Blog
Vineri, 3 martie, de la ora 18:00, la Tranzit.ro (str. Sámuel Brassai nr. 5) din Cluj-Napoca, Vasile Ernu va vorbi despre cel mai nou volum al său, Bandiţii, apărut recent în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibil şi în ediţie digitală.
Invitaţi, alături de autor: Zsuzsa Selyem, Ştefan Baghiu, Eckstein-Kovács Péter.
—
—
—
—-
—-
—-
—
—-
_____
Sîmbătă, 4 martie, de la ora 20:00, la Insomnia Café (Str. Universităţii nr. 2) din Cluj-Napoca, va avea loc o întîlnire cu Vasile Ernu & Friends. Ceai, muzică bună, poveşti şi întîmplări.
Invitate: Könczei Csilla, Vincze Enikő, Márkos Tünde.
Un scriitor are o singură bucurie cu adevărat mare: cînd i se spune că tirajul s-a epuizat. Critica e importantă dar vine şi pleacă. Însă “tirajul epuizat” e cel mai sigur indiciu.
“Sectanţii” au fost o surpriză. După 4 luni am fost anunţat că se mai trage un nou tiraj. “Bandiţii”: după 3 luni. Şi încă nu mi-am treminat lansările. Mai am oraşe şi puşcării de făcut.
E o mare surpriză pentru mine. Culmea că şi tirajul doi de la “sectă” s-a cam dus. Şi încă nu am făcut concert de „manele pocăite” cu „fraţii de la Toflea” la MACAZ 
😉 (profesioniştii ştiu).
Urmează tirajul doi din “bandă” şi, sper, ediţie nouă “de buzunar” (mai ieftină) din “sectă”. Aşa promate editorul. El ştie mai bine şi am mare încredere în el.
Cui să mulţumesc? În primul rînd cititorilor. Sper să fie cu folos.
A fost o seară deosebită la Oradea la Salonul de carte R&R. M-am revăzut cu Marius Cruceru după mulți ani și întîlnit cu Mircea Pricăjan și Otniel Vereș. După cum se vede am și cîntat. Mai mult Marius. Un public deosebit care nu se lăsa plecat și avea multe întrebări. Vă mulțumesc, revin.
Siberia este porecla lui Vasile Ernu. Este o poreclă știută și folosită doar între prietenii apropiați în vremea Iașiului din 1990-1993, pe vremea Comitetului Central.
L-am cunoscut pe Vasile prin 1990-1991. Sîntem de aceeași vîrstă. El este cu doar trei zile mai tînăr. Ne-am întîlnit prima dată la un curs de greacă platonică informal, apoi în garsoniera lui Dănuț, care funcționa tot ca un fel de bibliotecă publică informală. Datoria lui era filozofia, a mea era morfologia și sintaxa. Apoi am format un grup de studiu biblic, care a rezultat într-o tabără la Voroneț. Bune amintiri.
Vasile venea de aproape, din Republică, din Moldova, dar de departe totuși. Vorbitor de rusă, cu puternic accent moldovenesc, era o combinație care stîrnea curiozitatea, nu numai prin accentul lingvistic, ci mai ales prin accentele diferite de ale noastre, puse pe problematica discutată. Pentru cei care se întreabă asupra autenticității lumii din carte pot confirma. Vasile este un produs al acelei lumi, fascinantă și stranie, provocatoare și deranjantă pentru confortul nostru intelectual.
Mai tîrziu drumurile noastre s-au despărțit pentru o vreme. Ale lui s-au dus pe la stînga, ale mele pe la dreapta. Ale mele prin activitatea eclesială, ale lui prin activitatea scriitoricească și editorială. Pentru că așa ne-a învățat comunismul, amîndoi am fost militanți. Fiecare în dreptul lui. N-am fost de acord totdeauna cu opțiunile lui, n-a fost de acord cu opțiunile mele, dar am rămas prieteni nu numai din pricina civilității, ci și din cauza altor lucruri care ne leagă. Mult mai multe lucruri care ne leagă decît lucruri care ne dezleagă.
sursa libris.ro
În 2015 sufletul lui Vasile a erupt într-o trilogie. Sectanții probabil lasă cele mai multe de văzut, dar aici sînt subiectiv, trag spuza pe turta mea. Cartea desface perdeaua de pe un suflet extrem de frămîntat și sensibil, încă pendulînd între ideologii și teologii, între ”stîngăcii” de stînga și calea dreaptă de la Dreapta Domnului.
Vasile ne spune o poveste și ca orice poveste ridică întrebări asupra adevărului. Întrebarea: ”Tu, ăla din carte ești tu și ăia sînt ai tăi?” este o întrebare de frizeriță eliadiană.
Contează? Sectanții lui Siberia nu reprezintă o monografie istorică, nu este un eseu sociologic, nu este un roman autobiografic. Este cîte ceva din toate și ceva mai mult decît atît. Este o povestire catharhică a celui care își ispășește ”vina” părăsirii acelei comunități, spunînd povestea comunității, înviindu-și morții pe pagini, redesenînd conturul poveștii, idealizînd personajele. Prin spunerea poveștii și prin identificarea cu minoritarii lui, Vasile își obține public iertarea din partea celor pe care i-a părăsit cu ani în urmă, nefiind în interior, dar nici în afara comunității descrise.
Sectanții trebuie mai degrabă citită de Vasile. Ar merita o ediție de audio-book. Așa vom înțelege mai bine substratul exagerărilor, afirmațiilor șocante, descrierilor scandaloase, aplecărilor sentimentale. Cartea te enervează (p. 146, nu ”Gulagul nu a făcut decît să pună oameni de calitate împreună”), te pune pe gînduri, te provoacă la investigare să vezi cît și cum este adevărat din poveste, un lucru este clar: nu rămîi indiferent la istoria acelei mici comunități puriste, pietiste, față în față cu Leviathanul statului țarist, legionar și mai apoi comunist, fiară care i-a înghițit mulți copii pînă astăzi.
Vasile nu poate fi altceva decît este. Dacă încearcă să fie comunist, creștinismul supt cu laptele mamei îi stă împotrivă, dacă încearcă să fie ”pocăit”, încă are de rezolvat multe tensiuni lăuntrice și mai trebuie să își verse răul pe cărți catharhice. De aceea Siberia este greu de pus într-un raft, greu de clasificat, precum textele pe care le scrie. Mărturisirea din debutul cărții este ca o izbucnire ținută zeci de ani în plămîni?
„Da, sînt sectant, pentru că aşa ne‑a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sînt la a patra generaţie de sectanţi care de‑a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne‑am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri şi dregătorii într‑un veac, încît le‑am uitat numele. Ei însă nu ne‑au uitat şi ne‑au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi.
În cele ce urmează vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s‑a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă – Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să pornim la drum, în faţă ne aşteaptă stepa Bugeacului şi Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi comunităţii mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.“ (Vasile Ernu)
De ce ne interesează Sectanții, de ce ne interesează ACUM?
1. Supraviețuirea stigmatizatului. Pentru că spune o poveste despre supraviețuire, despre condiția de minoritar, despre mai multe bătălii care se dau permanent. Orice ar crede sau spune un ”pocăit” astăzi, oricîd de mult se crede integrat, chiar dacă demonstrează în stradă fraternizînd cu alte diferite grupuri, este condamnat la izolare, la separare și bătaie de joc. Stigmatizarea este perpetuă. Mîine chiar cei alături de care am ieșit zilele acestea în stradă ne vor ironiza pentru opțiunile familiale. Iată ce ne spune chiar autorul despre cele tipuri de bătălii (sublinierile îmi aparțin):
Volumul cuprinde istoria de mai bine de 100 de ani a unei comunități religioase marginale și radicale din zona Bugeacului și Transnistriei. O comunitate care în decurs de 100 de ani locuiește sub diferite regimuri politice și diverse construcții statale: Rusia țaristă, Romania Mare, URSS, Republica Moldova sau Ucraina. Fără a părăsi zona, o zonă de periferie în continuă schimbare. Au cunoscut două regimuri devastatoare: fascismul și stalinismul, care culmea, nu au reușit să-i distrugă, ci chiar i-au făcut mai puternici.
Și ei, această comunitate mică, au de dus o bătălie atât cu statul, Leviatanul sau Cezarul, cum îl numesc ei, cît și cu biserica ortodoxămajoritară care îi tratează și ea cu un alt tip de violență. Mai au de dus o bătălie și cu lumea laică modernă și cu toate formele moderne de hegemonie culturală și economică.
Bătăliile lor sunt foarte diferite de bătăliile grupului majoritar. Violența care se răsfrînge asupra lor este mult mai mare decât cea care se răsfrânge asupra grupului majoritar. Din această cauză ei sînt nevoiți să-și contruiască viața altfel, să aibă alte tehnici de supravețuire. Cum? Asta încerc să povestesc în carte.
sursa
Aflăm în carte despre cei care s-au îngropat de vii ca să nu fie pradă numărărilor și inventarierilor, aflăm despre familii despărțite, fracturate, oameni orbiți cu fierul roșu. Aflăm despre prigoană și rezistența înțeleaptă sau prostească, despre diferitele tipuri de adaptări, de la micul compromis, pînă la trădare și trecerea de partea Leviatanului. Poate că putem învăța ceva ”tehnici de supraviețuire”, cum le numește Vasile.
2. Lumea dispărută a pietiștilor și puriștilor. Fiind, cum mai mai spus, într-o triplă criză teologică-morală-liturgică, ca evanghelici ne mai interesază Sectanții pentru că există descrieri ale unei lumi pure și trecute în care corectitudinea, puritatea morală, ambiția școlărească, etica muncii, înțelegerea de afaceri cu DA – DA și NU-NU, detaliile vieții de zi cu zi ca parte a unui ansamblu care slujește unei cauze spirituale … toate acestea descriu o lume și o comunitate care a dispărut. După unele dintre acestea tînjim. După cum Vasile privește în urmă cu admirație spre antecesorii săi. Față de aceia și față de acea lume, nu numai Vasile este oaia neagră, toți sîntem capre și fii risipitori. Poate că un asemenea text este de scris și pentru că ne arată de unde am plecat, ne arată Genezele, Exodul, dar și locuri, atitudini, acțiuni la care ar trebui să ne reîntoarcem. Această anamneză ne este necesară, ca să ne redefinim identitar. Abia după o anamneză corectă, poate avea loc odiagnoză profitabilă.
3. Conviețuirea în amestecul de culturi. Sectanții ne oferă o lecție despre confluența culturilor. Sîntem în plină globalizare, culturile și religiile ni se amestecă. Cartea lui Vasile ne vorbește despre molocani, evrei mesianici, rascolnici, ruși, moldoveni, lipoveni, coloniști germani. Conviețuirea nu le-a anulat identitatea etnică sau religioasă, ci a creat o lume suprapusă, îmbogățită prin reciprocitate și schimb. Poate că și de aici putem învăța ceva tehnici de supraviețuire, cartea, care face o arheologie culturală de fapt, de drept poate să ne servească ca bază a unui manual despre o Europă și o Românie pe care niciunul nu o mai înțelegem. Sîntem într-o lume amestecată, în care încercăm să ne păstrăm identitatea. Comunitățile descrise de Vasile au reușit pentru aproape 100 de ani. Cum? Oare putem învăța o lecție de la ei?
4. Relația grupurilor religioase minoritare cu cetatea. Sectanții ne oferă o microistorie culturală, un model la scară a felului în care creștinii s-au raportat la cultură de-a lungul secolelor: integrare, refuz, ignorare. Comunitățile descrise de Vasile Ernu în cartea sa parcurg cumva într-un fel de recapitulatio stadiile creștinismului timpuriu, de la ascunderea în liniște, la prigoana extremă spre supraviețuire și conviețuire. Ce putem învăța din lecțiile pe care le oferă istoria despre tensiunile dintre Biserică și Cultură?
Ei bine, comunitățile despre care vorbesc au fost timp de peste 100 de ani niște indicatori perfecți. Puterea pentru ei era împărțită în aceste trei categorii mari și late, cum am mai spus: Stat, biserică majoritară și ”această lume”. Tehnica lor de a lupta și rezista era simplă: o combinație între cele trei tradiții. Când toți se mișcă spre centru, ei se mișcă spre margine, când toți vor sus, ei intră în catacombe. Când toată lumea care azi se declară anticomunistă intra în UTC și Partid pentru carieră sau pentru că ”toată lumea așa făcea”, ei refuzau deschis orice colaborare cu riscurile de rigoare. Nici ei, nici copiii lor nu intrau în PC sau UTC. Refuzau radical orice colaborare. Puterea îi arunca în puşcărie, iar pentru ei asta era un semn de respect și un indicator al calității și valorii lor. Ne arestează, deci suntem „aleşii” şi ne-am salvat.
Ei au înţeles foarte repede că la periferia sistemului este mult mai multă libertate și chiar se pot găsi destule resurse. Ei au reușit foarte repede să înțeleagă sistemul comunist mult mai bine decît toți kremlinologii și intelectualii de tot felul. Ei au dovedit că se poate construi chiar o mică economie alternativă fără a intra în conflict direct cu statul. Ei au arătat cum se poate construi autonomia şi „societatea civilă” într-un sistem totalitar. Ei își luau joburi prost plătite, dar care le dădea o acoperire legală și care le oferea mult timp liber. În comunism, după cum știm, nemunca era pedepsită prin lege iar statul era obligat să-ți ofere un loc de muncă. Nu puteai fi șomer că deveneai imediat penal. De aceea ei aveau multe joburi gen paznici. Lucrai 24 de ore la o gradiniță, unde mai degrabă te odihneai și după aceea aveai trei zile libere. În cele trei zile libere tu aveai mica ta afacere semiprivată: meşteșuguri, agricultură proprie, cooperative etc. Exista o zonă gri bine dezvoltată despre care nimeni nu prea scrie. Istoria comunismului scrisă de neoconservatori şi liberali este în mare parte o tristeţe şi o mare revanşă a lor. Ca să-i liniştesc le spun că în comunism a fost mai multă suferinţă decât îşi imaginează ei însă din cu totul alte cauze. Dar pe cine interesează cauzele, când urmăreşti doar scopuri şi profituri.
sursa
5. Crearea unei contraculturi de rezistență. Din Sectanții ne aducem aminte de modul în care comunitățile credincioșilor au creat o rezistență culturală prin micro-școli de exegeză, de retorică, de muzică (Vasile își amintește învățatul la mandolină, armonium cu pedale – eu am încă unul acasă). Pocăiții români au avut tradiții asemănătoare. Nu s-au bazat pe școala publică. Liceele de muzică din orașele mari sînt pline de pocăiți, pentru că aceștia vor fi făcut muzică acasă. Olimpiadele la Literatură beneficiază de prezența copiilor care învață memorarea și critica textelor din biserici. Numai că lumea aceasta reprezintă o fotogramă a ceva tocmai trecut, mort, deși cu trupul cald încă. Deși pe alocuri Vasile își idealizează comunitatea, retușînd realitatea, creează o lume la care te face să tînjești.
6. Prigoana și ”beneficiile” ei. Sectanții, deși enervează prin ideea că stalinismul este ultima epocă de aur a creștinismului, are dreptate la o evaluare istorică. Prigoana a fost întotdeauna vreme de mare înflorire pentru Biserică. Asemenea istorii s-ar putea să ne ofere lecții valoroase despre modul în care Biserica a suferit și suportat regimurile totalitare, supraviețuind. Radicalitatea trebuie reinventată și reînvățată.
7. Sectanții lui Vasile și Vasile. Și în sfîrșit la ce îi folosește lui Vasile Ernu Sectanții. Îi aduce aminte că este doar oaie neagră și că nu este capră. Vasile face ce face și se tot întoarce la sectanții lui. Face ce face și între Capitalul lui Marx și Biblie, revine tot timpul la Biblie. Acest soi de demers îi servește drept răscumpărare transgeneraținală și îi amintește de faptul că rugăciunile mamelor nu rămîn neascultate.
Ne-am cunoscut puţin după Revoluţie. Într-o faimoasă garsonieră din Dacia – Iaşi transformată într-un soi de bibliotecă. Aparţinea unui om care avea să ne marcheze pe amîndoi în acei ani: Dănuţ Mănăstireanu. Un om unic în felul lui prin România, cu care m-am ciondănit de 1001 ori dar care e primul om pe care-l vizitez cînd merg pe la Iaşi. În garsoniera aia, unde aveam să cunosc multă lume specială, deschisă oricînd pentru noi, am citit cărţi care pe atunci nu se găseau nicăieri. Acel om, în anii aceia dificili pentru mine, mi-a pus la dispoziţie tot ce avea: casă, masă, cărţi.
Dar să revenim la prieten.
El făcea litere, clasice, eu un soi de filosofie. Amîndoi eram pe atunci pasionaţi de hermeneutică şi semiotică. El a început să mă înveţe puţină greacă veche. Nu s-a lipit prea mult de mine.
La amîndoi ne plăcea să cîntăm: gama era destul de largă mai ales că mai aveam ceva prieteni buni care se pricepeau. Am făcut şi ceva tabere de vară prin Bucovina unde ne superviza cel mai tare matematician de pe vremea aceea care se ocupa de tot soiul de „limbaje artificiale” şi care hălăduia pe la mari universităţi occidentale dar pasionat cam de aceleaşi lucruri ca şi noi: Liviu Ciortuz. Pare halucinant privind în spate spre acei nebuni ani 90: cînd toată lumea exploda iar goana după acumulare într-o formă primitivă le luase minţile celor din jur, noi stăteam şi frămîntam nişte texte vechi cu tot soiul de semiotici şi hermeneutici. Lumi paralele. Am luat altă pastilă pînă a venit realitatea dură şi peste noi.
Prietenul meu şi-a dat lucrarea de licenţă cu faimosul Eugen Munteanu pe „Studiu lingvistico-filologic asupra Cărţii I din Imitatio Christi în tălmăcirea românească a lui Samuil Micu-Clain” iar eu cu Ştefan Afloroaei, un prof unic pe la catedra de filosofie din Iaşi care m-a învăţat Gadamer, pe „Problema răului în gîndirea rusă”. Sper că nu am uitat. Erau anii 90.
După aceea drumurile noastre s-au despărţit: eu am plecat la Cluj şi am făcut de toate iar el la Oradea unde a ajuns profesor şi decan pe la teologie la Universitatea din Oradea. Dar şi un pastor cunoscut şi apreciat în mediul protestant. Avea toate atuurile să devină pastor. Doar eu aşi fi putut să-l întrec dar m-am ratat 😉 Cum spunea un clasic: eu am mers pe o altă cale.
În ultimii mai bine de 20 de ani cred că ne-am mai intersectat de cîteva ori în treacăt. Aşa a fost să fie. Şi iată că mă revăd cu el după atîta timp: vineri 17 februarie, ora 18.00 la Librăria Saloanele de Carte R&R (Str. Republicii nr. 22) din Oradea. I se spune Marius Cruceru. Pentru prieteni doar Marius. Am promis că vom cînta ceva împreună. Vom şi povesti despre „Sectanţii” şi „Bandiţii”.
Voi mai avea invitat şi pe Mircea Pricăjan pe are-l cunosc din păcate doar din scris şi de pe mediile virtuale. Altă generaţie. Sper să am onoarea să-l cunosc mai bine pe viu. Acum mă bucur citindu-I cartea: „Calitatea luminii”.
Cel care duce greul acestei întîlniri e Otniel Vereş, un om deosebit pe care-l adimir de la distanţă.
In foto: Dănuţ Mănăstireanu, Marius Cruceru, Vasile Ernu (prin 95-95 cred)
Vineri, 17 februarie, de la ora 18:00, la Saloanele de Carte R&R (Str. Republicii nr. 22) din Oradea, va avea loc lansarea volumelor Sectanţii şi Bandiţii, primele din Mica trilogie a marginalilor, semnate de Vasile Ernu şi apărute în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibile şi în ediţie digitală.
Invitaţi, alături de autor: Marius Cruceru şi Mircea Pricăjan
Moderator: Otniel Vereş
Vineri, 17 februarie, de la ora 18:00, la Saloanele de Carte R&R (Str. Republicii nr. 22) din Oradea, va avea loc lansarea volumelor Sectanţii şi Bandiţii, primele din Mica trilogie a marginalilor, semnate de Vasile Ernu şi apărute în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibile şi în ediţie digitală.
Invitaţi, alături de autor: Marius Cruceru şi Mircea Pricăjan
Moderator: Otniel Vereş
De Constantin Piştea / 6 februarie 2017 / onstantinpistea.ro
În terminologia comună bandiților povestiţi de Vasile Ernu, sunt un fraier. Adică un „om normal”. Un om care se supune legilor. În schimb, bandiţii tratează hoţia ca un mod de viaţă, iar dacă ar respecta legile, ar însemna să uite de onoare.
Hoţii în lege, casta cea mai înaltă a bandiţilor, nu muncesc. De fapt, acesta este primul principiu pe care îl respectă. Cu orice risc. A munci, măcar o oră, te declasează, te coboară la rangul cel mai de jos, cel mai umilitor.
Bandiţii îi fură pe fraieri. Care fraieri construiesc tot felul de instrumente ca să-i prindă pe bandiţi. Un fel de hoţii şi vardiştii, după cum apreciază Vasile Ernu, care a cunoscut un astfel de bandit. Profesorul, după cum îl numeşte în carte, a fost esenţial pentru documentare, dar mai ales pentru formarea scriitorului, căruia banditul, când voia să-l ia serios, îi spunea Vasile Andreevici.
„Bandiţii”, al doilea volum din „mica trilogie a marginalilor”, este construit pe creionarea acestui misterios Profesor, la care Vasile Ernu se raportează cu o sensibilitate aparte. Apoi, folosind forţa şi influenţa Profesorului, scriitorul redă poveştile câtorva „reprezentanţi” ai bandiţilor, pe care orice om normal (fraier) ar avea foarte puţine şanse să-i asculte.
Din astfel de mărturii, se desprind principiile de viaţă ale bandiţilor, modul în care se construieşte ierarhia lor strictă, felul în care sunt pedepsiţi şi cum pot să decadă dintr-o castă în alta ori, mai rar, să urce, de ce un bandit nu se căsătoreşte niciodată, deşi nutreşte un respect deosebit faţă de mamă, şi de ce e bine, ca bandit, să ajungi în puşcărie, dar să nu recunoşti nicio vină în faţa autorităţilor statului.
„…pentru toate aceste instituții care au ca scop disciplinarea ta prin control, există o instituție-model par excellence: pușcăria. Viața adevărată începe odată cu pușcăria. Ea este măsura tuturor lucrurilor. Omul începe să devină om în toată puterea cuvântului odată cu pușcăria, de aceea, cine nu a trecut prin pușcărie nu poate fi numit cu adevărat om.”
Construcţia narativă a lui Vasile Ernu, care nu este nici eseu, nici roman, dar nici reportaj sută la sută, ci ceva între acestea ori toate la un loc, începe şi se încheie simetric cu intrarea într-o curte. În prima parte, în anii copilăriei şi adolescenţei, când „timpul încă nu făcea nicio presiune asupra noastră”, viitorul scriitor ajunge să-l cunoască pe Profesor, cel care avea să-i ofere câteva lecţii importante, în completarea celor din familie, redate în volumul anterior, „Sectanţii”. Spre deosebire de educaţia centrată pe religie, Profesorul îl învaţă să-şi înfrunte temerile.
„Toată viața, de când te naști, ești într-o veșnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta. Asta am înțeles nu când l-am cunoscut pe Profesor, ci când mi-am dat seama că între noi se leagă o prietenie. Și poate că era ceva mai mult. El îmi oferea niște soluții la problemele mele nerezolvate și îmi stăpânea și alina furia adolescenței.”
După ce i se mijloceşte dialogul cu tot felul de bandiţi, care mai de care mai iscusiţi în arta asta, după ce cunoaşte şi aerul de bordel ori atmosfera apăsătoare a clanului cerşetorilor, Vasile Ernu intră în curtea luxoasă a unui oligarh român, care, tot prin mijlocirea Profesorului, caută să-i propună participarea la un experiment. De dragul experimentului, Vasile Ernu acceptă. Trebuie să-i facă oligarhului o listă cu primii 100 de intelectuali ai ţării, pe care omul ajuns la putere vrea să-i controleze cu ajutorul banilor. După ce face lista, scriitorul este invitat la o recepţie, unde îi poate vedea pe toţi cei care au acceptat pomana oligarhului.
Experimentul este demn de un film, după cum sunt multe dintre poveştile acestei cărţi. Altfel, volumul este remarcabil şi în zona de eseu, unde se regăsesc teme abordate şi în alte locuri de Vasile Ernu, pe care alăturarea de cea a „Bandiţilor” le nuanţează. Scriitorul survolează întregul spaţiu de documentare, fosta URSS – cu dese opriri la Odessa ori Chişinău –, şi constată fie că „tot ce a rămas neschimbat de la Gogol încoace sunt drumurile proaste”, fie că vecinii noştri estici („fascinantul meu vecin gruzin”) ne sunt mai puţin cunoscuţi decât „un amărât de la Londra” ori „un oarecare american”.
Există multe lecţii de viaţă în „Bandiţii”, una dintre ele primită chiar de scriitor de la fiul lui, Saşa, după ce l-a dus în mijlocul ţiganilor, ca să-i arate că nu toţi fură sau sunt răi, cum crede lumea. Privind mâinile murdare ale copiilor de ţigani, Saşa a întrebat de ce nu se spală. Tatăl lui, fireşte, i-a spus că oamenii aceia nu prea au apă, iar Saşa i-a zis: „Păi, hai să-i luăm acasă să-i spălăm!”
„Bandiţii” e despre sistemul care introduce pe bandă buşteni şi fabrică Pinocchio, adică păpuși (fraieri, cum ar veni) exemplare, ori care măcar doresc să respecte legile. Vasile Ernu a avut şansa de a-i cunoaşte pe bandiţi și de a-i povesti, sub protecția anonimatului. O incursiune extrem de prețioasă într-o lume inedită, pentru o carte rară, care conţine şi un „dicţionar minimal al bandiţilor pentru fraieri”, precum şi câteva desene frumoase de Laurenţiu Midvichi.
„Unele lucruri chiar le uiți sau le ascunzi adânc, de teamă să nu ți le amintești, pentru că sunt dureroase. Și brusc revii în acele locuri și ele ies la suprafață. Le credeai moarte, uitate definitiv, și acum dau năvală peste tine și te emoționează profund, aproape că-ți dau lacrimile. Deși ești matur, stăpân pe situație și încerci să le controlezi, să te prefaci că de fapt nu se întâmplă nimic, ele vin peste tine nemiloase. Poate că de aceea, de la o vârstă, ne temem să vizităm unele locuri, fie și în amintire. E prea dureros, pentru că suntem neputincioși în fața lor.”
Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche /nr. 675, 26 ianuarie-2 februarie 2017
„Mi-am ratat meseria de pastor şi rabin“ – declară, nu fără un mic zîmbet ironic, Vasile Ernu. Nu trebuie să-l credem, căci scrierile sale sînt sublimări ale acestei „ratări“, alchimie talmudică de parabole profane. Nu roman, nu eseu, nu reportaj, nici literatură, nici știință, ci o poveste morală în parabole. Ernu are dreptate doar cînd spune că „dacă e să fiu «trick-ster», atunci să fiu «trickster» pînă la fiere“. Iar în Bandiții, această transgresare îi reușește de minune!…
„Parabole“? De pildă: cînd s-a închis Taganka, una dintre puşcăriile fanion ale Rusiei ţariste şi ale URSS-ului, în locul ei s a construit o grădiniţă. Glosați, vă rog! Un bandit îi învață pe puștani cum se dresează un purice. Îl pune într-un borcan așezat cu fundul în sus, îl lasă să sară și să se dea cu capul de peretele de sus de mii și mii de ori, iar cînd ridică borcanul, puricele sare doar la înălțimea cu care s-a obișnuit. Ați înțeles? Cînd Profesorul îi taie, în deplină liniște și înțelegere, un deget subalternului său Keșa, lumea adolescentului Ernu se cutremură și îl întreabă pe banditul-guru: De ce? Spune-mi de ce, că nu înțeleg! Iar răspunsul vine, simplu: La noi, legile se scriu pe corp. Și așa începe ritul de inițiere a tînărului Ernu.
În Bandiții, nu asistăm la o răsturnare mesianică a lumii în așteptarea Binelui final, ca în Sectanții, ci la o negare a ei în numele Răului etern. „Sectanţii“ se aflau în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrtea bezmetic în jurul lor; „bandiții“ se află în afara Leviatanului și îl provoacă sistematic. O perspectivă neîndreptățită ? Evident, dar nu atît de nedreaptă pe cît ne place să credem, căci fără „bandiți“, „fraierii“ (adică noi) sînt niște Narciși fără oglindă.
Ce ne învață bandiții? Un lucru fundamental: banii sau viața. „Ultima mare întrebare metafizică ce ni se mai pune“ – ne amintește Ernu – „este pusă de bandiţi, în nici un caz de intelectuali care au devenit decor al puterii. Cum se pune această întrebare? Cînd el te întreabă: banii sau viaţa? – dar nu o întrebare aşa, abstractă, ci foarte concret, într-o noapte, la colţ de stradă, cu cuţitul la gît. Tu trebuie să ştii ce decizi. Şi după ce-i dai banii tăi şi scapi nevătămat, brusc, viaţa ta capătă alt sens, viaţa pare de nepreţuit. Dar pînă a te întîlni cu acel bandit, gîndurile tale erau legate doar de portofel, carieră şi card. Întîlnirea cu această lume schimbă puţin datele. Ei îţi pot schimba ierarhiile şi priorităţile din capul tău, cu o simplă întrebare şi un cuţit.“
Dar să le luăm pe rînd, căci sînt multe „învățături“ în parabolele lui Ernu despre lupta cu Leviatanul. Antropologizez, știu, iar asta îi displace din principiu lui Vasile Ernu, dar asta e…
Mai întîi, trebuie să amintim că Leviatanul este instituționalizarea excluziunii. În acest sens, un act inaugural pentru Europa, chiar dacă nu inițial, l-a constituit construcția vagabondului, însemnat cu un V de la vagrant, precum evreii mai tîrziu, și care instituționalizează opoziția mai veche dintre „săracii lui Dumnezeu“, supuși ai Ordinii sociale și obiect al carității creștine, și „săracii Diavolului“, decretați inamici ai acestei Ordini și, ca atare, excluși din cetate. Bandiții lui Ernu sînt urmașii mîndri ai celor din urmă, transformînd stigmatul excluziunii în mîndria unei apartenențe la o castă a negației. La periferia acestor marginali se află cerșetorii. Pe primii îi urîm pentru că ne arată fisurile sau incompetențele Sistemului din care facem parte – dar ne și fascinează tocmai pentru faptul că sînt „anti-Sistem“; pe ultimii îi evităm, îi urîm în secret, pentru că sînt abandonații Sistemului și ne întind oglinda în care ne vedem riscul de a fi abandonați la rîndul nostru.
Ordine instituită, Leviatanul este Marele Dresor de Purici. Sau, cum rezumă Ernu, „bagi bușteanul și iese Pinocchio“. Dacă nu e Taganka, e grădiniță, cam tot aia, din acest punct de vedere – sugerează autorul, devenit un soi de Foucault de rit oriental. E rîndul nostru să ne întrebăm ce-i de făcut… Ajungem astfel, în ultimă instanță, să ne punem întrebări fundamentale despre viață. Ce ne mînă pe noi, oamenii, în viață? Răspunsul ar putea fi următorul: dorința de apartenență și frica de excludere. Ce ne orientează în viață? Nu atît gestiunea rațională a intereselor noastre egoiste, ci nevoia de recunoaștere, acea „luptă pentru recunoaștere“ despre care a vorbit inițial Hegel. Pe Ernu nu îl interesează însă micile noastre lupte, individuale sau de grup, ci, în primul rînd, Marea Luptă, de pretutindeni și dintotdeauna, aceea dintre Marginali și Leviatan pentru împărțirea legitimă a sferelor de apartenență. Iar aceasta este totdeauna o luptă de putere.
Viața socială este categorizare, clasificare, așezare și locuire a sferelor de apartenență, negociere a frontierelor de excludere: nu cine ești?, ci al cui ești? rămîne întrebarea fondatoare, căci identitatea începe cu o apartenență, nu cu o izolare. Iar această categorizare este totdeauna și pretutindeni un act de putere. Răul ultim nu este însă această Putere, adică abuzurile ei de un fel sau altul, ci lipsa Puterii, a Politicului, adică arbitrarul limitelor și haosul apartenențelor: ceea ce bandiții lui Ernu numesc bespredel. Este avertismentul politic al lui Vasile Ernu: „Cel mai important lucru observat de Şalamov – ne amintește acesta – e faptul că el arată cum în momentul în care dispar instituţiile statului, aceştia (bandiții) preiau puterea. O arată în ce condiţii are loc acest fenomen. Şi mai observă ceva genial: cum dizolvarea politicului produce o violenţă infernală, animalică. De asta el spune că mai crîncenă decît Gulagul este această lume a junglei, a naturii care devine ceva inuman: cînd forţa fizică şi piatra înlocuiesc legea, fie ea şi în formula minimală a lagărului. De asta eu spun că trebuie să ne temem foarte mult de depolitizare şi de dezideologizare. Adică dispariţia politicului, a instituţiilor şi valorilor produce lumi înfricoşătoare“.
Către finalul cărții, prin „întîlnirea cu un bandit devenit oligarh“, aceste parabole devin reportaj despre lumea noastră cotidiană. „Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?“ – se întreabă, consternat, Ernu. Tranziția însăși devine de neînțeles fără aportul „bandiților“. O lume fără scăpare? Cîtuși de puțin! Vasile Ernu oferă, ca soluții, cele două forme fundamentale ale apartenenței, ale coexistenței: politicul și prietenia, acea alegere liberă și împărtășită de a fi împreună, dincolo de sînge sau ideologii. „Fericiți cei care pot să fie sau să aibă prieteni!“ – exclamă el.
În Braşov era frig rău. Totul a fost pe bază de mult ceai. Mulţumesc prietenilor şi celor care au ieşti din casă pe aşa un ger. Şi la Universitatea Transilvania şi la Librăria Şt.O.Iosif a fost cald în toate sensurile ;).
GENERAŢIA MEA – STIGMATUL UNEI SOCIETĂŢI RATATE
Scriitorul Vasile Ernu cu un text venit din Polul Nord al disperării ”decrețeilor”
TOLO/ sâmbătă, 12 noiembrie 2016,
De la un interviu al lui Vasile Ernu s-a urnit ideea acestui ciclu despre Generația 40 plus.
Îmi place atitudinea publică a lui Vasile Ernu, care nu are nevoie de autorizarea noastră ca să susțină ceea ce crede: România e o țară roasă de sărăcie și care, pînă nu va acorda o șansă corectă sărmanilor săi, nu va evolua.
Sărăcia nu e o alegere, sărăcia este o suferință de care te vindeci foarte greu.
Îmi place scriitorul Vasile Ernu.
Cartea sa, ”Sectanții”, prima din trilogia marginalilor, este amară, emoționantă și durabilă.
Va rezista peste mulți ani, așa cum a rezistat neamul lui de sectanți, în traversarea vremurilor și granițelor.
Nu s-au clintit.
Cel mai greu, vorba unuia dintre moșii lui, ”cel mai greu ne-a fost nu când ni s-a luat, ci când ni s-a dat”. E o metaforă a ceea ce ni s-a întâmplat tuturor.
Noua carte, ”Bandiții”, debutează cu acest text. Vasile Ernu a dorit să-l adauge aici, pe blog, seriei în care ”decrețeii” cugetă despre ei înșiși.
Nu împărtășesc pesimismul lui, dar mă bucur că pot apărea în acest loc, sâmbătă de sâmbătă, opinii atât de diverse.
De dreapta, de stânga, de ce ne-ar face asta pe unii buni și pe alții răi?
POEM SOCIAL: GENERAŢIA MEA – STIGMATUL UNEI SOCIETĂŢI RATATE
de Vasile Ernu
În ultima perioadă mă tot întâlnesc cu oameni din generaţia mea, cu care discut.
Sunt cei născuţi în anii ’70.
Este ultima generaţie de copii educaţi în comunism, dar care, în afară de educaţie, nu au avut alt avantaj de la regim. Căderea lui i-a prins în liceu sau la facultate.
Ei erau priviţi ca o generaţie a speranţei, erau optimişti şi energici. Erau convinşi că vor schimba lumea şi, mai ales, că vor transforma ţara din temelii. Am fost numiţi Generaţia Speranţei.
Acum, ajunşi spre 40‑45 de ani, în ochii lor citesc doar atât: disperare, depresie, cinism, ratare.
Ce s-a întâmplat?
Unde au dispărut optimismul şi speranţa?
Unde a dispărut strălucirea din priviri?
Ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani cu ei? Ce s-a întâmplat cu noi? În anii ’90 s-au aventurat în 1.001 afaceri, din care s-a ales praful.
Şi-au abandonat profesiile, crezând în tot soiul de mituri. Meseriile praf, familiile la limita depresiei sau a exploziei, în caz că le mai au. Energiile epuizate. Ochii trişti, spălaţi în pastile şi alcool. Joburi? NIET.
Cine a reuşit? Escrocii, băieţii fără scrupule, şarlatanii, bandiţii şi cei cu cheag bun, de familie asigurată.
Atât, nu foarte mulţi, dar foarte obraznici, moralişti şi gălăgioşi.
Şi foarte insensibili la castele inferioare. Restul, carne de tun. Majoritatea. Mai sunt şi excepţii, evident.
Dar toată această tragedie am trăit-o ca pe un mare chef de izbândă.
Până acum am citit istoria anilor 1990‑2000 într-o notă optimistă, victorioasă. Abia acum începem să recitim istoria noastră într-o cheie tragică şi realistă. Marele nostru chef a fost, de fapt, o înmormântare trăită ca un carnaval. Inconştient.
Dar nu disperaţi: se poate şi mai rău !
Mulţi îmi spun că vor să o ia de la capăt. Eu cred că nu se mai poate. Toate visurile s-au întors împotriva noastră şi s-au răzbunat cu vârf şi îndesat. Şi greul abia acum începe să vină: fără meserii, fără joburi, fără asigurări, fără pensii, fără familii stabile, doar cu ficaţii şi creierii praf. Adică fără viitor.
Să ne sinucidem în masă ? Să nu ne grăbim, că mai avem treabă.
Ce-i de făcut? Iată mesajul meu optimist! Cred că ar fi corect pentru generaţia noastră să ducem lucrurile până la capăt. În sus nu mai putem, dar în jos putem încă mult. Datoria generaţiei noastre e să facă rana cât mai vizibilă: până la fiere, până la os, purulentă şi sângerândă.
Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăţi ratate. Poate cei mai mici vor învăţa ceva din rănile şi tragedia noastră.
Pace, fraţi şi surori!
(fragment din cap. Mercurul roşu, mirajul unei generaţii ratate din ultimul volum: Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor, ed. Polirom 2016)
« go back —
keep looking »