”, cum îi place naratorului să tot repete, o altă țară a Canaanului pentru cei care s-au desprins, cu spaimă și cutremurare, de ordinea acestei lumi. Totuși, ochii Leviatanului sunt veșnic pironiți asupra oricărui supus, oricât de ascuns, al Țarului, iar mișculațiile și glagoria suprasaturate de vrajbă și discordie ale autorităților imperiale se strecoară insidios în campania publică de propaganda antisemită și pravoslavnica a epocii, purtată de un stat cu o birocrație brutală, dar ineficientă, în regiune.
Vasile Ernu nu ascunde nicidecum înapoierea economică și natura relativ izolată a locului, dar nici nu-i dă mare importanță: Bugeacul nu fusese încă străpuns la trecerea dintre secolul al XIX-lea și veacul al XX-lea de ordinea capitalistă și de raporturile sociale moderne binecunoscute. Suntem în miezul unui univers agrar, sătesc, în care familia extinsă este nu doar temelia societății, ci și cadrul de desfășurare a multor activități economice de bază. Analfabetismul, o secularizare mai degrabă apreciată ca un corp străin, pogromuri, secetă și ani cu foamete etc. marchează și subîntind, convenabil pentru stăpânire, comunitățile viețuind semipașnic, semiconflictual într-un echilibru general instabil. Străbunul Culachi, amintind prin gravitatea cu care este investit, aidoma celor mai mulți bărbați ai neamului, de un patriarh al Vechiului Testament, trăiește o vreme în satele coloniștilor germani, protestanți și proscriși de majoritatea pravoslavnică. Dialectica majoritate-minoritate apare drept o constantă ontologică la Vasile Ernu. Minoritățile religioase sunt comunități bine sudate, guvernate de reguli și ierarhii întemeiate în vechime, în care viața comunitară are întâietate față de majoritatea altora activități. Rugăciunea, cântecul, slujba, asimilarea Bibliei ca o carte scrisă direct pe inima enoriașului credincios, inflexibilitatea morală, puritatea credinței întăresc și sudează comunitatea pocăiților, a sectanților creștini, din care se trage și Vasile Ernu. Ceea ce țâșnește ca un cântec de slavă adus Dumnezeului iudeo-creștin în Sectanții este tocmai modul în care religia practicată riguros transformă societatea într-un univers organic autosuficient. Pentru Ernu, nu te afli niciodată singur și făra temei, aruncat în lume, înconjurat de legea, doar superficial apăsătoare, a comunității credincioase. Restricțiile sectare sunt cele pe care orice creștin le știe și prea puțini le practică ca modus vivendi: să nu furi, să nu minți, să nu trăiești în desfrâu, să nu juri strâmb și să nu ai alți Dumnezei în afara lui Iahve Elohim (participarea la război nu este totuși respinsă de sectanți). Ceea ce la pocăiți apare ca un atribut în plus ține de disprețul pentru puterea politică a statului modern, pentru incultura păgână a majorității pravoslavnice și pentru bogățiile stăpânilor lor nemijlociți. Pesemne că din această mefiență față de aparatul de stat țarist (și apoi sovietic) izvorăște antipatia socialistului Ernu pentru orice formă oficială de autoritate a celor puternici, fie ei întruchipați de capitaliști ori de politicieni sau forța polițienească. Cum să scapi din ghearele omnivorului Leviatan? Cum să-ți duci traiul în afara sa?
Dinspre latura maternă a familiei, naratorul coboară, prin străbunica sa Katrina Moskovici din Bolgrad, dintr-o familie de evrei mesianici, convertiți la o anumită interpretare a creștinismului ce înglobează tradiția Pentateuhului la 1900. Mixtura genetică dă naștere unei pasiuni religioase febricitând de evlavie: credința pare aproape fundamentalistă și ultraconservatoare la strămoșii socialistului de azi Vasile Ernu. Oare cântecul din fizgarmonia familiei să nu fie totuși același generații după? După anul 1917, blestemele istoriei se pogoară ca probe ale focului peste comunitatea pocăiților, a celor binecuvântați: puterea stalinistă îi va ponegri, aresta, chinui, dar, crede Vasile Ernu, îi și întărește deopotrivă, scoțând la iveală tăria credinței lor creștine. Legionarii, în schimb, cât timp Basarabia a zăcut sub pavăza României Mari, îi vor brutaliza blasfematoriu: murdărirea sacră a ritualului de îngropăciune și ura sădită în inima majorității ortodoxe îi vor încerca pustiitor pe sectanții din Bugeac (dar și pe evreii din zonă). Sub fiecare dregătorie, vulturul statului se va repezi să smulgă câte o fleică din sufletul viu al comunității îngrijite, adunate, necicatrizată de alcoolism, prostituție sau tâlhării ale fraților și surorilor creștini. O lume rea în mijlocul cărora luptă, ca la începuturile din catacombe, oștenii neabătuți ai Domnului. Foametea din 1945 și 1946 va lovi din nou comunitatea și va lasa alte amintiri sacralizate ale suferinței la care este sortită în veci spița decăzută a oamenilor. Sunt personaje episodice fermecătoare în Sectanții, călători prin lume sau încăpățânați magistrali, dar parcă nici unul nu se înfățișează atât de limpede ca întreaga comunitate, cu femeile sale ce țin totul în mișcare și cu bărbații meditând profetic în bărbile lor sure și dese.
Vasile Ernu nu uită să amintească două lucruri din registrul politic al bunului-simț, pe care unii și alții din anticomuniștii răspicați le eludează: când tatăl său, fost „pisar” în Armata Roșie în anii ’50, vizitează România după 1960 acesta constată uimit cât de puțin hăituită și chinuită fusese Biserica Ortodoxă față de cea rusă. România comunistă plutea parcă într-un Bizanț rural înveșmântat în salbe de mânăstiri și biserici presărate, în văzul lumii, peste tot cuprinsul țării. U.R.S.S. atinsese culmi ale secularizării antireligioase pe care românii comuni nici nu și le puteau măcar imagina sub regimul comunist, fie el dejist sau ceaușist. A doua chestiune spinoasă este jurământul de fidelitate până la moarte pe care îl depunea orice cetățean din comunism la intrarea în Partid. Rudele pocăite ale povestitorului au ratat cariere refuzînd un pact scelerat cu Leviatanul sau au suferit de pe urma sa. Oare intelectualii liberali din România de azi, foști membrii de partid și moraliști înfierbântați după disoluția acestuia, au uitat de gravitatea jurâmântului pe care l-au depus cândva? Oare ce înseamnă „până la moarte” pentru acești farisei? Cuvintele sunt doar pietre reci în gura lor.
În cele din urmă se ridică problema unei critici și a unei mirări. Vasile Ernu lasă impresia, prin exagerarea fabuloasă a calităților legendare ale unor membrii din familia sau comunitatea sa și a Bugeacului ca întreg, de trufie. Sunt prea multe autoglorificări găunoase, prea multă emfază neverosimilă și deloc patetică (dacă aceasta a fost intenția autorului) în întâmplările și personajele acestei cărți. De ce această vanitate și vană iubire de sine? Să fie urmarea compensatorie de a resimți dureros stigmatul social de sectant?
Mirarea, pe de altă parte, vine, în felul ei, firesc: deși Vasile Ernu amintește de-o răceală rebelă față de originile sale pocăite în vâltoarea adolescenței, vârsta matură, de pe acum nostalgică, melancolică într-un chip, totuși, neliric, ne pune în fața unui om de stânga cu vădite simpatii pentru tradiție și lumea materială precapitalistă în care s-a găsit Bugeacul său natal cel puțin până în 1991. În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.
Prefaţă la CEEA CE NE DESPART E. Epistolarul de la Hanul lui Manuc de Vasile Ernu & Bogdan-Alexandru Stãnescu (Polirom 2010)
Lucrãtor cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligent service al literaturii, recunosc public cã Ernu şi Stãnescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmãresc şi mã ţin dupã dînşii de cînd au început sã se certe în 2006, de ziua naţionalã, la o masã din Hanul lui Manuc, pe o problemã la care, cu o naivitate specificã misiunilor noastre, nu puteam sã nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Gogol – cum susţinea Ernu sau Joyce – precum combãtea Stãnescu. O clipã, cu acea luciditate, şi ea inerentã Serviciilor noastre, mi s-au pãrut ca doi copii care se iau de cap pentru Hagi sau Dobrin… Nu greşeam – Stãnescu va recunoaşte într-un târziu cã s-au prins într-un „pariu infantil”. Nu are importanţã – în fond, cum precizeazã Rimbaud, totul începe cu un rîs de copil. Mai grav este cã cei doi au continuat sã se contrazicã timp de doi ani, obligîndu-mã sã le citesc şi sã le decupez scrisorile, inoculîndu-mi un sentiment straniu, dar nu chiar strãin de breasla noastrã: aveam de-a face cu doi posedaţi; nu de diavol, nu de politicã – ar fi fost prea banal – ci de spiritul celor definiţi odatã în douã fraze fulgerãtoare ale lui Dostoevski : „ce fac atunci cînd se adunã tinerii ruşi?” „Discutã problemele mondiale!”. Pe Dîmboviţa, cei doi – deloc inhibaţi de vreo „angoasã a influenţei” – vor discuta problemele mondiale şi anume cele ale literaturii. Nu ca savanţi, ci ca practicieni, deloc atoateştiutori, ci doar orgolioşi, precum îi vedea odatã, la Petersburg, Ahmatova pe Mandelstam şi Pasternak încã tineri: „insuficient de siguri pe sine pentru a fi plicticoşi”.
Ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadeazã în teorie, celãlalt e „bolnav” de revelaţia sensului, a textului ca descindere în infernul oricãrei frumuseţi. Pentru Ernu, poezia e o problemã de viaţã şi de moarte, pentru Stãnescu „doar” o contaminare. Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi „pentru situaţia în care ne gãsim”, vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov, cu groaznica retrogradare a lui Dostoevski printre mediocri, le vor accepta o clipã, le vor refuza dupã aceea, se vor enerva, se vor suspecta ca „imbecili”, îl vor ironiza pe Nabokov ca miştocar savuros în cazul Dosto, de la Nabokov vor trece la Bulgakov (de ce l-a ignorat), apoi de la Bulgakov la Grossmnan şi Platonov, de la amîndoi la criticul literar I.V.Stalin şi de aici mai departe, ajung la Philip Roth, Orwell, Mandelstam – toate acestea pentru ce? Nu pentru triumful lui Gogol asupra lui Joyce sau invers, cu atît mai puţin al lui Ernu asupra lui Stãnescu. Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaşte sfîrşitul acestui „pariu infantil”. Ca în toate poveştile bune va exista însã un „deodatã” cînd „inima începe sã batã cu putere” (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – niciunul nu ocoleşte acest moment cardiac). Deodatã – fãrã multã analizã psihologicã sau teoreticã – joycianul cade rãpus şi sedus de Hagi Murad al lui Tolstoi faţã de care „cu o imbecilitate extremã îmi declarasem dispreţul şi indiferenţa…” Deodatã, gogolianul recunoaşte cã se apropie „periculos” de Tolstoi şi cã are tot mai multe semne de întrebare la teoriile lui Nabokov. Amîndoi vor reciti şi re-cita Moartea lui Ivan Ilici şi Jucãtorul, Dublul împreunã cu Dublinul lui Joyce, descoperind nu numai Omul din subteranã, dar chiar subteranele acestui castel care e literatura „mare sau micã” (ea nu are adjective), cu tot ce duce de la Cehov cel fãrã de roman la Orwell cel fãrã de iluzii, de la Moscova cea fericitã la Baden- -Badenul înrãitului Feodor spre o magicã Americã de Sud unde nu vor ajunge. Ce li s-a întîmplat posedaţilor noştri? Ce i-a contaminat ? Cum de s-au împãcat întru Tolstoi şi Nabokov? Nu vreau s-o deconspir. Noi, lucrãtorii din Intelligent service-ul literaturii, nu obişnuim sã ucidem poveştile prin prefeţe. Las cititorul sã o afle din ultimele scrisori ale lui Ernu. Sã spun doar cã li s-a întîmplat un dostoevskianism, mai pe scurt, dar nu mai simplu : o cãinţã. De cîte ori înregistrez azi o cãinţã, îmi cam pierd uzul raţiunii. Este ceea ce mã face sã îi ţin mai departe, sub observaţie, lucrînd la raportul meu intitulat: „Cu ce-şi bat capul, la 2010, doi scriitori din Bucureşti”, sfidînd ultima întrebare, aceea a lui Stãnescu, prea sfîşietoare pentru a nu fi şi inutilã: „pe cine mai intereseazã doi oameni care vorbesc despre literaturã, vise, obsesii peronale, totul pornind de la un pariu infantil?”. Din cîte informaţii deţin, mai sîntem cîţiva.
