Ernu al lui Ernu și Chișinăul său
VINERI, 23 APRILIE 2021 / Cațavencii
Cartea cu titlu de roman care i-a apărut de curînd lui Vasile Ernu, pe care am păstrat-o ca pe un premiu pentru după ce-am străbătut niște plictiseli cu pretenții, e chiar eseu, nu un roman autobiografic așa cum mi-am închipuit după primele pagini. Însă un eseu în formula lui Ernu e la fel de plăcut derutant ca și romanele lui. Și în Sălbaticii copii dingo există un fir narativ, cum a devenit Ernu Ernu! Ca în orice roman de formație. Atît că tocmai acum povestitorul din el îi face des loc eseistului, care îți explică amănunțit cum stau lucrurile despre care pomenește și care își pune direct, nu prin intermediul personajelor, o mulțime de întrebări despre schimbările rapide și buimăcitoare care se întîmplă în Republica Moldova și în restul Uniunii Sovietice pe cale de destrămare, începînd din anii ’80.
De astă dată din cartea lui Ernu lipsește bibliografia. Autorul vrea să fie crezut pe cuvînt. Ceea ce și spune în repetate rînduri. Există în schimb un glosar de termeni, printre care e și cuvîntul „dingo“. Un autor obișnuit ar păstra misterul asupra acestei vorbe. Cum să explici tu singur metafora din titlu? Nu se cade, strici canonul! Ba uite că se cade! pare a zice eretic Ernu, sătul de mulțimea canoanelor stricate la apusul URSS-ului.
Bănuiesc că la Chișinău se ascut condeiele pentru a desființa ereziile de care cartea e doldora. Cea mai tare e că puritatea limbii „moldovenești“ asaltate de limba imperiului a fost păstrată de femeile de la țară, nu de intelectualitatea de la oraș. Țărăncile fără studii din gubernia devenită republică unională sînt cele ce și-au învățat copiii să vorbească o limbă necontaminată de rusisme, susține Ernu. La fel cum urbanizarea copiilor de țăran a fost cea care a umplut limba moldovenească de cuvinte rusești. Iar limba rusă, „ascensorul social“, cum îi zice Ernu, a ajuns la oraș limba vorbită și de moldoveni între ei.
La fel ca în primele două volume din trilogia marginalilor, Ernu face și aici diverse clasificări printre care acelea ale școlilor și găștilor de elevi din Chișinău din anii ’80. Pe ce se bizuie? Pe observațiile lui și ale prietenilor. Narațiunea se înviorează mult în această parte a cărții, la fel ca în primul capitol, al expediției sale la Livadia, lîngă Ialta, din anul cînd se desparte de copilărie.
Ernu se simte mai la largul lui în haina casual a povestitorului decît în costumul eseistului, chiar dacă nu e asortat cu cravată. Cînd povestește trece lejer de la tratatul de pace de la Livadia la întîmplările adolescenților fără bani, de la palatul de la Ialta al țarului Nicolae al II-lea, ultimul, devenit reședință de vacanță a aristocrației roșii, la englezul Winston Churchill și de acolo la noaptea pe care a petrecut-o clandestin în palat. Cînd trece la treburi eseistice, Ernu e riguros, dar fără să pice în jargonul sociologilor. (Stilistic, umbra lui Bulgakov se întinde deasupra multor pagini ale cărții!)
Marile întrebări ale cărții sînt „De unde venim?“ și „Încotro ne ducem?“. La prima, Ernu își amintește de un timp încremenit, parcă mort, din anii ’70 și de războiul sovieticilor din Afganistan, urmat de marea brambureală din anii ’90, cînd evenimentele se înghesuie buimăcitor, imperiul se rupe și Republica Moldova ajunge independentă. Cînd își răspunde la cea de-a doua întrebare, Ernu, care a detestat regimul comunist din URSS, bombăne metodic împotriva „capitalismului moldovenesc“. Protagoniștii noii orînduiri sînt foștii bandiți din mafia URSS-ului transformați în oameni de afaceri la vedere și aristocrații sovietici care au trecut de la Marx și Lenin la principiile economiei de piață de prăduială sub ochii adolescentului și apoi tînărului Ernu, care cînd e vorba să înceapă o viață nouă, preferă să treacă Prutul în România.
Inegală, dar de la bine în sus, Sălbaticii copii dingo e scrisă cu o pasiune contagioasă. Două personaje îți rămîn în minte, Vasile Ernu și Chișinăul. Dar spre deosebire de alte cărți ale lui, cea de acum trebuie citită pe îndelete, chiar dacă primul impuls e să n-o lași din mînă.
Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom, 2021.
Cristian Teodorescu despre Sălbaticii copii dingo
Probabil că o parte a intelighenției de la Chișinău va sări ca arsă cînd va citi în „Sălbaticii copii dingo” de Vasile Ernu, că țărăncile din Republica Moldova sînt cele ce au apărat „limba moldovenească” de invazia rusismelor, în vreme ce limba moldovenească vorbită la oraș s-a umplut fără refuz de cuvinte rusești.
„Sălbaticii copii dingo”, o carte de o profunzime și de o complexitate excepționale, termină cu imaginea în alb-negru a vieții din Republica Moldova în perioada sovietică, cu ceața idilismelor patriotarde și cu jegul propagandei neocomuniste de la Chișinău. Pasională și pasionantă, „Sălbaticii copii dingo” e cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid care lucrează pe cont propriu. Memorialistică, eseu și roman de formație – a lui Ernu și a generației sale – „Sălbaticii copii dingo” e prietenoasă și copleșitoare, una dintre aparițiile cu adevărat importante din ultimii 30 de ani.
Cristian Bolotnicov despre Sălbaticii copii dingo
Serile trecute mi-au fost umplute în mare parte de o lectură care m-a dus la sfârșitul anilor 1980, perioada de glorie a „perestroikăi și glasnostului” și felul în care aceasta s-a manifestat în rândul adolescenților acelei perioade.
Practic, citind Sălbaticii copii dingo de Vasile Ernu am dat nu doar peste autobiografia sa dar și multă istorie, sociologie, psihologie și muzică. Da, muzică. Vă recomand să citiți pe ritmuri de muzică pentru a fi mai aproape de epocă și a o simți pe deplin.
Să fiu sincer, nu am mai citit așa gen încă din liceu. Iar pe alocuri mi-a adus aminte mult de „Cișmigiu et Compania”, ceva de genu doar că în România interbelică și postbelică.
Începând cu o călătorie în Crimeea, avem în față niște elemente care sunt binecunoscute și în ziua de astăzi, mirosul de clor al gărilor și locurilor publice dar și ceaiul. Omniprezent atunci, astăzi bate în retragere făcând loc cafelei.
Continuând lectura ajungi la Ciocana, aflând despre acele „ucilișce” și mai ales acei „gopniki” (prima dată am aflat o definiție a acestui cuvânt, până atunci fiind doar imagini). Iar apoi, spre ultimele pagini (spre marea-mi părere de rău) ajungi în Centru, la Școala nr. 1 (astăzi liceul Gheorghe Asachi) și zona centrală de lângă Teatrul Național Mihai Eminescu. Autobiografia și amintirile sunt mai puține însă în carte.
Partea interesantă vine cu explicațiile mai mult sau mai puțin surprinzătoare. Bunăoară, nu m-am gândit niciodată că femeile ar fi cele care au păstrat autentica limbă moldovenească sau că anume cafenelele au fost centrele rezistenței naționale. Relativ vorbind, bineînțeles.
Dar citind aceste explicații ale acelor procese, înțelegi tot mai bine de ce Republica Moldova astăzi este așa… cum este. De ce am ajuns a fi aruncați într-o nesfârșită etapă de tranziție. Înțelegi că romanticii și tinerii din prima linie a protestelor, nu a fost marii câștigători, fiind aproape de a fi perdanți.
Și explicațiile filosofice, deși mai puține, au un loc aparte în carte. Mi-a plăcut mult următorul pasaj:
„Dacă pentru bătrîni marea e un soi de memorie nostalgică a corpului, pentru copii este exact opusul. Bătrânii trăiesc din memorie, copiii încă nu au amintiri, ci doar curiozități transpuse în fapte care le vor construi memoria.”
Dacă vreți o călătorie la sfârșitul anilor 1980, la începuturile generației sălbaticilor copii dingo (dezlănțuiți în anii 1990), recomand această lectură.
Nu vă spun mai multe, e prea interesant pentru a fi expus 
Eu aștept însă continuarea de mai departe 
Anii 1990 au reprezentat probabil ce
Arthur Suciu despre Sălbaticii copii dingo
“Sălbaticii copii dingo” a lui Vasile Ernu e o carte extraordinară, care are toate șansele să devină o carte cult.
Nu e o carte perfectă. Ca de obicei, Ernu nu se îngrijește foarte mult de felul în care își dă cărțile la publicat. El are ceva din pasiunea a ceea ce este originar. Ernu are bucăți memorabile aruncate de-a valma, ai zice că în grabă.
În plus, această carte conține referințe personale, mai greu de înțeles de către un public obișnuit. E o carte a unei vedete literare, care conține niște inserții subiective peste care poți trece ușor.
Dincolo de aceste aspecte, “Sălbaticii copii dingo” e cu totul specială, unică în felul ei. De ce? Nu pun la socoteală că e o carte matură. Am citit cam toate cărțile lui Ernu. El e foarte bine informat. Și aici Ernu e la fel, foarte bine informat. Ernu are un gen de informare foarte subtil. El muncește mult și aruncă totul ca și cum ce spune el nu e mare lucru. Ăsta e genul lui. “Sălbaticii copii dingo” nu e cea mai informată carte, deși există capitole extrem de bine puse la punct, care te complexează prin detaliile pe care le oferă. Dar nu asta e important.
În plus, după cum se știe, Ernu are o cultură rusă foarte bine asimilată. Cred că nu avem în prezent un cunoscător mult mai bun de literatură rusă. În plus, și asta e mult mai important, Ernu are o vastă cunoaștere în domeniul studiilor culturale, de la școala de la Frankfurt la Ritzer și alții. E un cunoscător în sensul că aceste lucruri sunt, pentru el, bine interiorizate și comparate cu lucruri din Rusia. Această cunoaștere e ceva destul de special într-un univers românesc foarte conformist. Totuși, nici asta nu e esențial.
Lucrul cel mai important, la Ernu, nu e cum scrie, nu e cultura lui, cunoștințele lui, ci experiența lui de viață și capacitatea de a gândi onest asupra acestei experiențe. Vasile Ernu a citit foarte mult, dar nu e un autor cultural. E un tip real, care gândește la lucruri reale. Acesta e cel mai important lucru, lucrul cu adevărat important. În “Sălbaticii copii dingo” a ajuns la un maxim al acestei experințe, inclusiv la nivel afectiv. Iar experiența unică a anilor 1987 – 1989, care ține de fundamentul formării sale, face din cartea lui ceva cu totul și cu totul special, care nu a mai fost scris până acum. După părerea mea, “Sălbaticii copii dingo” e o carte.
***
Spune Vasile Ernu în “Sălbaticii copii dingo”: “Aceasta este istoria adolescenței mele: cu sufletul rupt în două. O parte din el era cu gopnicii de la Ciocana, iar o parte cu copiii romantici ai “școlilor de elită” din centru.” Este exact statutul pe care l-am avut și eu: o parte cu băieții mei din fața blocului, de la Nordic, o parte cu cei de la liceul Ștefan cel Mare, care era exact o “școală de elită” din centru, cu rockeri. Băieții mei din fața blocului nu erau rockeri. Am dus-o așa, între medii, tot timpul, neștiind în fapt cărui mediu îi aparțin. La un moment dat, am fost deconspirat de un golan din George Enescu. El avea o prietenă la Ștefan și m-a văzut jucând fotbal în curtea școlii. Mă cunoștea bine din cartier, dar a fost o surpriză pentru el să vadă că sunt ștefanist. I s-a părut că sunt un trădător sau un duplicitar sau doar un loser din George Enescu deconspirat sau poate că era doar invidios, având în vedere că el voia să aibă o prietenă de la Ștefan, unde învățam eu. A vrut să mă umilească și m-a trimis să-i cumpăr un suc. După ce am refuzat, de fapt după ce i-am cerut să mă roage frumos, mi-a spart nasul cu o violență incredibilă. Își ieșise din minți. Cred că, venind din George Enescu (de unde veneam și eu), când intra pe poarta liceului devenea nervos. Nu știa să gestioneze mediile. Eu știam
Gigi Ghinea despre Sălbaticii copii dingo
Ieri am terminat cartea lui Vasile Ernu, “Sălbaticii copii dingo”. Mi-am dat un răgaz de o zi sa-i las timp sa se așeze acolo unde ii e locul: alături de toate celelalte cărți care mi-au îmbogățit mintea, pentru ca mai apoi sa coboare in inima.„Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa lui este problema noastră”
Interviu de George Motroc – Actualitatea literară – nr. 108, februarie 2021
George Motroc: După tradiţionalele urări şi mulţumiri pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viaţa scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneţi cât de diferită a fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau de după 1989?
Vasile Ernu: 2020 a fost un an straniu. Imprevizibil. Nimeni nu se aștepta la o astfel de experiență. Inițial am crezut că totul va dura scurt, ca o răceală. Și a urmat ceea ce știm cu toții. A trebuit să ne adaptăm, să ne organizăm altfel. Mai ales pentru cei care au copii. Practic, încet dar sigur, casele noastre s-au transformat din spațiu intim, privat în spații de producție. Au început să se întâmple o mulțime de fenomene noi: desocializarea fizică, distrugerea spațiului intim prin transformarea în spațiu de producție, fuga în on-line etc. Însă nu poate fi comparat cu timpul de dinainte de ’89. Înainte de ’89 nu există conceptul de on-line, ba chiar era opusul: ne petreceam excesiv de mult timp împreună. Acolo restricțiile erau de alt ordin, dar sunt lumi radical diferite. Tocmai am terminat o carte – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței – unde povestesc cumva felul de a ne petrece timpul. Sunt lumi și experiențe tare diferite. Ca un teaser, povestea spune așa. Anii ’80. Patru prieteni se întîlnesc în gara din Chişinău. Vor pleca împreună în vacanţă în Crimeea, la mare. Sunt lipsiţi de griji, nu au de unde să ştie că fac parte din generaţia ultimilor copii sovietici. Ştiu doar că au acelaşi program în fiecare an: şcoală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al ţării pentru a descoperi locuri extraordinare şi populaţii ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov şi a altor comunişti de la vârf, vin Gorbaciov, glasnostul şi perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA şi afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolaţi, văzând cum lumea pe care o ştiau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru şi refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski şi în piesele formaţiei Kino. Şi, fără să vrea, se maturizează, descoperă alte identităţi şi învaţă să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor, iar ceea ce contează e să câştigi cît mai mult. O lume în care a avea este mai important decît a fi.
G.M.: Se scrie mai greu sau pur şi simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada de dinainte sau de după ’89?
V.E.: Pentru mine pandemia a fost prolifică. Am terminat o carte la care lucram, am luat notițe la alte două. Nu pot compara cu înainte de ’89 pentru că nu scriam atunci. Dar când ai mult timp în care stai închis ai șanse să și scrii. Depinde de mulți factori.
G.M.: În cazul dvs., de unde simţiţi că a venit salvarea spirituală: mai mult din lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?
V.E.: Nu știu ce să zic de salvare. Poate mai modest: refugii. Multe lecturi, filme destule, muzică, jocul cu copilul. Și am scris destul de mult pentru acest an. Scrisul pentru mine este ca o gimnastică pentru minte – scriu pe Facebook ca pentru un Jurnal. Am acolo un public destul de consistent care citește acest tip de postări mai lungi, reflexive.
G.M.: Aţi avut sau aţi participat la o lansare online? Ce se câştigă şi ce se pierde în raport cu o lansare să-i spunem tradiţională, faţă în faţă, de la o librărie?
V.E.: Da, am avut destul de multe evenimente online: lansări, dezbateri, discuții, prezentări. Pentru această perioadă de izolare online-ul este o soluție, indiscutabil. Are și unele avantaje: pot participa oameni din diverse locuri ale lumii fără să fie nevoie să se deplaseze – un click distanță. Partea care ne lipsește este firește cea legată de prezența fizică. Prezența online e destul de restrictivă. Suntem încă oameni care nu pot fi reduși la biți. Avem nevoie de aceste întâlniri pe viu.
G.M.: În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa şi rezista economic în format online?
V.E.: E clar că există o tendință de a mișca mai mult pe online: evenimente, lansări, prezentări și chiar târguri. Vânzările s-au mișcat mult spre online. În același timp e riscant să renunțăm la spațiile tradiționale precum librăriile și întâlnirile pe viu. Librăria este mai mult decât un loc de vânzare de carte – librăria nu e un magazin propriu-zis, ci e un spațiu cultural. Librăria trebuie salvată, fără discuție.
G.M.: Dincolo de literatură, cât de dificilă e viaţa unui român care este şi scriitor în vremea pandemiei?
V.E.: De când e lumea și pământul – cel mai greu este pentru cei defavorizați, săraci, cu resurse mai puține. Dacă poți să nu ieși din casă și să lucrezi de acasă deja ești un privilegiat. Sunt mulți care au munci care le impune ieșirea din casă. Ar fi bine să ne gândim și la ei. Ce am fi fără oamenii care duc gunoiul, care fac pâinea, mâncarea, care au grijă ca să avem energie etc. pandemia a lovit mai ales în oamenii săraci și neajutorați. De aceea avem nevoie de un stat social puternic – să intervină în astfel de situații.
G.M.: Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea ce vă priveşte, aveţi fie şi o singură amintire frumoasă din această perioadă?
V.E.: Jocul cu copilul meu care are 9 ani. Avem timp lung de joacă. E un sentiment plăcut.
G.M.: Dar cea mai tristă sau emoţionantă?
V.E.: Când auzi că mor unii oameni apropiați.
G.M.: Această perioadă se va regăsi într-un fel sau altul în operele dvs. viitoare sau doriţi să uitaţi complet tot ceea ce s-a întâmplat?
V.E.: Am refuzat să scriu texte legate de pandemie. E prea aproape fenomenul. Însă ultima mea carte – Sălbaticii copii dingo – pornește de la niște vise care au loc în pandemie.
G.M.: În general vorbind despre lumea literară, se poate spune că asistăm la naşterea unei noi epoci şi chiar la o altfel de scriitură, cea din vremea pandemiei?
V.E.: E greu de spus. Cert este că va lăsa niște urme – tragediile și fenomenele ample lasă urme.
G.M.: Privind spre viitor, putem aproxima cât de mult s-a schimbat şi se va mai schimba viaţa literară românească în bine, dar mai ales în rău, din cauza acestui virus cu răspândire globală?
V.E.: E un fenomen prea apropiat și încă neterminat. E în proces. E greu de estimat din interiorul fenomenului amploarea lui. E nevoie de timp pentru a-l înțelege.
G.M.: Într-un interviu de acum câţiva ani, Alex. Ştefănescu îşi exprima convingerea că atunci când se va scrie, în zilele noastre, un roman politic care să prezinte România din perioada regimului comunist sau din prezent, vor fi şanse la Nobel… Ar fi un optimism exagerat să extindem o astfel de speranţă şi la perioada Covid? Sau trebuie să ne mulţumim cu un optimism moderat şi să sperăm că, după această perioadă, scriitorul român îşi poate recupera prestigiul, eventual până la nivelul de dinainte de ’89 când era văzut ca simbol al rezistenţei prin cultură?
V.E.: Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa unui premiu Nobel este problema noastră, ci cu totul altele. Avem lipsuri mari în ce privește dezbaterile publice și frământarea unor teme sociale, existențiale comune. O literatură semnificativă este de obicei produsul acestor frământări colective. Toți o ,,frământăm” și unul o ,,dospește”. Nici cu critica nu stăm prea bine. Sunt multe probleme – Nobelul nu e o problemă reală.
G.M.: În loc de concluzie, vă rog să ne spuneţi dacă vă păstraţi intactă doză de optimism în ceea ce priveşte destinul Cărţii tipărite şi puterea ei de a mai contribui decisiv la formarea altor generaţii viitoare de cititori şi în viitor?
V.E.: Da, cred din tot sufletul că nu va fi afectată foarte mult cartea tipărită. Va coexista în pace alături de formatele electronice sau audio.
Zara Serinella despre Sălbaticii copii dingo
Am promis că revin, iată-mă-s!
Aici video întîlnirii: https://www.facebook.com/www.ernu.ro/posts/132975282167258
De care parte a frontierei?
Noul proiect al lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021), este o mostră veritabilă de așa-zisă literatură de frontieră. Nu mă refer (doar) la sensul teoretic al acestei sintagme. Într-adevăr, ne aflăm pe terenul memorialisticii, la granița dintre literar și non-literar. Cartea vine ca o continuare după celebrul volum din 2006, Născut în URSS; dacă acela viza copilăria naratorului în Uniunea Sovietică, prezentul îi ilustrează adolescența în bulversanții ani ai perestroikăi. Însă metafora „frontierei” nu sfârșește aici.
O dată, există o frontieră istorică. Trama este situată într-o perioadă de tranziție: în negocierile tot mai laxe ale regimului lui Gorbaciov cu liberalismul se întrevedeau deja zorii unei noi lumi. A doua oară – una geografică. Proiectul ne situează în spațiul actual al Republicii Moldova, la marginea monolitului sovietic – Bucovina iese din zona (cititorul va vedea: extrem de colorată și cosmopolită a) Uniunii și va păși în sfera de influență vestică. A treia oară: apare o frontieră de clasă. Personajul-narator se plimbă constant între două medii opuse ale Chișinăului anilor ’80. Pe de o parte sunt prietenii săi boemi din centru, iar pe de alta – gopnicii, fiii și fiicele proletarilor din ucilișce. În ultimul rând, există o „frontieră” între stiluri sau, mai bine zis, afecte. Vocea naratorului oscilează constant între sentimentalism nostalgic și conștiință istorică. Astfel, un paragraf poate să o descrie în hiperbole poetice pe frumoasa Sonia, iar următorul – să explice stratificările de clasă din mediul urban.
Cu toate acestea, în fiecare dintre aceste ambivalențe există un element cu greutate mai mare. O parte a frontierei iese mereu în evidență, dar care? În primele trei cazuri răspunsul e simplu: comunismul (care își lasă puternic amprenta), URSS-ul (care centralizează pluralismul etnic) și clasa de mijloc (care, în final, îl acaparează pe narator). În ceea ce privește ultima dimensiune, criticile debutului încă se aplică: o atitudine romantică distorsionează lectura științifică, chiar dacă Ernu încearcă să fie obiectiv. Însă, în mrejele ideologiei sau nu, acest proiect literar este valoros din alte motive – în general, datorită simplității notației sale romantice. Printre rândurile lui Ernu nu există nici ironie postmodernă, nici artificii autenticiste, nici măcar repulsie față de convenții. Un „înger mahmur” din vise dă startul poveștii, iar de acolo jurnalul curge, ghidat de emoții și versuri din rockul rusesc.
De fapt, miza este simplă – naratorul vrea doar să rememoreze, înfiorat ca un existențialist, vestigiile unei lumi scufundate. Și îi iese: „Nu știu de ce, am impresia că toată tristețea lumii, toată sensibilitatea ei descompusă s-au adunat în aceste peisaje industriale. Iar sensul vieții se ascunde în tristețe și descompunere”.
„Eram fericiți, dar nu știam”: Despre „Sălbaticii copii dingo”, de Vasile Ernu
Prolificul Vasile Ernu revine în atenție cu o nouă carte. Ca de-obicei, Ernu scrie despre trecut – dar, pentru a-l recupera încă o dată, nu mai frunzărește cărți vechi, nu-i mai întreabă pe cei mai bătrîni dintre noi, ci cotrobăie în propriul sertar cu amintiri. Agățîndu-se de cea mai melancolică dintre vîrste, adolescența, nici nu-i era greu, cu Sălbaticii copii dingo, să propună o carte traversată de romantism în stare pură, care își abandonează platoșa eseistică în bătaia emoției autentice. Pentru Ernu am impresia că e ceva nou în această provocare, care-i cere să împace și capra obiectivității, și varza nostalgiei intime – un amestec mai inflamabil decît cel cu care a experimentat în Născut în URSS, o carte ceva mai greu de strunit de pe terenul bine fixat al antropologiei. Chiar așa: cînd a dat Ernu frază mai asumat vulnerabilă decît: „Stăteam cu prietena mea în apartamentul din Vilnius și priveam tancurile trecînd pe străzi”?, după mine cea mai frumoasă mostră din toată cartea, pentru că rezumă în cîteva cuvinte un întreg program drag autorului – acela de-a glisa dinspre personal spre politic printr-o virgulă, printr-un accent, printr-un truvai lingvistic, fără să dea de știre.
Cartea vorbește despre anii crepusculari ai URSS-ului, pe cînd acel regim aparent imuabil începe să se clatine și-ntr-un final face implozie. Lucrurile sînt povestite din perspectiva unui licean stabilit în Chișinău, care circulă cu ușurință printre diferitele pături sociale ale orașului și își desăvîrșește simultan un prim strat al educației artistice și sentimentale. E o poveste universală cea pe care o descrie Ernu – povestea primelor atingeri, a coolismului ușor infantil dat de preocupările pretins elevate: cărțile, filmele, muzica, a tropăielilor politice incipiente, de care-ți va fi rușine mai tîrziu. O poveste cu atît mai intensă cu cît știm că se termină, iar asta e de ajuns pentru a-i asigura incandescența. O poveste cu atît mai tristă cu cît știm cum se termină; știm că ce-a urmat n-a fost la înălțimea visului. Pe versurile simple și dureroase de la Kino, care răsună din radiouri de-a lungul întregii cărți, Ernu revine la locul crimei și mai parcurge o dată drumul către zorii fericiți ai capitalismului – drum care acum a căpătat un straniu gust de fiere –, sperînd să poată lucra puțin la deznodămînt, să-l facă mai dulce. Nicio surpriză: lucrurile nu funcționează așa. Uneltele pe care le are la îndemînă – slow motion și fast forward, stand-by etc. – pot să ne abată o vreme de la traseu, dar în final tot acolo ajungem. Iar adevăratul tragism al cărții vine nu doar din nonșalanța tînărului care nu știe că e fericit, ci mai ales din dorința lui de a grăbi sfîrșitul acelei perioade. Cum ar veni, jaful și crima din anii ’90 au fost posibile doar cu acordul lui entuziast. Dar pînă atunci, încă mai e posibilă regăsirea stării de grație, a euforiei – o clipă de nemișcare, în care totul stă suspendat în echilibru fragil.
Undeva între Isaac Babel (autorul piperatelor Povestiri din Odesa) și Aleksei Yurchak (autorul strălucitei analize Everything Was Forever, Until It Was No More), Ernu e greu de clasificat, fiindcă își sabotează de unul singur metoda. Prea metaforic și transportat de propriul subiect pentru a putea numi precis lucrurile, prea analitic pentru a năvăli cu arme și bagaje pe teritoriul ficțiunii, autorul construiește o lume care pocnește de la atîtea arome, artefacte scoase din uz, anecdote de odinioară, dar nu se lasă niciodată complet în voia ei. Ernu e cu ochiul la prezent, pe care-l vede în nuanțe sumbre, și cu mintea la politică, de care se-arată nemulțumit – iar în această atenuare a parfumului nostalgic prin recursul la document și la reflecție marxistă unii văd forța lui, iar alții limita. Pe scurt, s-ar putea spune că acolo unde ideile politice sînt, aproape prin definiție, puține, dar fixe, materia afectivă e inepuizabilă, și-i permite lui Ernu să escamoteze acele chestiuni teoretice în jurul cărora, oricît ar încerca, nu pare să se fi simțit niciodată acasă. E un balans greu de atins – cînd îi iese, autorul scrie literatură de primă mînă, ca în pasajul cel mai puternic al cărții, în care băiatul Vasea face cunoștință cu cartierele rău-famate ale gopnicilor (acești bad boys sovietici), undeva la o periferie de oraș, pe un apus sfîșietor. Un moment care, pentru a putea fi inventat, trebuie să fi fost mai întîi trăit.
Mai există o miză a acestei opere, iar ea transcede dezbaterile cu privire la lucrătura artistică propriu-zisă, deschizînd o discuție mai largă asupra memoriei. Senzația e că, împotriva eforturilor de a transforma acel trecut – și tot ce are, de bine, de rău, legătură cu el – într-un monolit condamnabil de la un capăt la altul, Ernu își propune să insufle ceva feeling, ceva culoare. Cartea sa nu pretinde să ne arate ce a fost și cum a fost: e prea nesistematică, prea zvăpăiată cu digresiunea și cu amintirea, prea supusă unei experiențe lăuntrice. Țelul său e mai modest și, simultan, mai necesar: să ne arate că, iată, s-a trăit și pe atunci. Ba chiar a existat fericire. (Și, obligatoriu, preluînd niște versuri de la Viktor Țoi, a existat și tristețe.) E un gest politic, fiindcă pune stavilă în calea uitării, pornind de la firul ierbii pentru a mai echilibra lucrurile și arătînd că nimic nu e alb sau negru.
Și-aici intervine talentul de prozator al lui Ernu, care are parcă o jenă de a se exhiba în plină zi. E suficient să vezi cum strecoară în poveste personaje care se numesc Tatiana Țîbuleac sau Igor Dînga: pe vîrfuri, în ipostazele cele mai oarecare, așteptînd momentul potrivit pentru a le divulga numele, după ce deja ne-a lăsat o vreme în compania lor. Pentru reușita unor astfel de efecte e nevoie de o mînă lucrată. Chestie la care se adaugă și impresia că astăzi sînt tot mai puțini depozitarii acelui tip de sensibilitate venită din Est, trecută printr-un anumit tip de experiențe colective, printr-un anumit tip de peisaje, printr-un anumit tip de deziluzii, mai crunte ca oricare altele. Doar o ipostază a acestei sensibilități: „Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veșnic ieșea fum. Această imagine pe care am văzut-o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atîta tristețe, atîta melancolie, încît mai mereu îmi dădeau lacrimile. Nu puteam să-mi explic de ce. Ce mă făcea atît de sensibil? Cum de monștrii aceia industriali trezeau în sufletul meu de adolescent începător atîta emoție? […] Nimic nu se compară cu tristețea peisajului industrial. Nimic nu se compară cu emoțiile teribile pe care ți le provoacă aceste fiare adormite care pufăie somnoros în ceață, în noapte, în soare, ger sau căldură. Copiii din zonele industriale sînt marcați de această tristețe pe care nu o găsești nicăieri altundeva. Noi am crescut sub privirea și mîngîierea lor blîndă și aspră. Le-am iubit și le-am urît cu disperare.” Dintre depozitarii la care făceam aluzie mai sus, Ernu e poate cel mai valoros, și cel care a făcut cel mai mult pentru a menține în viață acest filon cultural-istoric. Conștient, probabil, că a pierde contactul cu el înseamnă a deveni dintr-odată mult mai săraci.
Sălbaticii copii dingo, Vasile Ernu, Polirom, 2021.
Paul Cernat despre – Sălbaticii copii dingo
Citesc „Sălbaticii copii Dingo”, noile amintiri din copilărie și adolescență ale lui Vasile Ernu, o bildungautoficțiune cu respirație de roman rusesc. Fluxul memoriei curge într-o albie largă, aparent neglijent, colocvial, fără ecluze, canalizări, regularizări, și tocmai asta te prinde. Fostul copil al imperiului sovietic muribund, din ale cărui fantasme eretice se hrănește și a cărui implozie dramatică o evocă, nu mai are nevoie de trucuri, de găselnițe-cadru; surfează liber, încercînd să înțeleagă, sine ira et studio, „lumea prin care a trecut” și care l-a format (o spun mereu, Vasile e unul dintre rarii noștri gînditori politici autenticiști în proză; cărțile lui sînt gîndire vie, defășurată în istorii și povești de viață cu IQ de eseu socio-antropologic. E, poate, cel mai „outside the box” scriitor român de azi.)
M-a amuzat teribil episodul „întîlnirii” copilului Ernu cu melodia Sofiei Rotaru, pe versuri de Grigore Vieru și muzică de Petre Teodorovici: diabetica Melancolie „dulce melodie, misterios amor”, ajunsă la urechile mele via Mirabela Dauer. Și am percutat (cum altfel?) la secvențele descoperirii lui Bacovia, ca întîlnire a adolescentului de periferie imperială cu potențialul de șoc al „micii” literaturi române:
„Eram ultimii copii ai unui mare imperiu, fie el și tenebros. Priveam totul dinspre marea literatură rusă. Bacovia m-a convins că poate bate orice poet rus, oricînd, în orice condiții. Bacovia nu ceda în fața nimănui, și asta pentru un copil al imperiului însemna mult. Dacă românii îl dăduseră pe Bacovia însemna că puteau face multe. Eu mereu m-am temut de pierderea universalismului în care am crescut. Nu conștientizam asta, pe atunci, dar era o teamă teribilă. Bacovia m-a convins că poți fi universal și în limba ta. Că imperiul ești tu, indiferent de limba în care vorbești.”
Ieșirea din copilărie are loc, de altfel, pe versurile „Poemei finale” – un posibil fanion liric al sensibilității unei generații („E timpul, toți nervii mă dor (te vor)/O, vino odată, măreț viitor”).
« go back — keep looking »