Banditii lui Ernu
de Serghei Ehrlich în Suplimentul de Cultură / Nr.565, 05-05-2017
Cartea Banditii este, dupa Sectantii, a doua parte din Mica trilogie a marginalilor. De aceasta data, Vasile Ernu pune accentul pe antropologia lumii interlope din perioada sovietica.
Societatea sovietica a fost bine familiarizata cu manierele criminalilor. Pe timpul lui Stalin, multi au fost in penitenciare impreuna cu criminalii. In perioada „vegetariana“ post stalinista, justitia sovietica a continuat de asemenea sa trimita in lagare multe persoane pentru infractiuni minore. Iosif Brodskii isi aducea aminte cum, pe timpul asa-numitei „tranzitii“, a intalnit un taran in varsta, condamnat la cativa ani de inchisoare pentru furt din „avutia poporului“, care consta dintr-un sac cu ingrasaminte. Detinutii „cu experienta“ erau o parte inseparabila a peisajului sovietic cotidian. De exemplu, incepand cu anii ’60, cand infractorii au inceput sa fie recrutati pentru serviciul militar obligatoriu, acestia si-au transferat manierele in mediul soldatilor. Problema mai multor orase din perioada sovietica tarzie era reprezentata de grupurile de tineri din care banditii isi implineau randurile. Traditia criminala nu a fost o parte intr-atat de marginala a societatii sovietice. In era post-sovietica, banditii nu numai ca si-au consolidat pozitiile; impreuna cu „nomenclatura“ si cu „fortele de securitate“ comuniste, au constituit patura dominanta a societatii, ocupand pozitii importante atat in mediul de afaceri, cat si in guvern.
Vasile Ernu prezinta cititorului roman partea de sub apa a aisbergului sovietic, oferind o „descriere consistenta“ (Klifford Girts) a lumii marginalilor antisociali, care si-au impus manierele majoritatii si au devenit parte a elitei societatilor post-sovietice. Principala sursa de informatii despre lumea interlopa este Profesorul, pe care Ernu l-a cunoscut de multi ani, „hot in lege“ din Odessa. Cu sprijinul lui, Vasile Ernu a reusit sa ia peste zece interviuri de la reprezentanti de seama ai lumii interlope. Printre informatorii autorului se numara un contrabandist, un hot de buzunare, o detinatoare de bordel, un cersetor profesionist si chiar un asasin. In carte sunt descrise ierarhiile penale, cutuma banditilor si specializarea profesionala, iar autorul povesteste despre limbajul secret al hotilor, semiotica tatuajelor lor, structurile criminale de zi cu zi etc.
Autorul are o conceptie originala asupra functiei sociale a lumii interlope. Eroii din prima carte a trilogiei, sectantii, sunt prezentati drept „ingerii albi“ care tind sa ispaseasca pacatele omenirii printr-un comportament de jertfe si sa-i indrepte spre calea mantuirii spirituale. Banditii sunt „ingerii negri“, care prin crime forteaza majoritatea inerta sa nu uite de Dumnezeu si totodata ii ajuta sa scape. De asemenea, banditii sunt instrumentul divin care ofera posibilitatea de masurare a credintei „iovilor“, ascultatorilor lui Dumnezeu. Acest punct de vedere mefistofelic, conform epigrafului la Maestrul si Margareta („Eu sunt o parte din acea putere care vesnic doreste raul si vesnic face fapte bune“), il demonstreaza Profesorul mentionat mai sus.
Un alt bandit din discutia cu Ernu isi compara fratii de breasla cu ingerii pedepsitori ai Apocalipsei. Pentru autor, care a crescut intr-o familie religioasa, o astfel de abordare este extrem de impresionanta. Este dificil de judecat in ce masura acest punct de vedere este raspandit in mediul infractional. In orice caz, este o ipoteza interesanta a retoricii de autojustificare produsa de comunitatea criminala, care necesita a fi verificata intr-o lucrare mai mare.
Ernu subliniaza ca multi banditi sunt extrem de religiosi. Conform concepului „ingerilor negri“, el descrie lumea interlopa ca pe un fel de Biserica din catacombe, un ordin monahal cu propriul crez, propriul decalog si ritualurile sale. Trebuie sa fim de acord cu aceste paralele. Autorul deseori scrie ca „hotul cinstit“ din perioada sovietica nu avea dreptul la proprietate, familie si documente. Calugarii crestini, de asemenea, nu au dreptul la proprietate si familie. Refuzul documentelor de stat si substituirea numelui din actele oficiale cu porecla de hot sunt din nou asemanatoare cu inlocuirea numelui lumesc cu numele monahal.
Conceptele de ingeri albi si negri ne permit sa facem legatura intr-un sens general intre Sectanti si Banditi. Printre altele, conceptul trezeste imaginatia cititorului, fortandu-l sa se gandeasca cum eroii celui de-al treilea volum al Micii trilogii, anume Izgoi-Jidi, vor fi inclusi in aceasta „ierarhie a ingerilor“.
Cuvantul trebuie insotit de disponibilitatea de face sacrificii
Cu toate acestea, consider ca paralelele crestine ne indeparteaza de la intelegerea naturii precrestine a lumii criminale. Din pacate, Vasile Ernu nu este familiarizat, cel mai probabil, cu lucrarea remarcabilului arheolog si antropolog rus Lev Klein, Lumea inversa. In aceasta carte, Klein isi prezinta experienta din inchisoare si ajunge la concluzia ca, in conditiile nefavorabile din penitenciar, armata etc., structura sociala se degradeaza rapid pana la nivel „primitiv“. William Golding, in distopia Imparatul mustelor, a descris aceasta degradare imediata intr-o forma artistica impresionanta. Mark Tkaciuk, directorul {colii Antropologice Superioare, a numit pe buna dreptate acest fenomen „gravitatie sociala“: miscarea in sus a societatii necesita o perioada lunga de timp si concentrarea tuturor puterilor fizice si mentale; caderea in starea arhaica initiala are loc rapid si automat.
Ernu subliniaza in mod repetat existenta a ceea ce el numeste caste banditesti si a unor superstitii arhaice, insa conceptul de arhaic nu se afla in centrul descrierilor sale. Insusi cuvantul este folosit o singura data in text. Concentrarea pe „religios“ nu i-a permis autorului sa reprezinte lumea banditilor ca pe o societate primitiva tipica, cu toate ca din multe dintre descrierile sale se desprind aspecte care tin de caracterul fara indoiala arhaic al corporatiei banditesti.
In carte se aduce aminte deseori despre atitudinea extrem de responsabila a banditilor fata de cuvant. In viziunea lor religioasa, cuvantul trebuie sa fie insotit de disponibilitatea de face sacrificii. Pentru nerespectarea cuvantului prin fapta, sunt nevoiti sa plateasca un pret mare. Taierea limbii pentru informatii false este una dintre cele mai usoare pedepse. Este remarcabil faptul ca se pedepseste „pacatuind“ cu o parte din corp. Autorul isi aminteste cum, in fata sa, Profesorul i-a taiat degetul unui „soldat“ de-al sau pentru ca acela, dintr-o neintelegere, l-a lovit pe tanarul Ernu. La fel si in acest caz, se pedepseste o parte, pacatuind cu o parte din corp. Este un sacrificiu tipic pars pro to (parte dintr-un intreg), caracteristic populatiilor arhaice. Acestea, alaturi de alte fapte descrise de Ernu, in special ritualurile de initiere si cultura tatuajelor, ne permit sa presupunem ca religiozitatea din lumea banditilor se explica prin caracterul sau arhaic, in care lumescul si divinul sunt omogene. In aceasta consta si diferenta fundamentala dintre banditi si sectanti, care sunt produsul societatii de clasa, unde adevarata credinta se specializeaza, se separa de majoritatea pasiva, se transforma in comunitati de monahi si disidenti religiosi. In opinia mea, descrierea lumii hotilor a lui Klein (lideri, drujina, oamenii de rand) este mai aproape de realitate decat Biserica „ingerilor negri“ a lui Ernu.
Banditiieste scrisa in acelasi mod ca Sectantii, genul acestor carti poate fi definit ca nonfictiune lirica. Ernu prezinta etnografia marginalilor ca parte a vietii sale. Viata sectantilor este intr-adevar copilaria sa si vietile a patru generatii din familia sa. Aceasta experienta este suficienta pentru a face o descriere bogata fara a apela la surse literare. Prin urmare, textul („tesatura“, lat.) volumului Sectantii este extrem de dens si nu exista nici o scapare. Dar viata banditilor nu este a lui Ernu. Nu sunt suficiente experientele personale si marturiile informatorilor pentru crearea unei viziuni intregi, lucru evident. Din acest motiv, autorul cartii Banditii este nevoit sa completeze lacunele cu mici trucuri literare. La inceputul fiecarui capitol, el traseaza linii eseistice extinse, include in text citate lungi din Biblie, prezinta pasaje ample din folclorul hotilor. Cititorul roman, spre deosebire de cel rus, nu este familiarizat cu aceste „capodopere“, dar cred ca, pentru a avea o idee generala despre acestea, este suficienta cunoasterea catorva citate. Insesi eseurile incluse de Ernu sunt curioase, mi-ar placea sa le citesc ca lucrari aparte, insa ca parte a cartii ele distrag atentia de la tema principala, astfel ca apare senzatia ca autorul intinde texul in mod intentionat. In opinia mea, cartea ar fi castigat daca Ernu inlocuia aceste devieri de la tema cu informatii din literatura de cercetare si din memorialistica. Astfel i-ar fi oferit cititorului posibilitatea sa verifice informatiile aflate de la eroii sai. Fara aceasta verificare, autorul nu a reusit sa evite greseli.
Descriind castele banditilor, Ernu caracterizeaza barbatii in mod gresit, drept „clasa de mijloc a lumii interlope“. Disidentul Valerii Abramkin, fost detinut si luptator pentru drepturile detinutilor, scrie in volumul Cum sa supravietuiesti intr-un penitenciar sovietic ca de fapt casta barbatilor este compusa „in general din oameni intamplatori inchisi in penitenciar. Pe unul sotia l-a inchis pentru betii, altul a furat ceva nesemnificativ, cel de colo e aici pentru o bataie, iar astuia i-au fabricat un dosar. Iata cine sunt oamenii aflati intamplator in penitenciar, fie pentru o bataie, fie pentru ca odata a furat“, multi din ei nu au facut parte din lumea hotilor pana la penitenciar, iar majoritatea nici dupa penitenciar nu aveau nimic in comun cu banditii.
„Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“ – Lenin
Avantajul noii carti scrise de Ernu este ca subliniaza un fapt simplu: nu este evident pentru intreaga lume ca, dupa destramarea lagarului socialist, ticalosii au devenit crema societatii. Unul dintre capitole este dedicat intalnirii cu un fost bandit, care s-a transformat in oligarh. Noul stalp al societatii tinde sa-si legitimeze statutul respectabil de curand dobandit, scop pentru care isi apropie intelectuali romani. Acestia sunt cei care, unul dupa altul, se arunca la usa care se deschide spre un hau. Banditul cinic se lauda ca nu e nevoie sa-si cenzureze clientela intelectuala. Pentru banii pe care ii promite, se cenzureaza singuri. Acest afront invie cuvintele lui Lenin, care intr-un moment similar a spus ca: „Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“.
Nu pot sa nu amintesc despre un vechi experiment cu antropoidele. Maimutele au fost invatate sa foloseasca o pompa de mana, iar pentru un anumit numar de miscari primeau un jeton. Puteau sa introduca jetonul intr-un aparat pentru a-si alege de mancare. Cardul de maimute imediat s-a impartit in trei grupuri. Majoritatea pompau cinstit. Cele mai sanatoase maimute, „banditii“, stateau in picioare langa automat si luau o parte din jetoane de la „lucratori“ drept tribut. Al treilea grup ii servea pe „banditi“, incercau in diverse feluri sa-i amuze si tot de la ei sa cerseasca. Nu stiu ce parere aveti, dar mie imi pare ca noi, intelighentia/intelectualii de azi, ne asemanam cu acele maimute cersetoare. Din cauza noastra, banditii jefuiesc muncitorii nu doar in Romania, in Moldova sau in Rusia, ci peste tot in lume. Daca vi s-a facut rusine, atunci noua lucrare de Vasile Ernu si-a atins scopul.
Traducere din limba rusa: Sergiu Bejenari
Serghei Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt-Petersburg „Nestor-Istoria“. Locuieste la Sankt-Petersburg si Chisinau.
„Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”
de Mihail Vakulovski pe Tiuk / martie 2017
„Bandiţii” e a doua parte a micii trilogii a marginalilor, de Vasile Ernu, şi se citeşte aproape cu acelaşi interes şi plăcere precum „Sectanţii”, prima parte a trilogiei. „Sectanţii” e mai fascinantă pentru că e scrisă din interior, scriitorul cunoscînd la perfecţie tema, fiind vorba de secta din care face parte familia Ernu, „secta mea”, iar „Bandiţii” este o carte scrisă, totuşi, din exterior, protagonistul nefăcînd parte, fireşte, din „secta” despre care povesteşte. Dar, ingenios şi hîrtu, cum îl ştim, Vasile Ernu rezolvă schema din doi paşi şi trei mişcări. Deşi personajul principal al cărţii este Profesorul, ultimul mare bandit pe stil vechi, „erou negativ”, narator este scriitorul (Pisateli), dar acesta-şi începe naraţiunea de cînd îl vede prima oară pe Profesor, la vreo 7 ani. După ce-a terminat clasa întîi, fiindcă a învăţat foarte bine, protagonistul cărţii a fost luat de tatăl său la plimbare pînă la Odesa, călătorie pe care acesta nu o va uita niciodată, oraş care a făcut ca nici un alt oraş din lume să nu-l mai impresioneze, fiindcă Odesa a devenit pentru el Oraşul. La Odesa copilul este dus la fabrica de ciocolată, apoi îl întîlneşte pe „unul dintre eroii vieţii mele, un înger negru cu un suflet prins între rai şi iad, care pentru mine urma să fie un înger păzitor, dar care mi-a deschis calea spre o lume monstruoasă”, Profesorul, pe la care taică-so (Sectantul) trece, încercînd să-l aducă pe calea cea bună. Profesorul e un fel de unchi, căruia viaţa i-a oferit doar două „profesii”: cerşetoria şi banditismul. Vasile Ernu ne povesteşte despre lumea bandiţilor din URSS mai întîi prin prisma acestui copil, apoi prin ochii aceluiaşi om, doar că adolescent, tînăr şi tot aşa, pînă ajungem în zilele noastre. Scriitorul (personajul care e scriitor în carte, nu neapărat Vasile Ernu), prieten cu Profesorul încă din copilărie, îi cunoaşte, ajutat de Profesor, pe cei mai temuţi şi respectaţi bandiţi din toate domeniile, de la tatuatorul bandiţilor, cerşetori, hoţi de buzunare, la patroana bordelului de pe Moldovanca, Odesa şi cel mai renumit killer (între cuţit şi icoane), şi ne povesteşte despre ei. O lume cu care nici măcar Profesorul nu ne recomandă să ne întîlnim vreodată (deşi e cam inevitabil, pînă la urmă, spune acesta), dar e o lume foarte interesantă, despre care cei mai mulţi dintre noi nu ştim aproape nimic. Vasile Ernu a riscat intrînd acolo unde „fraierii” nu au ce căuta, s-a întîlnit cu ei, i-a ascultat, i-a studiat şi ne-a povestit, „Bandiţii” fiind mai mult decît un roman, chiar dacă e scris aşa. Da, cartea asta poate fi citită şi ca un roman şi dacă sub titlu ar fi fost scris „roman” nimeni nu s-ar fi întrebat dacă e sau nu o operă artistică.
Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!
Vasile Ernu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”, Editura Polirom, 2016
Bandiţii la Arte, carte și capricii / TVR
Pe 27 aprilie la “Arte, carte și capricii” despre Bandiţii şi premiul pe care l-am primit: Premiul Observator cultural 2017 / Eseistică/Publicistică
Aici (dupa minutul 10) / http://www.tvrplus.ro/editie-arte-carte-si-capricii-562811
Ce s-a spus pe scena Teatrului Odeon / Gala Premiilor Observator cultural, 4 aprilie 2017
Bogdan-Alexandru Stănescu despre Vasile Ernu la decernarea premiului Observator Cultural 2017 / Eseistică/Publicistică pentru BANDIŢII.
“Și-acum categoria asta compozită, eterogenă, Eseistică și Publicistică… Sincer să fiu, nu a fost foarte mare bătaie la jurizare, adică am avut unanimitate, juriul a ales o carte profund originală, o carte care se situează la graniță, cam așa cum se situează personajele ei: fie în afara societății, fie la marginea ei. Cartea în sine este un proiect de frontieră, pentru că nu e nici 100% eseu, nu e nici 100% memorialistică, e și literatură, e și antropologie. Eu am preferat s-o citesc ca pe un poem gogolian. Acum, cu autorul acestei cărți am vorbit atît de mult despre literatură încît, punînd cap la cap orele, s-ar strînge cîteva luni bune. Este vorba despre Vasile Ernu, spaima dreptei neoliberale din România, cu partea doua a trilogiei marginalilor, Bandiții.”
Şi se pare că am zis şi eu ceva emoţionat:
” Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc. Există bursele de rezidență, am fost la Iași, m-au ținut o lună închis, mulțumesc Iașiului, Muzeului Literaturii și Festivalului de literatură FILIT, chiar m-au ținut o lună și-am scris, cred, 70% din carte acolo. Cartea mea nu este tocmai despre bandiți, e mai degrabă dedicată copilului meu, este o carte de educație, prin bandiți înveți mult mai multe lucruri, se pare, decît prin oamenii buni”
Integral aici / Observator Cultural 12-04-2017
De la o lume-a-lumilor la alta: Vasile Ernu ca stalker intercultural
de Caius Dobrescu pe Observator Cultural / 24-03-2017
Iuri Lotman susține undeva că modul în care mintea medievală rusească înțelege conflictul – un tipar cu bătaie lungă în timp, sugera, fără s-o poată spune pe șleau, celebrul culturolog – este profund marcat de arhitectura lumii de dincolo a creștinismului răsăritean. Mai precis, de polaritatea între Rai și Iad, nicicînd atenuată printr-un artificiu teologic de tipul Purgatoriului apusean.
De reținut că această separare eternă și absolută nu se traduce prin claritate morală în raport cu viața concretă. Etica antinomică se dovedește cel mai adesea inoperantă în fața conglomeratului de determinări al existenței reale, așa că rămîne, practic, în afara acestuia. Mai mult decît atît, pulsiunea maniheistă are, de cele mai multe ori, efectul pervers de a spori, în loc de a reduce și de a controla entropia morală. Altfel spus, cu cît mai separate în ceruri, Binele și Răul par să se afle cu atît mai, am spune neaoș, încîrligate și îmbîrligate aici, pe pămînt.
Subterana
Pe această mitologie adîncă este construită și inclasabila carte a lui Vasile Ernu – combinație de roman, reportaj, autobiografie, eseu filozofic, pamflet radical –, intitulată Bandiții. Vasea, personajul principal, cu care autorul ține să-l identificăm în orice moment, evoluează de la copilărie la maturitate pe muchia de cuțit dintre un mediu familial strict‑religios (în sensul unui echivalent, în spațiul sovietic, al Amishilor sau menoniților) și lumea complet inversă, dar și complet structurată, cu ierarhii, coduri, limbaje, a hoților și bandiților. O lume paralelă, de altfel, nu doar faţă de microuniversul creștin-integrist, ci şi faţă de tot ceea ce înseamnă regim sovietic ori convenție socială „normală“ în general. Un univers cu principiile de funcționare răsturnate, dar perfect analogice cu cele ale lumii „fraierilor“. O subterană întinsă la scara întregii Uniuni și coborînd în timp, nu doar pînă în zorii cnezatelor rusești, ci (îi place să creadă autorului nostru) pînă în antichitatea talmudică. Evident, transgresiuni spectaculoase au existat dintotdeauna: ajunge să ne gîndim doar la Stalin, care, în calitatea lui de Giugașvili, și-a început cariera ca spărgător al băncii centrale din Tbilisi (oraș – și spațiu – al brigandajului romantic, vizitat la un moment dat și în cartea despre care vorbim).
Lumi, așadar, care, deși nu comunică, se amestecă, formează hibrizi, întrețin tipuri diverse de promiscuitate. Desigur, un om declarat de stînga, așa cum este autorul Bandiților, nu putea să lase dialectica la o parte. Așa că lumea subterană, paralelă, a bandiților este prezentată în „devenire istorică“: după prăbușirea comunismului, pare să iasă la suprafață și să impună norma socială. Pierzînd astfel magia utopian-revoluționară pe care o exercita asupra conștiinței reflectoare și reflexive a cărții, în junețea acesteia, consumată în epoca „socialismului real“. Ceea ce deschide ipoteza că polaritatea celor două universuri se reface, prin simetrie dialectică, în noua eră: fosta societate oficială, cu activiștii și birocrații ei, brusc marginalizată, începe acum să intre în subterană și să devină simpatică. Să capete, pentru conștiința auctorială ajunsă la maturitate, aura irezistibilă a lucrului semiinterzis. Ceea ce ar putea explica renașterea contemporană a atracției pentru idealuri sau, în orice caz, pentru retorici nostalgic-bolșevizante.
Înfruntarea luminilor și pasiunea pentru culoarea locală
Lupta care se dă în jurul sufletului lui Vasika, între tatăl rigorist și unchiul rătăcit încă din zorii vieții lui în antilumile „păcatului“, are ceva de melodramă. Ea amintește pînă la detaliu de filmul în care Lorenzo Anello, interpretat de Robert De Niro (care e și regizor), un șofer de autobuz harnic, dar sărac, se luptă să-l țină pe fiul său, Calogero, departe de influența lui Sonny LoSpecchio, interpretat de Chazz Palmiteri, la fel de melancolic, de generos și de lipsit de scrupule ca legendarul Fane Spoitoru, dar operînd în Bronxul anilor 1950 (de altfel, filmul, difuzat în 1993, se numește A Bronx Tale).
Înfruntarea dintre cele două lumi amintește, de asemenea, de maniheismul atît de reconfortant pentru nervii corporatiștilor (dar și pentru cei ai domnilor Becali și Liiceanu) din romanul Războinicii luminii al lui Paolo Coelho. Sau, pentru a reveni în spațiul ce reprezintă pentru Vasile Ernu o inepuizabilă sursă de inspirație, aminteşte de cele două universuri perfect opuse, al Rondului de Zi și al Rondului de Noapte, ce traversează o viziune altfel extrem de realistă, a mizeriei Rusiei contemporane, în romanele fantasy ale lui Serghei Lukianenko (scrise cu nerv și cu imaginație, depășind cu mult mediocrele lor ecranizări). Iar cînd vine vorba de partea feminină a speciei „îngerilor căzuți“ (reprezentată prin acea istorie vie a bordelurilor „subterane“ din URSS), care este matusalemica odessită tiotea Hana, imaginea acesteia pare să se nască prin popularea cartierului revoluționar al plăcerilor din Sin City-ul lui Frank Miller, cu nenumărate clone ale Soniei Marmeladova.
Asemenea asocieri nu țin doar de capriciile minții asociative a cititorului. Gustul genuin al senzaționalului emană în nenumărate feluri din scriitura lui Vasile Ernu. Pasiunea pentru culoarea locală nu este mai mică, aș îndrăzni să spun, decît în celebra Șatră a lui Emil Loteanu. Iar promiscuitățile exotismului („balcanic“ îmi vine pe limbă, deși este vorba despre nordul Mării Negre – o lume care începe în Basarabia și, trecînd prin Cahul, Bolgrad și Ismail, ajunge, hăt, pînă la Odessa) se amalgamează asemenea criticii sociale, ca în vremurile de aur ale lui Panait (sau mai degrabă Panaït) Istrati. Dacă ar descoperi la altcineva asemenea propensiuni spre romanțios, sînt convins că Vasile Ernu le-ar taxa imediat ca tactici capitaliste de minimalizare și ca insidioasă dominație simbolică. Dar în privința acestor procedee funcționează probabil același principiu ca în cazul glumelor etnice: numai insider-ii au voie să le folosească, referindu-se la ei înșiși.
În orice caz, chiar dacă acceptăm că reporterul intrepid din spatele filozofului și prozatorului Vasile Ernu chiar își pune pielea în băț pentru a pătrunde în bolgii sociale dintre cele mai periculoase (cea mai întunecată fiind, s-ar spune, aceea în care trăiește killer‑ul ultrareligios Finkă), rămîne surprinzător că el întîlnește acolo, în general, personajele lui Dostoievski ori Șalamov…
Vorbind despre critica sau despre filozofia socială, este de notat că mitologia maniheistă adînc-rusească intră aici într-o chimie intimă cu ideile foucauldiene pe care știm că le profesează Vasile Ernu. Tradiționalul dualism gnostic al stîngii „deconstrucționiste“ poate fi ușor supraimprimat peste mitologia cărții, fiindcă Birocrația, Capitalismul, Corporatismul, Neoliberalismul etc. pot fi tot atîtea nume actualizate ale unui Dumnezeu rău, steril, care ține captivă o lume pe care nu a creat‑o, dar pe care a luat-o ostatică și căreia îi aplică o Constituție răsturnată, perversă în toate articolele ei. Care face ca semințele binelui să se găsească doar în ceea ce asemenea legi strîmbe califică drept criminal. Această sinteză ideologico-mitologică, deși de obicei asumată direct de vocea auctorială, este pusă uneori, în punctele de minimă credibilitate ale cărții, chiar în gura „bandiților“ pe care autorul pretinde că îi parafrazează.
Ideologia ce impregnează volumul lui Vasile Ernu este departe, însă, de a decide răspunsul cititorului. În fond, artiștii epocii premoderne acceptau cu seninătate faptul că mesajul (în cazul lor, teologic) era prestabilit, lor revenindu-le doar să-l încorporeze cît mai expresiv. Dacă în acest fel s-au creat nu doar opere mediocre de propagandă, ci și picturi pe care le admirăm (uneori cu răsuflarea tăiată) pînă astăzi, de ce nu am accepta că acest lucru este valabil și atunci cînd avem de-a face cu „formațiunile de discurs“ ale radicalismului contemporan? Cartea de față poate fi un exemplu în acest sens. Fără să pună nici o clipă la îndoială teologia politică a Stîngii, ea este o creație vie, autentică, atît sub aspectul artei narative, cît și sub cel al emoției morale.
Candoare, milă și oroare
Impresionantă este, la Vasile Ernu, afecțiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑sociale a „bandiților“).
Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infrasociale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.
Acestui talent și acestei inteligențe, iar nu filozofiei conținute în paginile cărții le datorăm faptul că, în locul unei lumi înghețate între viziuni teologico-ideologice ale Binelui și Răului, impresia cu care rămînem este aceea a unui univers viu, extrem de uman, cu dantelării uimitoare ale diferenței și diversității.
A lepăda pielea de rinocer
Dincolo de fabula maniheistă, talentul de scriitor al lui Vasile Ernu ne confruntă cu experiența unei lumi a lumilor, cu melting pot‑ul de culturi și de opțiuni existențiale de sub permafrostul ideologic al imperiului sovietic. Ceea ce, de fapt, înseamnă contactul cu experiența reală, asumată, personală, a globalității, incomparabilă cu artificilitatea retorică în care această temă este învăluită îndeobște în discursul public. Dincolo de traumele istorice pe care Imperiul de la Răsărit le-a produs și le produce, în primul rînd propriilor subiecți, există o lecție extrem de interesantă a complexității, a chimiei interculturale. Vasile Ernu se propune ca mediatorul unui proces de transmitere a științei, pe care basarabenii noștri au fost nevoiţi să o deprindă pentru a putea supraviețui, de a evita riscurile și de a fructifica oportunitățile multiculturalismului de tip sovietic. O știință care, prin subtilitățile pe care talentul de povestitor al mediatorului i le scoate, straturi-straturi, la suprafață, le poate fi extrem de utilă românilor în general, pentru a se dezbăra de complexele și reflexele lor provinciale și a se adapta curajos și creativ la pulsul contemporan al „adevăratei“ globalități.
Mulți s-au aruncat să califice provocările multiple lansate de Vasile Ernu (refuzul de a renunța la diferența culturală a „moldovenismului“, opțiunea ostentativă pentru tema impopulară a justiției sociale, celebrarea „devianței“ în dauna „normalității“ etc.) drept expresia unei minți „degenerate“ prin expunerea timpurie la propaganda sovietică. Primitivismul grobian al acestei explicații indică, de fapt, trista neputință de a înțelege sensul mai profund al demersului prozatorului-eseist: acela de a ne îndemna să lepădăm pielea de rinocer a identităților colective și să comunicăm unii cu alții ca ființe umane dotate cu rațiune și sensibilitate. Buna-credință a acestui gest de întîmpinare este probată, de altfel, prin faptul că Vasile Ernu acceptă să-și lepede și el, din cînd în cînd, în mod unilateral, blindajul de „revoluţionar socialist creştin“ care „îl combină pe Isus cu Mahno“ (cum se autocaracterizează prin gura „Profesorului“) și să ni se dezvăluie, asemenea stalkerului tarkovskian, în vulnerabilitățile, anxietățile și îndoielile sale cele mai tulburătoare și mai intime.
Mircea Procăjan despre Bandiţii
Mircea Procăjan – Familia nr.2, 2017
„Actualitatea şi realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trãiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumã la fix motivaţia acestui demers. Şi explicã, implicit, situaţia: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reuşit de istoricizare a unei pãrţi dintr-un spaţiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explicã şi mai exact: „Legendele şi parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecţie. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „reţete” bune oricând şi atât de asemãnãtoare cu reflexele musculare. Bandiţii din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite şi aşezare în logica istoricã a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentalã, ierarhizarea lor – întregul eşafodaj taxonomic are aici în vedere publicul ţintã, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare şi îmblânzire a unei tagme despre care prea puþin exegeți au simțit nevoia sã vorbeascã. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaş, un gol pe care îl umple cu deosebitã empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentaţia cãrţii, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafaţã ca marele câştigãtor al pariului cu sine însuşi. Rezultã o carte care va face în mod sigur sã creascã mãcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.
DE CE ROMÂNII NU AU MAFIE?
Zilele trecute am observat un grup de adolescenți de la o școală bună bucureșteană cum petreceau după ore într-un local cu vederi de stînga. Arătau exact ca niște invitați la un casting pentru un film cool cu adolescenți americani: cu bluze de post-hipsteri, cu o blazare defensivă pe fețe, inabordabili și reci. Își puneau muzică din registrul trupelor indie obscure și brusc, prin contrast, mi s-au trezit tot felul de amintiri din adolescența mea.
Făcînd un liceu la Chișinău, în anii 2000, singurul joc din oraș pentru generația mea de băieți era trăitul după regulile banditești ale altui Imperiu căzut. Majoritatea noastră n-avea nicio legătură cu lumea de pușcărie, dar imitam codul „blatnoi” ca un fel de lege morală nescrisă, prin care funcționa lumea noastră. Să știi cît și cînd să vorbești, să ții la ai tăi în orice context și să cunoști un cod specific de a argumenta. Purtam haine pregătite de „intervenții”, adică costum de sport cel mai adesea, iar unii dintre noi chiar inele poleite pe degetul mic. Un singur coleg din acea gașcă a făcut carieră pe bune în acea lume. Alții au ajuns oameni de afaceri, corporatiști ori muncitori. Totuși, mă fascinează și astăzi împărtășirea acelui tip de joc de-a bandiții, de machism și spirit de haită, din adolescența noastră.
De aceea, am așteptat cu mare interes cartea lui Vasile Ernu – Bandiții. Al doilea volum din Trilogia marginalilor. Ernu și-a făcut un brand din a recupera și traduce culturile și identitățile (ex)sovieticului pentru publicul român, mai degrabă suferind de clișee și preconcepții referitoare la această zonă. Zonă care la Vasile Ernu nu este delimitată clar, nici geografic, nici temporal. La fel ca în Sectanții, acesta explorează o lume mai degrabă mitică a Bugeacului natal, care se poate întinde și pînă la Chișinău, și pînă la Odessa. De aici, probabil, și lejeritatea cu care autorul desface lumea bandiților sovietici. Povestirile, deși par autobiografice, sunt construite universalist de Ernu. Capitolele sunt deschise de chei de interpretare cu citate mai ales din Biblie. Vasile Ernu este peste toate un povestitor excelent, pentru că utilizează mecanismele miturilor și a pildelor biblice, fiecare povestire încheindu-se rotund și avînd obligatoriu o morală, un tîlc. Atît datorită subiectului romanului, cît și a acestui mixaj stilistic de istorie socială și auto-ficțiune, romanul Bandiții este cu siguranță inovator.
Lectura cărții mi-a deschis apetitul pentru înțelegerea generației autorului față de bandiții sovietici, integrînd totuși destul de puțin perioada marilor jafuri de după căderea Imperiului și a felului în care într-un Chișinău al anilor 90-2000, fără reguli și cu un stat aproape inexistent, lumea ficțională a unor adolescenți erau bandiții.
Acum vreo trei ani, pe un chat de Facebook, îți spuneam că ar fi mișto să scriem împreună ceva despre bandiți post-sovietici. Haos, hoți în lege, crazy 90s. Nu știu dacă ne-ar fi ieșit. Eu aș fi vrut să teoretizez, tu să-i faci personaje de carte. Aveai probabil în cap de mult treaba asta. De unde apetitul pentru marginali și mai ales pentru bandiți?
Îmi amintesc. Mai ales ne interesa zona urbană criminală tînără, care are un statut aparte în lumea bandiţilor. Acolo e şcoala de cadre. E o lume fascinantă, mult mai agresivă decît a celor maturi. Mult mai haotică şi energică. Încă nu e tîrziu să o facem. Material este mult. Mai ales că eu cumva las descoperiţi anii 90-2000, nebunii ani ai tranziţiei, anii „glorioşi”. Adică scriu puţin despre ei. Dau doar nişte direcţii de interpretare pentru că e o perioadă prea apropiată, încă nemestecată. Dar, în curînd, vine timpul deconturilor anilor aceia. Nu mai e mult pînă cînd va trebui să achităm nota de plată a anilor ’90 şi tare mă tem că va fi una foarte încărcată, dintre cele mai dure note de plată de după Război. Noi încă nu ne dăm seama ce se întîmplă. Şi ne place să ne minţim ascultînd doar şlagărul celui care a învins. Iar şlagărul minte frumos. Şi noi punem botul ca fraierii. Pentru că ne place să ne credem învingători ca şi VIP-ul care cîntă pe scenă şi umblă cu cele mai tari gagici, bea ce mai scumpă şampanie şi trage pe nas chestii scumpe. Realitatea însă e mai ceva ca în Matrix. Eu încerc deocamdată să schimb grila de interpretare: anii ’90 văzuţi ca un chef al victoriei s-ar putea să fie de fapt un parastas, dar noi încă nu ne dăm seama. Despre asta scriu în cîteva capitole. Adică, după ce-am scăpat de comunism, în loc să construim ceva, am devenit un soi de epocă-lăcustă.
Da, gîndesc de mult la povestea asta cu marginalii. De mai bine de șapte ani. A fost greu să mă apuc şi să documentez. Să decid ce aleg, căci sunt multe grupuri marginale. Cînd am decis, lucrurile au mers mai simplu. Documentare multă şi după acea decizii de construcţie, gen, stil, problematici etc.
De ce marginalii? Pentru că eu cred că lumea privită prin ochii lor arată radical diferit de lumea privită şi înţeleasă de majoritari. Lumea majoritarilor, a celor care deţin puterea, este o lume formată după un anumit calapod. E lumea oamenilor în uniformă, care merg în marş, răspund la comenzi şi au prea dezvoltată circumvoluţiunea chipiului militar. De ce se înîmplă aşa? Asta se datorează mecanismelor instituţionale, educative şi legale în care trăim. Puterea vrea ostaşi fideli, intelectuali docili, care scriu ode, popi cuminţi care se supun, muncitori şi ţărani exemplari care produc fără să crîcnească. Ereziile trebuie stîrpite, ereticii arşi, iar banda pusă în puşcărie. Pentru sectă şi bandă avem instituţiile de forţă. Buşteanul trebuie să devină neapărat Pinocchio.
Asta este aventura începutului acestei trilogii a marginalilor. Mă interesează condiţiile în care apare atît Abel, cît şi Cain. Ce-i face să fie atît de diferiţi? Cum văd ei lumea aceasta şi care sunt tehnicile prin care ei devin ce devin şi mai ales cum trăiesc ei. Poveştile acestea ne ajută foarte mult să ne înţelegem şi pe noi.
Am avut o dezbatere cu cîțiva amici privind încadrarea cărții tale: e roman autobiografic, e o ficțiune cu valențe etnografice, e strict proză de ficțiune?
Asupra acestui subiect îşi vor bate mintea criticii literari. Să nu le facem noi treaba. Cred că e genul klezmer, în care amestec mai mutlte genuri. Unul dintre criticii literari cei mai inteligenţi, Bogdan-Alexandru Stănescu, suţine că Ernu face non-fiction literar. E ceva mai aproape de ce fac eu. Sigur însă nu fac poezie.
Într-un articol mai vechi, spuneai despre mită că trebuie privită dintr-o perspectivă funcționalistă, a rolului său social, și să încercăm să n-o mai judecăm strict normativ. Cum e cu bandiții?
Dar ceea ce avem noi şi numim mită nu este mită în sensul occidental. În țări precum România şi Rusia mita are o funcţie clară socială şi economică. A o distruge fără să o înlocuieşti cu altceva „ca afară” înseamnă a nu pricepe nimic din ce se întîmplă aici. Blochezi mita, blochezi funcţionarea statului, societăţii. E ca uleiul la motor. Vorbesc de mita cotidiană, nu de marea corupţie care e cu totul altceva. În România, toţi se folosesc de mită. Absolut toţi, dar mai ales păturile educate şi „oamenii de bine, sus puşi”, doar că ei nu-şi dau seama, de multe ori. Asta face parte din maşinăria de funcţionare a societăţii. Oamenii cu poziţii bune şi bine educaţi nu dau plicuri, ci telefoane. În România, principiul e simplu: să ajungi mai repede la un punct stabilit nu merge direct, ci cît mai ocolit. Succesul e garantat.
În România şi Rusia e mult mai uşor să găseşti un sfînt decît un om corect care nu dă mită. În sensul occidental. Şi asta nu pentru că oamenii sunt imorali, fără principii etc. Nu, ci pentru că la noi mita cotidiană nu e văzută ca ceva imoral. E altceva, altfel îşi reglează aici oamenii relaţiile de putere, de recunoaştere, de ierarhie, relaţiile economice şi sociale. Oricum, jumătate din populaţie trăieşte din economia neagră sau economia civilă, cum o numesc eu. Încearcă şi albeşte această economie, fiscalizeaz-o. Omori aproape jumătate de ţară. Nu se face…
Bandiţii nu au nevoie să dea mită. Pentru ce? Mita e pentru fraieri. Bandiţii iau, adică fură. Aşa muncesc ei. Iar în România nu există nicio luptă anticorupţie, ci doar una asupra monopolului asupra corupţiei. De fapt, ăsta e trendul global. Ce sunt lobbyştii? O formă „civilizată” de hoţi în lege, care au puterea de a corupe la cel mai înalt nivel. Bandiţii mei, aparent foarte violenţi şi supăraţi, lipsiţi de scrupule şi gata să taie gîtul, sunt mici copii pe lîngă toată această maşinărie de lobby a marilor corporaţii.
În România, toţi se folosesc de mită. Absolut toţi, dar mai ales păturile educate şi „oamenii de bine, sus puşi”, doar că ei nu-şi dau seama, de multe ori. Asta face parte din maşinăria de funcţionare a societăţii.
Unde se termină lumea bandiților tăi? Pentru că impresia mea e că avem ușor alte coduri morale și ale masculinităților de la Prut ori chiar de la Nistru încolo.
Cum zice faimosul rege al bandiţilor din Odessa, Benia Krik, povestit atît de frumos de Isaak Babel: „Poliţia se termină acolo unde începe Benia Krik.” E exact invers. Adică ea începe de acolo de unde vrea Benia. Lumea puterii şi a legii se termină acolo unde începe lumea bandiţilor. Pentru că acolo vorbim despre o altă etică, o altă lege şi o cu totul altă putere. Asta vorbind generic. Dacă ne referim la spaţiul în care are loc acţiunea, atunci, da, vorbim despre fostul Imperiu ţarist şi URSS, chiar dacă cuprinde şi Basarabia „pămînt românesc”. Zona principală e dinspre Chişinău spre Odessa şi mai ales Bugeac, dar cu extensie în tot Imperiul.
Conceptul de mafie apare cu precădere în societățile în care avem un stat slab, care se retrage și lasă o serie de servicii nereglementate, fiind apoi acaparate de structuri, uneori și criminale. Cum e cu mafia pe la noi?
Acum, dacă comparăm lumea criminală din Imperiu şi cea din România, atunci sigur avem deosebiri foarte mari. În primul rînd, e vorba despre un produs uman tipic imperiilor care transcende naţiunea şi care are un tip de experienţă cumulată colosală. Cînd pui alături în puşcărie un contrabandist de droguri din Taşkent cu un hoţ de cai din Chişinău, cu un trişor de cărţi şi falsificator de bani din Odessa, cu un spărgător de bancă de la Moscova, atunci din acest amestec exploziv poate ieşi o bandă cum nu a mai văzut estul sălbatic. În timp, aceste mixaje se produceau, reţelele se organizau, cunoaşterea şi profesionalismul creşteau, totul extins pe un spaţiu imens.
Şi mai există un factor foarte important. Ţi-ai pus întrebarea de ce românii nu prea au bandiţi celebri, bande şi mafii bine organizate? La capitolul acesta stăm mai prost decât bulgarii. Asta e de neiertat. Eu leg asta de urbanizarea tîrzie. De ce evreii, ungurii şi saşii au dat bandiţi mai buni decît ai noştri? Simplu. Erau populaţii urbane. Noi ce am dat maxim sunt nişte haiduci, lucru care e puţin altceva. Mai ales la evrei se vede asta. Bine, nu doar în România, ci şi în Imperiu. Nu întîmplător, fenea, limba bandiţilor, e dominată de cuvinte din idiş. Nu are nimic cu „trăsături specifice”, „genă” etc. De ce? Pe de o parte, ei au fost printre cele mai urbane grupuri de pe la noi, cu meserii liberale etc, iar pe de altă parte au avut cele mai multe restricţii legale. Au fost lipsiţi de drepturi. Şi, atunci, au căutat soluţii nelegale sau ilegale. Ia un grup urban şi dă-i cît mai puţine drepturi sociale şi economice. De acolo vor ieşi cei mai buni bandiţi. Cu alte cuvinte, furtul este o formă de muncă cu grad maxim de profit, dar şi de risc. Ca şi cerşitul: e munca celor fără nicio şansă.
De asta, românii se asociază mai degrabă în stil arhaic, rural, pe bază de un soi de rubedenii, cumetrii, înţelegeri, negocieri, troc etc. Nu spun că e mai bine sau mai rău, dar e altfel. De asta şi violenţa românească e una predominant verbală, nu fizică. De aceea, omului educat în Imperiul rus, cînd vine aici, i se pare că românii sunt mai feminini, prea politicoşi şi lipsiţi de caracter, nu le place să rişte şi au multe feţe negociabile. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate. Mai există aici şi un element oriental foarte puternic şi străin nouă celor educaţi în Imperiu. Orientul, cum spun ruşii, e o chestiune subtilă. Bucureştiul este cea mai orientală capitală din Europa. Asta e o chestie tare faină, dar noi nu ştim s-o apreciem.
Pe lîngă această urbanizare tîrzie, adică pe lîngă faptul că avem o populaţie care încă gîndeşte şi se comportă predominant rural, mai avem cîteva probleme. Avem o situație destul de precară cu instituţiile. Imperiul Țarist şi URSS, cu toate bubele şi „barbarismele” lui, a ştiut totuşi să-şi construiască instituţii. Un anumit tip de instituţii după model occidental, dar care pe pămînt rusesc au luat forme mai stranii. România este un spaţiu ceva mai deosebit pentru că este prins între imperii: Habsburgic, Otoman şi cel Rus. Cumva, spaţiu periferic al acestora, spaţiu de frontieră. Dar acest dezavantaj e şi cea mai mare comoară a noastră. Aici nu au prins instituţiile. De ce? E o temă mai complicată.
Cînd Kiseleff a ajuns cu armata rusă la Bucureşti, ce l-a minunat cel mai mult? Nu sărăcia şi „barbaria”, căci din astea era plină Rusia, ci lipsa instituţiilor şi a regulilor. El era educat ca la capitală de Imperiu: ai nevoie de o stradă principală, nu de mahalale, şi de nişte reguli. Şi asta a făcut la Bucureşti: şosea la centru, a tras nişte linii şi a făcut un regulament, nişte legi.
De aceea, mafiile şi bandele adevărate se organizează în teritorii care gîndesc deja în spaţii ordonate. Da, cu o etică proprie, cu reguli şi instituţii care se opun celor oficiale. Condiţia statului slab este necesară, dar nu suficientă. De exemplu, bandiţii s-au descurcat binişor şi sub Stalin, într-un stat foarte puternic şi care aparent controla totul. Cert este că, într-un stat puternic, ei nu prea pot ajunge uşor la centru şi sunt împinşi spre margine, cît mai la margine. Într-un stat slab, ei cuceresc foarte repede centrul. Cam ce s-a întîmplat în tot estul postcomunist. Ce este istoria Americii? Este istoria cucerii de către sectanţi şi bandiţi a unui spaţiu. Așa a apărut o mutaţie tare interesantă.
Adică eu cred că e greu să construieşti mafii moderne în ţări cu mentalitate dominant rurală şi care nu are formatat mental un anumit tip de instituţii, reguli şi etici nenegociabile. Eu numesc asta: trădare şi contrabandă. Aici, la noi, oricine poate trăda pe oricine şi trafica cu orice. Acestea au devenit instituţii în sine. În lumea bandiţilor şi mafiei, doar o castă superioară are putere de lege şi instituire de coduri etice. În cazul ruşilor, doar hoţii în lege pot face asta.
Da, comunismul a fost învins de bandiți, nu de dizidenţi şi proteste. Statul a fost cucerit de bandiţi în colaborare cu alte grupuri sociale bine plasate. O mare parte a oligarhilor de azi sunt foştii bandiţi ai anilor 80-90. În America, mecanismele au fost asemănătoare, de aceea nu le place să vorbească despre primul milion, care de obicei e bazat pe furt. Cum îşi face Cain rost de avere? Prin muncă? Da, dar mai ales prin jaf şi crimă. Acolo e originea economiei de acest tip. Economia acumulării asta e. Există însă şi alte tipuri de economie.
Există un antropolog care spune o chestie isteaţă cînd studiază mafia italiană. S-a dus undeva într-un sătuc din sud şi acolo nu exista mafie ca în zonele vecine. Era o zonă foarte săracă. El spunea. „Acolo e atît de rău încît nici mafie nu există”. Deci, dacă nu avem mafie, e de rău, nu e de bine.
Interviul e pentru un site de artă. În ce privește lumea criminală, cultura dominantă a recuperat selectiv acel „exotic al sălbatecului”, mai ales prin fascinația pentru tatuajele acesteia. Spune-ne câteva cuvinte despre estetica bandiților.
Bandiţii au o estetică destul de „primitivă”. Le place foarte mult poezia, însă. Le place un anumit tip de poezie, mai „despre viaţă”. Esenin este idolul lor. Din proză adoră Gorki şi London. Adică, astea cu poveşti de „viaţă adevărată.”
Tatuajul la ei are mai degrabă o funcţie de identificare, de document, de CV, decît o funcţie estetică propriu zisă. Eu spun despre ei că sunt oameni goi: pentru a-ţi arăta cine sunt, se dezbracă. Noi, fraierii, ne îmbrăcăm, ne punem ţoale, epoleţi, medalii. Ei ne arată tatuajele: acolo scrie ce ai făcut, cine eşti, cît ai stat la bulău. Pentru falsificarea CV-ului, tatuajului, se plăteşte scump, uneori chiar cu viaţa.
Șansonul, sau muzica bandiților din est, deși are un registru tematic și o stilistică diferită, are cumva soarta manelei de aici, pusă la zid de elite, dar populară printre oamenii simpli. Ce le apropie și ce le despart?
Da, există această ruptură ca şi la noi. Elita care dispreţuieşte tot ce adoră poporul. În Rusia au existat totuşi momente cînd „cultura înaltă” a preluat din „cultura joasă” a şansonlui şi s-au apropiat. Vîsoţki este un exemplu; foloseşte acest gen în stilul său la care intelighenţia vremii se topea.
Diferenţele stilistice sunt foarte mari, mai ales cînd vorbim despre linia melodică. Şansonul, de exemplu, nu are nimic oriental şi sună mai degrabă apropiat de linia barzilor europeni cu adaptări muzicale ruseşti. Şansonul nu are nevoie de orchestrație & orchestră: e suficient o voce şi o chitară. La manea, orchestra e foarte importantă. La şanson, nu. Şi, fireşte, elementul criminal este mult mai prezent în şanson decît în manea. Dar asta poate şi pentru că în Rusia banditul este un erou, un model şi e respectat de toată lumea. Ca şi în SUA. Sunt două imperii cu culturi banditeşti foarte puternice.
Eu discut acum cu nişte băieţaşi să facem un concert de şanson interpretat de manelişti, în stil de manea. Sunt sigur, va fi rupere. Şansonul suportă să fie manelizat. Nu cred că maneaua suportă să fie şansonizată.
Vasile, ești unul dintre puținii intelectuali români care scrie despre spațiul (ex)sovietic. Asta ți-a atras și multe titulaturi nedrepte, mai ales din zona intelectualilor mainstream. De unde crezi că vine vînătoarea asta de vrăjitoare și unde crezi că se vînd detectoarele de căutat zîne măseluțe?
Mainstream-ul nostru este atît de neinteresant, conformist şi lipsit de curaj, încît nu merită prea multă discuţie. Ei sunt mînaţi de un singur gînd şi acţiune: oportunismul comod şi căldicel. Există ceva foarte provincial, de slugă care se crede stăpîn în acest comportament. Nu ştiu de unde această dorinţă de a cînta mereu imnul hegemonului. Chiar e plicticos subiectul, de asta spun că mersul cu trenul de clasa a 2-a sau barul din gara din Bîrlad sunt mult mai interesante decît Uniunea Scriitorilor sau Academia.
Ştii, în lumea hoţilor & bandiţilor am întîlnit mulţi peltici. Media era puţin prea mare pentru a fi doar un defect. Am aflat. Mi-a explicat unul dintre eroii cărţii mele: dacă un hoţ spune ceva despre cineva neacoperit sau dă o informaţie falsă, plăteşte. Cum? În dependenţă de gravitate: ori i se taie limba (mai rar), ori doar i se taie vîrful limbii. Se crestează şi se pune puţină sare. Rămîne peltic pe toată viaţa şi cariera lui e terminată. Rămîne cu acest stigmat al ruşinii care nu poate fi ascuns. Cum a căscat gura, ceilalţi ştiu cu cine au de-a face. Şi cad în rang. Dar ei nu sunt intelectuali şi jurnalişti, să-şi permită să se joace cu vorbele şi faptele. Sunt nişte bandiţi. Mă gîndeam doar că, dacă s-ar aplica şi în „lumea bună” această tehnică, am mai avea jurnalişti şi intelectuali finuţi cu limbi întregi? Oi, cîte limbi ar fi smulse din rădăcină…
_
Fotografii de Cristian Petrescu
Fotoreportaj: Lansare Bandiţii la Cluj
La Cluj e bine oricînd. Multă lume. Neaşteptat de multă. Mulţi oameni tineri pe care nu-i cunosc dar şi vechi prieteni. Şi la tranzit.ro-cluj şi la Insomnia Cafe a fost frumos.
Rogozanu despre Bandiţii
Bookface 15 febr ERNU
Banda bate secta. Dar nu foarte
Un scriitor are o singură bucurie cu adevărat mare: cînd i se spune că tirajul s-a epuizat. Critica e importantă dar vine şi pleacă. Însă “tirajul epuizat” e cel mai sigur indiciu.
“Sectanţii” au fost o surpriză. După 4 luni am fost anunţat că se mai trage un nou tiraj. “Bandiţii”: după 3 luni. Şi încă nu mi-am treminat lansările. Mai am oraşe şi puşcării de făcut.
E o mare surpriză pentru mine. Culmea că şi tirajul doi de la “sectă” s-a cam dus. Şi încă nu am făcut concert de „manele pocăite” cu „fraţii de la Toflea” la MACAZ 
😉 (profesioniştii ştiu).
Urmează tirajul doi din “bandă” şi, sper, ediţie nouă “de buzunar” (mai ieftină) din “sectă”. Aşa promate editorul. El ştie mai bine şi am mare încredere în el.
Cui să mulţumesc? În primul rînd cititorilor. Sper să fie cu folos.