Stăteau pitulaţi pe raftul librăriei. Erau ei, toţi, nu lipsea niciunul. Se ascunseseră acolo crezând că nu vor fi remarcaţi. Mi s-a părut că tremurau, dar m-am înşelat. Bandiţii nu tremură niciodată. Am simţit-o în momentul în care i-am luat în mână. Stăteau fermi, între coperţile cărţii, fără pic de tremur, fără pic de ezitare.
Iată-ne aşadar în faţa celui de-al doilea episod al trilogiei marginalilor propuse de Vasile Ernu. Este o iniţiativă inedită în literatura română. Desigur, n-am dus lipsă de descrieri ale marginilor, despre incursiuni în viaţa periferiei, însă toate acestea abordau marginea conectată, marginea care este parte a societăţii.
Marginalii lui Ernu sunt cei care-au rupt-o definitiv cu societatea, care se retrag la marginea ei pentru a se izola, pentru a nu fi parte a ei. Într-un fel, putem spune că adevăraţii marginali se ascund de societate pentru a-şi putea duce la îndeplinire „marele plan”. Iată de ce ei – cei neabordaţi până acum – reprezintă mai mult decât un simplu subiect: sunt, în realitate, o mină de aur, o referinţă pe care – după ce-o cunoşti – nu mai poţi s-o ignori.
După ce în primul volum al trilogiei am făcut cunoştinţă cu sectanţii – aceşti retraşi din lume pentru a o salva – în cel de-al doilea volum intrăm abrupt în lumea bandiţilor, cei care se retrag din lume tocmai pentru a o distruge. În acest fel suntem teleportaţi într-un „univers paralel”, care merge după legi proprii, care are un alt cod moral, o altă organizare socială, un alt model economic şi chiar o altă limbă. Bandiţii sunt, în sine, o societate paralelă, un „stat în stat” care are propria evoluţie şi-n care se petrec evenimente necunoscute celorlalţi. Faptul că bandiţii lui Ernu sunt cei din fosta Uniune Sovietică aduce un plus imaginii tipice fenomenului. Spaţiul imens, multitudinea de popoare, limbi şi obiceiuri au reuşit să producă un fel de societate „transnaţională” a bandiţilor, o meta-lume trăind şi profitând de disfuncţionalităţile lumii oficiale. Este un plus de savoare, un parfum aparte ale cărui nuanţe subtile ne arată cât de fascinant se poate dezvolta un fenomen care altfel, într-o ţară mică, nu ajunge niciodată la adevărata împlinire.
A sosit momentul să subliniem un lucru esenţial: bandiţii lui Ernu nu sunt un rod al imaginaţiei! Ei chiar există ca tipologie, iar ceea ce face autorul este o radiografie a fenomenului. O „cartografiere” atât de precisă, atât de reală încât te transformă, te face parte a lumii aceleia pe care ajungi să o cunoşti în detaliu. Poate că, dacă n-aş fi cunoscut un personaj similar Pianistului, aş fi avut serioase rezerve în a face afirmaţii precum cele anterioare. Numai după ce cunoşti un hoţ desăvârşit de buzunare poţi înţelege că descrierea Pianistului nu are în ea nici urmă de exagerare. Pur şi simplu rămâi fascinat atunci când vezi cum, un asemenea personaj îşi învăluie victima, o separă de realitate, folosindu-şi mâinile cu o concentrare care parcă nu este de pe lumea aceasta. „Pianiştilor” le plac provocările, abordează buzunarele cele mai ascunse şi au o plăcere teribilă în a-şi îngreuna munca, în a atinge provocări din ce în ce mai dificile. Personal cred că au un dar nativ, altfel nu voi putea niciodată înţelege cum de reuşesc să-şi „paralizeze” nu doar victima, ci întreaga asistenţă.
N-am de gând să dezvălui mai multe pentru a nu ştirbi din plăcerea lecturii. Două lucruri ţin totuşi să mai spun înainte de a încheia. În primul rând, recomand lectura „Bandiţilor” după parcurgea „Sectanţilor”. Există o logică a „Trilogiei”, motiv pentru care este benefică respectarea „cronologiei” propuse de autor. Apoi aş sublinia că parcurgerea „Bandiţilor” m-a făcut să văd cu alţi ochi sau, mai bine spus, să înţeleg cu adevărat universul penitenciar rusesc/sovietic. Fără înţelegerea personalităţii blatarului, unele povestiri ale lui Şalamov(ca să dau un exemplu) se transformă în texte criptice, greu de descifrat. Însă, odată ce ai aflat care-i sunt resorturile interne, de unde-şi trage puterea şi de ce blatarul este vârful ierarhiei, abia atunci poţi vedea cu alţi ochi interacţiunile din literatura penitenciarelor ruseşti.
Iată-ne ajunşi la final. Aşa cum am spus, e doar o încercare de rechizitoriu, o prezentare sumară menită a vă încuraja să arestaţi cât se poate de repede Bandiţii. Luați-i, ciţiţi-i şi faceţi-le propriul rechizitoriu. Merită până la ultima slovă!
Spre deosebire de ”Sectanții”, unde Vasile Ernu a studiat o comunitate religioasă, foarte cunoscută de către opinia publică măcar prin câteva caracteristici, iar felul în care a făcut-o a fost mai degrabă a unui cercetător științific, în ”Bandiții”, al doilea volum al Trilogiei Marginalilor, tonul devine familiar, sunt într-o perioadă în care naratorul este la momentul transformărilor de personalitate, în care copilul și mai apoi adolescentul devine adult. În același timp, zona în care se plasează cartea este în interiorul unei comunități temute, închise și în care este foarte greu de pătruns, cea a bandiților, care nu acceptă aproape niciodată oameni din afară și care sunt cunoscuți de toată lumea, deși amănuntele nu sunt niciodată aflate de către cei care bârfesc această comunitate.
Naratorul lui Vasile Ernu nu are însă asemenea limite, pentru că un unchi (îndepărtat sau nu) este celebrul – în rândul bandiților și nu numai – Profesor, cel care este o legendă vie a comunității, cel care dă sfaturi sau care deseori împarte dreptatea. De altfel, acest Profesor este și figura centrală a cărții, este cel care oferă învățăminte puștiului care se îndreaptă spre adolescență, îl învață jocuri noi sau taine ale bandiților, pentru ca apoi, peste ani, când ideea acestei cărți se cristalizează în mintea lui Vasi și are nevoie de documentare, îi facilitează întâlnirea cu oameni importanți, fie ei cerșetori sau contrabandiști, pictori de tatuaje sau bandiți deveniți oligarhi.
Dar cum este această lume? Regulile ei nu sunt enunțate de la început, dar le întrezărim în fiecare gest și fiecare explicație, chiar înainte să ajungem la jumătatea cărții, acolo unde sunt prezentate în oglindă Decalogul bandiților cu Decalogul pușcăriașilor: chiar dacă este o lume dură și periculoasă, mai ales dacă este privită din afară, de la distanță, vom observa câteva caracteristici inedite, neașteptate: bandiții nu își întemeiază niciodată o familie, deși își cinstesc părinții; ei nu au niciodată acte date de stat și nu folosesc decât în cazuri extreme arme de foc; nu omoară oameni fără motiv, nu colaborează cu autoritățile statului etc. În plus, e obligatoriu să faci pușcărie, altfel nu ești cu adevărat bandit. O lume fascinantă dacă o privești de departe, dar foarte periculoasă dacă te apropii sau dorești să faci parte din ea:
”Pe mine mă interesau toate aceste lucruri. Eram curios. După ce l-am cunoscut pe Profesor și am început să am o relație mai specială cu el, lumea lor a început să mă atragă aproape fără să-mi dau seama. Avea ceva din forța de atracție a unui magnet. Dacă ești construit dintr-un material asupra căruia magnetul își poate activa forța, nu scapi. Te va trage și vei rămâne acolo. Poți scăpa doar dacă o altă forță, mai puternică, te va smulge din această lume. Dar ce forță poate să înlocuiască tenebrele unei lumi a întunericului și a vicleniei? Poate una și mai vicleană, și mai puternică, și mai tenebroasă, dar care se ascunde sub un chip de mielușel. Dumnezeu știe.” (pag. 192-193)
Așa cum scrie chiar el mai sus, este o comunitate atractivă, mai ales pentru natura umană, pendulând permanent între dorința de a face bine și atracția fascinantă pentru rău. Această atracție se vede cel mai bine din viziunea autorului, care scrie despre bandiți cu simpatie și cu nostalgie pentru acele timpuri în care aceștia își organizau viața după reguli foarte clare, multe dintre ele dure, dar corecte în raport cu membrii ei, lucru care le-a adus stăpânirea temporară a societății private și un conflict continuu cu autoritățile statale. Desigur, Vasile Ernu studiază mai mult lumea banditească din sudul Basarabiei, din Odessa, Chișinău cu ramuri până la Moscova sau în Georgia, dar impresia generală este aceea că vorbește despre bandiții întregii lumi din estul Europei, dacă nu și mai de departe.
Sunt cercetate atent, din postura observatorului abil, ce încearcă să înțeleagă, la sfârșitul adolescenței, lumea în care trăiau părinții, rudele și apropiații, iar întâlnirile cu bandiții sunt transcrise cu lux de amănunte, pentru că reprezintă, în primul rând, ceva inedit, iar în al doilea rând, ceva unic: cei mai mulți dintre ei sunt bătrâni, retrași, pensionați, dacă nu din cauza vârstei, atunci din cauza vremurilor implacabile. Astfel, pe lângă Profesor, îi întâlnim, printre alții, pe celebrul hoț de buzunare Pianistul, pe contrabandistul Iașa Țîgan, pe pictorul de tatuaje Iașa Hudojnik sau pe matroana tiotea Hana, întâlnim pușcăriași, cerșetori sau ucigași cu sânge rece. Pe lângă personaje, aflăm amănunte inedite despre obiceiurile bandiților, de la celebrele tatuaje ce crestează întregul corp până la fenea, limba hoților, de la cifirul băut la fiecare ocazie (un fel de infuzie energizantă, foarte concentrată, de ceai) până la apariția capitalismului sălbatic, odată cu vânzările fictive de mercur roșu.
Dacă istoria bandiților este aplicată, descrisă prin înfățișarea întâmplărilor care i-a avut în centru, totul se schimbă spre finalul cărții, odată cu tratarea evenimentelor care au transformat Europa de Est după 1989. Tonul lui Vasile Ernu se transformă din cel de povestaș, un ton confesiv și nostalgic (cum altfel pot fi privite istorisirile copilăriei despre călătoriile fascinante făcute cu tatăl său spre orașele și satele din jur, cel mai adesea spre Odessa?) în cel de analist trist al unor vremuri considerate a fi tragice, de vreme ce totul în ultima perioadă s-a năruit, în viața bandiților, dar și în viața noastră, a tuturor, chiar dacă numai unii văd această metamorfozare a lumii. Bandiții adevărați au îmbătrânit, unii au murit, iar conducerea castei, dar și a țărilor din centrul narațiunii, a trecut la oligarhi, acești foști bandiți dedulciți la bani și glorie mediatică. Tonul devine pesimist, pentru că lumea s-a întors cu susul în jos și pentru că noii conducători nu au scrupule, nu au legi și fură fără să îi pese de ierarhii. Așadar, legea bandiților și timpurile în care aceștia curățau lumea fraierilor de buruieni sunt regretate.
Cartea nu este numai despre fraieri și bandiți, Vasile Ernu profitând de felul inedit în care-și construiește volumul (nu este nici un studiu antropologic, nici o carte de istorie orală, ci este un jurnal al devenirii, al maturizării, bandiții fiind doar un pretext, deși unul foarte puternic) pentru a-și dezvălui o parte din ideile sale despre lume și despre anumite caracteristici ale sale. El vorbește, în același timp, despre comunitatea marginalilor și despre școala de stat care acaparează sufletele copiilor și părinților, despre fascinația întâlnirii cu bandiții sau felul corect în care se poate bea, despre lene sau felul în care o persoană poate fi corectată atunci când vorbește agramat:
”Am văzut de toate în zona mea. Am văzut de la mistici și religioși aproape fanatici la radicali și bandiți de tot felul. Însă nu fusesem în viața mea într-o familie de țigani – și încă în una de contrabandiști de soi. Cum arată acești oameni? Cum trăiesc? Cum gândesc? Pentru mine era pur și simplu o mină de aur o astfel de întâlnire. Ăștia nu ți-s plictisitorii de intelectuali sau boema artistică sau tinerimea urbană falsă și închipuită. Aici ai viața într-o cu totul altă formă, cu tragediile și bucuriile lor pe față. Și asta îmi trezea curiozitatea. Și voiam să ajung la ei.” (pag. 138)
Cele două prime volume ale trilogiei au puncte comune, dar și suficiente diferențe. S-ar putea pune întrebarea care dintre acestea este cartea mai bună, Sectanții sau Bandiții, iar asta depinde numai și numai de perspectiva fiecărui cititor. Unii, mai aplecați spre sociologie sau antropologie, ar putea spune că primul volum este mai bun, mai documentat și în care se cercetează mai atent toate resorturile, istorice, evolutive, ale unei comunități închise, dar care lumea o respinge. Este și cazul meu, mereu interesat de comunitățile religioase și de felul în care acestea judecă și se implică în societate. Cei dornici de senzațional, de violență și resorturile ei, dar și de confesiuni și luări de poziție tranșante, vor aprecia mai mult al doilea volum, tocmai că aici este analizată o lume pe care oamenii nu o resping, ci o admiră de la distanță, atâta timp cât nu sunt antrenați în ea.
”Mica trilogie a marginalilor” reprezintă, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune serii de cărți apărute în literatura românească a ultimilor ani. O trilogie care îmbină caracterizări din interior a unor categorii considerate de către majoritate ca fiind marginale societății, fie ei sectanți (respinși de aproape toată lumea), fie bandiți (de care toată lumea se teme, fără a-i cunoaște cu adevărat), cu confesiuni ale autorului cu privire la anii copilăriei sau adolescenței, dar și cu privire la prezentul și viitorul lumii în care trăim. Vasile Ernu joacă pe poziții de forță și ar trebui citit dacă nu pentru a-l înțelege, măcar pentru a-l combate. Că, nu-i așa?, mulți viteji se arată cu privire la scrierile unor oameni fără a-i citi în scrierile lor fundamentale. Așadar, abia aștept volumul trei.
Păi bine, măi, Vasea, treabă-i asta? În primul rând, mă iei cu Bugeacul… Bugeacul era ceva din Sadoveanu, un fel de câmpie plină cu tătari, să mă ia naiba, dar tu-mi bagi chestii cu soarele, cu praful încins, bașca „uleandri” și Marea cea mare, pentru ca după aia să-mi dai în cap cu bandiții tăi! Tu crezi că eu n-am vrut să fiu bandit? Am vrut – numai că mi-a fost frică, Vasea… Crezi că n-aș fi vrut să am și eu un baștan ca Profesorul, care să-mi arate ce să fac ca să NU mă plictisesc? Nu m-aș fi însemnat eu din prima cum e să mă obișnuiesc cu răul ca să învăț binele, dar zău, asta era o lecție de la care n-aș fi vrut să lipsesc: aș fi câștigat timp – mult timp și multe fapte, pe care acum le regret.
În fine… Scap de Profesor, dar tu mi-l vâri pe gât pe Pianist! Păi, cu școala lui, poate c-aș fi dat mai iute din mâini în operații… Pfuai, să-l faci pe unul la buzunare și să nu-i iei decât banii din portofel și să-i pui portofelul la loc – zi tu dacă asta nu-i măiestrie cerească… Știai că un neurochirurg barosan din US (ăla de-a candidat anul ăsta) a fost tot bandit? A fost, Vasea, a fost, și-a făcut ucenicia în mahalalele din Detroit, a dat cu șișul când era mic. Ciudat: și geniul ăsta chirurgical e cu cele sfinte, la fel ca bandiții tăi (Proverbele lui Solomon l-au adus pe calea cea bună), numai că el stă călare pe două lumi: vorbește și „fenea” aia a lor, de mititică americănească, dar și argoul înalt de Johns Hopkins…
Dar cu libertatea lor cum e, Vasea? Intri-n pârnaie dar ești liber – mama lor de bandiți… Păi, cum vine asta? Ce smintiți de tâlhari îmi aduci tu pe cap? De ce se țin ei de cuvânt? De ce țin ei, morțiș, să fie doar ceea ce sunt și să nu pară alții? Ai văzut tu oameni de-ăștia? Păi, acum, ciumecăria e să pari altul, că altfel, cum să-i fraierești pe votanți, pe angajați, pe ăia cu care te spargi în figuri?
Vasea, Vasea… Cartea asta a ta mă încurcă. Mă încurcă, pentru că-mi zici și de Finkă, ăla, care făcea ce făcea când răsucea cuțitul în carne de om… Să-i dai timp ucisului să-și vadă viața, să-l lași pe ucis să-și priceapă greșeala, aha… Păi, Finkă ăsta al tău merită un roman, pe cuvânt! De unul singur o merită!
Dumnezeu nu e fraier, mai spui. Așa o fi, nu mă pun cu tine, păcatele mele, că ăia care mi-au dat mie borșul când eram mic nu s-au trezit cu degetul tăiat după aia… Dar, pentru că m-ai făcut să mă prind, citindu-ți cartea, că eu SUNT un fraier, nefiind nici Dumnezeu, nici vreun bandit curajos, te provoc, Vasea! Și să nu mă refuzi! Nu vrei tu să pornim amândoi de jur-împrejurul Mării Negre, PE USCAT, chit că scrii că e imposibil? Nu vrei tu să plecăm noi doi în aventura asta și să scriem o carte și să facem poze, cu bandiți, cu oameni simpli și cu tâlhari?
Am porni de la casa lui Finkă, de acolo de unde scrii tu că Marea se zărește printre copaci, ne-am duce spre Budachi Cordon, și, de-acolo, în jurul Mării noastre!
Hai să trăiești, Vasea! Pune, și tu, de-un cifir!
Vasile Ernu continuă proiectul nonficțional deschis cu Sectanții, înaintînd pe terenul încă necunoscut al hărții marginalilor pe cel puțin trei direcții, pe care o să încerc să le identific aici. Bineînțeles, obiectivul rece, eseistic, enunțat în primul volum, a rămas același: o istorie a comunităților „alternative“ din zona Bugeacului și, extins, din fostul imperiu sovietic, comunități care au reușit să supraviețuiască regimului comunist prin adoptarea și respectarea strictă a unor seturi de reguli mai dure decît cele aplicate de comuniști populației. Dacă în primul volum, Ernu pătrundea în universul închis al sectelor religioase, format din suprapuneri și tangențe care de care mai exotice, în al doilea volum al trilogiei sale se deplasează spre lumea paralelă – și la fel de închisă – a bandiților din fostul spațiu sovietic. Cînd scriu „paralelă“, însă, am în minte un paralelism „tangent“, al lumilor postmoderne, al universurilor care se suprapun și se detașează simultan, ca în Orașele invizibile ale lui Calvino. Nu e exagerat, cred, să vorbim, în cazul celor două comunități, despre heterotopiile foucaldiene, despre spații ficționale care se întrepătrund, coexistă, dar nu sînt de găsit niciunde pe harta oficială.
Trebuie făcută de la început precizarea că Vasile Ernu e strict interesat de bandiții de rit vechi, teza lui finală fiind aceeași ca în Sectanții: „liberalismul“ sălbatic de după prăbușirea Sovietelor a reușit ceea ce sistemul represiv, cu toate Siberiile sale, nu a putut face în zeci de ani: să distrugă aceste societăți alternative tocmai prin disoluția acelor coduri morale ce stăteau la baza bunei lor funcționări și prin impunerea unei noi tiranii, cu atît mai dură cu cît este mai ridicolă: cea a banului. Dacă în Sectanții comunitățile închise se dizolvau prin plecarea membrilor în toate cele patru zări în goana lor după bani, bandiții lui Ernu, adevărații bandiți, asistă neputincioși la apariția mafioților de tip nou, îmbrăcați la costum, lipsiți de orice cod etic, care vor totul și iau totul folosind toate pîrghiile posibile, inclusiv pe cele politice.
Nonficțiunea narativă, din ce în ce mai literară, scrisă de Vasile Ernu e așezată pe aceeași structură definită în primele lui două cărți, o construcție dezvoltată pe două coordonate principale: a memoriei personale (autoficționale), dizolvate în nostalgie, și a dialogului eseistic. Reapare aici Maestrul, cel care‑l înlocuiește pe Rabbi, de data aceasta un șef de bandiți tîrșit, trăit prin penitenciare, zis Profesorul, care-și ia rolul în serios și se complace în postura de element coagulant al întregii cărți. În jurul lui, se construiește întreaga lume paralelă pe care Ernu vrea s-o cartografieze în cartea lui. E secondat de o gardă de corp, un uriaș pe nume Maki (nume care are și el în spate o poveste), și de toată recuzita romantică ce însoțește personajul exotic în literatură. Întregul corpus de stileme ce însoțește apariția acestui personaj este descompus, descifrat, tradus, trecut printr-un proces de dezvrăjire, fără însă ca această denundare să știrbească din farmecul retro, romantic, al Profesorului. De fapt, ceea ce-i reușește foarte bine lui Ernu (mai bine decît în Sectanții) este să alterneze două voci: cea care ține de prezentul narațiunii, a copilului, apoi a adolescentului și, mai tîrziu, a tînărului Ernu, apoi cea a prezentului scrierii, vocea maturului care descifrează, se obiectivează, interpretează. Iar aici apare o primă bifurcație semantică, deosebit de interesantă, la care mă refeream în deschiderea textului: dincolo de tematica celor două volume, dincolo de subiectul fiecăruia, există o supratemă: aceea autobiografică, dar aflată mereu în raport de condiționare cu actul scrierii: în mod evident, Sectanții a fost cartea copilăriei, acolo cele două voci se suprapuneau dintr-o pornire sentimentală/afectivă a maturului de a coborî în propria memorie și de a încerca să retrăiască. În Bandiții, cel care vorbește este adolescentul, fascinat de universul interzis al delincvenței: avem de-a face cu o dublă interdicție – o dată din partea Sectanților, întrupați aici de Tată, a doua oară din partea societății. De aceea, foarte încărcat simbolic mi se pare incipitul volumului, acolo unde copilul ia pentru prima oară contact cu Profesorul, dar în prezența Tatălui, tocmai pentru că se face un transfer: odată cu adolescența, Tatăl este alungat de pe piedestalul de model absolut și lasă locul unui factor de identificare străin, Profesorul.
Paralela simbolică dintre cele două incipituri este aproape perfectă: dacă drumul à rebours în timpul Sectanților începe odată cu moartea Tatălui, intrarea în universul bandiților are loc prin intermediul aceluiași Tată moralizator, un Moise care-și predă fiul noului părinte spiritual. Nu întîmplător, unul dintre subcapitole se intitulează Sfîrșitul copilăriei. Sînt două feluri diferite de lectură, două tipuri de mister pe care le abordează autorul trilogiei: un mister al copilăriei, atît de bine integrat celui religios, sub tutela Tatălui, și unul al adolescenței, al rebeliunii, al uciderii simbolice a aceluiași Tată, urmată de înlocuirea lui. Dacă în Sectanții, Tatăl însemna Ordinea, Cuvîntul, în Bandiții, odată cu paricidul acesta simbolic, Ordinea este tulburată, Cuvîntul își pierde greutatea simbolică și trebuie înlocuit și el prin dezvoltarea unui nou limbaj. Cred că de aceea acest al doilea volum se și deschide cu un lexicon banditesc, pentru a reașeza gîndirea și vorbirea pe noi coordonate. E vorba despre găsirea unei noi ordini simbolice, a unui sistem de semne profan care să înlocuiască Ordinea religioasă și care, totuși, să implice un tip similar de hermeneutică. Lumea bandiților este, din acest punct de vedere, extrem de ofertantă: de la setul draconic de legi nescrise la tipologia tatuajelor.
Ajung, în final, la cea de-a treia cale de interpretare a acestei trilogii, care devine evidentă după apariția primelor două volume: este vorba despre un traseu care, mai mult decît autobiografic, își are rădăcinile într-un prezent al scrierii – trilogia lui Ernu capătă un caracter de paidee solitară. Deja departe de schematismul facil al primelor sale cărți, Vasile Ernu se descoperă pe sine ca scriitor, are din ce în ce mai multă încredere în el, face incursiuni într-un subiectivism melancolic pe care îl evita înainte, scriitura lui capătă noi valențe stilistice, devine literatură. Aș mai avea să-i reproșez, de data aceasta, faptul că încă nu a învățat să personalizeze discursurile actorilor pe care-i urcă pe scenă. De multe ori, fie că vorbește un bandit, fie o codoașă bătrînă, îl auzi pe Vasile Ernu ținînd un discurs. Mai are de lucrat la capitolul ăsta. Cert este că un subtitlu (sau supra-?) general al acestei trilogii autoficționale ar putea fi Vasile Ernu devine scriitor.
I-am luat de curînd un interviu lui Vasile Ernu. Asta pentru că mi se pare unul dintre cei mai de seamă scriitori români contemporani. Dar și pentru că Ernu are un destin special ca autor. S-a născut în URSS, într-o familie de sectanți, care a avut de tras multe din partea regimului sovietic, și de cînd a venit în România e un vehement om de stînga. Din cauza lui m-am luat în bețe cu Claude Karnoouh, care-l crede eseist în primul volum din Mica trilogie a marginalilor, cel despre sectanți, în timp ce mie mi s-a părut un romancier non-ficțional. Cînd l-am întrebat pe el cum se consideră, Ernu mi-a răspuns, diplomatic, că nu-l interesează chestiile astea, care nu depind de el.
Al doilea volum al trilogiei sale mi se pare, în și mai mare măsură decît primul, un roman non-ficțional, un amestec de amintiri personale și de investigație romanescă în lumea bandiților din URSS. Nu m-aș mira însă ca și de data asta Claude Karnoouh să susțină că Ernu a scris un eseu și să ne contrazicem, din nou, pe această temă.
Înainte de a-și începe narațiunea, Ernu le oferă cititorilor săi un mic dicționar despre bandiții din Uniunea Sovietică. Vă sfătuiesc să-l citiți, ca pe un prim capitol al cărții, căci acest dicționar vă introduce într-o lume pe care altfel n-o veți putea înțelege. Însă marea deosebire dintre cartea despre sectanți și asta despre bandiți ține de relația lui Ernu cu sectanții și cu bandiții. Despre sectanți, ca membru al unei secte, aceea a evreilor care cred că Iisus a fost Mesia, Vasile Ernu scria din interiorul sectei sale. Despre bandiți, însă, Ernu scrie ca unul din afară, chiar dacă i se întîmplă să aibă de-a face și cu cei dinăuntrul acestei secte profesionale. Așa că, pentru a pricepe cum e cu lumea bandiților, Ernu face pe reporterul, la fel ca Truman Capote pentru romanul său Cu sînge rece.
Totul pare autentic, dar se simte că, de astă dată, Ernu investighează din exterior, nu ca în Sectanții, în care el, ca autor, era unul dintre ei. Ca investigație romanescă vorbind, rezultatul e mai acătării, dar povestirea nu e atît de vie în Bandiții ca în Sectanții, deși rezultatul literar mi se pare superior. E imposibil să nu-ți placă personajele lui Ernu, cu ajutorul cărora autorul reconstituie lumea bandiților, dar e clar că în această specie el pătrunde, cît pătrunde, fără a face parte din ea. Acest neajuns mi se pare, de altfel, o probă că romancierul Vasile Ernu e în stare să se descurce și fără protezele memorialistului care, dacă-l scoți din ceea ce a trăit el însuși, nu mai știe să se descurce. Așa se întîmplă că, în afară de istoriile cu bandiți pe cre le pune în pagină, Vasie Ernu procedează ca Victor Hugo, în Mizerabilii, trecînd de la epic la explicațiile epicului, alea care-i fac pe eseiști să-și închipuie că un prea cinstit roman ar fi un eseu aparte.
Din Bandiții lui Ernu îmi plac nu numai poveștile lui personale, cele în care spune cum a intrat în relații cu hoții și cu contrabandiștii de la Odessa și din alte orașe din fosta URSS. Mi se par de neuitat personajele lui, Profesorul, milițianul pensionar, artistul hoțiilor din buzunare, în construirea cărora Ernu are toate datele unui romancier neîndoielnic, deși nu se laudă cu asta. Spre deosebire de alți scriitori, Vasile Ernu nu-și pune problema genului în care scrie. Ca mulți alți mari povestitori pentru care ceea ce contează e ce-ți spun, nu ce crezi tu despre narațiunea lor.
Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor, Bandiții, Editura Polirom, 2016.
Frumoasă continuare are trilogia lui Vasile Ernu; despre primul volum al acesteia am scris pe site, ba chiar i-am luat și un interviu. Cel mai mult mă bucură să văd când proiectele literare capătă concretețe și sunt duse la bun sfârșit cu brio (sunt sigură că trilogia va avea un sfârșit memorabil).
Despre „Bandiții” nu o să vorbesc neapărat la superlativ, ci mai degrabă o să încerc să evidențiez diferențele prin comparație cu „Sectanții”. M-am întrebat de multe ori în timpul lecturii dacă Vasile Ernu a preferat să sacrifice firul narativ de dragul portretului; și când încercam să obțin un răspuns valabil întâlneam pasaje pline de o nostalgie aproape dureroasă, în care povestea se înnoda firesc cu ceea ce a fost scris în „Sectanții”. Pentru că multe sunt aceste locuri, cred că e necesar să citiți volumele exact în ordinea în care au fost scrise. Dacă în primul volum autorul a preferat să meargă urmând pașii unui adevărat studiu de caz sociologic, combinând măiastru toate metodele de cercetare sociologică avute la îndemână (inclusiv cercetarea documentelor și a arhivelor, deplasările în teritoriu ori de câte ori s-a simțit nevoia etc.), de data aceasta accentul cade pe individ. Pentru că și lumea bandiților e o lume a oamenilor puternici, a singuraticilor, a damnaților, a celor care se revendică ca făcând parte dintr-o comunitate cu reguli nescrise, dar care se văd nevoiți să-și organizeze viața în cel mai solitar mod posibil. Bandiții lui Ernu sunt copleșiți de singurătate, trăiesc și respiră singurătate și în numele acesteia ajung să săvârșească cele mai blamabile fapte din punct de vedere social.
E greu să nu-i judeci pe acești bandiți și Ernu se abține din răsputeri să nu o facă, deși îi scapă discursul de multe ori în această direcție; ceea ce-i salvează argumentul, paradoxal, este rudenia. Adică exact același tip de relație pe care s-a construit și primul volum. Dacă în „Sectanții” vorbește despre rudele apropiate precum cămașa de corp, aici vorbește despre cele îndepărtate, cele la care ajungi doar o dată în viață, sau dacă ajungi de mai multe ori, o faci doar pentru că ești nevoit. Și Profesorul, personajul principal în jurul căruia gravitează tot universul banditesc îi este un fel de unchi. Dacă e o alegere pur scriitoricească sau chiar așa este, vă las pe voi să descoperiți citind cartea.
„Atunci am înțeles de ce Profesorul zicea deseori o frază înțeleaptă:
– Mai bine un Tașkent mic decât o Kolîma mare.
Despre Tașkent puteam confirma. De Kolîma am fost ferit, însă am citit din cărți și am auzit mărturii de la sectanții mei, ce au făcut ani de zile de lagăr, și de la bandiții neînfricați nici în fața iadului, dar care au o strângere de inimă aparte când aud de Kolîma. Știu ei ce știu: Kolîma nu este iadul, Kolîma este mult mai mult, pentru că aici e mâna omului, care e mai diabolic decât diavolul.
– Vasika, dacă vrei să înțelegi Kolîma fără să ajungi acolo, trebuie să citești neapărat Șalamov, singurul fraier care a înțeles cu adevărat Gulagul și singurul poet al acestui iad. Chiar dacă nu ne-a iubit pe noi, blatarii, are perfectă dreptate. Este dreptatea unui fraier care nu a fost frânt și care a fost mai tare ca noi. Numai el și nebunii de sectanți au reușit asta. Noi, oricum, eram din altă specie, din specia care putea controla și Kolîma, care putea face ceva ce nici iadul nu a văzut. Citește neapărat Șalamov” m-a sfătuit acum mulți ani Profesorul.
Și am citit și m-am îndrăgostit de Șalamov, poate cel mai nedreptățit scriitor rus al secolului XX, alături de Platonov.”
Referire la iadul din Kolîma face și tiotea Hana, patroană de bordel care lucrează mână în mână cu bandiții, dar și cu cei sus-puși, pentru că altfel n-ar fi putut atinge anii senectuții.
„Și în Siberia, când am stat cinci ani în pușcărie, am avut un mic bordel ambulant, ca să-i zicem așa. O căsuță a suferinței. Pușcăriile erau separate, dar apropiate și atunci trebuia să ne organizăm ca să putem ajunge noi la bărbați sau ei la noi. Știi, omul este o ființă tare iubăreață. Tu îți imaginezi că, în frigul și foamea aceea pe care le înduram noi, unde toți arătam ca niște cadavre, totuși oamenii voiau să mai facă dragoste! Renunțau la orice. […] Am văzut la viața mea tare multe. Dar cum arată omul disperat după dragoste nu pot să-ți descriu. E o fiară turbată, e un animal rănit profund și dispus să facă orice. Și uite, pentru a îmblânzi această fiară turbată și a-l liniști pentru asta sîntem noi bune.”
(Despre Kolîma lui Șalamov am scris și eu pe site.)
Fals-personajele lui Vasile Ernu sunt cei mai puri antieroi, de care nu vrei să știi că există, dar care-ți influențează viața, invariabil și iremediabil. Mi-am adus aminte că la o întâlnire după niște ani buni cu un fost coleg de școală, acesta îmi povestea de nu știu ce găști de copii de prin cartier, care erau într-un etern conflict teritorial și de câștigare a supremației; eu am făcut ochii mari cât cepele, pentru că în toată copilăria mea am fost ferită de astfel de „cercuri” mai mult sau mai puțin influente, șocată fiind de nivelul de cunoaștere al colegului meu, nu de faptul că acestea existau. La Ernu șocul a fost fizic, în cel mai direct mod posibil: a luat un pumn în nas și a văzut cum este tăiat un deget pe viu la un bandit. Ăsta da ritual de trecere dintr-o vârstă în alta! Și unii și-ar fi pierdut iremediabil sufletul după un asemenea eveniment, dar la el șocul a adus setea de cunoaștere. Pur și simplu și-a dorit să vadă ce e în spatele ritualurilor astea brutale și pur instinctuale, cine sunt bandiții aceștia organizați în caste (patru la număr, le veți găsi în carte ierarhia și descrierile rolurilor și a modului cum ajung să facă parte dintr-o castă), cum arată lumea asta de din spatele realității cosmetizate și protejate în care ne învârtim noi, fraierii.
Sunt capitole dedicate diferiților antieroi, cum ar fi Țîgan, Finkă, tiotea Hana (de care am pomenit puțin mai sus), Makintoș etc. Toate portretele sunt realizate în filigran, deși nu pare la prima vedere, asemenea tatuajelor pe care le poartă cu mândrie (și pe care, parțial, le regăsiți în desenele lui Laurențiu Midvichi – excelentă alegere pentru realizarea ilustrațiilor!). De ce spun în filigran? Pentru că Ernu nu duce până la capăt istoria personală a acestora, nici nu are cum, dar are grijă să lase urme suficiente cât să ghicim traseul acestora prin lumile fraierilor. Toți au în comun: lipsa fricii, lipsa familiei, fuga de sistemul oficial (de stat), anii grei de pușcărie (uneori, atât de mulți, încât te întrebi când au mai avut timp de fărădelegi!), dorința de a-și păstra independența cu orice preț. Ce nu au în comun: „specializările”, uneori și casta din care fac parte. Iar poveștile cu și despre ei se împletesc cu reflecțiile personale ale autorului vizavi de societatea contemporană, reflecții corect argumentate și bine exemplificate (revine la câteva dintre ideile expuse în „Sectanții” și le aprofundează aici). Ah, să nu uit: ce mai au în comun toți bandiții este cunoașterea preceptelor biblice, uneori la fel de bine ca și sectanții atât de familiari lui Vasinka.
„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” nu e o carte de literatură, nu vă așteptați să găsiți între coperți romanțe cu personaje negative sau povești de citit seara la culcare. Nu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” este o carte despre lumea de dincolo de realitate, dacă vreți de dincolo de realitatea pe care o puteți cuprinde cu ochii minții. Din acel punct începe lumea bandiților. E un alt tărâm și o altfel de viață acolo și rămân la ideea că, asemenea personajelor, lumea aceasta trebuie să existe în continuare, dacă ne dorim o viață liniștită de fraieri.
Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Bandiții, Iași, Polirom, 2016
După Mică trilogie a marinalilor. Sectanții, Vasile Ernu revine cu un nou bildungsroman, o frescă deosebit de interesantă, pestriță și dinamică a spațiului post-sovietic cuprins între republicile caucaziene și România – în care este prezentată povestea unui unchi, banditul pensionat poreclit afectuos „Profesorul”, respectiv a unei întregi rețele de cunoștințe ale acestuia pe care autorul ajunge să le întâlnească, închegând portretul unei categorii sociale aparte, mult mai diferită și în același timp mult mai asemănătoare cu restul societății decât suntem tentați să credem la prima vedere.
Bandiții din spațiul post-sovietic și nu numai aveau o ierarhie foarte bine conturată, fiind realmente ostili dezordinii și anarhiei. La vârf se aflau „hoții în lege” sau „blatarii”, cei care operau în liniște și nu doreau să antagonizeze societatea sau forțele de ordine. Urmau apoi „mujicii”, alcătuind grosul societății bandiților. Spre deosebire de blatari, acestora le este permis să lucreze, dar nu au nu au niciun cuvânt de spus în ceea ce privește distribuția resurselor financiare în interiorul grupului. O categorie inferioară mujicilor este aceea a „pațanilor”, tineri bandiți care visează să ajungă la un moment dat blatari și se supun regulilor nescrise ale lumii hoților. „Țapii” („kazioli”) sunt bandiții decăzuți, cei care au acceptat anumite compromisuri cu puterea – ceva totalmente inacceptabil printre bandiți – pentru a obține un trai mai bun; blatarii îi utilizează de obicei pentru a negocia cu autoritățile. În sfârșit, ultima categorie este aceea a „decăzuților” („otpușcennîie”). Aceștia nu pot avansa în ierarhie și nu au alt rol decât acela de a fi utilizați sexual în pușcării. În această ultimă categorie intră și cerșetorii, deși ei nu fac propriu-zis parte din lumea bandiților și nu pot fi folosiți pe post de accesorii sexuale. „Este un stigmat îngrozitor în această subcultură. Decăzuţii au o situaţie foarte complicată şi, de multe ori, foarte nedreaptă. Cu ei nu stă nimeni la masă, castele superioare nu au voie să se atingă de ei şi sînt trataţi mult mai rău decît animalele” (p. 211). Iată și un foarte complex decalog al societății bandiților:
„1. Să respecţi cu sfinţenie legile şi tradiţia lumii bandiţilor, să nu foloseşti arme de foc şi să nu omori dacă nu ai o justificare legitimă.
2. Să nu munceşti niciodată pentru cineva şi, mai ales, pentru stat.
3. Să nu ai proprietăţi sau bani proprii puşi deoparte.
4. Să nu ai familie, dar să‑ţi respecţi părinţii şi, în mod special, mama.
5. Să nu ai propiska (reşedinţă oficială) sau, mai bine zis, să nu ai acte oficiale (buletin, paşaport) ori să fii înregistrat la autorităţile statului.
6. Să nu faci politică şi activităţi politice şi să nu aparţii nici unei grupări politice.
7. Să nu recunoşti nici o vină în faţa autorităţilor statului şi să nu depui mărturii sau să colaborezi cu structurile de putere ale statului.
8. Să ajungi din cînd în cînd în puşcărie, ca să impui legea şi ordinea banditească, a hoţilor în lege.
9. Să racolezi cadre tinere şi să le educi în legea banditească.
10. Să ştii să joci cărţi, dar să nu joci niciodată fără bani sau să‑i înşeli pe ai tăi” (p. 204).
La fel ca sectanții, ramura principală a familiei autorului, bandiții resping în mod radical lumea înconjurătoare. Spre deosebire de sectanți însă, ei nu aspiră să o mîntuie, ci doar să-i releve imperfecțiunile, nedreptatea structurală, conflictul social care o traversează și o antagonizează în permanență. Bandiții îi jefuiesc pe „fraieri”, lumea exterioară propriei societăți, și îi disprețuiesc pe „musori”, pe polițiști. Uneori, pentru a preveni apariția unor situații ieșite de sub control, bandiții și polițiștii își pot împărți tacit sferele de influență, alegând să se tolereze reciproc.
Personajele pitorești care îi servesc drept parteneri de dialog autorului sunt cu adevărat fascinante. Mișka Pianistul, hoț de buzunare foarte talentat, Jora, fost „milițian” în Odessa, actualmente pensionat, Korj, fost „hoț în lege” de o autoritate indiscutabilă, asasinul Finkă sau matroana Hana – toți contribuie la hașurarea unei lumi foarte complexe, care întreține cu societatea oficială raporturi simbiotice, mult mai complexe, profunde și intrigante decât ne putem imagina. Funcția socială a bordelului, de exemplu, este una profilactică, permițând păstrarea promiscuității în anumite limite tolerabile. Dacă bordelul este reprimat, societatea întreagă are de suferit, consideră „tiotea” Hana, deoarece dispare acel debușeu de evacuare a furstrărilor de tot felul care îi permite societății să își păstreze moralitatea oficială și să funcționeze prin raportarea la o alteritate care îi este în cele din urmă constitutivă. „În general, bordelurile dispar nu cînd societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul cînd totul se transformă într‑un bordel mult mai mare, chiar dacă aparent vitrinele şi societatea dau de înţeles că se jenează să discute sau să accepte ideea existenţei unui astfel de local. De asta trebuie să ne temem de dispariţia lor şi nu e cazul să ne jenăm de existenţa lor” (p. 240).
Lumea bandiților din spațiul post-sovietic, se pare că și din Europa de Est, a cunoscut o interesantă și în același timp regretabilă dialectică internă. Stalin a încercat să o distrugă, încarcerând marea majoritate a membrilor acesteia. În timpul celui de-al doilea război mondial, când Germania nazistă amenința să șteargă de pe hartă Uniunea Sovietică, bandiților li s-a oferit o alternativă: fie luptă pe front de partea puterii sovietice, fie înfundă cele mai grele pușcării din Siberia. Unii au optat pentru prima, alții pentru a doua variantă. După încheierea războiului, între cele două facțiuni a izbucnit un adevărat război civil: hoții care nu acceptaseră să colaboreze cu puterea i-au ostracizat pe ceilalți, numiți generic „suceara”, „curvele” care au acceptat compromisul cu statul și au trădat astfel legea banditească. Numai că aceștia din urmă au reușit să obțină numeroase avantaje instituționale și să se infiltreze în sistemul oficial de represiune. Vechea ierarhie a fost bulversată. Prin anii 1970, hoții care o mai respectau deveniseră deja o minoritate. După căderea Uniunii Sovietice, în cadrul derivei generale și a scăderii galopante a nivelului de tari, „curvele” au devenit puterea însăși, privatizând toate resursele importante pentru a le sustrage legal de sub incidența interesului comun.
Cu un astfel de bandit „sistemic” a avut de-a face și autorul. Un oligarh român rămas anonim, deși sunt indicii destul de clare în privința identității sale, care urmărește să obțină legitimitate în rândul politicienilor, a trusturilor media și a intelectualilor publici. Cum procedează, și mai ales cât de „ieftin” se lasă cumpărați ultimii, vă las să descoperiți singuri. Nu înainte de a zăbovi puțin asupra unui citat al Profesorului, unul dintre ultimii bandiți autentici, anti-sistem: „Noi sîntem lăsaţi de la Dumnezeu să facem această dreptate pentru că voi aţi construit o lume atît de nedreaptă, iar noi sîntem singurii care vă aduc aminte de asta cu regularitate. Noi sîntem visul vostru urît, noi sîntem întruchiparea minciunii voastre. Şi cînd te întîlneşti cu un cerşetor, ai grijă să‑i întinzi rubla cu milă şi respect, pentru că tu ai o mare vină că el e acolo, şi nu tu. Bucură‑te de asta şi jertfeşte‑te cu mînă largă. Şi mai ales bucură‑te că te‑ai întîlnit cu îngerul neputinţei, şi nu cu mine, banditul, îngerul răzbunării. Căci ar fi putut fi ultima întîlnire sau cel puţin începutul calvarului tău” (p. 46).
„Mică trilogie a marginalilor” reprezintă, odată cu al doilea volum, proiectul lui Vasile Ernu de revizitare a unor istorii estice particulare dintr-un unghi eseistic, la graniţa dintre nonficţional (reportaj literar) şi autoficţional, dintre antropologic şi speculativ. În spaţiul românesc ideea este – spun eu – mai ales din două motive interesantă. În primul rând, pentru că tradiţia interbelică a reportajului literar, dogmatică în timpul realismului socialist, a revenit în anii ’60 adoptând forme hibride – proces aproape uitat astăzi (realismul magic al lui Ștefan Bănulescu, spre exemplu, lucra cu subiecte extrase din realitatea reportajelor sale de la începutul deceniului al şaptelea). Apoi, pentru că foarte puţină literatură din interiorul speciei a vizitat Estul apropiat, preferând să teoretizeze mai mult formele adaptării la Occident.
În această zonă, „Casa Jurnalistului” mi se pare cel mai puternic proiect autohton prin care reportajul literar a putut fi resuscitat în post-uman. Deşi nu par să-şi propună în mod explicit acest soi de reabilitare, articolele celor din cadrul proiectului (despre Bruce-Lee, supranumit „Regele Canalelor”, despre abuzurile poliţiei, despre refugiaţii de vara trecută etc.) poartă toate semnele reevaluării a ceea ce Brunea Fox, în cadrul unei anchete propuse de Geo Bogza la „Vremea”, în 1934, numea „semnificaţia socială a reportajului”. Dincolo de o scriitură foarte bună (majoritatea reportajelor lor sunt scrise de adevăraţi prozatori neexprimaţi deocamdată ca autori de ficţiune), semnificaţia socială e dată – aş spune – de două direcţii: prima, detensionarea unor presetări ale societăţii româneşti prin stilul degajat şi frust; a doua, asaltul asupra unor subiecte marginale (sau, fie, a unor subiecte care ţin de marginali, ca să apelez la micul jargon creat de Vasile Ernu) care nu poate fi văzut decât ca o intenţie New Left.
Între reportaj și autoficțiune
Însă jocul literaturii e mai complex. Departe de a putea gestiona uşor interven- ţia reportajului sau a descrierii de mediu social în interiorul literaturii ficţionale, această categorisire – în funcţie de nivelul de racordare cu socialul a literaturii – poate fi oricând pusă sub semnul întrebării. Anul trecut, în momentul în care Svetlana Alexievici a luat Premiul Nobel pentru Literatură, categoriile au explodat: nu e vorba că literatura nu ar cuprinde sau nu ar putea gestiona descrierile de mediu (argumentele tari mergând până la romanul american nonficţional, chiar şi în variantele cele mai hard), ci că presiunea esteticului a făcut ca multă lume să considere genul practicat de autoarea bielorusă inferior din oficiu. Singura cale prin care prozatorii români au putut intra pe acest filon al prozei de mediu (mai ales de mediu social periferic) a fost prin dialogul fertil între analiză socială „la gradul zero” şi un narator inventiv, capabil să recupereze mereu ceea ce ră- mânea în urmă din cauza eseisticii/ analizei. Cel mai bun exemplu în acest sens îmi pare a fi încă „Soldaţii”, romanul lui Adrian Schiop din 2013.
Poate din cauza asta alege şi Vasile Ernu să modeleze un subiect demn de un documentar BBC după, să zicem, personaje dostoievskiene. După ce anul trecut apărea la Polirom volumul „Sectanţii” („Cuvintele şi faptele noastre trebuie să arate că suntem diferiţi, că suntem lumină în acest întuneric. Mama era convinsă că salvarea noastră depinde până şi de cum ştergem geamurile şi cum spălăm oalele. Fiecare iotă contează”), o poveste a rezistenţei prin micro-tradiţie, Ernu face cronica unei lumi a unor altfel de marginali în „Bandiţii”: fanea (limba hoţilor), tatuajele (origine şi dezvoltare) sau mercurul roşu sunt doar câteva dintre curiozităţile pe care le explică volumul. Apelând la resurse istoriografice, topite aproape fără excepţie în această mică istorie bildung, Ernu descrie locuri exotice geografic, însă extrem de familiare etic sau tipologic. În sensul în care, o şi spune autorul într-un interviu, acest tip de bandiţi au devenit foarte cunoscuţi prin reprezentarea transatlantică. Ce se întâmplă la Odessa poate fi suprapus pe schemele gangsterilor din New York (unde, spre exemplu, în Brooklyn, migraţia ucraineană a şi făcut ca anumite zone să fie numite după acest oraş).
Exotismul URSS
Astfel, în această logică, volumul „Bandi- ţii” va putea genera două tipuri de reacţii principale: prima – de recunoaştere imediată şi automatică a unor anumite tipologii reduse până la clişeu; a doua – de retragere în zonele exotismului estic. Complementare, ele vor decide un soi de lectură inedită (recunosc aici ingeniozitatea autorului), în senul în care, orice s-ar întâmpla în această lume amorală, exotismul URSS produce un fel de contact îmblânzit: când Profesorul (figură centrală din lumea bandiţilor) îi taie degetul lui Keşa pentru a marca o iertare (ceva din delirul personajelor bolnave şi misticoide ale lui Breban locuieşte la rădă- cina ontologiei/deontologiei personajelor lui Ernu, categoric pe filieră dostoievskiană) episodul nu produce un şoc puternic, ci colaborează cu celelalte elemente (detalii de comportament, detalii culinare sau vestimentare semnificative etc.).
La fel cum, fie venind pe căile unei cateheze inversate (de la Keşa sau Maki la Korj, toţi bandiţii împlinesc alegorii, la nivel simbolic), fie prin elaborarea unui cod particular, regimul metaforic al cărţii dublează şi corijează permanent pornirile antropologice. Prin acest joc focal (între antropologic şi realism magic), Ernu impune o eseistică unică în literatura recentă: „Vechea tradiţie a jocului are la bază penuria, lipsa. Trebuie să inventezi jocuri şi jucării din nimic. Sunt suficiente o frunză, o sfoară, o creangă, un bob de fasole. Noua tradiţie a jocului şi jucăriilor este excesul. Peste tot sunt prea multe jucării, instrucţiuni şi oferte. Spaţiile şi locurile de joacă ale «lumii civilizate» încep să arate obscen: cu cât sunt mai puţini copii, cu atât sunt mai îngropaţi în ele”.
Toate părţile cărţii vorbesc despre dezvoltare prin educaţie alternativă. Trecerea însă se face brusc în postcomunism. De la hoţul de buzunare care considera grobiană utilizarea instrumentelor auxiliare (de exemplu pentru tăierea poşetei), la matroana (tiotea) Hana care vede prostituţia ca pe „cea mai grea meserie pentru o femeie”, se face trecerea la banditul devenit oligarh.
O carte foarte bună, care se citeşte ca un dosar de epocă (extrem de bine informat şi alcătuit pe partea istorică) trecut prin filtrul experienţei. Vasile Ernu e unul dintre puţinii autori contemporani pentru care istoria însăşi e gonzo.
Daca nu l-as cunoaste pe Vasile aproape as zice ca aceasta carte e scrisa de un bunel sfatos, plin de pilde sau citate din Biblie si povesti de viata cu talc. Dar cum este exact invers si tocmai ce am stat cu el la taclale saptamana trecuta prin Bucuresti, Banditii, partea a doua din Trilogia Marginalilor… e genul ala de lectura care te tine prins de nu-ti vine sa mai mergi seara la culcare pana nu mai dai o pagina sau in acelasi timp te enerveaza prin subiectul care doare. Numa’ ca sa-i dai pace o zi sau doua.
Nu ma pricep la teorie literara pentru a-i analiza scrisul intr-un mod din ala educat si academic. E oricum unul aparte si mai rar intalnit in literatura de limba romana. Poate si pentru faptul ca autorul vine dintr-un spatiu ex-sovietic unde s-a scris tot timpul altfel si fara respectarea normelor. Dar pe mine m-au interesat banditii lui Ernu mai degraba.
Banditi care nu-s din haiducii lui Panait Istrati sau Codin, nici cei din Groapa lui Eugen Barbu si nici puscariasii lui Vasile Voiculescu din Zahei Orbul. Aia care faceau nunta intre ei la ocna. Cei din cartea de fata sunt practic niste tipare de oameni in afara legii imbracati de catre autor intr-o aura din aia romantioasa dar si mistica. Citesc poezie, recita din Biblie, se spovedesc inainte de crima la comanda, nu au bunuri materiale si in general nu se ating de batrani, vaduve, copii sau saraci.
Practic e o lume interlopa utopica complet diferita de cea pe care o stim noi. Evident toata fictiunea asta brodata frumos in jurul unui subiect sensibil are pana la urma un adevar. Venit din documentare si timpul petrecut printre ei. Legi nescrise, ierarhii, caste greu de patruns, razbunari, lupte pentru suprematie si supravietuire in puscariile Siberiei sau instrumentelor de lichidare pe care sistemul le are si le-a avut tot timpul la indemana.
Vasile Ernu e un scriitor ajuns la maturitate si unii zic ca s-a deradicalizat (nu stiu daca exista cuvantul asta). Eu unul cred ca de fapt si-a dat seama ca mesajul lui trebuie sa ajunga la cat mai multa lume. Si in tot scrisul asta al lui am simtit sau mai degraba mi s-a adeverit ca e la baza un anarho-socialist sadea. Tot timpul in pozitie de contra cu sistemul si autoritatea. Din categoria celor care au impanzit Imperiul Tarist inainte ca acesta sa-si dea duhul.
Dar pana una alta lectura placuta. Uite asa mai puneti si voi mana pe o Biblie. Da nu cea legata frumos si tiparita pe foita din aia de-ti vine sa rulezi o tigara. E cea a proscrisilor si celor pe care de altfel fraierii nu isi doresc sa-i intalneasca vreodata-n fata.
