A ajuns acasă Izgoniții ediția II-a de buzunar
Volumul face parte din „Mica trilogie a marginalilor”. Vasile Ernu este una dintre cele mai originale voci ale literaturii române contemporane. „Izgoniții” este o carte impunătoare din cel puțin două puncte de vedere: curajul de a aborda în mod serios un subiect (pogromul de la Chișinău și antisemitismul) și maturitatea stilistică a autorului. Ernu nu e nici prețios, nici zgârcit în reflecții, nici patetic, nici chirurgical în descrieri. Textul spune povestea a doi frați, evrei, a căror existență se desfășoară în Chișinăul începutului de secol XX. De mai multe ori, pe parcursul lecturii, am avut senzația că citesc un mare roman rusesc. Marile frământări ideologice, comunismul, sionismul, anarhismul sunt aici prezentate într-o manieră atât de atipică pentru un scriitor român. Pare că Ernu scrie greu, îl simțim câteodată obosit, poate, de efortul colosal de documentare. Scrisul lui cred că reclamă o cantitate atât de mare de energie, încât ritmul nu poate fi susținut pentru multă vreme. Singurul regret e că „Izgoniții” se termină prea repede. Aș fi vrut să mai rămân o vreme alături de personaje și am simțit că povestea lor, magistral redată, merita mult mai multe pagini.
Nota mea: 10
Ovidiu Ivancu – visiting Lecturer of Romanian Language, Vilnius University, Lithuania.
,,Cărţile mele cred că sunt un foarte bun exerciţiu al minţii şi, sper, şi al sufletului…”– Interviu cu scriitorul Vasile Ernu
George Motroc: După tradiţionalele urări aniversare, vă rog să fiţi de acord să începem cu
o întrebare aproape retorică… Există pentru un scriitor în general și pentru Vasile Ernu în special un cadou aniversar mai frumos decât să-i fie tipărit noul roman chiar de ziua și luna de naștere, așa cum vi s-a întâmplat dvs., în 2021? Dacă nu greșesc, anul acesta aţi ales o altfel de aniversare, o
surpriză neliterară?
Vasile Ernu: Vă mulțumesc pentru urări. Recunosc că a fost un soi de „moft personal” această idee de
a scoate Sălbaticii copii dingo de ziua mea. De fapt eu am dorit mult să reușesc să termin cartea care să apară neapărat la vârsta de 50 de ani. De ce? Cumva e legat de faptul că la o distanță de mai bine de 30 de ani trebuie să trag o linie. Era un soi de datorie față de mine și prietenii mei: cumva o obligație „generațională”. Era cartea adolescenței noastre, a copiilor care și-au trăit adolescența în perestroika sovietică – o epocă spectaculoasă. Faptul că Editura Polirom chiar a scos cartea exact de ziua mea, pe 1 februarie, chiar m-a impresionat pentru că e greu să faci aceste programări exacte. Firește, am apreciat mult. A fost un cadou neașteptat, surprinzător chiar dacă cumva planificat. A fost una dintre surprizele foarte plăcute. Apreciez mult gestul celor de la Polirom, o echipă excelentă începând cu domnul Lupescu și trecând prin redactori, coordonatori de colecții, PR, vânzări, designeri, corectori, economiști etc. Fiecare-și face treaba bine acolo. E cea mai importantă editură pe literatură românească, indiscutabil.
G. M.: Se poate spune chiar mai mult decât încurajator și anume că există viaţă sau inspiraţie literară pentru Vasile Ernu și după trilogia care l-a făcut cunoscut?
Anul acesta am fost în mijlocul unor prieteni, simplu, retras. Cele mai frumoase surprize vin de la cititori de obicei. Oameni pe care nu-i cunoști, care te citesc și care-ți scriu. Oameni care nu te mint și afli că textele tale ajung la inimile și mintea lor. E încurajator.
V. E.: Eu nu duc lipsă de teme și nici de inspirație. Am cel puțin cinci teme în lucru. Mereu am în lucru ceva. Probleme am cu timpul și cu liniștea. E nevoie de un anumit tip de timp – un timp lung. Eu nu lucrez cu timpuri scurte. De asta-mi iau câte o lună două pe an să fac doar munca pe o anumită carte. Iar în timpurile aglomerate fac documentare. La trilogie am muncit în jur de 6 ani constant: timp de documentare și timp de scriere. Le-am scris și editat între 2015-2019. O perioadă foarte intensă.
Cu Sălbaticii copii dingo a fost cumva altfel pentru că era o carte pe care o aveam în cap cumva. Era cartea mea a adolescenței, cum spune și subtitlul. Trebuia doar să fac ordine în structură și să selectez ce las și ce nu las. Aici era mai greu cu un control asupra emoțiilor, un control asupra compoziției. Mulți spun că e „cea mi frumoasă și emotivă” carte a mea. Posibil pentru că e legată direct de viața mea și de o perioadă tare sensibilă – adolescența.
Dar am ținut mult să aibă și partea de reflecție, de informație, de antropologie urbană și politică specifică epocii. Cartea are o miză mult mai mare decât „propria experiență”. Experiența personală e doar un indiciu și o „unealtă de sprijin”. Aici am o miză mult, mult mai marea – ascunde ideea de a reda o epocă, spiritul unei epoci și a unor fenomene ceva mai complexe. Sper să fi reușit.
G. M.: Aţi reușit să alegeţi și un titlu care pune pe gânduri… În opinia dvs., generaţia din care faceţi parte e formată, fie și metaforic vorbind, din câini? Iar acești dingo ce fel de câini sunt? Pot fi comparaţi mai mult cu niște sectanţi sau cu niște izgoniţi?
V. E.: Acest titlu îl am în cap de mulți ani. Știam că voi scrie o carte cu acest titlu. Știu să dau titluri la
cărți, sper că știu să și le scriu. Mă bucură faptul că am tiraje multiple și multe ediții la mai toate cărțile. E semn că lumea le citește iar asta însemnă tot pentru un scriitor. Sălbaticii copii dingo a avut ediția a II-a la patru luni de la apariție. E un „record” pentru mine. Era un film sovietic după o povestire – Sălbaticul câine dingo (1962, regia Iulii Karsik, autorul poveștii Ruvim Fraerman). Era un film despre adolescență și iubirea adolescentină. Un film trist din ce-mi amintesc. Mi-a rămas acea atmosferă în memorie. Nu mai știu bine subiectul. Dar ideea de câine dingo m-a frământat mult.
Ce este un câine dingo? Latinii îl numesc – Canis lupus dingo. Adică un lup devenit câine. Adică orice lup când se domesticește devine câine. Dar asta nu e dingo. Dingo este fostul lup devenit câine și re-sălbăticit. Asta s-a întâmplat în Australia când câinii, animale domestice, ajunși în libertatea în sălbăticie se re-sălbăticesc. Paradoxul este că acești câini foști lupi domesticiți re-sălbăticindu-se nu mai devin lupi ci câini Dingo. Adică nu mai seamănă nici cu lupii, nici cu câinii domestici. Devin altceva – au trăsături de la ambii dar nu sunt nici una, nici alta – sunt Dingo. Asta e metafora transformărilor noastre despre care vorbesc în cartea mea.
G. M.: Dincolo de această metaforă, în cazul dvs., se poate spune că acesta este cel mai autobiografic roman de până acum sau, ca să vă întreb direct, în definitiv, sunteţi sau nu, un Dingo?
V. E.: Elemente de autobiografie folosesc în multe cărți ale mele. Și în Născut în URSS, și în Sectanții, și în Bandiții. Dar cu siguranță aici elementul autobiografic este mai puternic și mai complex. Însă miza cărții nu este deloc autobiografismul – ba chiar e o miză secundară. Nu cred că dacă aș scrie o autobiografie fie și ficțională ar fi scrisă în acest stil. Miza cărții este cu totul altă: este despre adolescență și ce însemnă această trecere de la copilărie spre maturitate și mai ale cum arăta epoca și transformările ei. O epocă specifică – e vorba de epoca perestroika, epoca în care un regim care deținea jumătate de planetă și un mare imperiu se năruie. În timp ce corpurile noastre se transformau, în timp ce noi ne transformam se transforma și se năruia o lume. Mai e și miza regiunii – cum înțelegem Chișinăul acelor vremuri și mai ales cum se împăcau multiplele identități etnice, religioase, culturale, politice și sociale. Lucrez cu multe mize – iar eu sunt acolo cu „biografismul meu”, dar care e mai degrabă o ustensilă
tehnică.
A fost o plăcere să scriu această carte – și o eliberare să scap de ea. Era o carte pe care trebuia să o scriu: ca o datorie. Așa cum e și următoarea, sau următoarele două: Generația canibală (anii 90 ai copiilor dingo) și Mama se pregătește de moarte. După cum vezi eu lucrez programat: așa e educația.
G. M.: Folosiţi în cartea dvs. două concepte interesante: „aristocraţia sovietică” și „burghezia sovietică”… Aceste categorii au existat doar în URSS sau credeţi că ele sunt specifice lumii comuniste în ansamblul ei, spre exemplu și României din epoca regimului Ceaușescu?
V. E.: Ideea de bază pe care o arăt în carte e simplă: cum e stratificată societatea. Eu sunt foarte interesat să arăt care este anatomia socială a lumii eroilor mei. Mă ocup programatic în această carte. Pentru mine e foarte interesant să înțeleg acest lucru. Cum e stratificată, cum sunt aranjate păturile sociale, cum e la centru și cum e în periferie. De asta eroul meu e și cu kopnicii – copiii ghetourilor proletare – dar e și cu copiii „din centru”. Eroul meu e prieten cu ambele categorii sociale. Și observă diferențele de gusturi, de viață, de educație, sociale, politice, economice. Și ce observăm? Că în comunism – societatea anunțată egală – avem clase sociale, avem pături sociale. Da, a existat o „egalizare” însă stratificarea socială se găsește din plin. E adevărat că banii nu au o funcție politică acolo precum azi când cu bani poți cumpăra orice.
Azi banii sunt cel mai important element politic. Atunci educația și poziția socială erau mai importante decât banii. De ce? Scrie în carte totul. Și în acest context eu arăt că aveam și atunci o „burghezie sovietică” și un soi de „aristocrație roșie”. Eu le-am cunoscut copiii, vorbesc despre asta. Adică erau familii cu anumite privilegii care țineau de poziția socială politică în ierarhia socială. Dau chiar exemple de cum se rezolva lucrurile când copii din categorii sociale diferite făceau boacăne. De ce unora nu li se întâmpla mai nimic și alții plăteau oalele sparte. Pentru că unii au mai multe plase sociale și alții nu au niciuna. Pentru că „aristocrații” sunt „oameni în afara legii”, deasupra legii. Plătesc mereu pentru ei iobagii. Dar în ciuda acestor stratificări sociale lumea de atunci nu poate fi comparată la acest capitol cu lumea de azi – azi abisul dintre clase sociale e catastrofal. Și el se mărește. Sunt grupuri sociale care nu se intersectează niciodată în viață. Atunci locuiam împreună, sau în apropiere, ne intersectam, ne cunoșteam. Și în România a fost la fel. „Băieții din Primăverii” nu sunt tot una cu „băieții din Ferentari” – iar acum „cei din Primăverii” nici măcar nu mai stau aici, ci direct la Londra. Cei „din Ferentari” tot acolo sunt.
G. M.: Aţi avertizat cititorul încă de la partea introductivă, din Precizări: „In această carte totul e adevărat. Eroii sînt adevăraţi, nu inventaţi! Depășind sfera ficţională, puteţi să ne dezvăluiţi ce s-a întâmplat și ce au devenit eroii dvs. dingo, de ieri?
V. E.: În ultimile mele 4 cărți fac un soi de Glosar: unde introduc lucruri ajutătoare pentru cititor cum ar fi termeni sau date. Acolo explic. Poveste e în felul următor: cartea are patru cărți a câte cinci capitole. Cum subiectul e adolescența din anii 87-89 – are subtilul de Cartea adolescenței – acolo sunt multe personaje cu care mă intersectez. Multe dintre ele azi sunt persoane publice, foarte cunoscute în RM și RO. Așa că în școala 32 mă intersectez cu Tatiana Țâbuleac, fiind colegi. Dintre scriitori îl găsiți și pe Dumitru Crudu sau pe profesorul care ne-a marcat – marele profesor de literatură rusă Alexandr Fiodorovici Dimitrov. O să găsiți capitole ample cu prieteni și amici care azi au ajuns nume sonore cu care am petrecut veri de neuitat prin 88-89.
E o listă mare cu copiii de la școala nr. 1 cu care „tusuiam”. Faimoasa școală 1 are un capitol amplu dedicat. Ba chiar veți găsi familii cunoscute – fac genealogii pentru a pricepe timpurile, stratificările sociale, mișcările sociale. Toate locurile principale ale anilor 88-90 sunt aici, cu oamenii care populau aceste locuri. Pentru cei ce cunosc boemia de la Fulgușor și Moldova, cafenelele rezistenței, din anii 88-89 o să găsească toți eroii de acolo precum și tot teatrul Luceafărul. Unii poartă nume reale, alții „numele vremii”. Dar asta este doar o „carte” din patru – o parte din puzzle care are 4 cărți și 21 de capitole: cu toate straturile sociale ale epocii văzute de un adolescent. Sunt și istorii din lumi diferite de cele din centru orașului. Dar ce facem cu eroii din centru – sunt ei sau nu sunt ei în carte?
Cum ceea ce scriu eu este documentaristică ficțională – docu-fiction, un amestec cu de toate – atunci răspunsul meu e dat la începutul cărții. Avertismentul sună așa: „În această carte totul este adevărat. Şi eroii sînt adevărați, nu sînt inventați. Doar că, odată ajunși în carte, ei nu mai sînt cei din viața reală, ci niște personaje ficționale care cîndva au avut o viaţă reală. Asemănările cu realitatea sînt pure coincidenţe rămase în memoria subiectivă a autorului ca o amintire plăcută din vremurile în care eram fericiţi, dar nu știam asta.” Încerc să nu vorbesc mult de oameni, ci de atmosfera de atunci.
G. M.: Sunt multe alte fraze care merită comentate, care rămân sa fie descoperite ulterior de cititor… Totuși, există cel puţin una pe care vreau neapărat să o comentaţi: „Nu am trăit niciodată o libertate mai mare și mai ușoară decât în anii 87-89” (p.16)? După o jumătate de secol de viata, Vasile Ernu poate spune că a fost cel mai liber în anii perestroikăi, dar, totuși, în regim comunist? Poate fi cineva, fie și adolescent, atât de liber în comunism?
V. E.: Da, și asta o susțin și acum. Pentru că libertatea este ceva mai complexă decât restricțiile politice care, firește, irită și nu sunt benefice. Mai întâi e vorba de libertatea adolescentului – adolescentul, adolescența este o trăsătură fundamentală a liberții. Adolescența este perioada în care omul iese din copilărie – din perioada dependentă de părinți – și nu se supune lumii mature. Încă nu e matur – adică ipocrit și subordonat dependenței de reguli, formalism, dogmatism. E cea mai „anarhică” vârstă – revolta îndreptată împotriva maturității, legalității, formalismului și ipocriziei. De aceea și statul, și instituțiile lui, și cei maturi se tem de adolescenți.
În al doilea rând am prins epoca deschiderii spre libertate și cunoaștere a tot ce a fost interzis. O libertate totală, cu o sete și o curiozitate totală spre nou. O așa dezlănțuire eu nu aveam să mai cunosc niciodată. O dezlănțuire a libertății totale căreia nu-i pusesem încă reguli, restricții, control. Și nici nu ne temeam de nimic: încă nu știam riscurile libertății. Nu știam nevoia de prevenție, de oportunism etc. Eram de o naivitate totală. Și nu în ultimul rând – încă nu sosise epoca „controlului financiar” și al nebuniei banului care schimbă radical raporturile de putere și libertate. Banii încă nu aveau funcție politică – adică nu prea interesau. Erau secundari. Mult mai târziu aveam să înțelegem ce putere de distrugere a libertății au: mult mai mare decât puterea partidelor sau politrucilor. Sunt alte forme de mecanisme de control mult mai subtile și mai teribile.
În acei ani au coincis mai mulți factori – adolescența, perestroika, statul social, condiția de familie etc.
– care au produs un spațiu al libertății pe care eu nu-l voi mai întâlni niciodată. Dar niciodată.
G. M.: Poate de aceea, ultima parte a cărţii dvs. este una tot mai plină de melancolie… Privind retrospectiv speranţele unei generaţii care credea că va schimba lumea scrieți: „Regimul era abandonat de toţi, însă puţini aveau curajul să-l înfrunte. Noi nu am fost eroi, ci niște copii curajoși care își doreau altceva. Doar că nu știam ce anume. Iar cînd a venit acel altceva, nea aruncat în vîltoarea istoriei și nea salbăticit pînă la canibalism. Dar asta e dintr-o altă carte.” Avem în aceste ultime cuvinte promisiunea unei continuări, a unei noi cărţi?
V. E.: Da. Eu am vrut să fac o carte care să cuprindă anii 87-90 în prima parte și 90-98 în partea a
doua. Dar când am început să lucrez mi-am dat seama repede că nu merge. Nu merge din două motive reale. Mai întâi: ar fi mult prea mare. Și în al doilea rând: sunt epoci radical diferite. Aproape sunt lumi diferite cu toate că există continuități, sunt aceeași oameni. Dar lumea s-a schimbat radical, istoriile s-au schimbat. Așa că am decis să împart în două cărți separate. Această primă carte care să cuprindă adolescența și epoca ultimilor copii ai comunismului, ai imperiului: Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței. Și a doua carte care să se axeze pe istoria acestor copii care se maturizează – epoca anilor 90-98. Se va numi probabil: Generația canibală. Cartea maturității. Poate în decurs de un an să o avem.
G. M.: 1 februarie este ziua dvs. de naștere, dar și a lui Nicolae Breban, un mare prozator dar din altă generaţie literară… De aceea vreau să vă întreb cum vă raportaţi la alte generaţii literare, în general vorbind și dacă dvs. credeţi că există o luptă între generaţii?
V. E.: Eu sunt un om atent și curios de felul meu. Am un mare respect față de „bătrâni” – adică de
cei născuți înaintea mea. De ce? Pentru că eu cred că am ce învăța din experiența lor, din textele lor. Sunt
atent și la cei mai tineri. De ce? Pentru că eu știu că fiecare generație are alt tip de sensibilități și experiențe. Am ce învăța și de la cei mai tineri. Eu mă tem de prostie ură și orgoliu. Eu cred că omul trebuie să încerce să fie inteligent, bun și modest. Mai ales bunătatea o apreciez: cred că e apanajul unei înțelegeri a lumii foarte profunde. Așa că mă uit cu modestie la cei din față și din spate – și încerc să învăț de la ei. Dacă au și ei ce învăța de la mine mă bucur.
G. M.: Revin cu o completare pentru penultima întrebare… M-a mirat acel răspuns final „Poate în decurs de un an” și simt nevoia să vă întreb neapărat cum merge în prezent scrisul la cel de-al doilea volum al trilogiei?
V. E.: „Sălbaticii copii Dingo” nu e o trilogie, dar ce urmează e o continuare cumva. Copii Dingo este cartea adolescenței și acum vine Cartea maturității numită Generația canibală care cuprinde epoca anilor 90 – ani
foarte dificili și complicați. Am crezut că va merge mult mai ușor, mai ales că aveam în cap cam toate poveștile pe care vreau să le spun. Însă războiul de invazie al Rusiei, dus în Ucraina, mi-a dat peste cap totul. A venit peste mine ca o lovitură existențială puternică. Nu aș fi crezut – era peste puterea mea de imaginație. Eu susțineam că va exista o revanșă a estului, dar nu credeam că va veni în formă de război. Acest război a venit și el schimbă nu doar prezentul și viitorul, ci și trecutul. Practic, cartea mea nu are cum să nu fie marcată de acest război. Dar eu sper să termin cartea în acest an. Foarte mult vreau să mă
despart de această epocă, prin această carte.
G. M.: În loc de concluzii, dincolo de acest volum, vă propun să faceţi cititorului o invitaţie prolectură: În general vorbind, de ce să mai citim literatură și, mai ales, de ce să îl citim pe Vasile Ernu în special…?
V. E.: Eu cred mult că lectura, cartea ne poate ajută să murim puțin mai inteligenți. Iar viața îi este
dată omului ca să nu moară prost și rău. Răutatea e apanajul prostiei. Așa că, cititul ne face ceva mai inteligenți. Și e la îndemâna oricui. De ce să îl citim pe Vasile Ernu? Spun cei ce mă citesc mai atent că Ernu vine cu o abordare „neordinară”, surprinzătoare și mereu în răspăr – un soi de a fi și gândi altfel: ca temă, ca abordare, ca reflecție. Și sper că și stilistic este ceva ușor și captivant. Cărțile mele cred că sunt un foarte bun exercițiu al minții și, sper, și al sufletului…
Aurel Vlaicu e femeie – în vizită la Colegiul National “Aurel Vlaicu”
Mai glumim. Dar…
Am fost ieri la Colegiul National “Aurel Vlaicu” la noi în Grivița Roșie- stau la doi pași de el. Ca un fan al cartierului m-am bucurat tare mult că m-au invitat de Săptămâna altfel să vorbesc copiilor.
Cunosc clădirea din afară – nu am intrat niciodată acolo. Acum am făcut-o.
Scurt istoric din ce scrie pe pagina lor.
Colegiul Naţional ,,Aurel Vlaicu” a fost înfiinţat în 1922, prin contribuţia publică a muncitorilor ceferişti de la Casa Muncii nr. 2, funcționând ca şcoală mixtă – băieți și fete. Distrus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în toamna anului 1946, liceul îşi redeschide porţile, iar în 1956, cele două secții s-au reunit în Şcoala Medie nr.4. În 1957 îşi recapătă numele de ,,Aurel Vlaicu”, iar în 1970, se trasformă în liceu de cultură generală, cu specializarea matematică-fizică.
În toamna anului 1974, instituția a devenit Liceul Industrial nr.10, căruia i se afiliază Clubul Sportiv Școlar ,,Locomotiva”, iar din 1990 – Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu”, în cadrul căruia funcţionau două profiluri: teoretic (real şi uman) şi vocaţional (rugby – prima clasă din țară cu această specializare). În anul 2004, liceul devine Colegiul Naţional ,,Aurel Vlaicu”.
Bun.
Primul lucru care sare în ochi dincolo de clădirea impunătoare de afară: infrastructura impecabilă din interior – larg, spațios, confortant. De o curățenie impecabilă. Cu săli mari, cu săli de sport excelente.
Doi: cancelaria plină de femei – doamnele profesoare aici sunt nucleul. Directoarea este tot o doamnă. Am întrebat în glumă: aveți cumva și bărbați în corpul profesoral? Se pare că sunt dar tot mai puțini: sport, religie și matematică.
Am zis: clar, educația, ca și toate muncile grele din vremuri de criză sunt pe mâinile unor femei. “Aurel Vlaicu” – este o femeie. Pe ele ne bazăm.
Atenție însă: aici se face mult sport – profesionist. Apreciez.
Sentimentul puternic lăsat de atmosferă? Am vorbit unui grup de copii de clasele 9-11, mai multe clase cumulate. Sentimentul de normalitate, stabilitate și siguranță. Poate cele mai importante lucruri pentru atmosfera de educație.
Și mai important: nu am simțit atmosfera de ghettoizare pretențioasă de la liceele ”bune” care devine tot mai insuportabilă. Și asta vine atât de la corpul profesoral fără ”elitisme de lume bună” dar și de la copiii care nu au complexul indus ”de lume superioară” – mulți din cartier, amestecați și unii din ”periferie” care trebuie să tragă. Ceea ce numim noi: oameni normali.
Ce vreau să spun – și m-am consultat și cu unii părinți care au avut copii și aici și la licee ”de fițe” din centru: acest tip de liceu păstrează încă o normalitate și o siguranță necesară unei educații decente și sigure dincolo de acumularea de cunoștințe. Adică un loc unde sunt șanse mai mici ca ai tăi copii să o ia prea repede razna din cauza unor concurențe nebune pe statut, avere, mărci de mărfuri și dependențe. Știți voi ce spun…
Și în București dar și în țară avem multe astfel de școli și licee: unde oamenii își fac bine datoria, sunt impecabil întreținute iar atmosfera de educație e normală într-o lume dot mai anormală. Spun asta mai ales în contextul în care ”totul se năruiește” în sistem. În pofida acestui lucru – sunt lucruri care rezistă.
Nu vreau să idealizez, nu sunt naiv, cunosc problemele – cu siguranță sunt probleme: dar vreau să salut acest tip de normalitate, siguranță și stabilitate în atmosfera actului educativ.
Aș numi asta – modestie: locul și starea modestiei ca act educativ. Din experiență știu: cei mai inteligenți și buni oameni sunt cei modești. Această stare am simțit. ȘI eu apreciez mult asta.
Mulțumesc grupului profesoral, profesoarei – Mirela Sarosi , directoarei – Nela Ghigeanu.
Mulțumesc copiilor – am promis să facem un Disco: Părinți versus Copii – Bunica bate toba 
Eu aduc vinilurile – Ei cu Spotify.
“Puterea a Patra” Vasile ERNU din 13 aprilie 2023
Prezentare Sălbaticii copii dinco – la filosfofie
Am avut puține emoții la copiii de la filosofie București
Aproape două ore. Of.
Și la un ceai după
Mulțumesc tuturor
Jargonul filosofiei românești – în vizită la filosofie în vremuri nonreflexive și total depresive
—
M-au invitat cei de la filosofie București joi să vorbim despre cartea – Sălbaticii copii dingo. Mă rog – un pretext de a ne vedea și povesti.
Cândva am făcut și eu filosofie. Filosofia este un fel de jargon: se poate învăța. Cum? Of – altădată.
Eu nu știam că va cădea URSS așa că mă pregăteam pentru Moscova în anii 88 – era cea mai bună școală, nu exista altă șansă. A venit brusc 89 și s-a schimbat totul. Am început la Iași în 90 și am continuat la Cluj în 96 și după. Azi sunt distant – ”tovarăș de drum”.
În Est filosofia este o struțo-cămilă stranie: un amestec de teologie cu literatură și istorie cu sociologie. Dar toate aceste elemente sunt destul de occidentale pentru că estul este mimetic. Estul este un soi de occident ”de mâna a doua”: ruda săracă de la țară. Estul este al naibii de interesant prin această mutație mimetică care are totuși o altă religie, altă istorie și altă practică. Estul este un soi de occident care-și permite luxul timpului și spațiului: nu e strâmtorat.
Estul este un alter ego al Vestului. Ambii au la bază aceiași axiomă: dubito ergo cogito cogito ergo sum. Doar că Vestul pune accent pe Cogito iar Estul pe Dubito.
Cogito la ei e un soi de legalism reflexiv. Pe când la noi Dubito e un soi de gândire suspicioasă. Ei sunt al naibii de buni în a ordona reflexiv lucrurile – noi în a fi suspicioși și dizolva totul. Noi suntem ”deconstructiviști” prin tot ce facem. Noi suntem ”fii risipitori ai Vestului”
Revenim la praxis. În 90 era o concurență nebună la filosofie. Mă credeți? Iar copiii care veneau erau – cum să spun să nu sperii: atât de buni că azi pare SF. Genul care puteau da și la filosofie, și medicină, și inginerie, și la arte – simultan: așa erau vremurile.
E adevărat: științele umaniste la noi erau pe filologie – de unde și ”ura și disprețul” nostru față de “literaturocentrism”.
În anii 60-90 cu care sunt familiar exista un prestigiu imens al facultății – mai ales medicină și cele tehnice dar și ideea de prof avea un statut superior. Facultatea avea funcția averii de azi pentru grosul populației. Facultatea era un soi de jackpot – juvetele. De ce? Era cel mai sigur ascensor social și funcționa. Vrei să ieși din sărăcie să ai o viață mai ușoară? Faci nu bani ci școală. Direcția școală-facultate: gratuit, universal, accesibil tuturor. Azi de neimaginat – costul vieții devine prea mare și al școlii la fel. E scump chiar să mori.
Primul – prestigiul imens. Doi – pregătirea foarte ridicată a copiilor. Acesta este un element important: că veneai de la Constanța, Vaslui, Bacău, Bârlad, Tecuci, Roman, Pașcani, Suceava, Vatra Dornei sau chiar sate mai mari – vorbim de Universitatea din Iași – nivelul era foarte ridicat, iar concurența dementă. Personal nu prea cred că se putea trișa: nu am studiat subiectul, firește erau găuri în sistem, dar 99% al copiilor care veneau erau cu un nivel de pregătire foarte ridicat.
Și încă un element tare important: distribuția destul de echilibrată pe regiuni și pături sociale. Adică nu aveai două trei orașe dominante ci toate orașele și orășelele regionale erau bine reprezentate. Și aveai colegi așa: de la copii de profesori universitari până la copii de muncitori și chiar țărani. Iarăși un fenomen care a dispărut total.
Această ”democrație la bază” astăzi e greu de înțeles unde totul este super ghetoizat pe clase, caste, grupuri determinat de bani. Banii sunt sursa ierarhie nu cunoașterea și nevoia. Practic azi copiii din rural cu cei din urbanul mare, sau cei din ghetourile sărace cu cei din ghetourile de lux, nu se mai intersectează aproape niciodată. Școlile noastre au devenit ”școli de clasă” – de ”clasă socială”.
Universitățile la fel: copii din rural mai ajung acolo un 3%. Asta și pentru că școlile din rural sunt abandonate. Școlile au devenit total antidemocrate – pentru că au devenit comerciale. Educația nu poate fi fundamentată ”pe profit” – asta știm de câteva mii de ani. Bun.
Personal cred că aceasta este cea mai mare pierdere: în România și Est – cei mai buni copii vin din sărăcie. E regulă verificată. Asta nu înseamnă că trebuie păstrată sărăcia – ci că trebuie să oferim șanse săracilor – grosului. Energiile care veneau de acolo erau colosale. Azi sunt aruncate la coșul de gunoi al istoriei: în loc să ajungă la școală culeg căpșuni pe plantații. Țara asta e făcută de copiii săraci, flămânzi – a te baza pe ”elită” e sinucidere.
Revenim la filosofie. Era prestigioasă în 90 – mai avea aura asta de ”chestie complicată” și ”serioasă”: filosofia era materia aceea care răspunde la întrebarea – Care este sensul vieții 1,2,3 Deseori ca să scăpăm de discuțiile acestea serioase când erai întrebat ”la ce ești?” – răspundeam: la mașini agricole. Clar și fără discuții.
Cum s-a dezvoltat materia filosofie instituțional în anii 60-70-80 în Est e destul de interesant – au avut loc mutații stranii. E puțin cercetat fenomenul la noi dar și în Est. Sunt destul de familiar cu această istorie pe flancul estic: Țările Baltice, Rusia, Ucraina, Georgia și chiar Uzbekistan. Mai ales că poți compara cu spațiu francez, german și anglo-saxon. Și la noi e puțin studiat fenomenul: sunt mici încercări ceea ce e bine.
Anii 90 românești îmi sunt familiari – mai ales axa Iași-Cluj.
În anii 90 explodează regăsirea unei identități ”mistice„: anii 90 sunt anii regăsirii individualismului feroce cu un misticism identitar și economic de o violență pe care nici azi nu o înțelegem. Era o libertate imensă, o iraționalitate totală și o vioiciune bolnavă. Se năștea ceea ce eu am să numesc: Generația canibală. Aveam să câștigăm libertatea de a ne mânca între noi devorând totul în jur. Noi atunci nu știam asta.
Școala de filosofie era slabă – la Iași aveam un singur prof foarte bun – Ștefan Afloroaei. Dar asta puțin conta: conta contextul, colegii, nebunia descoperirilor. Atmosfera era totul: deschiderea. Începuseră să circule cărțile noi și faimoasele xeroxuri – cărți trase la xerox aduse din afară. Colegii care plecau afară veneau cu multe comori: copii xerox la cărți. Se citea în draci.
La Cluj lucrurile erau puțin diferite de Iași – voi povesti în următoarea carte. Acolo aveai filiera structuralistă-post structuralistă – Aurel Codoban & Claude Karnoouh – și direcția nouă care se descoperea – French Theory: Foucault, Derrida, Deleuze, & Co – prin Ciprian Mihali & co. Cumva pe această direcție am mers mulți.
În ambele Universități am avut colegi buni – cei din Cluj erau mai tineri și de aici și anumite diferențe. Era și proximitatea CEU Budapesta care a schimbat configurația ideologică – aici e de discutat mult. Majoritatea lor au plecat la studii afară: master, doctorat etc.
Cu București nu am avut treabă niciodată. Ei cumva erau din altă constelație și probabil ceva mai protejați prin natură disciplinară a profesorilor.
Cert este că în acest moment filosofia de la București pare a fi singura care stă cât decât mai bine în picioare. Clujul pare a fi terminată: Ciprian Mihali a revenit dar pare că energiile sunt pe alte unde. Iași pe linia de plutire – chiar dacă acolo ai oameni buni precum George Bondor, Diana Mărgărit, Alexandru Tofan ș.a. Mă rog: așa se vede de la distanță. Sper să greșesc.
La București văd că se mișcă mai ales că au mulți profi foarte activi din generații ceva mai tinere. Cei pe care-i urmăresc dau semne – foarte pregătiți și cu domenii atractive, actuale: Cristian Iftode, Costea Vica, Daniel Nica, Paul Sandu. Mai sunt dar pe ei îi știu mai bine.
Problema mare – copiii: lipsa lor. Prestigiul s-a dus: nu doar prestigiul filosofiei ci a școlii în sine. Școala e în totală degringoladă. Copiii cei mai pregătiți pleacă ”la export” iar cei ce rămân trebuie să lucreze. Plus ideea ”meseriei de piață” – viața e piață de ceva timp.
Viața studențească și universitară arată halucinant pentru mine – mai ales prin ”preț” și ”muncă”. Viața studențească a devenit ”exclusivistă” datorită prețului – e prea scumpă pentru a fi liberă. Și doi – munca: inadmisibil ca un student să aibă job constant în timpul studenției. Asta nu e studenție ci altceva.
Înțeleg: puțini părinți își permit să țină copilul la școală datorită prețului prea mare de viață. Au trecut vremurile când un muncitor sau țăran putea ține 3 copii la facultate. Astăzi e un lux imens: Universitatea devine curtea burgheziei doar – artele sigur.
Cred că școala și Universitatea ar trebui scoase din câmpul comercial și economic de tip – profit. De ce? La prețul acesta de viață nu-ți permiți să fii liber și mai ales să gândești. De la un anumit nivel al prețului nu mai există gândire.
Dar despre toate acestea – joi la un cei, cine apucă. Vă garantez că nu o să vă plictisiți o clipă.
Joi 23 martie, ora 18.00 – Facultatea de Filosofie – amfiteatrul Mircea Florian.
Oborul lumii vine curând – Prin piețele lumii.
Parcă m-aș duce până la Obor. E zi frumoasă și nimic nu se compară cu o piață de dimineață. E terapeutic.
Dar am uitat să zic: am tradus o carte pentru copiii de la 5 la 99 de ani: Prin piețe lumii. Apare la excepționala Editura Frontiera. O carte de neratat pentru iubitorii de piețe.
E din seria aceea cumva care a apărut și O sută de ani în casa noastră de Aleksandra Litvina.
Prin piețele lumii de Maria Bahareva cu ilustrații de Anna Desnițkaia – e o carte care deja face înconjurul lumii fiind tradusă în multe limbi. Ingenios gândită și excepțional ilustrată.
Știam de acest proiect și alte astfel de proiecte: cam știu tot ce apare în Est. M-am bucurat că editura Frontiera s-a apucat de această carte.
Eu când am luat cartea am avut , firește, câteva obiecții: nu poate apărea în română fără Obor. Aș fi vrut și piața centrală din Chișinău – care este ceva unic.
Am discutat cu cele două artiste, cu editura și am stabilit că fără Obor se pierde sensul vieții. Artistele au fost deschise și au decis să prezinte Oborul cu tot cu mici și au mai ales o piață – să-mi ogoiască ”imperialismul piețar românesc” – Piața din Brașov.
Așa că acum piața din Obor va intra în această carte care face o carieră globală destul de frumoasă.
Pentru iubitorii de piețe – va fi o mare surpriză: ca un obiect frumos și inteligent pe care vrei neapărat să-l ai. Iar pertu copiii de toate vârstele va fi și util și frumos.
În curând va apărea – o vom lansa în Obor, firește.
Hai că fug până la Obor.
Scriitorul român și cititorul japonez
Înțeleg greu ce spun japonezii când spun. Nu știu să decodez felul lor de a gândi. Dar învăț.
Îmi scriu doi cititori japonezi: cred destul de tineri.
”Citesc cartea ta tradusă în japoneză și parcă aș citi despre copiii și copilăria din Epoca Shōwa. Mai ales partea oficial/neoficial e atractivă”
”Jucam eu Atomic Heart și am dat peste cartea ta și acum o citesc – e ca un joc video: dau ceața la o parte”
Epoca Shōwa? Atomic Heart? Mamăăăă…
Acuma eu recuperez – Epoca Shōwa și jocul Atomic Heart.
Clar vreau să ajung în Japonia. Până acum nu aveam nici cea mai mică atracție.
Jurnal la sfîrșitul lumii
Jurnal la sfîrșitul lumii
Jurnal II – 2023 – curând
Jurnal I – 2019
De la Ararat la Dunăre – Inițial mergeam pe ideea: de Sfârșitul lumii ca Sfârșitul geografiei și am ajuns la Sfârșitul istoriei.
Câteva gânduri despre ele de la Ștefan Baghiu, Ion Vianu, Paul Cernat și Arthur Suciu.
—
”Vasile Ernu traduce în general prin cuvinte extrem de dificil de găsit, tocmai pentru că sunt accesibile oricui, realități care se află atât de aproape de noi încât ne este imposibil să le mai observăm.”
Ștefan Baghiu
„A fost comunismul sovietic o paranteză a istoriei care nu a lăsat omenirii decât amintirea unei vârste unei apocalipse ratate sau a fost o tragedie istorică de uriașe proporții, produsul unei dorințe exacerbate de bine care a decurs în chip atroce și, în felul acesta s-a constituit într-o tragedie a Umanității? A fost produsul unui cinism
dus la extremă a unor manipulatori fără scrupule sau printre intrigile malefice au răzbit și vocile unor iubitori de oameni? Seamănă societatea post comunistă cu lumea justiției și adevărului la care au visat rezistenții, disidenții? Unor astfel de întrebări dă răspuns Vasile Ernu pe care îl califică nu numai faptul că este Născut în URSS dar și o sensibilitate de-a percepe semnificația faptului banal, o precizie a analizei care te stimulează intelectual și când nu ești de acord cu ea.”
Ion Vianu
”Jurnal la sfîrșitul lumii e o cronică subiectivă la cald, alcatuită din consemnări „facebook-iste” ale ultimilor ani din România noilor conflicte ideologice (2014-2018). O nouă formulă de „literatură totală” made in Vasile Ernu. E, de fapt, o abordare eseistică directă a nevrozelor vieții noastre publice, împănată cu digresiuni confesive savuroase, cu reflecții antropologice despre lumea Estului post-sovietic și, nu în ultimul rînd, despre puterea subversivă a literaturii. O terapie mentală de șoc pentru toate opțiunile ideologice (benefică, indiferent de efectele adverse) care nu ratează aproape nimic important din ce ni se întîmplă în spațiul public.
Autorul e, am mai spus-o, un post-imperial anti-hegemonic, a cărui gîndire critică neînregimentată provoacă toate taberele; un contrabandist de idei în răspăr care sparge, surîzător, liniile de front; nu un activist subordonat unei ideologii (ca „om de stînga” asumat ce se află), ci un gînditor social independent și un umanist paradoxal, cu o inteligență artistică și o mobilitate intelectuală ieșite din comun. Are în dotare o înțelepciune jucăusă de țadic, o versatilitate bonom-ironică și o știință dezarmantă în a dribla ideile primate. Inclusiv pe cele despre sfîrșitul lumii și al istoriei, care se tot amînă.
Autorul acestei cărți spunea cîndva despre I.L. Caragiale că este cel mai bun scriitor politic al nostru. Eu cred că Ernu – un est-caragialian trecut prin Ilf si Petrov, vecin cu „extremismul de centru” al lui Radu Cosașu – este cel mai bun scriitor politic al literaturii române de azi.”
Paul Cernat
“Genul de carte care-mi place mie – poți s-o citești de oriunde, ca și s-o reticești. Pare ciudat ca un autor de stânga să scrie jurnale, dar tocmai aici e tot schepsisul. Ernu are o latură existențială și o melancolie productivă, care se cere tratată prin scris. În același timp, deși e jurnal și deși include texte publicate în mediul online, nu este un text narcisist. Autorul nu te sufocă în problemele lui personale și nu suferă de egolatrie. Nu e lipsit însă de o anumită căldură sapiențială, care trimite la Vechiul Testament. Cartea preferată a lui Ernu nu cred că e “Capitalul”, ci Biblia.
Lucrarea principală a lui Ernu este “Mică trilogie a marginalilor”, din care urmează să apară ultimul volum. Dar “Jurnal la sfârșitul lumii” nu e cu nimic mai prejos. Dacă din toată opera lui Ernu ar rămâne doar acest jurnal, am avea garanții că vom afla ce a gândit Ernu. E, probabil, cel mai ironic text al său. Un fel de Ernu fără armura ideologică din “Ultimii eretici ai Imperiului”.
Jurnalul la sfârșitul lumii e cel mai important jurnal. Este acel jurnal în care lucrurile cele mai actuale sunt și lucrurile ultime. Actualitatea este, astăzi, importantă pentru că se întrepătrunde cu sfârșitul, cu ceea ce o distruge (sau o întemeiază). Acest jurnal este despre această actualitate apocaliptică, însă fără înfiorarea din ultima carte a Bibliei, ci cu acel umor al marilor autori ruși (la care, cum bine a spus Paul Cernat, a fost adăugat Caragiale). Tocmai acest umor face apocalipsa suportabilă, o amână prin disimulare.”
Arthur Suciu
De la „copiii Imperiului” la „copiii dingo”
Sălbaticii copii dingo, de Vasile Ernu
Natalia Onofrei Memorialistică, jurnal, biografii aprilie 11, 2023
De la „copiii Imperiului” la „copiii dingo”
Autor: Eugen Ion
Vasile Ernu face parte din acea categorie de scriitori români postdecembriști cu înclinații politico sociale de stânga. În cărțile sale el încearcă să treacă dincolo de etichete, sondând psihicul și sufletul omenesc și extrăgând de acolo noi înțelesuri care să-i permită atât lui, cât și nouă, cititorilor, să privim altfel situația „marginalilor”, după cum îi numește el.
În penultima sa carte, Sălbaticii copii dingo (2021), o operă dificil de încadrat stilistic, a cărei acțiune se întinde pe perioada anilor ’80, când Vasile Ernu era adolescent, autorul povestește, printre altele, despre experiențele lui din cadrul școlilor prin care a trecut, interacționând cu persoane din toate clasele sociale, de la temuții gopnici ai clasei muncitoare din cadrul SPTU, un tip de ucilișca (școală profesional-tehnică) situată în cartierul rău famat Ciocana din Chișinău, la elevii de elită din cadrul Școlii nr. 32 din centru.
Nu întâmplător, textul este împărțit în patru părți, corespunzând celor patru anotimpuri: Vara, Toamna, Iarna, Primăvara. Prima parte se prezintă inocent, cu aventurile unor copii aflați în ciclul inferior al liceului, care întreprind o călătorie în peninsula Crimeea. Atmosfera de vacanță este pretutindeni prezentă. În acea perioadă autorul părăsise casa părintească din sudul Basarabiei pentru a se muta la Chișinău și a se înscrie la o altă școală.
Avea 16 ani. Față de celelalte părți ale textului, în „Vara” se vorbește mai puțin despre diferența dintre clasele sociale și se pune accent pe trăirile specifice adolescenței mijlocii. Pe ici, pe colo, autorul simte nevoia să precizeze accesibilitatea serviciilor și produselor din „Imperiu”. În partea a doua Vasile Ernu povestește despre începerea cursurilor la SPTU și angajarea la uzina de frigidere din cartierul Ciocana. Este primul contact direct și profund cu membrii clasei muncitoare și copiii acestora. Sunt primii pași într-o lume a tristeții, alcoolului și sărăciei, motiv pentru care această parte se și numește „Toamnă”. Cu unii dintre copii se împrietenește. De exemplu, cu Sonia, șefa unei bande de gopnici care, de la o atitudine zeflemitoare ajunge să-l aprecieze pe autor și chiar să țină la el.
Cu Sonia va merge pentru prima dată la videosaloane, niște spații insalubre aflate de obicei la demisolurile blocurilor, în care erau rulate filme occidentale celebre la o calitate îndoielnică, dar care trezeau mari emoții și așteptări în sufletul celor care le priveau. Atunci autorul a văzut pentru prima dată că există și alte lumi în afară de lumea cu care era obișnuit. Toate acele personaje pline de patos, agitate, aflate în contrast cu personajele blazate și „cuminți” ale filmelor sovietice, au produs o ruptură în sufletul tinerilor, o ruptură care a dus la conflicte interioare, la sentimentul de revoltă și la o năzuință puternică pentru schimbare. Senzația de abandon devine din ce în ce mai apăsătoare, apare revolta față de „cei mari” și dorința de încălcare a normelor. Cu alte cuvinte, o „sălbăticire”: „Coboram în subsoluri, unde ne simțeam bine – întuneric, umed, miros urît –, și ni se rupea de tot și de toate. Beam vin prost, mîncam pîine, chefir și conserve proaste, ascultam muzică rock tristă care se auzea prost din niște casetofoane care știau doar să înghită banda”.
De altfel, tot textul este străbătut de versuri muzicale și evocări ale trupelor punk-rock din acei ani, în care tinerii își găseau refugiu. „Copiii regimului” deveniseră „copiii dingo”. Toate aceste conflicte interioare sunt ilustrate în cea de-a treia parte a cărții, „Iarna”, care este și anotimpul hibernării, al introspecției, activitatea exterioară fiind limitată. Iarna se nasc cele mai înflăcărate idei. Nu întâmplător marile revoluții din Europa au avut loc în acest anotimp.
După acele luni de frământări interioare și jumătate de an petrecut în Ciocana, autorul se mută la una din școlile de elită din centru: Școala nr. 32. Prin această mutare debutează a patra parte, „Primăvara”, în care Vasile Ernu începe o nouă viață. În mod straniu, atunci când autorul vorbește despre perioada regimului comunist, ne spune că diferențele dintre clase erau mici, că „cămine și spații locative ale muncitorilor se aflau alături de blocuri ale altor categorii sociale”. De asemenea, ne spune că în sălile de clasă erau copii proveniți din toate păturile sociale, că învățământul era democratic (sau democratizat), spre deosebire de sistemul educațional postcomunist. În mintea cititorului se naște astfel confuzia, în special în momentul în care autorul ne vorbește despre ușurarea pe care a resimțit-o în momentul părăsirii școlii SPTU, a uzinei de frigidere și a cartierului Ciocana, care îi deveniseră de nesuportat.
Așadar, diferențele dintre clasele sociale erau prezente și nu erau tocmai mici.
Viața de centru i-a înlesnit accesul la literatura universală și la noi idei. Sfârșitul anilor ’80 se apropia cu pași repezi, iar tinerii educați cu care își petrecea timpul simțeau că va veni o schimbare. Zorii Perestroikăi sosiseră, iar prietenii din liceu se pregăteau să o ia fiecare pe drumul său. Ultimul capitol, „Sfîrșitul începutului. «O, vino odată, măreț viitor». În zbor spre visul de nicăieri”, ilustrează plecarea autorului în România la facultate, un eveniment inedit pe atunci, deoarece generațiile precedente plecau fie la Moscova, fie la Leningrad pentru studii. Venise primăvara, fără ca nimeni să știe dacă va fi urmată de o vară însorită sau ploioasă. Cu toate acestea, în sufletul tinerilor exista multă speranță: „În spate era un secol pe care-l disprețuiam și îl uram. În față era un secol pe care-l așteptam cu o speranță nebună. Eram ultimii copii ai imperiului, sălbaticii copii dingo”.
***
Vasile Ernu este o combinație neașteptată de emoție și realism, grefate pe o sensibilitate sufletească și o intuiție cum rar putem întâlni. Avantajul cel mai mare al scriiturii sale îl reprezintă autenticitatea, ceea ce îi permite să fie natural în povestire. Evocările pe care le face atunci când descrie anumite personaje sunt vii, în așa fel încât îți dau impresia că te afli în fața lor. Deși „disprețuiește regimul comunist” și „peisajul industrial”, apreciază școala comunistă și uzinele. Mai degrabă putem spune că autorul iubește emoțiile pe care aceste realități i le trezesc, emoții pe care nici el nu și le poate explica.
Sălbaticii copii dingo este un apel la înțelegere și deschidere, așa cum sunt multe cărți ale autorului, precum cele din cadrul Trilogiei marginalilor, în care ne sunt prezentate puncte noi de vedere asupra grupurilor sociale evitate și neacceptate de „oamenii buni”. Prin această carte Vasile Ernu își sensibilizează cititorii, pe care îi îndeamnă în mod indirect să-l înțeleagă pe celălalt înainte de a-l eticheta și izola. Pe lângă molime, ridicarea de ziduri invizibile între oameni reprezintă un alt motiv care duce la destrămarea unei societăți. De aceea Sălbaticii copii dingo este una dintre cele mai bune opere de analiză socială de după Revoluție, o carte ce merită citită de toți cei preocupați de problemele sociale și de cauzele care le determină.
« go back — keep looking »