‘Sectanţii’ lui Vasile Ernu. O privire din interior

 de Mihai Ciucă / Ştiripesurse: 18/11/2016

La momentul scrierii acestor rânduri, deja a fost lansat cel de-al doilea volum din trilogia marginalilor lui Vasile Ernu, scriitorul care a făcut valuri în ultimul an cu Sectanții lui. Am urmărit cu mare interes recenziile apărute până acum, multe, diverse și interesante, sperând că va apare și una scrisă de un insider, un „sectant autentic”, dispus să scoată penița «out of the box» și să profite de mingea aflată la fileu. N-am observat niciun demers vizibil în acest sens și, fiindcă atenția se mută inevitabil spre Bandiți, care reprezintă tema și titlul celei de-a doua părți a trilogiei, m-am gândit să-mi încerc eu norocul. Mai întâi, ca un disclaimer, vreau să precizez că nu-l cunosc personal pe Vasile Ernu. Vasea, așa cum îl alintă prietenii apropiați, este bun prieten cu câțiva buni prieteni de-ai mei și, prin extensie, se află în lista amicilor mei de pe Facebook. Asta mi-a permis să-l observ și, cred eu, chiar să-l înțeleg un pic. Mai ales că provenim dintr-un mediu similar, prin asta înțelegând inclusiv faptul că bunicii mei materni, împreună cu mama mea, basarabeni fiind, au ales să se retragă strategic din calea Armatei Roșii, în România anului 1944. Nu m-aș încadra în categoria „unchilor” lui din România, dar e loc de una a „verilor”, unde cred că aș corespunde. În cele două decenii cât am trăit alături de ei, bunicii mi-au demonstrat un profund sentiment al unei duble pribegii, cunoscute și de Vasile Ernu, lucru trădat de afinitatea lui față de Wayfaring Stranger, pe care nici nu încearcă să o ascundă. Spre deosebire de un outsider, atras de exotismul subiectului acestei cărți, un insider ca mine nu este interesat doar de cele scrise de autor. Un insider este interesat, în egală măsură, și de lucrurile pe care el nu le-a spus, dar care pot fi o cheie hermeneutică pentru lectura cărții. În plus, cei care caută o simplă recenzie, se pot opri aici, fiindcă demersul meu se vrea, în egală măsură nu doar o critică onestă, ci și o lărgire a cadrului, cât și un remember necesar fiilor risipitori.

După câteva precizări sumare, folositoare cititorului nefamiliar cu tema, chiar înainte de prolog, cartea Sectanții cuprinde o cronologie, având ca origine anul morții lui Iosif Rabinovici. Urmează pogromul din Chișinău, revoluția bolșevică, precum și un fir roșu care urmărește persecuția și prigoana îndreptată împotriva minorităților religioase, atât în România, cât și în URSS, care se estompează abia odată cu perestroika și cu revoluția română. Cronologia lui Ernu este de fapt o pseudo-cronologie. Fiindcă, pentru a înțelege cu adevărat talmeș-balmeșul sectar din Bugeac și, prin extensie, din tot spațiul ex-sovietic, o cronologie autentică trebuie să pornească măcar de la Revoluția Franceză, de la Napoleon Bonaparte și războaiele lui, precum și de la țarina nemțoaică, Caterina a II-a și de la succesorul ei, cuviosul țar Alexandru I-ul.

Sigur, Vasile Ernu nu a intenționat a scrie o lucrare științifică despre geneza sectarismului din Bugeac și, cu toate că mulți dintre cei care s-au aplecat asupra acestei cărți i-au găsit valențe prețioase din punct de vedere etnologic, sociologic și antropologic, nu aceasta a fost menirea lucrării. Sigur, ineditul temei, prețiozitatea ei și aromele (auto)biografice, au încântat pe mulți. Similară până la un punct unui clișeu de-al lui Costică Acsinte, cel care, fără intenție, a salvat fragmente din imaginea unei lumi care nu mai există, lucrarea Sectanții este mai degrabă un selfie, marca Ernu, prin care vedem doar ce vrea el să vedem, dintr-un subiect infinit mai profund, acest selfie nefiind suficient de panoramic pentru a ne permite să-l „citim” cu adevărat pe Ernu, sau backgroundul (lui) sectar. Așa cum, deși „născut în URSS”, Ernu nu este un Homo Sovieticus, după tiparul lui Aleksandr Zinovyev și, chiar dacă este în mod clar un intelectual de stânga, el nu este un bolșevic, cum îl acuză pe nedrept unii și alții, tot așa, cu toate că i-a ieșit un selfie genial cu Sectanții, ar fi total greșit să-l judecăm doar după această imagine. Fiindcă, cu toate că îi place să ofere indicii, Ernu nu vrea cu adevărat „să-l citim” ci doar să ne sensibilizăm, păstrând în rest un control strict, mai securizat decât serverul de mail al lui Hillary. Fără a dori să dea detalii identitare, Ernu a vrut să atragă atenția asupra unui subiect ignorat, a unor oameni marginalizați, care dețin un know-how specific, pe care el îl consideră valoros, fapt care i-a reușit, privind la cantitatea și calitatea recenziilor.

Istoria sectanților lui începe cu aciuarea în Ismail a ardeleanului Culachi, nimerit aici într-un melting pot nu doar etnic ci și spiritual, cu accente adesea tragice, cum a fost „freamătul apocaliptic” generat de refuzul familiei Kovaliov de a se înregimenta în această lume, când li s-a cerut să accepte emiterea unui simplu act de identitate. Episodul i-a provocat, inevitabil, întrebări existențiale și, negăsindu-le răspuns, Culachi s-a îndreptat cu fața la Biblie. Răspunsurile au venit, fără să ne mirăm, nu din mersul mai des la biserica ortodoxă, unde „totul i se părea confuz, vag și mort”, cu o frazeologie repetitivă, lipsită de conținut, și unde oamenii „nu aveau niciun Dumnezeu”, când îi compara cu familia Kovaliov, care a ales să-și înmormânteze membrii de vii. Răspunsurile n-au venit nici din cărțile religioase în limba rusă, pe care le-a cumpărat, nici măcar din Biblia germană primită de la un pastor. Răspunsurile au venit din timpul petrecut în coloniile germane basarabene, în bisericile lor, interacționând cu diverși prieteni și cu pastorul evanghelic. Nu se știe cum, acolo a avut loc un declic, „s-a întâmplat ceva care a făcut din Culachi un alt om”, determinându-l să adopte pentru el și familia lui un tipar spiritual „străin”, care însă s-a dovedit atât de prețios, încât tăvălugul și toate urgiile secolului XX, desele schimbări ale stăpânirii și persecuțiile atroce, n-au reușit să determine comunitatea descendenților lui Culachi să se abată de la Cale. Cu alte cuvinte, Culachi a găsit și el, asemenea Kovaliovilor, un scop suficient de mare, nu doar pentru a trăi ci și pentru a muri. Spre deosebire de Kovaliovi însă, pe lângă un devotament comparabil, Culachi a primit de la germani și a lăsat mai departe urmașilor săi, o cheie hermeneutică superioară celei deținute de bespopovțî, de folos pentru a înțelege că, deși sunt chemați să nu aparțină lumii, mandatul lor era de a trăi până la capăt în ea, ca niște pribegi, chiar dacă cei mai mulți n-au ieșit vreodată din județul lor. Și tot de la germani, grupul lor a moștenit numele inițial de stundiști, acesta nefiind o poreclă de la autohtoni, așa cum s-a transmis eronat, peste generații.

Cine au fost stundiștii? Cu riscul unei paranteze ample, trebuie să privim la adevărata cronologie. Iluminismul și Revoluția Franceză au schimbat radical, nu doar Europa ci și creștinismul apusean. Afectat, mare parte a clerului luteran german a făcut un pas uriaș spre teologia liberală, intervenind un clivaj profund între credincioșii de rând și titularii amvoanelor. Spener și Zinzendorf, fondatori ai mișcării pietiste, introduseseră deja de mult conceptul de Ecclesiola in Ecclesia. Nevrând a încuraja dezertarea din biserici, liderii pietiști și-au învățat oamenii să se hrănească spiritual în grupuri mici, adunate în case. Aceste întruniri periodice, cu durata de o oră, de unde și denumirea stundismului, erau informale, dar supuse rigorii germane. Conținând studiu biblic, intonare de imnuri și rugăciune, au devenit o formă preferată de subzistență spirituală, ba chiar de progres spiritual, pentru mii de oameni, învățați astfel să aplice un principiu de bază al Reformei, anume preoția universală. Pe de altă parte, țarina nemțoaică a Rusiei, Caterina a II-a, vrând să civilizeze vastele teritorii de la Nordul Mării Negre, cucerite de la otomani, și-a invitat conaționalii să le colonizeze, rezultând astfel sute de oaze ale civilizației. Imediat după cucerirea Basarabiei, Alexandru I a făcut același lucru, vizând în mod special Bugeacul, rămas aproape pustiu. Europa era secătuită de războaiele declanșate de Napoleon, pe care pietiștii germani îl numeau pe față Antihrist. În acel cadru dominat de distrugere, război, moarte, molime și sărăcie, curentele chiliaste făceau ravagii, propovăduind iminența sfârșitului lumii, găsind un teren fertil în mediile pietiste. A existat atunci un moment unic al istoriei, când germanii pietiști se uitau cu admirație la evlaviosul Alexandru I, văzut drept apărătorul lui Hristos. Convinși de iminența vremurilor apocaliptice, chiliaștii ar fi dorit să-i prindă sfârșitul lumii departe de Sodoma și Gomora occidentală, la Ierusalim, deziderat imposibil, Țara Sfântă fiind sub stăpânire turcească. Așa că s-au orientat spre al doilea loc de dorit, muntele Ararat, acolo unde arca lui Noe a atins uscatul, după potopul biblic. Mii de pietiști și mileniști s-au îmbarcat pe cutiile din Ulm, ambarcațiuni de unică folosință, destinate a-i aduce pe Dunăre, până la Ismail, răspunzând favorabil chemării țarului. Alți germani, care colonizaseră ducatul Varșoviei și nu mai erau bine primiți acolo, au plecat și ei la drum cu căruțele, în convoaie. Condițiile neprielnice au favorizat epidemii care i-au decimat, jumătate pierind până la destinație. Demoralizați și slăbiți, mulți mileniști au renunțat la Ararat, și, împreună cu alți pietiști au fondat majoritatea coloniilor basarabene. Viața lor spirituală a fost inițial un dezastru. Însă, în 1824, într-o colonie din zona Odesei, a venit un pastor pietist german, Johannes Bonekemper. Acesta a promovat intens practicile stundiste, activând acele Ecclesiola in Ecclesia. Stundismul i-a revigorat spiritual pe coloniști și echilibrul spiritual s-a transpus în cel material. De la germani, cu toată opoziția Sf. Sinod de la Sankt-Petersburg, stundismul a migrat către ruși și ucraineni. Și către Culachi, unul dintre puținii români din Bugeac care știa carte.

Tot Alexandru I a inclus Basarabia în zona numită de anglo saxoni The Pale of Settlement sau certa osedlosti, de ruși. Aceasta era zona răsăriteană a Imperiului, singura în care bunica lui, Caterina a II-a, le-a dat evreilor drept de reședință. Așa se explică creșterea masivă a ponderii populației evreiești în Basarabia, după anexarea din 1812. Înghesuiți în această zonă, evreii au devenit rapid foarte nepopulari. Preocupat de mântuirea neamului său, Rabinovici s-a dus la Ierusalim ca să investigheze de fapt posibilitatea formării unor colonii cu evrei din Basarabia. Văzând situația jalnică a evreilor din Țara Sfântă, a înțeles că planul nu era viabil. Vizita n-a fost degeaba. Căutând soluții pentru mântuirea altora, pe Muntele Măslinilor a fost mântuit el însuși, fiind găsit de Mesia, asemenea lui Saul pe drumul Damascului. Întors acasă transformat, el a început să predice conaționalilor săi că mântuirea nu se găsea în Palestina, nici altundeva, ea fiind disponibilă oricui, acolo unde se afla, prin acceptarea lui Iisus, Mesia. Vestea convertirii lui a cutremurat, nu doar pe evreii din toată Rusia, unde Rabinovici era bine cunoscut, ci și toată lumea protestantă, de factură dispensaționalistă, care aștepta convertirea evreilor ca un semn critic înainte de sfârșitul lumii. Organizații protestante importante, atât britanice, cât și germane, ba chiar și americane, l-au susținut financiar pe Rabinovici să lucreze cu evreii din Basarabia și Rusia. Până la el mai fuseseră evrei convertiți la creștinism, care au devenit luterani, catolici, baptiști, ba chiar și ortodocși. Rabinovici a fost însă unic, nevrând ca evreii să îmbrățișeze o denominațiune creștină. În opinia lui, evreii trebuiau să rămână evrei, dar să-L accepte pe Isus ca Mesia și învățătura Lui. Ucenicii săi țineau Sabatul și respectau Legea. Unii dintre evrei au primit mesajul lui, printre aceștia fiind inclusiv cizmarul Abraam Moskovici, care avea o fată cu nume de uragan, Katrina. Cea de care s-a îndrăgostit Culachi.

Conform lui Ernu, acest Moskovici a dus mai departe învățătura lui Rabinovici, devenind mai papă decât papa. Dacă Rabinovici considera în regulă creștinismul în formele practicate de neevrei, atâta timp cât asigura o transpunere echilibrată a învățăturilor Nou Testamentale, cizmarul Moskovici susținea că „religia creştină, în felul cum e promovată de marile biserici creştine, este de fapt o erezie a iudaismului, iar iudaismul, la rîndul lui, este o credinţă ce nu a fost dusă pînă la capăt.” În opinia lui, problemele lumii ar dispare doar dacă „evreii vor deveni creştini şi creştinii evrei”, lucru care era o inovație față de învățătura lui Rabinovici. Nu știm dacă Rabinovici era la curent cu evoluția doctrinară a discipolului său din Bolgrad. Știm însă că teologi de renume s-au întâlnit cu el, înainte de a-și da acceptul să gireze mișcarea lui, pentru a verifica faptul că el se baza exclusiv pe doctrina mântuirii prin credința în Isus și nu pe faptele Legii. Printre aceștia a fost cunoscutul ebraist Franz Delitzsch, unul dintre cei mai înfocați suporteri ai lui Rabinovici. Cu toții au notat că Rabinovici nu avea nicio problemă să facă ceai la samovar de Sabat sau alte lucruri de acest gen, considerând că păstrarea ebraității ținea strict de identitatea națională și era menită a ține ușa deschisă față de evreii mozaici. Rabinovici nu considera incompletă teologia protestantă, el doar acuza faptul că un evreu convertit la protestantism devenea neevreu în ochii celorlalți, pierzându-și puterea de mărturie în fața conaționalilor lui.

Cert este că intersecția dintre stundistul Culachi și evreul mesianic Moskovici, pecetluită de căsătoria primului cu fiica celuilalt, a condus la formarea unui sincretism spiritual, „un amestec straniu între credinţa neclintită, dîrzenia şi revolta radicală a rasolnicilor, etica puritanistă şi rigoarea evanghelicilor germani şi ceva din nebunia mistică şi aventura iudaică ale evreilor mesianici.” Rabinovici a murit în 1899 și comunitatea evreilor mesianici din Chișinău s-a dezintegrat total. Dar în Bugeac a apucat să se nască o nouă comunitate, care celebra atât sărbătorile creștine, cât și pe cele iudaice. În memoria familiei s-a transmis legenda că străbunicul Culachi a fondat o sectă „care avea să se extindă pe cuprinsul întregului imperiu şi să influenţeze o mulţime de alte grupuri religioase”. Foarte puțin probabil acest lucru. Mai degrabă, Culachi s-a aciuat împreună cu ai lui de vreo altă grupare, cum ar fi Noul Israel, înființată prin 1890 la Voronej și al cărei lider marcant a fost Vasili Semenovici Lubkov sau de vreo altă grupare similară. Acestea nu aveau nicio legătură cu Rabinovici și Israeliții Noului Legământ, mișcare care n-a supraviețuit decesului fondatorului.

Cât, cum și în ce direcții s-a dezvoltat această comunitate intră pe plan secundar în economia cărții lui Ernu. Probabil și mărturiile din perioada tulbure a primelor două decenii ale secolului XX sunt sărace. Pogromul din Chișinău, războiul ruso-japonez, mișcările revoluționare, prima conflagrație mondială și, mai ales, revoluția bolșevică, au complicat viața comunității sectante a lui Culachi. Detaliile, de înțeles, sunt puține, dar de neînțeles este tratamentul prietenos acordat de Vasile Ernu, tributar pesemne legendelor familiei, unui „om deosebit, Vladimir Dmitrievici Bonci-Burevici”, al cărui nume corect este de fapt Bruevici, „un apropiat al comunității noastre”. Singurii de care aceasta a fost cu adevărat apropiat au fost Lenin, cu care a fost vecin de birou și Stalin, căruia îi declara în 1937 în timpul epurărilor sângeroase, că, dacă proprii lui copii ar greși față de partid, el i-ar aduce personal să fie pedepsiți (a se citi «executați»). Portretizat în mod naiv drept un avocat al sectelor și marginalilor, un etnolog și un antropolog modern, interesat de un soi de „antropologie politică, socială și economică a comunității noastre”, despre care Culachi spunea că „e unul de-al nostru rătăcit printre niște nebuni”, Bonci-Bruevici a fost un lup în blană de oaie. Iată că, pe lângă o sumedenie de calități și puncte tari, Culachi și-a avut propriul călcâi de teapa lui Ahile. A uitat prea ușor două lecții fundamentale. Mai întâi cea primită de la Kovaliovi, că nu trebuie să lași lumea să te cunoască și să te controleze, apoi cea de la Isus, care-și definea Împărăția ca nefiind din lumea aceasta. Astfel a acceptat relația toxică cu bolșevicii, inițial prin acceptarea ca unul dintre liderii comunității să corespondeze cu Bonci-Bruevici, permițându-i acestuia să-i radiografieze în detaliu. Apoi, acceptând darul otrăvit al regimului bolșevic, de a forma un soviet sectant prin care să-și administreze propria comună. Dezamăgirea bănuiesc că a fost cruntă.

Provenit dintr-o familie de boiernași scăpătați, Bonci-Bruevici a intrat de tânăr în anturajul lui Lenin, pe vremea când liderul bolșevic se afișa drept apărător al democrației, luând poziție în favoarea grupărilor marginalizate. Fiindcă bolșevicii sesizaseră că țarul și biserica pravoslavnică se susțineau reciproc, s-au erijat în apărătorii sectanților, doar pentru a lovi în ortodoxie. În realitate, ei îi urau în egală măsură și pe unii și pe ceilalți. În plasa întinsă abil de Bonci-Bruevici au căzut liderii mai tuturor grupărilor minoritare. Inclusiv Vasile Gurievici Pavlov, conducătorul aprig persecutatei Uniuni Baptiste din Rusia, care fusese deportat pentru două „mandate” la Orenburg, vreme de 8 ani și întemnițat de alte zeci de ori, s-a deschis în fața lui, oferindu-i muniție pentru războiul pe care urma să-l declanșeze. Datele adunate de Bonci-Bruevici au fost folosite ulterior de bolșevici pentru a face strategii personalizate de ștrangulare a vieții fiecărui grup religios.

Bonci-Bruevici a avut mâinile pătate cu foarte mult sânge, fiind unul dintre fondatorii CEKA. În perioada 1917-1920, el a fost președinte al Comitetului Comisarilor Poporului, organism care a declanșat în 1918 Teroarea Roșie. În paralel cu alte însărcinări, în ultimii ani de viață ai lui Lenin, Bonci-Bruevici i-a fost acestuia secretar personal, cei doi având birourile învecinate. În ultimii săi 10 ani de viață, între 1945-1955, Bonci-Bruevici a fost directorul Muzeului de Istorie a Religiilor și Ateismului din Leningrad. Pe scurt, acest om a fost unul dintre cei mai ticăloși bolșevici și e o mare naivitate să-l creditezi drept prieten al sectanților. Cu doi ani înainte de moarte, el îi scria lui Hrușciov: „Sarcinile de luptă cu grupările religioase supraviețuitoare nu au dispărut. Pentru a ne eficientiza propaganda, trebuie să continuăm a le studia în mod științific.” (F. Corley, Religion in the Soviet Union: an Archival Reader. Basingstoke, Macmillan, 1996, p. 186.) „Prietenul sectanților” de fapt voia să-i nimicească. Este ironic cum, mai toate grupurile religioase, i-au oferit informații, vulnerabilizându-se, în timp ce el a devenit vârful de lance al ateismului bolșevic. Tot așa este ironic că unii nici acum n-au realizat cum s-au autosabotat. Se pare că istoria povestită de cel vânat trebuie completată de observatorii de pe margine! În ciuda unor omisiuni voite sau nu, precum și ale unor aprecieri aproximative, cert este că Ernu are talentul unui povestitor, amintind cumva de hâtrul Creangă. Prin analogie, Humuleștii lui sunt reprezentați de Bugeac, doar că Scufița Roșie nici măcar în erată nu pare a fi aflat că a fost mâncată de lup.

Cartea lui Ernu are o seamă de trăsături aparte. Pe de-o parte, te invită să cunoști dedesubturile unei grupări marginale, cu detalii savuroase despre geneza și evoluția ei, împachetate frumos la un loc cu multe amintiri de familie, unele chiar personale. În același timp, când crezi că ai ridicat vălul, te trezești că ți-a fost lăsată deliberat o pâclă intermediară, pentru a estompa anumite detalii, care se cer securizate sau poate mistificate. E lesne de înțeles de pildă, cum de secta din Bugeac, ai căror membri, fără a ieși în viața lor din județ, au avut și pașaport rusesc, și românesc, și sovietic și ucrainean. Dar e greu de înțeles totuși cum, în perioada interbelică, „ai noștri” au experimentat viața într-o „comună sectantă” numită Poarta raiului, aflată în paradisul sovietic. Probabil că, aburiți de revoluția bolșevică și de ademenirile prietenului Bonci-Bruevici, ei au plecat în exil, cum sugerează titlul unui capitol. Dar tot „ai noștri” au experimentat însă alienarea vremurilor legionare, sub stăpânirea românească, în același interbelic, în care persecuția lor a depășit, în mentalul colectiv, atât pe cea țaristă, cât și pe cea stalinistă. Pentru ei, România nu a fost Mare ci a fost mică, nu i-a îmbrățișat ci i-a exclus, reușind o exacerbare teribil de dureroasă a marginalizării lor, luându-le până și dreptul de a fi înmormântați cu și ca oamenii, fiind trimiși să-și îngroape morții în cimitirul de animale. Bătaia, suferința, închisoarea… toate se uită, dar așa ceva nu se poate uita. Nu ne îndoim că a fost rău sub legionari, doar că nu a fost cel mai rău. Cu riscul altei paranteze, trebuie spus că niciun drac nu l-a echivalat pe ober-procuratorul Pobedonosțev. Pe vremea lui, și-au găsit azil în România stundiști cărora le-a fost luată lumina ochilor cu fierul roșu. Alții au fost despărțiți, soț de soție, fiecare deportat în alt colț al imperiului, iar copiii lor numeroși, trimiși fiecare într-o mănăstire diferită, unde li s-au schimbat numele, făcând imposibilă reunificarea ulterioară a familiei. O cronologie a sectanților din acest spațiu cultural și istoric nu poate ignora ticăloșiile acelei perioade, nu fiindcă am face apologia legionarilor.

Singura explicație că „ai noștri” au fost simultan și în Bugeac și în URSS, în perioada interbelică, este aceea că Ernu îmbrățișează deja, într-un ecumenism generos, nu doar gruparea lui Culachi, ci toate grupările sectare din întreg spațiul ex-sovietic. Molocani, duhobori, stundiști, Noul Israel, baptiști, staroveri, scopți, săltăreți și alții cu care a fost „bun prieten” Bonci-Bruevici, ale căror experiențe de marginali erau comune cu cele experimentate de ai lui. Fiindcă Culachi nu este decât un pretext frumos de introducere în lumea necunoscută, extrem de exotică a categoriei marginale a sectanților, de toate tipurile și culorile. Mai greu de depistat devine momentul în care Ernu trece de la particular la general, prin salturile frecvente între cele două planuri, tehnică împrumutată de la Iisus, Cel care le vorbea intercalat ucenicilor Săi, atât despre distrugerea Ierusalimului cât și despre zilele din urmă, lăsându-i până azi să dezbată unde se sfârșește una și începe cealaltă. Măcar atât și tot a învățat ceva de la sectanții lui scriitorul de azi.

O tradiție a familiei le cerea să aibe ușa deschisă pentru oricine, „de la evrei mesianici, la molocani ruși din Azerbaidjam, la uzbeci adventiști, la feodoriți siberieni, de la penticostali ucraineni la iakuți mormoni”, o adevărată „faună” sectantă, cum o definește Ernu. Nu mai conta ce doctrină aveau și cum se relaționau la divinitate. Neamțul Frank își folosea Biblia cu o logică nu prea departe de hermeneutica ghicitului în cărți și în zaț de cafea, până când nu a mai priceput nimic, dând vina pe Dumnezeu care, chipurile, spunea el „a obosit să mai vorbească pe înţelesul meu”. Feodoriții în schimb aveau fixația „sfârșitului veacului” și veacul lor a trecut, lăsându-i în urmă, din ei rămânând doar colbul. Se prea poate ca ai lui Culachi să fi pierdut busola, tocmai din această solidaritate de breaslă lesne de înțeles.

Trecură anii războiului, foametei și stalinismului și, pe când lucrurile păreau mai bine, Leviatanul întruchipat de statul sovietic, beneficiind de know-how-ul oferit cândva pe tavă lui Bonci-Bruevici, a trimis comunității o „scrisoare instructivă”, cu condiții nu doar inacceptabile, ci și aberante. Asemenea scrisori instructive au primit toate comunitățile religioase prin 1960-1961. Peste tot, acestea au produs schisme, unii acceptând condițiile grele impuse, înregistrându-se legal, alții respingându-le, devenind „neînregistrați” și împânzind pușcăriile. Comunitatea întemeiată de Culachi a avut, după câteva sinoade, o reacție oarecum similară: unii au ales să activeze în ilegalitate, dar cei mai mulți au decis să ignore scrisoarea, fără a se opune fățiș statului. Ilegaliștii au dat naștere celei mai uimitoare formă de rezistență contra puterii bolșevice, organizând rețele de trafic de Biblii, tipografii clandestine și o organizație pentru ajutorarea familiilor celor închiși pentru credință. În ciuda persecuțiilor aprige, ei au traversat perioada comunistă biruitori. Statul care le lua chiar și libertatea și viața, nu le putea lua sufletul. Au trăit ca niște eroi și au făcut fapte de vitejie pe care nu le-a cântat nimeni și nicio istorie oficială nu le cuprinde, fiindcă tot sectanți au rămas. Ce le-a venit de hac a fost libertatea, consumerismul, dar acesta e alt subiect deja.

Cu o detentă de invidiat, Ernu mută intriga dincoace de Prut, unde dintrodată este înconjurat de o sumedenie de „unchi” care au scris istoria sectanților români, a „pocăiților” cum li se spune pe meleagurile noastre, sau a cultelor evanghelice, cum se legitimează astăzi. Deși istoria a curs diferit aici, există suficiente similitudini dar și deosebiri marcante. Acești „unchi” au condus lupta pentru obținerea de libertăți religioase, după anul 1970, și, în timp ce alții „rezistau prin cultură” cum remarcă ironic autorul, aceștia și-au pus pielea la saramură, înaintând memorii îndrăznețe la Ceaușescu și informând Occidentul cu privire la lipsa de drepturi a creștinilor români, în momente cheie, precum acela când România își negocia înoirea „clauzei națiunii celei mai favorizate”. Tot „unchii” lui Ernu au fost cei implicații în studii subterane cu „navigatorii” americani, veniți să facă ucenici, care la rândul lor se multiplicau, relizându-se o rețea underground extrem de eficientă, cu impact în mediile studențești și nu numai. Prin oamenii din sfera lor a învățat că, „dacă anticomunismul tău te împiedică să-i iubeşti pe comunişti, atunci ţi-ai ratat chemarea de creştin” și alte lucruri scandalizante de același gen. Și mai uimitor în narațiunea erniană este faptul că, la un moment dat redă istoria unui „unchi” povestind la persoana întâi, cititorul neavizat putând crede că e vorba de chiar trăirile lui Ernu.

Viața marginală de sectant nu era simplă. Dacă erai bun în meseria ta, Leviatanul te ispitea cu o slujbă mai bună, pentru care trebuia să te faci membru de partid. Lucru inadmisibil, fiindcă sectanții nu acceptau să jure strâmb și ei nici măcar tinerii nu-i lăsau să se facă comsomoliști. Când toată lumea lua o găleată de produse acasă, după ziua de muncă la colhoz, sectantul pleca cu mâna goală, fiindcă el nu lua din ce nu era al lui. „Nicio faptă bună nu se lasă nepedepsită” explică Ernu, denunțând represaliile îndurate. Dar marginalii privesc lumea „nu din perspectiva ofertelor, a libertăților, ci a interdicțiilor” și acest lucru le-a permis rezultate marcante. El nu a realizat însă că și această strategie era un compromis cu Leviatanul.

Ultima parte a cărții este cea în care aflăm detalii intime, personale, despre abuzurile emoționale și psihice, executate de școală asupra copiilor „sectanților”, lucru larg răspândit și în școlile dincoace de Prut. Deși majoritatea lor erau foarte buni la învățătură, deși nu ieșeau în evidență prin neascultare și fapte rele, de timpuriu arătau ca mieii în mijlocul lupilor, fiind atacați nu doar de profesori, care trebuiau să interpreteze partitura de la centru, ci și răutății celorlalți copii, deveniți instrumente de tortură emoțională în lupta contra obscurantismului. Îl vedem pe elevul Ernu, încă din clasa I scos în față, pus să interpreteze un imn creștin în limba germană, de tovarășa Tamara Chirilovna, o postură prin care se urmărea clar stigmatizarea lui. Îl vedem tot pe el, cunoscut mai târziu ca un cititor avid de cărți și ziare, forțat să se aboneze la publicații de propagandă ateistă. „Nu înţelegeam foarte clar ce mi se întîmplă, însă simţeam profund cum se nasc nişte sentimente care aveau să mă urmărească ani de zile şi pe care nu le voi uita niciodată. Am simţit şi am înţeles că sînt diferit, foarte diferit.” Și chiar dacă unele aptitudini speciale ale copiilor din familii sectante îi puneau în avantaj față de ceilalți, dându-le scurte momente de glorie, acestea nu estompau rănile produse în suflet de cei care trecuseră în anii de școală cu bocancii prin viața lor. Timpul nu a estompat durerea:

„În astfel de momente, cînd priveam lumea cumva de sus, cu o superioritate a celui diferit, chiar dacă minoritar şi fragil, cînd mă impuneam în faţa majorităţii, pe care în sinea mea o compătimeam, pentru că aşa fusesem educat, îmi aminteam totuşi de acel moment cînd, singur în faţa clasei, neputincios şi fără să fiu apărat de nimeni, cîntam într-o limbă ostilă tuturor: In meinem Herzen, Herzen, Herzen… Acele sentimente stranii aveau să mă bîntuie multă vreme, acel hău care se căsca între noi avea să fie un spaţiu prin care aveam să mă lupt să trec toată viaţa, în diverse forme… Eram doar un copil de sectant…”

Acest copil a crescut cu un picior într-o lume, unde totul era controlat, echilibrat și bine argumentat și cu celălalt în altă lume, care se deschidea contradictoriu înaintea lui. Mai întâi filmele și muzica, apoi icoanele și religia pravoslavnică, spectacolul nunților basarabene, la care privea de peste gard, dar neputând a lua parte. A apucat scufundarea URSS-ului și a lumii vechi, căreia îi este dispus să-i ierte multe păcate, fiindcă atunci satul din Bugeac avea librărie, cinema, bibliotecă și baie publică, lucruri care țin acum de trecut. Comunitățile care și-au găsit calea spre bunăstare, pornind de la restricțiile regimului, nu s-au descurcat la fel de bine cu libertatea. Emigrația și scăderea natalității le-au ruinat mai tare decât distrugerea infrastructurii. Cei care au răzbit vitregiilor și deselor schimbări de regim, care mai de care mai despotic, nu par a mai avea vitalitatea de a renaște din cenușa ultimului imperiu. Regretele există dar anacronic par a fi legate de inexistența librăriei, băii publice etc, care sunt pierderi efemere comparabile cu pierderile celor două războaie, ale terorii staliniste și / sau legionare, ale foametei etc, peste care comunitatea a trecut victorioasă, în ciuda stigmatelor, suferințelor și nedreptăților. Trăind în altă lume, autorul rămâne tributar lumii vechi, recunoscând acest lucru cu nonșalanță: „Pentru că atunci cînd facem în viaţă aceleaşi mici gesturi, fapte, prostii nevinovate sau vinovate am impresia că ei dorm noaptea liniştiţi, pe cînd eu mă frămînt fără încetare, ajungînd la insomnii.” Dar nu, nu „educația sectantă” este vinovată de treaba asta. Dedea Sașa, ultima relicvă a „generaţiei de sectanţi a tatălui”, e la fel de neajutorat și neancorat în realitate, în ciuda aparentei siguranțe afișate când afirmă „Noi toţi am murit şi vom muri fericiţi pentru că am trăit şi am văzut raiul pe care voi probabil nu-l veţi mai avea şi nu-l veţi înţelege niciodată.”

Anacronic spiritului evanghelic, unde binele și raiul se conjugă doar la viitor, poza lui Ernu ancorează binele într-un trecut dureros și îndepărtat. De aceea povestea are un final trist, amar. Actorii principali par a fi pierdut o moștenire importantă, singura care contează. De-a lungul generațiilor, au fost preocupați să transfere formele, utilizate uneori ca mijloace de rezistență împotriva Leviatanului, devenite la un moment dat mai prețioase decât fondul. Acesta, în proces, pe undeva le-a scăpat printre degete. Ca un outsider, dar în același timp ca un insider, am senzația puternică că „raiul” a fost pierdut când comunitatea deși propovăduia, ba chiar cânta starea de „străin și călător” a încetat de a o mai trăi. Probabil unii deveniseră fii risipitori, fără ca măcar să plece din sat și fără să iasă din comunitate. Fără doar și poate, există un răspuns, pe care Ernu încă nu l-a găsit, dar timpul nu e pierdut.

Ce faci cînd te laudă un conservator de marcă?

Ultima postare pe Sectanţii, promit. Da, am fost informat.

Bandiţii. Mă întrebaţi despre ce este cartea?

Gata. Terminat şi corectura. Mă întrebaţi despre ce este cartea? Iată aşa un “tizer”. (Recunoaşteţi personajul din desenul lui Laurenţiu Midvichi? Cartea are 20 capitole şi 20 de desene că fotografii e interzis). Apare pe 7 noiembrie. Sper.

Un copil născut în Bugeac, crescut şi educat de o familie exemplară de sectanţi,  descoperă o lume radical diferită de cea cu care este el obişnuit: cu o altă etică, cu alte valori şi cu alte reguli. O lume care arată altfel, se îmbracă altfel, vorbeşte altfel, gîndeşte altfel, acţionează şi cîntă alfel.

Acest copil descoperă „împărăţia hoţilor”, a unor „oameni goi”, straniu tatuaţi, care trăiesc la periferie, în afara societăţii, functionează în exteriorul instituţiilor acesteia şi care,  pentru toţi ceilalţi, chiar şi pentru sectanţii lui, sunt nişte „îngeri căzuţi”. Iar aceşti „îngeri ai întunericului” trebuie fie salvaţi, fie plasaţi în locuri special amenajate, numite puşcării. Ei trebuie reeducaţi pentru a fi ca toţi ceilalţi sau închişi pentru a-i proteja de ei pe toţi ceilalţi.

Tînărul nostru este atras şi fascinat de această lume după ce, întîmplător, se împrieteneşte cu unul dintre faimoşii bandiţi, hoţi în lege, din Akkerman, stabilit la Odessa, care va deveni un adevărat maestru pentru el. Bătrînul hoţ îl va introduce pe copil în această lume necunoscută şi va fi cu el în toate etapele vieţii pînă acesta se va maturiza. Alături de acest hoţ, eroul nostru, va pătrunde în tainele tenebroase ale unei comunităţi plină de contrabandişti şi tîlhari, hoţi de buzunare şi prostituate, spărgători şi cerşetori, care-l vor ajuta să vadă o faţă nevăzută a lumii, să vadă „în negativ”, să vadă raiul din perspectiva iadului.

Bandiţii este a doua parte a Micii trilogii a marginalilor. Prima parte poartă titlul de Sectanţii

Schisme, bunei, comunişti şi lichele

Felix Nicolau in Arca / 7-8-9 / 2016

Seriozitatea demersului întreprins de Vasile Ernu în Sectanţii (Polirom, 2015) este probată de introducerea unor Precizări cu rol de glosar chiar la începutul cărţii, urmate de o Cronologie (de la 1899, cu moartea lui Iosif Davidovici Rabinovici, până la revoluţiile anticomuniste).

Nu s-ar fi spus că scriitorul, prezentat ca filosof pe la diverse televiziuni, ar avea atâta doxă religioasă (deci nu doar ortodoxă). Amintindu-ne însă că este un om de stânga, erudiţia sectară, periferică devine explicabilă.

Mica trilogie a marginaliilor pluteşte, în maniera postmodernă, între istoria mică, privată, memoria afectivă şi documentul de arhivă. Abordarea intimistă, cu scopul de a oferi o lectură empatică, este fundamentată pe setul de amintiri şi memorii al unei familii. Unitară şi la firul ierbii, aşadar, această povestire a Basarabiei de început de secol 20.

Problematizarea se învârte în jurul condiţiei de subzistenţă a memoriei, destul de capricioasă, de altfel. Există déjà-vu-uri şi presentimente ce jalonează implacabil realitatea, însă nimic nu este incontestabil. Mult plăcându-i filosofia şi ambiţionându-se să dea o turnură mainstream, sobră, rândurilor sale, autorul îşi ia un respiro larg înainte de a depăna firul amintirilor. Există, totuşi, câţiva contraforţi ai memoriei volatile: ritualurile, familia, tradiţiile. Cu smerenie poate inconştient jucată „memorialistul” îşi diminuează suplimentar credibilitatea, întrucât el ar fi un fiu risipitor, un plecat de acasă care ce drept ar avea să istorisească vieţile celor rămaşi şi dârji? Or, tocmai aici e învârtecuşul: trebuie să fi trăit în spaţiul istorisit, dar să-l fi şi abandonat apoi pentru o perspectivă mai largă, mai pricepătoare.

Iureşul amintirilor este organizat simili-proustian, cu plecare în senzaţii şi abia ulterior intrându-se pe tărâmul cerebralităţii. Vârfurile degetelor parcă încă dor de la corzile mandolinei, muzica fiind ingredient principal într-o educaţie fundamental religioasă. Ca orice educaţie de acest tip, şi aceasta are un sens combativ, însă generos: „Noi eram copiii războiului, crescuţi şi educaţi ca nişte partizani lăsaţi în spatele frontului, conştienţi să suntem înconjuraţi de duşmani. Noi eram însă chemaţi nu să-i înfrângem pe duşmani, ci să îi salvăm”. Prozelitismul şi lupta se duc împotriva bisericii pravoslavnice, „religia majoritară, ai căror membri pentru noi erau nişte închinători la idoli şi parte a Leviatanului. Ei erau mai răi decât păgânii”.

Ca orice sectanţi respectabili, şi aceştia trăiesc stupar, inconfortabil şi în aşteptarea Apocalipsei. Ei sunt cei care „au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite”, sub o sumedenie de regimuri politice.

Biblic organizată, cartea debutează cu Geneza , anume „Culachi şi rascolnicii”, aceştia înfăţişaţi într-o fotografie cu bărbile lor ciufulite, sutanele întunecate, iar femeile bine îmbrobodite. Familia este organizată pe patriarhi, iar primul dintre ei ar fi coborât din Ardeal cu negoţuri. Întotdeauna figurile familiale ale trecutului vor fi înfăţişate impecabil, fără umorul coroziv al unor evrei când relatează despre propria spiţă: Culachi „era un bărbat înalt, frumos, cu nişte trăsături care sugerau mai degrabă o origine orientală decât una valahă”. Oploşit în micul port Ismail printre ciulinii colbuiţi, bărbatul călătoreşte mult într-o lume pestriţă, multiculturală. Cele mai bune negoţuri se fac cu bezpopovţî , „un soi de pravoslavnici fără popă” (bez în rusă însemnând „fără’, „lipsit de”). Ei sunt, de fapt, staroverii sau rascolnicii, cei care s-au împotrivit reformei făcute în secolul XVII de patriarhul Nikon al Rusiei. Încăpăţânarea lor s-a bazat pe bunt , „teribil sentiment rusesc” şi pe spiritul de conducător al protopopului Avakum.

Ceea ce îi aţâţă din nou pe bezpopovţî, după secole, contra stăpânirii este ideea autorităţilor de a pune la cale un recensământ al populaţiei. „Numărătoarea” şi „actul de identitate” sunt percepute ca mărci ale Antihristului. Clanul Kovaliov dă primul exemplu de evadare: „s-au îmbrăcat toţi în hainele de sărbătoare, au făcut slujba de înmormântare şi s-au îngropat de vii în mormântul săpat chiar de ei”. Această nebunie îl va incita pe viitorul patriarh Culachi să se intereseze de studiul Bibliei.

Un alt capitol este dedicat germanilor colonişti din Bugeac. E un bun prilej pentru o micromonografie a oraşului Ismail, zis Smil în Evul Mediu. Suntem pe meleaguri cu populaţie profund amestecată. Aici Culachi citeşte Biblia luteranilor germani din satele colonizate învecinate, aşa-zişii „colonişti varşovieni”. Fiecare comnitate pe care o vizitează burlacul Culachi, în căutare de nevastă, este descrisă minuţios, din toate unghiurile antropologice posibile. Sunt citate şi cărţi de specialitate care să dea greutate sporită jurnalului de familie. Culachi va fi botezat de Stundişti (de la germanul Stunde, „oră”).

Următoarea treaptă a iniţierii va avea loc la evreii mesianici oblăduiţi de devotatul patriarh Rabinovici. Culachi se îndepărtează cu 40 de kilometri de Ismail, până la Bolgrad, descris şi el în detaliu. Aici el se îndrăgosteşte de mezina cizmarului Moskovici. Tatăl Katrinei era format în învăţătura lui Rabinovici. Nu am spaţiu aici să reiau toate isprăvile lui Rabinocivi, dar musai să precizez că, precum în Vechiul Testament ori în basme, Culachi trebuie să-şi câştige mireasa cu trudă. Aici este vorba despre truda minţii în interpretările biblice pe care le va face cu viitoru-i socru. La ghiveciul lingvistic de până atunci, el adaugă şi idişul vorbit în casa Moskovicilor. „Acest cocktail lingvistic nu era compus doar dintr-un amestec de cuvinte din mai multe limbi, ci şi din sintaxe diferite, adesea modificate”.

Erudiţia şi complexitatea cărţii sunt demonstrate de celelalte capitole, botezate în spirit biblic şi arhitextual: Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul. În ele se vorbeşte despre ritualuri, despre sinoadele ţinute în colhozuri, despre „Bizanţul comunist rural”, despre legionari şi despre stalinism ca „ultima epocă de aur a creştinismului”. După cum se vede, talentul scriitoricesc ajută mult la construcţia antropologico-istorico-religioasă prin litote, paradoxuri şi emotivitate documentată. Căci autorul a bătut cu piciorul satele Bugeacului pentru a reconstrui istoria recentă a lipovenilor. Tonul lui este în general măsurat, nu prea cuprins de patima sectară, revendicativă, ceea ce face bine acestui volum-tratat. Ca ultim argument al întreprinderii acestei lecturi fluente, dar masive şi pretenţioase, ofer chiar o constatare a lui Vasile Ernu: „Lipovenii bătrâni au nişte bărbi mult mai frumoase decât cele ale hipsterilor noştri tineri. Şi sunt mult mai interesanţi”. Deh, una dintre puţinele judecăţi de valoare franc exprimate şi care nu ţinteşte politicul… Deci şarmante.

 

Covorul moldovenesc. În loc de introducere

Vasile Ernu – Intelighenția basarabeană azi: Interviuri, discuții, polemici despre Basarabia de ieri și de azi, Editura Cartier, 2016

În coridorul casei părintești, în care au trăit patru generaţii, aveam un covor moldovenesc. Era un covor ţesut probabil de străbunica mea. Din lână. Cu acei trandafiri roșii ca focul pe un fundal negru ca tăciunele, cum spunea bunica mea. Patru generaţii l-au călcat în picioare. An de an era spălat și de multe ori pe an era bătut cu băţul pentru a scoate colbul din el. Și iar așternut în coridor, și iar călcat în picioare de tălpile mici de copil, de cele alergânde de adolescent, de piciorul hotărât de femeie matură sau de bărbat, de picioarele târâite agale de bătrâni. Pe el au mers străbunicii, bunicii, părinţii și toţi copiii și nepoţii acestora. În timp ce noi creșteam, el își vedea de treaba lui. Covorul acesta a văzut tare multe și mai trăiește și azi.

Cu timpul începuse să se subţieze puțin în anumite locuri, să cedeze, să se destrame. Ai mei însă cu multă migală îl cârpeau. La început mai atent, ca să nu se observe, după care, când el începuse să se destrame și să aibă găuri ca niște răni tot mai pronunţate, cârpelile au început să fie tot mai mari și mai vizibile. După o vreme, nici trandafirii roșii ca focul pe fundal negru ca tăciunele nu mai erau trandafiri. Erau mai degrabă ca niște pete de sânge pe corpul negru al covorului. Roșu pe negru, așa mi-a rămas în memorie. Iar dacă te uiţi mai atent, el mai are și multe pete de verde și galben. Dar roșul pe negru domină. Covorul, chiar și în forma lui actuală, rezistă. Da, el este descusut pe margini, cârpit în multe locuri, subţiat de atâta călcat în picoare, însă ţesătura lui de bază încă rezistă. Istoria acestui covor este cumva și istoria metaforică a Basarabiei, a familiei mele extinse, a locului din care vin.

Cartea pe care o aveţi în faţă este o încercare de a reface povestea „acestui covor moldovenesc”, o încercare de a înţelege și a reflecta asupra „urzelii și ozorului” lui, asupra acestui corp social, politic, economic și cultural al acestui spaţiu. Este o privire dialogală, o privire care chestionează cumva o actualitate care vrea să se facă înţeleasă, privită din diverse perioade istorice, de oameni din grupuri sociale, etnice și culturi diferite, dar care aparţin aceluiași „covor” numit convenţional Basarabia sau Republica Moldova. Asta mai întâi.

Dincolo de chestionarea mai multor voci care vin să depună mărturie prin istoriile lor de viaţă, prin problemele care-i frământă și prin modul lor de a înţelege lucrurile, mai există două lucruri care mă interesează foarte mult în acest tip de demers. Primul l-aș numi: complexul siberian al geografiei. În România îl folosesc des ca ilustrare. Există un fenomen ciudat aici, în România. De fiecare dată când po- vestesc cu cei de aici despre spaţiul de dincolo de Prut, spre Est, spre Imperiu, am senzaţia că începe să funcţioneze un complex pe care eu îl numesc „complexul Siberia” sau mai degrabă „complexul siberian al geografiei”. Aici tot ce e dincolo de Prut e „undeva în Siberia”, „la dracu-n praznic”. Chișinăul, care este doar la 100 km de hotarul românesc, e plasat în geografia mentalului colectiv în fundul Siberiei. În primii ani de studenţie, eram întrebat mereu dacă „la noi este frig”. De fiecare dată trebuia să explic că „frigul de dincolo” e o problemă de percepţie, de fantasme din mintea lor. Este incredibil pentru mine acest mod de a percepe geografia. Există în mintea noastră un punct în care se „termină” geografia, nu mai există nimic dincolo, decât un cumul de fantasme și clișee. Acest „complex siberian al geografiei” omoară orice formă de explorare și cunoaștere.

Aici, în România, cele mai îndepărtate tărâmuri nu sunt „Patagonia” sau „Insula de foc”, ci ţările vecine. Prea puţini au avut curajul și curiozitatea de a le explora. Mulţi confundă turismul cu explorarea. Turismul este modul de a vizita locuri deja cunoscute, prestabilite de ghidurile turistice, te deplasezi după reţete. Când explorezi, descoperi lucruri pe care nu le-ai știut și nu ţi le-ai imaginat. Turistul este un explorator întors pe dos. Pentru turism ai nevoie doar de bani și „timp liber”, pentru explorare ai nevoie de curaj și de o minte liberă. Îmi spunea un prieten: Kișnev, în idiș, înseamnă undeva departe, un „la naiba-n praznic” generic. Chiar și pentru evreii galiţieni din Imperiul Ţarist, Kișnev era departe, departe de tot. Ca și pentru românii de azi. Tot ceea ce e dincolo de Prut, pentru români, se petrece foarte, foarte departe.

În acest sens, cartea de față este și un posibil „Ghid de lectură a Basarabiei siberiene” pentru cei care nu cunosc și nu înţeleg acest spaţiu. Sau îl cunosc și înţeleg mai puţin. Acest volum poate fi acea imagine/carte-puzzle care să ne ajute să înţelegem mai bine acest spaţiu complicat, tranzitoriu, de periferie, prin care să putem depăși mulţimea de clișee și false teme care bântuie spaţiul public și mediatic tot mai toxic din arealul nostru.

Următorul lucru care mă interesează în acest demers ţine și de un anumit tip de arheologie conţinută în primul punct, dar care este ceva mai aplicată. O voi ilustra printr-o altă poveste în cheie aproape hasidică, așa cum am auzit-o de la ultimul „ţadic”, lider spiritual hasidic din zona mea. Cu ceva timp în urmă aveam de verificat niște istorii din regiunea noastră pentru o carte. Discut și despre actualitate cu acest ultim „ţadic”. Ajungem și la politică. Și-mi zice o poveste în stilul său legat de „moștenirea istorică”.

Știţi poveste cu fraţii lui Iosif care pleacă în Egipt după grâne ca să nu moară de foame? Ajung în Egipt, sunt bine primiţi, cumpără grâne din hambarele mănoase ale Faraonului și se pornesc cu sacii plini spre casă, unde-i aștepta bătrânul patriarh Iacov. La întoarcere, la un moment dat sunt verificaţi de către supușii Faraonului și li se găsește în saci un pahar de aur. Vor fi arestaţi și trebuie să plătească un preţ imens. Preţul pe care tatăl lor le interziseră să-l plătească. De ce? Pentru că avem de a face cu un furt pe care nu-l săvârșiseră ei, dar pentru care trebuie să plătască. Și cine plătește? Cineva care nici măcar nu este de faţă: frate lor, fiul cel mic și iubit al patriarhului Iacov, rămas acasă, trebuie să vină și să plătescă, sau mai degrabă să devină garant și să rezolve ceva la care nici măcar nu asistase. Aceasta este istoria fascinantei povești pe care o puteţi citi în Pentateuh sau în Vechiul Testament.

Dar care este lecţia la care fac eu referinţă? În „sacii noști istorici” purtăm lucruri care nu sunt puse de noi, ci de alte generaţii. Lucruri bune, „grâu” care să ne hrănească și lucrururi mai puţin bune, care ne pot afecta prezentul și viitorul. Trecutul de multe ori se răzbună crâncen. De multe ori, în acești saci istorici avem ascunse lucruri foarte periculoase. Dar noi nu știm sau nu vrem să știm de asta. Noi avem o cu totul altă imagine și înţelegere legată de acest conţinut. Și brusc desfacem acești saci și găsim tot felul de istorii și fapte, ne minunăm și chiar uneori ne îngrozim. De ce? Fiindcă pentru tot ce găsim acolo trebuie să fim pregătiţi să răspundem noi. Da, noi, cei care acum deschidem „sacii istoriei”, pe care trebuie să-i dăm mai departe copiilor și nepoţilor noștri. Da, nu noi am pus acolo aceste lucruri, nu noi am fost de faţă când ele au fost puse acolo, însă noi răspundem de tot ce se află acolo, de toată această moștenire. Avem responsabilitatea și obligaţia asta. Iar pentru asta trebuie să avem curajul să deschidem acești „saci istorici”. Să deschidem și să clarificăm lucrurile. Să devenim garantul adevărului ca să putem merge mai departe.

Recunosc că mie îmi place să răscolesc cu multă insistenţă și deseori puţin obraznic acești „saci istorici”, pentru că sunt un om curios care vrea să afle adevărul, chiar dacă, de multe ori, acest adevăr despre cei de dinaintea ta, care ţi-au lăsat această moștenire, nu e lucrul cel mai plăcut pe care vrei să-l afli. Dar ar trebui să știm că dacă vrem să mergem mai departe și să construim ceva, nimic nu se poate edifica pe minciună și lipsă de asumare. Acest proiect își propune să facă și acest tip de muncă.

După cum spuneam, covorul nostru nu are numai pete roșii pe fundal negru, ci și multe alte culori, chiar dacă mai puţin pregnante. Însă aceste culori, de la galben la verde, violet și portocaliu, dau coloristica, compoziţia și frumuseţea întregului. Aceste culori sunt acolo și nu pot fi ignorate. Să explic ce înseamnă ele? Nu cred că este mare nevoie.

Mie personal îmi este imposibil să-mi imaginez orășelele noastre basarabene fără coloritul limbii ruse sau ucrainene, fără vocea bulgarilor sau găgăuzilor, ca să nu mai zic că poate cea mai mare pierdere pe care am suferit-o în ultimii 50 de ani este dispariţia comunităţii evreiești, care a avut un rol crucial în procesul de modernizare a Basarabiei. Și aceste voci-culori am vrut să fie prezente în cartea mea de interviuri, pentru că ele fac parte din „covorul nostru basarabean”. A le ignora, a le exclude, a le distruge înseamnă a face să dispară nu doar partea, ci și întregul.

De aceea, pentru a îndeplini cele câteva cerinţe importante ale acestui demers subiectiv pe care mi l-am propus, am chestionat un număr de peste 20 de persoane din ceea ce numim „intelighenţia basarabeană”. Am invitat oameni din generaţii și vârste diferite, de naţionalităţi, orientări culturale și politice diferite, cu teme, frământări și interpretări diferite. În ciuda acestor diferenţe, pe toţi îi unește un singur lucru: ei fac parte din același „covor basarabean”, același corp social, politic, economic și cultural. numele celor invitaţi sunt: Vladimir Beșleagă, Vasile Botnaru, Igor Cașu, Victor Ciobanu, Vsevolod Ciornei, Tamara Cărăuș, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Stella Ghervas, Gheorghe Erizanu, Serghei Ehrlich, Nicoleta Esinencu, Oleg Krasnov, Petru negură, Oleg Panfil, Lică Sainciuc, Vitalie Sprânceană, Ion Ștefăniţă, Mark Tkaciuk, Alexei Tulbure, Andrei Ţurcanu, Serghei Uzun.

Sunt convins că acest demers este doar un început, o modestă cotri- buţie, alături de multe alte încercări respectabile, și că acest proiect ar trebui să continue. Și cred că va continua, deoarece există încă multe voci care trebuie interogate și ascultate.

În final, aș vrea să le mulţumesc în mod special celor care au con- tribuit la acest volum. Mulțumiri speciale și celor care m-au ajutat. Mulţumesc editorului Gheorghe Erizanu pentru că-și asumă proiectele mele experimentale. Mulţumiri amicilor Iulia Popovici, Antoaneta Olteanu, Vitalie Sprânceană și Petru negură pentru susţinere și ajutor, precum și traducătorilor: Violeta neagoie, Mădălina Diță, Vladimir Bulat și Gabriel Stan.

Lectură utilă și plăcută.

Vasile ERNU București – Chișinău, mai 2016

Cuprins

Covorul moldovenesc. În loc de introducere (Vasile Ernu)

„Sunt un copil al războiului” (Interviu cu Vladimir Beșleagă)

„Chiar de mi-aș dori, nu pot să spun că am devenit orășean” (Interviu cu Vasile Botnaru).

 „Dușmanul de clasă” sau scurtă istorie a comunismului din Basarabia (Interviu cu Igor Cașu)

„Omul poate cădea în capcana oricărei identități” (Interviu cu Tamara Cărăuș)

„Republica Moldova nu este o ţară agrară, ci una rurală” (Interviu cu Victor Ciobanu)

„Marea noastră problemă este că suntem mici și slabi într-o lume mare și puternică.” (Interviu cu Vsevolod Ciornei)

„Am vrut cu revista «Contrafort» să creăm o alternativă. Culturală, ideologică și finalmente politică în Basarabia” (Interviu cu Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu, fondatori și editori ai revistei „Contrafort”)

„Cartea există ca să (re)nască o lume” (Interviu cu Emilian Galaicu-Păun)

Despre reinventarea tradiţiei. Alexandru Sturdza și Europa Sfintei Alianţe sau un străin de pretutindeni (Interviu cu Stella Ghervas)

 „Așa ne scurtăm viața noastră și o prelungim pe cea a cărților” (Interviu cu Gheorghe Erizanu)

„Eu sunt produsul proiectului sovietic oficial «Prietenia popoarelor»” (Interviu cu Serghei Ehrlich)

Întoarcerea acasă sau de ce „nimeni n-o să înceteze să-și bată nevasta acasă, pentru că a văzut un spectacol de teatru” (Interviu cu Nicoleta Esinencu)

„Moldova este o zonă limitrofă între două modele civilizaţionale și eu aș prefera ca ea să existe de sine stătător.” (Interviu cu Oleg Krasnov)

Nici eroi, nici trădători. Despre Basarabia, comunism, ascensoare sociale, Unire sau un nou proiect de țară (Interviu cu Petru Negură)

„Fojgăiala luptei pentru o bucăţică de mâncare mai grasă, iată suma deliciilor propuse de libera concurenţă” (Interviu cu Oleg Panfil)

„Desenam de când mă ţin minte. Aveam condiţii prielnice: culori, hârtie, liniște…” (Interviu cu Lică Sainciuc)

„Conflictul central al politicii și societății moldovenești este unul de clasă…” (Interviu cu Vitalie Sprânceană)

„Chișinăul a fost distrus atât pe timp de război, cât și pe timp de pace” (Interviu cu Ion Ștefăniţă)

„Moldova-i vie și este în căutarea unei autentice statalități moldovenești” (Interviu cu Mark Tkaciuk)

Ultima generaţie sovietică, prima generaţie independentă. De la generația rupturii la cea a colapsului (Interviu cu Alexei Tulbure)

„Am avut vise, idealuri, pe care chiar atunci le vedeam cum se năruie sub ochii exaltați ai mulțimilor” (Interviu cu Andrei Ţurcanu)

„Patria este ceea ce nu ți se poate lua” (Interviu cu Serghei Uzun)

 

Vasile Ernu: sectantul, ateul, marginalul…

de Petru Negura / Suălimentul de cultură

Sectantii este primul volum dintr-o trilogie, anuntata de autor, despre „marginali“. Vasile Ernu circumscrie obiectul studiului sau de caz, „sectantii“ – i.e. grupurile confesionale minoritare –, intr-un „tinut de frontiera“, aflat el insusi la marginea unor mari imperii si state-natiune pe parcursul ultimelor doua secole: Bugeacul, aceasta regiune situata astazi in Ucraina, in URSS intre 1940 si 1991, in Basarabia romaneasca intre 1918 si 1940, in Imperiul Tarist din 1812 pana in 1918, intr-o raia turceasca, pana in 1812 etc.

 

Dar autorul isi asuma el insusi un statut de marginalitate prin aceasta carte (si prin alte carti ale sale). S-a remarcat ca subiectul „religios“ al cartii si, mai ales, autoproclamarea naratorului (care nu e neaparat una cu autorul) drept un „sectant“ sp. 20 si altelet au indus o anumita stare de perplexitate, de confuzie chiar, atat in randurile intelectualilor de stanga, mediu de la care autorul insusi se reclama, cat si, poate mai ales, in sanul intelectualilor conservatori. Cand spun „marginal“, am in vedere o pozitie ex-centrata, aflata „in marginea“ unor lumi sociale si, astfel, in apropierea (si la marginea) unor alte lumi. „Liminalitate“ ar fi un alt cuvant care exprima aceasta stare „marginala“.

Pozitia marginala, pe care autorul o castiga mai cu seama prin aceasta carte (si prin altele care au mai fost si, din cate se anunta, vor mai veni), este una dificila, pentru ca pozitia de outsider nu este, in general, una confortabila din punct de vedere social. Naratorul cartii lui Ernu, care se prezinta drept „sectant“, un credincios deci, joaca in oglinda cu un orizont de asteptare – valabil pe ambele esichiere, de stanga si de dreapta, ale mediului intelectual – in care autorul este vazut ca „stangist“ si, deci, „agnostic“, daca nu de-a dreptul ateu. Naratorul-crestin contrasteaza abrupt cu imaginea „omului de stanga“, pe care autorul si-a cultivat-o el insusi cu staruinta si a carui pozitie politica este considerata a priori suspecta in Romania si in celelalte tari din regiune, de la 1989 incoace. Totusi, nici titlul de „sectant“, de la care se revendica – rasunator – Ernu, nu este si nu a fost unul cu mult mai magulitor in regiune decat cel de „socialist“ acum. Calificativ „stigmatizant“, venit din partea comunitatii confesionale majoritare, „sectantii“ au fost perceputi si ei de catre autoritatile statului, de slujnicii si enoriasii bisericii ortodoxe si de intelectualii cei mai influenti din regiune drept un grup strain corpului natiunii si al bunei sale credinte, si asta imediat dupa aparitia in regiune a primilor „bastinasi“ convertiti la una din confesiunile neo-protestante. Dar „liminalitatea“ autorului-narator este valabila si de cealalta parte a povestii, chiar in interiorul intrigii cartii, atunci cand marturiseste ca s-a instrainat de „sectantii“ sai si ca, pana la urma, este si aici o „oaie neagra“ a familiei – un perfect outsider.

O situare in acelasi timp inauntru si in afara

As vrea sa interpretez aceasta pozitie marginala in cheia unei triple logici si functionalitati sociale: de cunoastere, de atitudine si de mediere.

Marginalitatea este, in primul rand, o pozitie care ii permite autorului (prin intermediul naratorului) sa cunoascaistoria si pozitia sociala a unui grup din care provine, dar de care s-a rupt de cateva decenii si in sanul caruia revine, la inmormantarea tatalui, intr-un moment voit simbolic („psihanalizabil“ cu buna stiinta). Aceasta marginalitate epistemologica are avantajul de a reconcilia distanta obiectivanta a savantului (le regard éloigné, despre care vorbeste Claude Lévi-Strauss) cu „cunoasterea locala“ a indigenului (pe care un cercetator implicat se cazneste sa o surprinda si sa o inteleaga in dinamismul si „ingenuitatea“ ei, prin „observatie participanta“). Nici strain, nici localnic, Ernu-naratorul ne poate vorbi, celor „din afara“, pe limba noastra, ceea ce se petrece „inauntru“, in calitate de cunoscator „nativ“ al limbajului, al eticii si al habitus-ului localnicilor, traducand povesti de viata, franturi de experienta si categorii de cunoastere ale unei lumi, accesibile majoritatii doar prin putinele stereotipuri ale vremii si tot atatea relatari folclorizante, produse de discursul hegemonic. Pozitia de marginal pe care o adopta naratorul este asadar una privilegiata, pentru ca permite o situare in acelasi timp inauntru si in afara – vne sau inside out, cum i-ar fi spus Alexei Yurchak, dispunand spre contemplare prin participare si, totodata, prin adoptarea unei distante epistemologice, de ostranenie (defamiliarizare).

Dar aceasta adeziune la un grup, perceput cu suspiciune in egala masura dinspre „stanga“ si dinspre „dreapta“, isi dobandeste intregul sens ca un act de solidaritate fata de o categorie sociala oprimata sub toate regimurile din regiune de-a lungul ultimelor doua secole. Astfel, pentru un „om de stanga“, „sunt sectant“ echivaleaza cu o forma de atitudine, rezonand cu „je suis juif“ sau, mai recent, cu „je suis Charlie“ – o asumare militanta a unei identitati victimizate, pentru a lupta pe fata, pe plan discursiv, cu o hegemonie care construieste si stratifica lumea sociala, sacralizand, tabuizand si stigmatizand, la stanga si la dreapta, prin categorii de limbaj („La langue est fasciste”, dupa cum spunea polemic Barthes).

Personajele – individuale si colective – despre care se vorbeste cu cea mai multa daruire de sine in aceasta carte nu sunt atat confesiunile crestine „minoritare“ in sine si in bloc, cum ar fi evanghelistii sau baptistii (din randul carora, de altfel, se trage si autorul), care fac subiectul cartii datorita statutului lor minoritar si dominat. As inclina sa cred ca „sectantii“ prin excelenta ai lui Ernu ar fi manifestarile cele mai eretice, sincretice si „revolutionare“ ale credintelor, grupurilor si dogmelor religioase din regiune. Prototipul „memorialistic“ al acestui soi aparte de „sectanti“ este reprezentat de strabunelul naratorului, Culachi, personaj central al cartii, a carui fire, se spune, „era un amestec straniu intre credinta neclintita, darzenia si revolta radicale ale rascolnicilor, etica puritanista si rigoarea evanghelistilor germani si ceva din nebunia mistica si aventura iudaica ale evreilor mesianici“ (p. 75 ). Echivalentul non-fictional, istoriografic, al acestui „actant“ liminal in povestirea lui Ernu este publicistul si literatul Iosif Davidovici Rabinovici, originar din Basarabia, fondator al unei „secte“ iudeo-crestine. Aflam din cartea lui Ernu, intre altele, ca Rabinovici ajunge la ideea crestinarii voluntare a evreilor din Imperiul Tarist, mai exact din zona de vest unde acestia aveau dreptul sa locuiasca, ca o posibila solutie la „chestiunea evreiasca“, idee care ii vine dupa valul de pogromuri care izbucneste in Imperiu in anii 1880 si dupa ce viziteaza Palestina, unde se arata tulburat de saracia profunda in care traiesc oamenii locului (evrei si arabi deopotriva). Asemenea curente („secte“) sincretice si eretice de toate culorile – iudeo-crestine, iudeo-musulmane, musulman-crestine etc. – au existat, de la sud la nord, in toata zona Europei centrale si orientale si in Balcani (a se vedea, intre altele, recenzia lui Claude Karnouh in aceasta privinta).

Istoria alternativa a unui tinut de frontiera

Din punct de vedere social, aceasta marginalitate se exprima, in cartea lui Ernu, prin personaje paradoxale si oximoronice: un sectant ateu (naratorul), targoveti evlaviosi, evrei crestini, crestini iudaici etc. Felul in care Ernu plaseaza accentele in aceasta poveste despre „liminalitate“ arunca lumina asupra unei semnificatii, pe care putini comentatori au surprins-o in aceasta carte. Tind sa cred ca grupurile si personajele „marginale“ (in intelesul schitat mai sus) il intereseaza pe autor nu doar prin pozitia lor dominata/oprimata sau prin calitatea lor deoutsider-i si de revoltati (buntovsiki) fara voie, ci prin misiunea pe care acestia si-o insusesc tacit, de mediatori, aflati la rascrucea unor lumi sociale, pentru a le apropia si reconcilia, intr-un context de tensiune crescanda, alimentat colateral de transformarile majore care insotesc procesul de modernizare (industrializare, urbanizare, nationalizare) din secolele XIX si XX. Am putea presupune, stimulati de lectura acestei carti, ca sectele eretice care iau avant in a doua jumatate a secolului al XIX-lea in Europa orientala si in Balcani (urmariti de Ernu, la scara locala, in Bugeac) sunt emanatia unui proces risipit de revolutie molcoma, izvorat de jos in sus, si care va fi inabusit de proiectele revolutionare si modernizatoare (si ultra-moderniste) operate in secolul XX pe o directie de sus in jos de catre niste state-leviatan, cu ambitii totalizatoare.

S-a mai vorbit despre nostalgie la Ernu. Ca si in cartea sa de debut, Nascut in URSS, in Sectantii Ernu cultiva un soi de nostalgie – Svetlana Boym ar numi-o melancolica (nu una restitutiva) – pe care autorul o marturiseste printre randuri fata de niste vremuri in care Basarabia (dar si alte tinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi si confesiuni si in care teritorii intregi erau locuite de asa-zisi „marginali“, in fapt comunitati etnice, lingvistice si/sau religioase, acomodate mai degraba decat integrate la un sistem dominant, el insusi pe cale de a se cladi in niste vremuri de neostoita schimbare (i.e. modernizare). Sectantii este o istorie alternativa a unui tinut de frontiera (Bugeacul Basarabiei), povestita „de jos“ – in raspar fata de discursul dominant – din gura unui „marginal“, aici un „sectant“. Naratorul – si in urma sa, cititorul – nu se lasa coplesit de aceasta nostalgie, ci o foloseste cu metoda, ca pe o lentila in care lucrurile si evenimentele prind contur si culoare, acolo unde, altminteri, acestea te pot orbi prin adevarul lor pretins peremptoriu sau sa te intunece prin negreata unei istorii in care deportarile de masa si purificarile etnice au mers alaturi cu mostre autentice de omenie si solidaritate. Dar nostalgia lui Ernu este una melancolica si fata de un trecut/prezent conditional, in care aceste comunitati eretice, „marginale“, ar fi supravietuit si, poate, si-ar fi dus pana la capat vocatia de revolutie mesianica, in urma careia tot omul, de orice credinta, limba si culoare, si-ar fi dat mainile. Inainte sa fi coborat Leviatanul.

Ca si in opera sa de debut, Ernu ne povesteste o istorie, cu ironie (in sensul primar, de intrebare – maieutica) si, totodata, cu un soi de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv si fata de propria conditie de „marginal“ – care face si din aceasta carte un demers reflexiv sanatos si o opera autentica.

 

Vasile Ernu, Sectantii, colectia „Ego-Grafii“, Editura Polirom, 2015

Petru Negura este lector la Universitatea Pedagogica de Stat din Moldova (Chisinau), doctor in sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Este coeditorul portalului platzforma.md. Ultima sa carte:Nici eroi, nici tradatori. Scriitorii moldoveni si puterea sovietica in epoca stalinista, Chisinau, Editura Cartier, 2014.

„Sunt un garant că Rusia nu va ataca România”

Interviu de  RĂZVAN CHIRUȚĂ / Scena9.ro

Născut în URSS, prima carte a unuia dintre cei mai simpatici, dar şi cei mai înjuraţi scriitori români, împlineşte 10 ani de la publicare. O carte nostalgic-lucidă despre niște vremuri apuse. Vasile Ernu a ţinut să marcheze acest moment aniversar lăsând la liber pentru ascultătorii de pe toate frecvențele un audiobook cu cele mai tari pasaje din carte, în lectura poetului Bogdan Ghiu, condimentate cu – nu se putea altfel – ceva rock sovietic.

Începând de azi, puteți asculta online adaptarea sonoră a cărții „Născut în URSS”. Dați play și lăsați să curgă povestea.

Când ai lansat Născut în URSS, erai văzut cu mai puţină încrâncenare decât azi. Ce s-a schimbat la noi în ultimii zece ani?

Uh, în zece ani s-au întâmplat tare multe. Am mai îmbătrânit. Pe alocuri am devenit mai înţelepţi, pe alocuri mai radicali, mai critici. Situaţia socială, economică şi politică s-a schimbat mult şi, din păcate, în rău. Precaritatea a atins cote insuportabile şi deprimante. Între timp, am hălăduit prin nenumărate ţări, în mare parte şi datorită succesului acestei cărţi, căci s-a tradus în vreo 10 limbi. Şi, cel mai important lucru e că am un copil între timp, care dă un alt tip de sens şi mă reorganizează altfel. Din când în când, trebuie să-i explic cum a fost lumea din care vin eu, cu tragediile şi bucuriile care au compus acea viaţă.

Privind în urmă, cartea a fost primită şi cu mult entuziasm, pentru că puneam problema şi propuneam un anumit tip de arheologie a trecutului într-o formulă radical diferită decât cea obsesiv-dominantă de la noi: trecutul trebuie urât şi comdamnat. De ce? Nu e trecutul nostru? Oare nu ar trebui să ni-l asumăm? Oare, atunci, pe lângă suferinţă, nu am şi iubit, dansat, băut, plâns şi râs? Am făcut chiar şi copii. Ce facem cu el?  Acest tip de abordare mai puţin crâncenă a plăcut multora. Dar am primit şi multe înjurăruri şi etichete de „nostalgic & comunist”.  Recitită acum, cartea pare mult mai cuminte decât în urmă cu 10 ani. Cel puţin aşa mi se pare mie. Însă a apărut la momentul potrivit. Aşa, brusc, fără nici un calcul scris al unui om care nu avea dorinţa să demonstreze nimic. Ăsta a fost cumva şi norocul ei.

A fost o perioadă când părea că lucrurile pot fi discutate ceva mai normal, când puteam analiza, discuta şi despre alte aspecte ale trecutului decât doar cele legate de suferinţă şi represiune, chiar dacă şi acestea sunt necesare. Eu nu cred că există cineva „teafăr la cap” care să pună la îndoială maşinăria infernală de represiune stalinistă sau mecanismele de control şi propagandă, însă nu putem reduce toată perioada doar la aceste lucruri, căci atunci nu înţelegem mare lucru şi nu ne ajută cu nimic.

Comunismul are perioade diferite, care nu seamană între ele, se diversifică la rândul lui şi se schimbă în timp, iar pentru diverse categorii sociale a funcţionat diferit. Într-un fel a trăit comunismul cineva în anii ‘50 şi cu totul altfel au trăit generaţiile anilor ‘60, ‘70 sau ‘80. Într-un fel a trăit nomenclatura din Primăverii şi ai lor copii şi cu totul altă experienţă au avut ţăranii, muncitorii şi copiii lor. Toate aceste lucruri trebuie analizate, căci nimeni nu deţine monopolul pe un „adevăr unic”. Memoria nu este „unică”, ci diversă, iar rolul de „miliţie & control” pe care îl joacă establishment-ul intelectual de la noi, care verifică „corectitudinea memoriei şi gândirii”, e comic şi tragic în acelaşi timp. Tragedia constă în faptul că, atunci când a trebuit să avem luptă şi critică antisistem, am avut doar laşi şi susţinere activă sau tăcută, iar acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, avem o armată profesionistă de „luptători anticomunişti”, care doar fac profit simbolic și material. E o formă de impostură. Istoria e treaba istoricilor, a oamenilor care lucrează în arhive. Treaba noastră e să fim critici faţă de regimurile hegemonice vii, nu moarte. E cel mai uşor să lupţi cu regimurile moarte şi să te supui şi să slujeşti regimurile vii.

Cartea a avut până acum cinci ediţii, un succes în România. Câţi cititori reprezintă, de fapt, acest succes?

Sincer, habar nu am, nu ştiu cifre exacte, mai ales că la noi unele cărţi sunt citite de mai multă lume. Sper. Oricum, mult peste medie şi o putem trece modest la ceea ce se numeşte bestseller. În România, când ai peste 10.000 de cititori însemnă enorm. Din păcate.

Fireşte că e foarte îmbucurător când cartea se reeditează, căci înseamnă că se citeşte şi asta contează cel mai mult pentru un scriitor. Eu, însă, m-am îndepărtat destul de mult de ea, fiind preocupat de cu totul alte probleme şi istorii. Dar îmi este o carte dragă şi cred că a prins un amestec care merge uşor şi spre cei tineri, dar şi spre cei mai în vârstă. E un soi de klezmer-fusion-retro-pop cu elemente reflexive uşor de digerat. Tot primesc scrisori şi ecouri, chiar și după atâta vreme. Asta înseamnă că este o carte vie. Mă bucur pentru ea…

De-a lungul timpului, au existat numeroase polemici cu privire la volum. Care au fost cele mai faine lucruri care s-au scris? Dar cele mai ciudate (dincolo de faptul că ai fost catalogat ca agent al Rusiei)?

Pentru mine, cele mai impresionante lucruri au fost cele mai puţin cunoscute. Mi-au scris oameni între 80-40 de ani, care spun că s-au regăsit şi şi-au retrăit viaţa, copilăria şi tinereţea. Nostalgii din astea ce ţin de viaţa normală. Țara memoriei nu e ţara ideologiilor. Mare atenţie când îi înjuraţi pe nostalgici. Literatura fără memorie şi nostalgie nu face doi lei.

Cele enervante sunt etichetele care ţi se atribuie. Cum e să fii numit de foşti comunişti cu acte în regulă ca ai fi comunist, doar pentru că ai simpatii şi valori de stânga? Şi asta în 2015, într-o „ţară europeană”, care încă nu a intrat bine în secolul al XX-lea. Cum să le explici că tu vii dintr-o familie care trei generaţii sub comunism nu doar că nu a intrat în Partid, dar nici măcar copiii nu şi i-a dat în UTC-komsomol? Despre asta povestesc în Sectanţii: cum e să rezişti în faţa nu doar a unei singure represiuni, ci a unei triple represiuni. Sectanţii şi Bandiţii (următoarea mea carte) ştiu foarte bine să facă faţă. Eu vin dintr-o familie de „sectanţi” care au avut doar de pierdut de pe urma acelui regim, dar asta nu mă împiedică să analizez şi să încerc să înţeleg ce s-a petrecut acolo. Eu nu cred în abordarea trecutului cu sentimente de ură sau dragoste. Trecutul trebuie înţeles şi asumat, nu iubit sau urât. Am la activ o arestare la 16 ani. Câţi anticomuniști de azi au trecut prin asta? Mai nimeni. Iniţial eram nervos, acum sunt doar ironic cu aceşti „luptători postfactum” şi spun că eu am un dosar de „anticomunism real”, cât toată „comisia Tismăneanu” la un loc. Şi am ceva argumente. Dar nu asta e miza, pentru că pe mine povestea asta nu mă interesează absolut deloc. Mie mi-ar fi jenă să fac caz de aceste lucruri. Unii şi-au făcut din lucruri mult mai amărâte adevărate „istorii de succes”.

Iar cu „agenţii”, asta face parte din noua situaţie geopolitică. Toţi trebuie să fim agenţi. Astăzi începi să fii dubios dacă nu eşti agent. Însă cei mai buni agenţi sunt cei care nu ştiu că sunt agenţi. Un agent despre care toată lumea ştie că este agent nu mai face două parale. Nu mai este agent. Dar, la noi, fiecare trebuie să fie „al cuiva”, pe „statul de plată al cuiva”. Trebuie să avem şi noi „faliţii noştri”, „stângiştii noştri”, „agenţii noştri ruşi” etc. E mult mai uşor de lucrat aşa. Iar „personaje ca Ernu” au toate ingredientele să joace astfel de roluri.

În ce privește „agentul Rusiei”, da, sunt unul foarte important. Eu sunt un agent atât de important, încât am devenit un garant. Atâta timp cât eu o voi duce bine aici, sunt un garant că Rusia nu va ataca România. Deci aveţi mare grijă de Ernu, nu care cumva să i se întâmple ceva. Puteţi să o luaţi pragmatic: ca să vă fie bine vouă, trebuie să-i fie bine şi lui Ernu. E atât de simplu. Şi ce pretenţii are Ernu ca să-i fie bine? Una foarte mică: citiţi-i cărţile. Atât cere el pentru pace şi linişte.

După cum vezi, din fericire, noi ştim să citim şi de la stînga la dreapta, nu doar invers. Şi avem suficient umor şi ironie. Şi destulă inteligenţă. De modestie nu mai zic nimic.

Povesteşti în carte de lucruri care acum par din altă lume: bucuria primei perechi de blugi, locuirea la comun, komunalka. Cum a reacţionat băiatul tău când i-ai povestit toate astea?

Penuria este greu de explicat într-o epocă a abundenţei. Excesul de consum al acestei epoci consumeriste este opusul penuriei, dus la extremă. Şi această societate produce alt tip de fenomene perverse. Pentru noi, obiectele şi lucrurile deveneau fetişuri, eroi, şi rămâneau în memorie atât de puternic tocmai pentru că erau unice (chiar dacă de serie), foarte dorite, pentru că erau prea puţine şi greu accesibile. Acum procesul e exact opus: obiectele şi lucrurile nu mai însemnă nimic pentru că sunt excesiv de multe sau mai degrabă repetitive, de o singură folosinţă şi nu mai au preţ/valoare şi memorie. Generaţia mea poate să-şi aducă aminte cu exactitate preţul unei îngheţate de acum 30 de ani şi nu poate să-şi amintească preţul maşinii de acum 1 an. Totul e o continuă inflaţie pe toate palierele sociale, economice, politice şi culturale. Atunci era dureros de stabil totul. Acum e dureros de precar şi instabil. Fiecare cultură şi epocă cu duşmanii, pericolele şi riscurile ei.

Dar copiii au mintea încă nealterată şi pot înţelege mult mai multe decât ne imaginăm. Totul e să ştim noi să le povestim. Noi suntem problema, nu ei.

De ce lași acum la liber varianta audio a volumului Născuţi în URSS? Încerci să „profiţi” de faptul că interesul pentru Rusia lui Putin e din nou mare în România?

Îţi dai seama că nu voi scăpa nici o ocazie să „exploatez” obsesiile locale, folosindu-le meschin în propriul interes. Foarte perverşi sunt scriitorii aceştia. De data asta, însă, nu vând nimic, ci dau gratis.

De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.

Sper să placă. Audiţie plăcută. Şi să moară Putin şi duşmanii lui şi noi să ne vedem de lucrurile care ne plac şi ne pasionează. Pace.

„As mai umbla putin la glumele pe seama mea. Devin plictisitoare“

Mini-interviu cu scriitorul Vasile Ernu  de George Onofrei- Suplimentul de cultura 

Anul acesta s-a implinit un deceniu de la aparitia primei editii a volumului care l-a lansat pe Vasile Ernu – Nascut in URSS. De curand, pe scena9.ro, a fost lansata si o versiune audio a cartii, cu Bogdan Ghiu in rolul de „povestitor“ si muzica trupei Auktion.

Ne grabim sa imbatranim sau doar deceniul asta a trecut foarte repede?

Parca a fost mai ieri, dar au trecut zece ani, uite asa s-au dus… S-au intamplat multe lucruri, ne-am casatorit, am facut copii, am mai scris vreo sapte carti, dar a ramas ca un element important debutul, intamplator a fost si o carte de succes.

Site-ul Nascut in URSSmai e up and running? Pentru ca avea o pleiada de continut pop-cultural sovietic, ca sa zic asa.

Da, este un continut destul de atractiv. In continuare pe mine ma minuneaza, pentru ca eu m-am despartit de mult de ea (n.r.: de carte), intr-un fel. Lumea citeste, s-a ajuns la a cincea editie, a fost tradusa in vreo zece limbi, inca sunt invitat cu ea (n.r.: la diferite evenimente, emisiuni). E straniu cand mai primesc invitatii pentru Nascut in URSS, ma uit asa si zic: „Bine, dar am mai facut intre timp multe alte lucruri“. Exista un public tanar, destul de deschis, dar in acelasi timp si un public in varsta, care e legat de aceasta carte pentru ca e vorba de amintiri, de un anumit timp de nostalgie, de regasirea unor lucruri comune din trecut.

Ai reusit sa scapi de imaginea cartii acesteia? Practic, Vasile Ernu a devenit sinonim cu Nascut in URSS. Iti afecteaza cartile mai noi?

O perioada a fost destul de puternic acest lucru, insa cred ca in ultimii ani lucrurile s-au schimbat destul de mult. In primul rand pentru ca eu am inceput sa devin destul de bine plasat sau, ma rog, bine, rau, destul de puternic, sa zicem, axat pe zona ideologica si politica, in care iau pozitii pe diverse sectoare.

Scrii la Criticatac.ro, esti identificat cu o anumita ideologie.

Da, sunt intotdeauna invitat ca omul de serviciu de stanga, si asta e o chestie destul de tare. Plus ca, in ultima perioada, am inceput sa scriu pe alte subiecte, cum e ultima carte, Sectantii, care a creat un alt tip de interes, vin de pe o cu totul alta pozitie, vorbesc despre cu totul alt tip de comunitati. Cred ca lucrurile incep incet, incet sa se aseze, fiindca vin alte subiecte, alte teme. Dar intr-adevar e o stampila puternica de care greu se scapa, adica intotdeauna se va face referire la ea.

Draga Vasile, unde crezi ca o sa fii peste zece ani?

Peste zece ani (n.r.: rade), nu stiu, e greu de spus, undeva prin zona, poate in Caucaz, poate in Asia, poate la Iasi…

Stiu ca tu si Bogdan Ghiu sunteti prieteni. Cum s-a „comportat“ in timpul inregistrarilor? L-ai supervizat?

Pe mine m-a surprins foarte mult ca Bogdan a citit din prima, practic, fara intrerupere, doar cu pauza de cafea, daca imi aduc bine aminte. Si imi place foarte mult vocea lui radiofonica. Citeste profesionist, e aproape de gustul meu de lectura. Mi-a placut mult ce a facut. Am pus si muzica de la Auktion, o trupa legendara de rock sovietic, ca sa fie asa, mai in spirit.

Apropo de personajul public Vasile Ernu, mi-ai spus la un moment dat ca ai mai imbunatati glumele care se fac despre tine.

Da, la glume as mai umbla, pentru ca devin plictisitoare. Eu am inceput cumva sa devin destul de ironic chiar si fata de glumele si fricile mele. Trebuie numai putin imbunatatite, pentru ca sunt prea incrancenate si cam legate de aceleasi subiecte, ce tin de comunism, rasuflate din anii ’90. Aici trebuie lucrat, dar nu depinde doar de mine. Sau poate nu ofer eu marfa suficienta pentru ca oamenii sa poata face si alte glume. Dar in general sunt critic in primul rand fata de mine, pe restu-i las sa-si vada de treaba.

Basarabia, pământ exotic

de Dan Gulea – pe voxpublica.

Vasile Ernu, Sectanții. Mică trilogie a marginalilor (Editura Polirom, 2015)

Originile, raportarea la ele, acel cine suntem și încotro mergem – sunt tema fundamentală a epicului, pe care Vasile Ernu o pune sub semnul genealogiei: străbuni, buni, părinți, unchi și uneori frați vin și spun povestea lor în această pagină de istorie de tip veterotestamentar.

O pagină dificilă, cel puțin la nivelul mentalității contemporane: Bugeac, Basarabia, Odessa, gurile Dunării, o zonă care adesea ridică obișnuitele probleme insurmontabile. O zonă unde religia și deci raportarea la lume sunt esențiale; micul dicționar care deschide volumul, desele definiții și „Precizări” (titlul unui glosar) inițiază cititorul în acestă lume, atât de apropiată și totodată atât de îndepărtată. Aici defilează evrei mesianici, rascolnici, staroveri, bezpopovţi, molocani (ruşi din Azerbaidjan), unbeci adven­tişti, feodoriţi siberieni (bisericile din catacombe, numiți astfel de la numele primului lor lider, Feodor), penticostali ucraineni, iakuţi mormoni ș.a.

Iar volumul, pentru că este o istorie personală, este și o veritabilă lovitură de imagine pentru cel Născut în URSS (titlul debutului lui Vasile Ernu), anarhistul „de serviciu” pentru discursul contemporan de tip liberal: autorul provine dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților ce sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Ernu este așadar un „dublu” rebel: față de comunitatea natală, de care s-a desprins (pentru a se reîntoarce acolo poate prin acest volum), și, desigur, față de establishmentul ideologic actual.

Acest prim volum al „trilogiei marginalilor” este așadar unul monografic, destul de parcimonios cu aventurile  desprinderii eului autorului de lumea sectanților; dar este suficient pentru a înregistra stereotipurile de receptare a Celuilalt. O lume strictă, a constrângerilor și a emoțiilor ce decurg de aici, devine acum, în momentul scrierii, una diversă și adesea exotică; de pildă, în casa unchiului pot fi întâlniți oamenii cei mai diverși: poți cunoaște „faimoasa familie de maghiari protestanţi din Ardeal, Visky, şi chiar să‑l cunoşti pe renumitul Ferenc Visky (Feri bácsi), puteai să-i întâlneşti pe liderii miş­cării Oastea Domnului, dar şi preoţi catolici, filozofi sofisticaţi, teologi liberali, mistici stranii, călugări neîn­ţeleşi, traficanţi de biblii, medici şi ingineri hermene­uţi, rockeri şi punkişti, americani nonconformişti, arabi şi evrei creştinaţi, danezi şi francezi călători şi câţi alţii.”

Cunoscuta anecdotă de tip Ilf & Petrov insistă asupra acestui rol de obsevator:

— Locul naşterii ?

— Imperiul ţarist.

— Şcoala ?

— România Mare.

— Muncă ?

— URSS, profesor de muzică.

— Pensia ?

— Republica Moldova…

— Sunteţi umblat prin lume, cetăţene Şalom Isakovici, constată domnul de la biroul de paşapoarte

În același mod acționează și autorul: observă (pe sine și pe ceilalți – la diferite vârste), notează, ia interviuri, transcrie din jurnalele rurale – cu un cuvânt: sescrie.

Iar textul său este cu atât mai semnificativ cu cât epicentrul lumii din acest volum este regiunea care a dat supranumele ancestralei familii conducătoare românești: Basarabia; implicit, Sectanții este o pledoarie pentru diversitatea românească, etnică și religioasă, pentru analiza unor locuri comune (românii fasciști, rușii bolșevici, românii transnistreni, cetățenii moldoveni ș.a.), dar și pentru diversitatea realității, care nu poate fi șablonizată.

În momentul în care autorul se lansează într-o serie de șabloane (foarte apreciate de public, așa cum pot fi și micile jocuri narative din categoria suspansului), apare distanța sau contraexemplul; iar esențialul este acest soi de dialog pe care, cu o bună știință a provocării (învățată la școala avangardelor de tipul Philosophy & Stuff), autorul îl realizează.

Iar sensul principal al acestui volum istoric și ontologic deopotrivă este arheologia discursului marginal, minoritar. O arheologie intimă – și deci cu atât mai interesantă; confruntarea cu discursul predominant al epocii (Leviatanul, în terminologia milenaristă a sectanților) este miza prezentului, chiar și atunci când exemplele sunt duse la extrem: „În Franţa trebuie să fii corect politic şi eşti nevoit să ascunzi ura faţă de emigranţii de la perife­rie, în Rusia trebuie să fii pravoslavnic şi conservator fără a ţi se cere în mod obligatoriu să fii credincios, iar în Polonia, România sau Moldova trebuie să fii simultan catolic sau ortodox şi să aderi la valorile libe­rale, chiar dacă ele se bat cap în cap. În Arabia Saudită trebuie să mimezi perfect cerinţele islamului medie­val, chiar dacă tu ai alte convingeri intime. Peste tot, Leviatanul îţi cere să fii cu majoritatea”.

Sectanții, dincolo de nuanța exotică pe care se bazează, precum orice reconstituire de tip genealogic, are meritul unui dialog pe teme neașteptate pentru „agenda comună”. Închei cu promisa pagină de istorie, care repoziționează discursul liberal despre anticomunism (și hegemonia sa):

Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată la înce­putul anilor ’70, când unchiul Iosif a scris o broşură în engleză şi în română intitulată Cine îşi va pierde viaţa, în care descria situaţia reală din comunităţile noastre, conflictele şi problemele cu care ne confrun­tam şi mai ales problemele pe care le aveam cu regi­mul ceauşist. Spus direct şi tranşant.

Această broşură a fost mai târziu sintetizată într‑o scrisoare, semnată de 50 dintre liderii noştri şi expe­diată însuşi tovarăşului Nicolae Ceauşescu. (…)

Cum era de aşteptat, aceasta a apărut imediat şi în Occident, tradusă în engleză. „Întâmplarea“ face ca ea să apară în toiul pregătirilor faimoasei Conferinţe Europene de la Helsinki şi chiar în perioada în care Washingtonul purta tratative cu Bucureştiul pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României. Să fi fost o întâmplare ? Nu cred. Ai noştri erau prea bine organizaţi ca să lase lucrurile în voia sorţii. În timp ce o parte a intelectualilor, scriitorilor, oamenilor de creaţie îi aduceau osanale „tovarăşului“, iar o altă parte „rezistau prin cultură“, ai noştri trimiteau această scrisoare şi înfăptuiau acte extrem de îndrăzneţe pen­tru acea vreme. Rezultatul? Ca prin minune, puterea comunistă a acceptat să negocieze cerinţele liderilor noştri, mare parte fiind acceptate. Şi acesta era doar începutul. Şi pentru noi, şi pentru regimul Ceauşescu în relaţia cu noi.

Dacă credeţi că ai noştri, mai ales unchiul Iosif, s‑au mulţumit doar cu atât, vă înşelaţi!

Cine are urechi de auzit, să audă!

Bookface: Costi Rogozanu despre “Sectanţii”

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare