DDT – Chto takoe oseni?

DDT – Chto takoe oseni?
DK mi-a recomandat aceasta melodie… Chto takoe osen/ Ce este toamna, unde Sevciuk e impreuna cu Butusov si Kincev…
DA, e foarte buna…

Născut în URSS (apropo, în anii ’70) – FLUX nr. 42, 27 octombrie 2006

Mihail Vakulovski

„Născut în URSS” (Editura Polirom, 2006) este cartea de debut a lui Vasile Ernu, basarabean născut în URSS care a absolvit filosofia la Cluj. Iniţial, „Născut în URSS” era „Născuţi în URSS” şi trebuia să fie un volum scris de mai mulţi scriitori şi artişti născuţi în URSS, printre care şi eu, dar Vasile Ernu n-a prea fost ajutat de cei cu care vroia să-şi ducă la bun sfârşit proiectul şi a simţit că poate să-l realizeze singur, mai ales că gândise îndelung & detaliat despre ce, cum trebuie să devină şi ce trebuie să conţină volumul.
„Născut în URSS” este o carte de istorie recentă scrisă cu peniţa (totuşi, fiind vorba despre URSS) unui mare scriitor, a unui scriitor ratat. Vasile Ernu este criticul/teoreticianul despre care scria George Călinescu, „criticul” sau „teoreticianul” care scrie atât de bine pentru că s-a ratat ca scriitor. „Născut în URSS” e o carte scrisă impecabil, o carte de filosofie istorică şi culturală care chiar se citeşte ca o foarte bună carte de proză. Citind-o, mi-am amintit – ca structură – de volumul de proză scurtă al lui Vladimir Sorokin, „Dimineaţa lunetistului”, şi – ca stil şi ca plăcerea scriiturii-lecturii – de „Moskva-Petushki”, romanul lui Venichka Erofeev, mai ales în capitolele despre ce bea cetăţeanul sovietic (nu încercaţi reţetele acasă, că am auzit că unii deja au transformat cartea în carte de… băuturi, păzea!).
Vasile Ernu gândeşte şi trăieşte această carte de când a părăsit URSS-ul (pentru că s-a desfiinţat, a dispărut, s-a prăbuşit, nu înainte de destrămare, cum spune Sorin Antohi în postfaţă), din 1990, poate că şi de aceea rezultatul este atât de bine realizat. Iată despre ce şi de ce scrie Vasile Ernu în „Născut în URSS”: “Am fost martorul unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, am fost martorul unui proiect neterminat şi am văzut gloria şi căderea acestei utopii. Despre ea voi încerca să povestesc câte ceva. Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural. Împreună m-au definit ca pe un produs made in URSS. Este aproape imposibil să le deosebesc. Povestesc în acelaşi timp, din perspectiva unui homo sovieticus, un produs al acestei ţări şi culturi. Şi îmi propun să nu apelez direct la instrumentarul intelectual achiziţionat mai târziu. Ceea ce încerc să fac este un fel de arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice, ca o metaforă a culturii şi civilizaţiei sovietice. Textul ce urmează, scris în maniera unui „gen eretic”, încearcă să sintetizeze teme, eroi, situaţii, amintiri, lucruri şi cuvinte-cheie sub forma unor texte-piese de puzzle. Deşi fiecare piesă-text poate fi citită separat, întregul nu poate fi văzut decât montând piesă cu piesă. Acest ansamblu nu are pretenţia de a construi o imagine exhaustivă, obiectivă şi exactă a ceea ce a fost cultura sovietică. Este o arheologie subiectivă, personală, care vrea să dea doar contururi, starea de spirit, modul de a gândi şi vorbi al unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică. Această arheologie nu propune o cheie de înţelegere, o judecată morală sau valorică, ci doar induce o familiarizare care ne poate ajuta, pe toţi, să înţelegem mai bine ce a fost Uniunea Sovietică şi ce înseamnă lipsa ei”.
Cartea este compusă din capitolele: 0. Născut în URSS. În loc de introducere, 1. Pionieri forever, 2. Prima mea pereche de djinsî, 3. Vacanţă, tabără dragă, 4. Jvacika, 5. Buratino, Habarnam, Ariciul în ceaţă…, sau bunele, blândele vremuri, 6. Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii ’70, în URSS, 7. Eroii vremurilor noastre, 8. Komunalka (I), 9. Steclopunct sau ce poţi face cu 1 rublă?, 10. Ştirlitz, un James Bond sovietic, 11. Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici, 12. Jawa, 13. Amanta revoluţionarului, 14. Sex în URSS (I), 15. Fanny Kaplan, 16. Şcoala, educaţie politică şi alte preocupări, 17. 12 aprilie 1961: Poehali, 18. Reclamă versus Propagandă în URSS, 19. Stiliaga, 20. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I), 21. Anii ’80: marş triumfal, marş funebru, 22. Pavel Korciaghin sau de ce l-am iubit pe Buharin, 23. KVN sau despre clubul celor veseli şi ingenioşi, 24. Gorbaciov, un Gensek neobişnuit care cântă Perestroika, 25. Ukazul antialcoolic, 26. Ce bea cetăţeanul sovietic? (II), 27. Şah Mat(î), 28. Ciapaiev, 29. Mosfilm, 30. Aventura sovietică a obiectelor, 31. Prezervativul sovietic, 32. Sex în URSS (II), 33. Lecţia de geografie, 34. Dansul în URSS, 35. Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic, 36. Dezgheţul vesel al lui Hruşciov, 37. Odă tualetului Sovietic, 38. Ştiinţa sovietică între ouăle fatale şi inima de câine, 39. 9 mai, Ziua Victoriei, 40. Maiovka e mai mult decât 1 Mai, 41. Homucus, politruci, dizidenţi şi întelighenţia, 42. Arlionok & Zarniţa şi alte distracţii, 43. De la kuhne la oceredi, 44. Problema evreiască sovietică, 45. Bancul sovietic, cel mai bun banc din lume. 46. Fraze înaripate, 47. Ostap Bender, eroul meu preferat, 48. Komunalka (II), 49. Kremlinologii, 50. Puci, 51. Ce-i de făcut? şi 52. P.S. Cartea mai are o postfaţă de Sorin Antohi (“Nostalgii sovietice”), un CV al URSS-ului foarte util şi o notă asupra ediţiei în care autorul se explică şi mulţumeşte celor care l-au susţinut sau l-au ajutat.
Doar citind titlurile acestor capitole un fost cetăţean al URSS deja e chinuit de nenumărate amintiri, care-l umplu de tristeţe şi veselie în acelaşi timp, o stare pur sovietică, rar întâlnită (ca să nu zic neîntâlnită) la un nesovietic.
Motoul acestei cărţi este un slogan scris de poetul Vladimir Maiakovski, două versuri ultracunoscute de orice cetăţean ex-sovietic: „Priviţi, minunaţi-vă, / Sunt cetăţean al Uniunii Sovietice”, în original – “Citaite, zaviduite, / Ia grajdanin Sovetskogo soiuza”, unde “zaviduite” e “invidiaţi-mă”, nu “minunaţi-vă”, cum a tradus probabil că Vasile Ernu.
Prin CV-ul URSS-ului Vasile Ernu îi dă „faţă umană”, umanizează ţara despre care scrie şi îşi aminteşte, ţara în care s-a născut şi faţă de care nu are cum să fie indiferent, ţara în care te naşti fiind ca părinţii – nu poţi să-i alegi. Din acest Curriculum Vitae putem observa că o ţară este ca un om, istoria ei e ca şi biografia unui om – se naşte, trăieşte şi moare. Deşi teoria lui Vasile Ernu din această care este că utopia URSS n-a murit, ci doar şi-a luat o pauză, URSS-ul ne mai poate face o reprezentare-demonstraţie existenţială foarte importantă pentru umanitate – dacă există viaţă de apoi. Teoriile religioase (dacă le putem numi aşa, le putem numi însă filosofice, o filosofie a realismului ştiinţific) din timpul URSS excludeau aşa ceva, însă. Noi, oamenii, indiferent de religie sau chiar atei, în adâncul sufletului tot sperăm să mai fie ceva după… moarte, altfel parcă degeaba trăieşti.
Pe lângă fascinaţia scriiturii cartea este deosebit de valoroasă şi din alte cauze. Vasile Ernu nu este doar omul care scrie, un istoric-teoretician-filosof-scriitor, ci omul care a trăit (şi mai trăieşte) ceea despre ce scrie, omul care a studiat şi a gândit ce a trăit-trăieşte şi ştie la perfecţie despre ce scrie, un martor activ şi atent care reuşeşte să-şi reamintească perfect şi să re-creeze atmosfera sovietică, nu dintr-o nostalgie tradiţională, ci printr-o nostalgie analitico-filosofică. Şi toate astea sunt reuşite de Vasile Ernu prin toate lucrurile, stările, faptele, situaţiile descrise în carte, care caracterizează cu multă exactitate acel loc şi acel timp, şi acea stare care este/a fost Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, din care a făcut parte şi Moldova din partea estică a Prutului (vedeţi titlurile capitolelor).
„Născut în URSS” este o carte foarte importantă pentru istoria recentă, care trebuie tradusă imediat în cât mai multe limbi şi care merită o prefaţă scrisă de un Mihail Gorbaciov, să zicem, dacă Vladimir Ilici Lenin tot s-a lăsat de scris, şi o postfaţă de Vladimir Bukovski, de exemplu, sau mai degrabă de un tânăr istoric sociolog născut în URSS, cum e Vasile Ernu.
„Născut în URSS” mă impune să-i prevăd lui Vasile Ernu un viitor luminos, pentru că debutul său este unul care trimite la începutul carierei lui Iura Gagarin, speranţa noastră fiind ca în continuare Vasile Ernu să aleagă, ca şi Vladimir Ilici, altă cale (căci primul cosmonaut a sfârşit-o… inexplicabil), iar vouă vă doresc, ca de obicei, lectură plăcută. Poehali!

DDT

DDT (band)
From Wikipedia, the free encyclopedia
Jump to: navigation, search
For other uses: see DDT (disambiguation).

DDT, 1987DDT (or ДДТ in Cyrillic) is a popular Russian rock band founded by its permanent lead singer, Yuri Shevchuk (Юрий Шевчук), in Ufa in 1981.

The original band comprises:

Yuri Shevchuk – vocals, guitar
Vladimir Sigachev – keyboard
Rustem Asanbayev – guitar
Gennadi Rodin – bass
Rustam Karimov – percussion

(DDT/ Osenniaja/ Cintec de toamna/ Un clip unde vedeti si Lenigradul/Petersburgul)

History
In 1982, Komsomolskaya Pravda declared a competition for young music performers called Zolotoy Kamerton (Golden Tuning Fork). DDT sent three compositions, “Inoplanetiane” (Aliens), “Chernoe solntse” (Black sun), and “Ne streliay” (Don’t shoot).

During the long-running competition, the group published their first album (on tape), Svinya na raduge (A pig on a rainbow). The album contained elements of rock and roll, blues and country music. At this time Russian popular music was divided between sanctioned official performers, granted entrance to the musicians union and official patronage, and unofficial artists. Unofficial artists were often highly trained musicians but had other jobs. Complex tape trading networks evolved in the 1980s and unofficial artists music could receive wide distribution (without artists receiving royalties) in this manner [see also samizdat]. Such “underground” artists often became widely known and their unofficial albums were even sometimes mentioned or tracked in the press. DDT in the 1980s is the story of a band skirting between underground and sanctioned status, more unsanctioned.

DDT’s submission to Zolotoy Kamerton passed through to the finals and the group was invited to perform in a concert at Moscow’s Orlyonok complex, together with the other finalist band, Rok-sentiabr (Rock-September) from Cherepovets. DDT and three members of Rock-September, Viacheslav Korbin, Yevgeniy Belozerov and Andrei Maslennikov, soon after recorded and published an album (on tape), Monolog v Saigone (Monologue in Saigon).

After recording the album, Sigachev and Shevchuk returned to Ufa. Sigachev distanced himself from the group, while Shevchuk collected new members including Rodin, drummer Sergey Rudogo, guitarist Rustam Rezvanov and keyboard player Vladislav Strochillo.

In May 1983, DDT successfully performed at the Luzhniki Stadium in Moscow, as part of a three-day, sanctioned festival, “Rok za mir” (Rock for peace). Their performance, however, was cut out of the television program about the event.

(DDT- Konveer)

The new formation published the album Periferia (Periphery), recorded in April 1984. After recording the album, some members of the group began to be watched and contacted by the KGB.

Shevchuk spent some time in Sverdlovsk (present-day Yekaterinburg), performing with the group Urfin Juis.

In November 1985, DDT recorded the album Vremia (Time) in Sverdlovsk.

In 1986, Shevchuk moved to Leningrad (present Saint Petersburg) with his wife, son and mother.

In 1987 he rebuilt DDT. The members included:

Nikita Zaitsev — guitar
Vadim Kurylev — bass
Andrei Vasiliev — guitar
Igor Dotsenko — drums
Andrei Muratov — keyboard
Mihail Chernov — saxophone
In June 1987, DDT performed at a Saint Petersburg rock-club festival. DDT performed second-to-last and in front of a crowd of 3,000, even though the venue’s capacity was 1,000.

In the summer of 1988, DDT toured across the USSR, and they record a new album, Ottepel (Thaw).

In 1989, DDT went on another tour with the group Alisa, performing also at a rock-festival in Hungary.

In 1990, DDT performed several concerts in the U.S. and Japan. They also performed as part of a concert in honor of Viktor Tsoy.

In 1991, DDT released another album, Plastun (Scout). The next album followed in the spring of the same year, Aktrisa Vesna (Actress Spring).

Then the group changed its performance strategy by adding programmes to its repertoire: well-prepared, conceptually linked concerts. During December 1992 and January 1993, DDT presented its first programme, Chyorny Pyos Peterburg (Black Dog Petersburg), and toured widely in CIS countries.

On 27 May 1993, the anniversary of Saint Petersburg, DDT performed a free concert onDvortsovaya Square. 120,000 people attended.

During the summer of 1994, DDT took part in the rock festival White Nights of Saint Petersburg in Berlin. That autumn, the group was awarded the prestigious Ovatsiya award (Ovation) for Best Rock Group of the Year. Yuri Shevchuk was also named Best Rock Musician of the Year.

In the beginning of 1995, a new album, Eto vsyo… (That’s all…). was recorded. In January, Shevchuk went on a mission of peace to Chechnya, where he performed in 50 concerts for the Russian troops and Chechen citizens alike.

On 25 June 1995, DDT performed a solo concert in Petrovskiy stadium, which attracted tens of thousands of fans.

Afterwards, the group toured with its next programme, Ot i do (From start to finish). In the end of the winter of 1995-1996, the group worked in the USA. In February-March 1996, the group recorded a new album, Lubov (Love), at Long View Farm in Massachusetts with new musicians: bassist I. Tihomirov (from the group Kino) and keyboard player D. Galitskiy.

Discography
Transliterated title Original title Translation Year of release
Svinya na raduge Свинья на радуге Pig on a Rainbow 1982
Kompromiss Компромисс Compromise 1983
Periferiya Периферия Periphery 1984
Vremya Время Time 1985
Ya poluchil etu rol Я получил эту роль I’ve got this role 1988
Ottepel Оттепель Thaw 1990
Plastun Пластун (Hard to translate neologism; literally: Someone who creeps) 1991
Aktrisa Vesna Актриса Весна Actress Spring 1992
Chyorny pyos Peterburg Чёрный пёс Петербург Black Dog Petersburg 1993
Eto vsyo Это всё This is Everything (or: That is All) 1994
Lyubov Любовь Love 1996
Rozhdyonny v SSSR Рождённый в СССР Born in USSR 1997
Mir nomer nol (Single) Мир номер ноль World number zero 1998
Mir nomer nol Мир номер ноль 1999
Prosvistela Просвистела (Hard to translate, refers to something which flies by very quickly and with a whistle; a bullet, for example) 1999
Metel avgusta Метель августа Snowstorm of August 2000
Yedinochestvo I Единочество I (Hard to translate, a kind of neologism got by merging “unity” and “loneliness” ) 2002
Yedinochestvo II Единочество II. Живой. Yedinochestvo II: Alive. 2003
Pesni Песни Songs 2003
Gorod bez okon. Vkhod. Город без окон. Вход. Town with no windows. Entrance. 2004
Gorod bez okon. Vykhod. Город без окон. Выход. Town with no windows. Exit. 2004
Propavshiy bez vesti. Пропавший без вести Vanished without a trace 2005

(DDT – Rasstrelialy rassvetamy)

Kisnev! Golubyie n’e tol’ko yeli, nu i pili* – Suplimentul de cultură nr. 99, 21-27 octombrie 2006

Dan Ungureanu

*(trad) Albastrii nu numai ca mincau, ci si beau
Kisnev, in idis, inseamna undeva departe, un “la naiba-n praznic” generic. Chiar si pentru evreii galitieni din Imperiul Tarist, Kisnev era departe, departe de tot. Ca si pentru romanii din 2006. Tot ceea ce e dincolo de Prut, pentru romani, se petrece foarte, foarte departe. Stirile din presa noastra privitoare la Rusía sint putine, proaste, rare si neinteligibile. La asta au ajutat si cei 80 si ceva de ani de neincredere reciproca. Imediat dupa instalarea regimului sovietic, Romania a fost privita de proaspatul vecin cu o susceptibilitate mereu treaza. Granita cu Romania era locul pe unde se infiltrau spioni capitalisti. Romania era locul unde proletarii si taranii erau exploatati la singe de mosieri si patroni.
Dupa 1947, pentru romani URSS a fost mama tuturor relelor, tara care a exportat un regim politic arbitrar si despotic, l-a exilat pe rege si a luat Basarabia. De calatorit era aproape imposibil acolo. A te interesa de limba rusa, de rusi si de URSS parea – era – o forma de pactizare cu comunismul si toate relele enumerate mai sus.
De aceea, cartea lui Vasile Ernu a fost intimpinata in presa romaneasca cu sentimente confuze: citeva recenzii zimbitor-favorabile si citeva contrariate: nu cumva cautioneaza, fie si numai prin nostalgie, tovarasu’ Ernu, Rossia ktoraya my patir’iali? Atentie! Atentie! Iata un nostalgic al regimului sovietic, iata un criptocomunist!
Si una, si cealalta tabara pacatuiesc prin aceeasi prostie pripita. Nici recenzentii din tabara favorabila, nici cei din cea opusa n-au habar de istoria Uniunii Sovietice in special, si nici de cea a Rusiei in general. In librariile de la noi, cartile de istorie despre rusi sint generalitati traduse, horoare, din engleza. Vladimir Putin apare de 60 (saizeci) de ori mai rar pe posturile noastre de televiziune decit George Bush.
De aceea, cronica de fata va fi doar o scurta descriere a ceea ce romanii ar cam trebui sa stie despre rusi in ansamblu si despre raporturile lor cu comunismul, mult mai profunde decit ar vrea politologii nostri de cafenea sa credem, mult mai complicate decit ar putea lamuri o sueta pe ProTV.
Situatia lui Vasile Ernu e paradoxala: el s-a nascut intr-o tara care nu mai exista, in Atlantida. Imparte aceasta situatie cu Stefan Zweig, care isi incepe volumul de memorii, Die Welt von Gestern, cu cuvintele: m-am nascut intr-o tara care nu mai exista, Imperiul Austro-Ungar. (Si Stefan Zweig, si Vasile Ernu isi aduc aminte mai ales despre stabilitatea lumii lor: “Pe lingurile din 1960 era stantat in metal pretul tena 50 kopeek, iar acest lucru era valabil si in 1985”, spune V.E. “Pe vremea mea, functionarii de stat erau platiti in monede de aur”, ii tine hangul S.Z.; si unul, si celalalt scriu in vremi de mare inflatie.)
Cartea lui Vasile Ernu are cite ceva in comun cu literatura memorialistica aparuta la noi dupa 1990. Primele au aparut cartile de amintiri ale fostilor puscariasi ai inchisorilor comuniste, din anii ’50, inversunate si intunecate, note joase de fagot, despre lucruri care nu fusesera niciodata cunoscute. Au urmat, in cheie de piculina, amintirile generatiei care are, in 2006, putin peste treizeci de ani, oameni ce au cunoscut orinduirea comunista prin ochii copilului: dupa 1966, comunismul devine, din represiv, un regim al supravegherii nevazute, brutalitatea e inlocuita de viclenie.
Emil Cioran spune despre Uniunea Sovietica: nasterea acestei tari nu tine de istorie, tine de cosmogonie. Vasile Ernu a trait intr-o tara in care multi oameni credeau, intr-adevar, ca zidesc o lume noua; in Romania, unde comunismul venise din afara, n-au existat decit sceptici. In Romania n-a crezut nici un om de pe strada, sincer si sanatos la minte, in comunism. In URSS au crezut. Aici e marea deosebire dintre lumea descrisa de Vasile Ernu si cea a foarte tinerilor memorialisti romani. Romanii jucau, cetatenii sovietici traiau. Eroi sovietici au existat, de toate felurile, de la sinistrul Pavlik Morozov, pina la pitorescul Ceapaev si inclasificabilul Iuri Gagarin.
Ar trebui oare Radu Pavel Gheo si ceilalti multi sa nu scrie, sa nu fi scris, despre anii copilariei lor? La urma urmei, scriu despre o perioada recenta, fara patina si prestigiul vechimii. Ba dimpotriva, as zice eu: cartile lor sint importante, fiindca vorbesc despre o lume care a disparut brusc si total, ale carei urme dispar vazind cu ochii, o lume pe care toti se straduiesc s-o uite si s-o ingroape. Intr-o singura tara, Germania de rasarit, socul anafilactic la prezent a facut ca amintirea epocii comuniste sa fie duioasa sau senina.
Confuzii
Cel mai adesea, recenzentii confunda trasaturi ale Rusiei perene si ale mentalitatii ruse de cind lumea cu adaptari tranzitorii din perioada comunista. Komunalka, apartamentul cu mai multe familii care impart baia si bucataria, este specific sovietic (n-a existat in celelalte tari comuniste), dar, in acelasi timp, vine dintr-o mentalitate colectivista rusa foarte, foarte veche. Votca si diverse cocteiluri, carora le e consacrat un capitol intreg in carte, apartin duratei lungi (cum ar zice Braudel) a Rusiei. Statul rus a obtinut 10% din venituri vinzind votca, intre 1720 si 1970 si dupa, rara stabilitate statistica intr-o tara aflata mereu in prefacere. E vorba despre un fenomen profund si trainic aici. Brutalitatea rusa (pe care romanii au cunoscut-o abia recent si au atribuit-o sistemului sovietic) e veche; ea dateaza din perioada 1240-1480, doua secole si jumatate in care rusii sint supusi mongolilor si se impregneaza de cruzime central-asiatica. Rusii isi petrec Evul Mediu in Asia.
O alta confuzie, pe care autorul nu se straduieste prea mult s-o lamureasca, e cea dintre rezistenta politica si indiferentismul tinerilor smecheri, stiliaga, pletosi individualisti. Nu e vorba, in fenomenul stiliaga (punkisti, rockeri, mai stiu eu ce), despre anticomunism, ci despre o atitudine individualista intr-o societate colectivista. Bisnitarii, micii afaceristi, georgienii vinzatori de trandafiri (si plini de bani) nu fac rezistenta anticomunista, sint a-ideologici. Statul represiv afecteaza un mic numar de intelectuali disidenti; statul corupt ii afecteaza pe toti deopotriva. Statul sovietic a devenit, in anii ’80, prea corupt ca sa fie totalitarist. Daca statul sovietic s-a prabusit, in cele din urma, asta s-a intimplat din cauza dezorganizarii si a coruptiei.
Tirania ideologica exista deja in Imperiul Tarist. Informatorii exista inca din perioada tarista si se perpetueaza dupa aceea, cu semn schimbat. Leroy-Beaulieu, Astolphe de Custine si alti calatori din secolul al XIX-lea vorbesc despre Rusia exact ca despre Uniunea Sovietica a lui Brejnev.
Exista deci distinctii insemnate de facut: nu trebuie sa luam trasaturi permanente ale mentalitatii ruse ca fiind specific sovietice. Nici invers. Nu, tinerii pletosi si purtatori de blugi nu erau anti-comunisti, ci individualisti. Punk-istii sovietici nu erau antisovietici, asa cum gothics londonezi nu sint anti-capitalisti. URSS s-a dezagregat dinauntru, fiindca entuziastii altruisti au devenit individualisti in anii de dupa razboi.
(Copii mici)
Nostalgia lui Vasile Ernu – cita e – se reflecta asupra unei lumi egalitariste, in care toate diferentele de avere sint laminate. In universul comunist, importante sint doar diferentele de putere, dar grupul aflat la putere e invizibil – si de aceea aproape inofensiv. Romanii nu au si n-au avut mentalitate egalitara – prin urmare, le lipseste o parte din grila de lectura a cartii.
Despre bisnitarii atit de simpatic descrisi in carte recenzentii nu sufla o vorba. Cu toate acestea, ei sint stramosii oamenilor de afaceri de azi. Romania din 2006 nu e nici condusa, nici simbolizata, nici reprezentata de urmasii lui Nicolae Steinhardt sau ai lui Constantin Noica, ci de Gigi Becali si George Constantin Paunescu, urmasii unor bisnitari anonimi. Rusia de azi nu apartine urmasilor lui Saharov si Soljenitin, disidenti, ci lui Roman Abramovici, Victor Wechselberg, Vagit Alekperov, Gherman Hahn, Iskandar Mahmudov, Iuri Shefler, Aliser Usmanov, Vladimir Balaescu, Leonid Michelson, Aras Agalarov, urmasii lui Ostap Bender, bisnitarul-simpatic-si-ingenios descris de Ilf si Petrov. Rusia e, si in secolul al XIX-lea, si in secolul XX, sfisiata intre egalitarism, prietenie, intimitate si patos, pe de o parte, si autoritarism brutal si arbitrar, pe de cealalta parte. Ultimul nu apare in carte: brutalitatea din epoca lui Stalin disparuse, mai intii infierata de Hrusciov, apoi disimulata de ipocrizia lui Brejnev.
Epoca lui Ernu, sa-i spunem asa, sint anii ’70. Comunismul are, in Uniunea Sovietica, treizeci de ani avans fata de Romania. In afara de moldoveni si altii citiva, cetatenii sovietici sint deja comunisti de a doua sau a treia generatie. Bunicii mei au trait inca in lumea dinainte, erau martori vii ai unei lumi dinainte de comunism. In Uniunea Sovietica insa nimeni nu-si mai aducea aminte direct de vremurile dinainte.

URSS-ul, sub lupa lui Vasile Ernu – AZI, 20 octombrie 2006

Radu Nichitescu

Vasile Ernu are 35 de ani şi este un personaj deosebit. De curând a publicat la editura Polirom volumul „Născut în URSS”.

Comunismul comportă în prezent două accepţiuni: una oficială, de rău politic, care trebuie evitat şi şters din memoria colectivă, şi una urbană, neoficială, pentru care Ernesto Che Guevara şi Lenin sunt cool, aşa cum sunt şi şepcile cu steluţe roşii sau îmbrăcămintea kaki.
Viziunea lui Vasile Ernu nu se încadrează în nici una din cele două, iar „Născut în URSS” este, precum autorul ei, deosebită: nu este nici jurnal, nici roman, şi nici carte de memorii. Aşa cum o numeşte chiar el, este o arheologie a societăţii comuniste, lipsită însă de valenţa politică. Pare ciudat să vorbeşti despre URSS fără să vorbeşti despre politic, însă Vasile Ernu reuşeşte asta. El nu este nu este nici pe departe un comunist, este un nostalgic cu gândurile la copilăria lui în URSS. O copilărie unde o gumă de mestecat şi o pereche de blugi din America puteau să te facă să te simţi regele lumii. O copilărie unde cu cele 15 copeici pe care le obţineai după ce duceai la colectare o sticlă de lapte, puteai să îţi cumperi două halbe de bragă. O copilărie cu soare, cu imnuri despre Lenin, cu muzica Beatles înregistrată pe plăcile de radiografie. Autorul îşi aminteşte cu drag de toate acestea şi realizează pierderile pe care vremurile noi le-au adus. Acum blugii se găsesc la orice colţ de stradă, la fel şi guma de mestecat, la fel şi Coca-Cola, şi din cauza asta farmecul lor a dispărut. În schimb, desenele cu lupul şi iepuraşul, muzica lui Kino, sifonăriile cu sirop de trei copeici vor continua să existe numai în memoria celor care le-au trăit.
Cartea lui este un fel de capsulă a timpului, a epocii dintre 1917 şi 1992. Ne este descrisă o lume alternativă care s-a dezvoltat în interiorul sistemului, separată de acesta, ieşind din normele lui, dar fără de care autenticul homo sovieticus nu poate fi înţeles. Pantalonii evazaţi, părul lung, distracţiile „interzise” şi muzica gălăgioasă – deşi producţii underground – fac şi ele parte din istoria URSS-ului.
Autorul nu poate fi condamnat pentru nostalgiile sale. De învinuit este istoria oficială, o înşiruire de date şi nume cu eticheta bun sau rău, care ignoră de cele mai multe ori viaţa privată şi anonimă a martorilor istoriei. Ernu încearcă să corecteze acest lucru, vorbind despre o viaţă alternativă în cadrul sistemului şi dând astfel naştere unei istorii alternative a URSS, departe de viziunea oficială, de istoria învăţată din cărţi.
Cartea lui, de 266 de pagini, se citeşte uşor. Unele din experienţele lui ne sunt comune, dar noi le-am uitat sau ne-am „lepădat” de ele, în favoarea vestului sclipitor. Odată cu dispariţia URSS, Vasile Ernu simte că a pierdut o anumită magie a vieţii. Aici rezidă dezavantajul autorului: această magie poate să nu fie atributul societăţii comuniste, ci al copilăriei. Experienţa lui sovietică s-a consumat de la naştere până la adolescenţă sau începutul tinereţii. Ce s-ar fi întâmplat, însă, dacă acelaşi autor s-ar fi născut cu douăzeci de ani mai devreme? Ar mai fi scris cartea aceasta, sau ar fi scris-o la fel? Îmi păstrez rezerva în această privinţă.
Cartea mai are şi ceea ce autorul numeşte o extensie audio-video, site-ul www.nascutinurss.ro, unde puteţi găsi filme şi melodii, pentru a vă întregi viziunea perioadei despre care Vasile Ernu povesteşte.

Auktyon

Auktyon

Va prezint trupa Auktion care este poate una din cele mai complexe trupe exsovietice. Informatiile ce urmeaza sint de pe site-ul oficial http://www.auktyon.com

(Cintecul Daroga/Drumul)

AUKTYON – the unique phenomenon on the contemporary music scene of Russia: in contrast to the majority of genre-challenged and as a rule stylistically within the framework of contemporary canons, this group draws its inspiration from such remote sources as ska, reggae, new-jazz, ethnic music of North Africa and Middle East, beat- and pop-music of the 60’s; in spite of the eternally present messianic idea in Russian rock and its inherited didacticism, this group did not teach as much as it entertained, which apparently resulted in it being the only representative of Russia on the European club scene.

In different forms and under different names, the group exists approximately since 1978, however, its current name, AUKTYON received only in May of 1983, when it was granted a membership in the Leningrad Rock Club, and its present appearance, style, and core musicians were formed in spring of 1986, when the group was triumphant on the stage of the 4th Leningrad Rock Club Festival in the following line up: Leonid Fedorov (guitar, vocal), Oleg Garkusha (dance, vocal), Sergei Rogozhin (vocal), Victor Bondarik (bass), Dmitriy Ozerskiy (keyboards, vocal), Nikolai Rubanov (saxophone, flutes), Nikolai Fedorovich (saxophone), and Igor Cheridnik (drums). In one year, AUKTYON was repeatedly successful in the 5th festival, after which Sergei Rogozhin left the group for the pop-band FORUM, while the percussionist Pavel Litvinov strengthened the rhythm section. The second guitarist – Dmitriy Matkovksiy from the cult band of the early 80’s MANUFAKTURA – joined AUKTYON that fall. During that period, the group attained acknowledgement on the scale of the whole country, performing at the rock-festivals in Kiev, Ekaterinburg, Vilnyus (“Lituanika-8”), and taking part in the cultural program of Moscow International Film Festival.

In 1988 AUKTYON recorded an album “Return to Sorrento”, which has not been professionally released until now; Igor Cherednik, who left for IGRY, was replaced by a hard-rock drummer Boris Shaveinikov; and the visual image of the group had acquired a new quality, when a gifted dancer Vladimir Veselkin joined the group. A significant role in formation of the image of AUKTYON during this period was played by a famous avant-garde artist from St. Petersburg Kirill Miller, who was responsible for the covers of the first albums: in particular “How I Became a Traitor” (1989), released in France by Voyla Productions, and “All Quiet in Baghdad” (1990), recorded in Russia at “Melodiya”.

(Este un concert/spectacol din 1988 dedict celor 70 de ani ai Kimsomolului. Se numeste Bombardati si astazi e greu de crezut ca asa ceva putea avea loc atunci)

In 1990 AUKTYON took part in grandiose ecological action “Rock of Clear Water”, and along with other participants went down the river Volga, giving concerts in Volga cities.

From the late 80’s AUKTYON began to regularly travel to Europe: in the last ten years they have had several hundred concerts in France, Germany, Denmark, Switzerland, Austria, Holland, and Check Republic. In the 90’s new work continues to appear: “Asshole” (Erio, 1990), “Hangover” (SNC, 1991), “Bird” (Dyadyushka Records, 1994), “Best Of” (SNC, 1996). Furthermore, AUKTYON discography also contains two collaborations with the Parisian artist, poet, and bard Aleksey Khvostenko: “Teapot of Wine” (1992) and “Mountaintop Dweller” (SNC, 1995 – based on the verses of the poet and language reformer Velemir Khlebnikov).

(Melodia My Love din 1991)

After the period of relative stability, in May of 1992, Vladimir Veselkin left AUKTYON, who began a relatively successful solo career (in 1991 his album “Impossible Love” was released by FeeLee), and in November of 1995, Dmitriy Matkovskiy has played his last concert with the group. Almost at the same time AUKTYON has invited a tuba player Mikhail Kolovskiy. The main creative force of the group – guitarist and singer Leonid Fedorov. His songs (which are usually written to the lyrics of the colleagues – Dmitriy Ozerskiy and Oleg Garkusha) have a characteristic melodic language, in which jazz and ethnic intonations neighbor with a straightforward “hit”-like key phrases, and where the rhythm allows you to stretch the most “unfit for the voice” phases.

For the extent of its biography, the group appeared in various films and documentaries: “Burglar” (Lenfilm, 1986), “Half-Official”(Germany, 1987), “Rock” (LSDF, 1987), “Let’s rock-n-roll!”(Germany, 1988). The main movie star of AUKTYON is Oleg Garkusha, who played in “Presumption of Innocence” (1998), and “Khrustalev! Get the car!” (1996). He regularly appears and reads his poetry and is an author of two collections of poems.

The many-sided and experienced musicians, the members of AUKTYON regularly participate in recordings and multiple projects – Rubanov and Litvinov together and separately played in JUNGLE, ADDIS-ABEBA, MARKSCHEIDER KUNST; Rubanov played in BEES AND THE HELICOPTER, TIME TO LOVE, and METAMORPHOSIS; Kolovskiy and Rubanov play in Z-ENSEMBLE and UNION OF COMMERCIAL AVANTGARDE; Fedorov played and recorded with Nizhniy-Novgorod bard Aleksey “Colonel” Khrynov; Shaveinikov played with Yuri Naumov, TIME TO LOVE, and METAMORPHOSIS; Matkovskiy recorded a series of albums of his minimalist experiments called “Hunting of …”

(Fragment din concertul Deny pobedi/Ziua biruintei)

“Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi” – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

interviu cu Vasile Ernu de Mihail Vakulovski

– Vasile, povesteste-ne mai intii – oricit de concis – despre tine. Te-ai nascut in URSS…
– Experienta sovietica e una imensa. Eu am primit o educatie sovietica si nu vad nici o problema in acest lucru. Mi-am cunoscut mai tirziu „dusmanii” mei, asa cum mi se spunea la scoala, adica cei nascuti in Statele Unite ale Americii si mi-am dat seama ca nu sintem diferiti. Avem prejudecati, avem obsesii, avem multe calitati indiferent de sistemul in care am trait. Cind aud intelectuali romani care reduc printr-o simpa fraza toata experienta comunista la chestiuni de genul „comunismul a produs numai monstri si scrum” pur si simplu nu-i inteleg. Aceasta nu este o judecata, ci o pasiune sau o gindire complexata si incrincenata. Comunismul nu este un rau metafizic, asa cum nici capitalismul nu este un bun fundamental. Sistemele politice in care traim au mult mai multe nuante. In mare eu sint un produs comunist si nu ma cred un monstru, asa ca nu cred ca este monstru nici intelectualul care afirma astfel de lucruri, produs si el in comunism. Trebuie sa gindim nuantat, sa incercam sa vedem si sa intelegem diferentele. In comunism a existat viata, chiar o viata obisnuita cu relele si bunele sale (vai, ce ginduri urite pot sa exprim!).
Deci, cartea mea e despre aceste elemente ale vietii cotidiene sovietice, care ne faceau viata asa cum era ea.
– Cum ti-a venit ideea scrierii acestei carti – “Nascut in URSS” (care a aparut la editura Polirom, 2006)? Ai trait-o/gindit-o multa vreme? Iti amintesti cind si cum ai hotarit ca gata, e timpul s-o scrii, sa te apuci de lucru?

– In ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu fata de fosta mea patrie. O patrie care nu mai exista decit in amintire si in arhive. Si m-am decis ca trebuie sa scriu neaparat aceasta carte. Am vrut sa fie un proiect colectiv, care nu a mai iesit. Am decis sa o scriu singur si cred ca am decis bine, cel putin pentru mine. Sint multumit, cu toate ca zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat sa fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal si care nu vrea sa fie exhaustiv cu orice pret.
Am avut o pauza de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucuresti si in acest rastimp am scris cartea. Am observat ca crizele, depresiile si timpul liber fac bine la gindire. Am trecut prin ele si am iesit cu o carte. Sper ca e o carte buna, nu perfecta, ci buna. Nu ma cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau sa fiu un scriitor care incita la gindire, care pune probleme si cititorul sa se bucure citindu-l. Atit.
– Desi spui chiar la inceputul volumului ca “Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura”, cartea e scrisa cu multa caldura. Fiind o carte eseistica, totusi, se citeste ca un roman. Cu toate ca nu esti un nostalgic, se vede ca ceea ce scrii aici e existential. Ai depus eforturi sa nu iasa o carte in care sa nu se vada “nici dragoste, nici ura”?

– Da, am spus ca nu voi porni de pe pozitii de bine si rau, de pe pozitii clar ideologice sau morale. In acelasi timp spun ca: „cu siguranta nu voi fi indiferent”. Asta inseamna ca va exista o doza de sensibilitate, pasiune, nostalgie. Si cum putea fi altfel daca vorbeam si despre viata mea. Daca as fi renuntat la aceste lucruri ar fi fost o cacealma si un construct fals. In ce priveste nostalgia la care replica unii critici, le spun ca nu este o nostalgie activa, adica nimeni nu vrea sa reconstruiasca vechea lume, ci e o nostalgie pur narativa, controlata, care se raporteaza la lumea mea personala. Tehnic am controlat nostalgia punind alaturi de ea elemente ironice. Ironia din cartea mea nu poate fi trecuta cu vederea. Cred ca ironia e un element mult mai tare al cartii decit nostalgia. Si, iarasi, cartea este ironica, nu bascalioasa. Eu nu stiu sa fac bascalie si punct. Urasc bascalia si sint un dusman declarat, cu toate ca accept ca este loc si pentru aceasta modalitate de discurs. Insa aici in tara, de multe ori se confunda discursul critic cu discursul bascalios, asa cum se confunda ironia, umorul cu bascalia. „Sa am pardon”, dar sint lucruri total diferite. Eu spun numai ca bascalia nu ar trebui sa fie un element central al culturii romane, ci unul periferic. De aceea ma minunez ca un saptaminal precum “Academia Catavencu” in loc sa aiba un rol periferic are un rol atit de central in discursul public romanesc. Cred ca aici e deja o problema. Dar asta e o alta discutie.
– Cum a fost la lansare (ca stiu ca esti un maestru al unor astfel de manifestari culturale)?

– Lansarea a iesit in principiu asa cum am vrut: un adevarat spectacol. Au fost toti cei pe care i-am invitat (cu exceptia ta, care ai avut motive mai mult decit justificate): Andrei Gheorghe, Alexandrina Hristov, Pavel Stratan, Planeta Moldova, Costi Rogozanu, Dan Perjovschi si Bogdan Ghiu. Cum a recunoscut Bogdan Ghiu: „Aceasta lansare a fost maxim ce se poate face la o lansare de carte”.
Practic am incercat sa combin diverse categorii de discursuri si oameni din zone diferite. Fiecare s-a exprimat cum s-a priceput mai bine. Unii au vorbit, altii au citit, altii au cintat. Maestru de ceremonii a fost Gheorghe. Iar la sfirsit am chefuit mai sovietic, adica mai ruseste. Am vrut sa fac o atmosfera care sa trimta spre carte, care sa incite la lectura, nu ceva plicticos si banal. A fost multa lume, peste asteptarile mele, si cred ca in principiu am reusit ce mi-am propus. Si, fireste, am incercat si eu sa vorbesc si chiar sa fiu intrigant. Dar fac aceste lucruri nu de dragul intrigii, ci pentru a incita la lectura si la gindire. A ne regindi viata noastra, ideile noastre, trecutul nostru – asta conteaza cel mai mult. Si acesta e si scopul cartii si nicidecum un simplu gest estetic sau un act de divertisment.
– Dupa aparitia cartii ti s-au intimplat lucruri de povestit? S-au luat de tine comunistii-anticomunistii?

– Aici e o poveste putin mai complicata. Recunosc ca ma cred un tip care cunoaste bine modul de functionare a pietei culturale romanesti. Nu am chef sa discut cu toti intelectualii complexati si declarati anticomunisti. Ma intereseaza sa dialogez cu oameni mai detasati, care vor sa te asculte si care incearca sa te inteleaga.
Nu intimplator mi-am luat ca autor pentru postfata cartii mele pe Sorin Antohi. De ce l-am invitat sa-mi faca el postfata si nu altcineva? Am avut doua nume la care m-am gindit: Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu. Ambii intelectuali pe care-i respect in mod special. Am apelat la Sorin Antohi pentru ca-l cunosteam personal. Pe Tismaneanu l-am cunoscut personal abia dupa lansare.
Deci, de ce Antohi? Din citeva motive simple. Mai intii, ca este un intelectual avizat si recunoscut pe plan international. Mai apoi, ca este un intelectual cu care chiar daca nu esti de acord poti discuta si construi ceva. De asemenea, este unul dintre putinii intelectuali care nu are partipriuri publice, nu face jocul unor gasti culturale din tara noastra si in acelasi timp recunoscut de toate gastile intelectuale din zona. Asa ca daca Sorin Antohi a zis povestea cu ostalgia (nu conteaza daca sint sau nu de acord cu asta) atunci multi critici au sarit pe asta, dar aici s-au si terminat criticile. Pacat. Cunosc bine povestea cu Ostalgia germana si am fost atent cu acest element. Cartea mea chiar bate in alta directie.
– Cum a fost primita cartea? Ai avut reactii pozitive-pozitive sau negative-negative?

– E clar ca am avut recenzii dominant pozitive (pot fi gasite pe www.nascutinurss.ro la sectiunea presa). E interesant, caci cartea are o multime de elemente incomode pentru modul de a gindi in spatiul romanesc. Dar cel mai important e faptul ca reprezentantii generatiei tinere au rectionat extrem de pozitiv si acest lucru ma intereseaza cel mai mult. Recunosc ca segmentul de pina-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut insa multe reactii pozitive de la oameni foarte in virsta, dar probabil cu un spirit tinar. (Acum cred ca grupul tinta nu poti sa-l prevezi, sa/l prestabilesti  caci vei avea mereu surprize. Am avut de exemplu reactii virulente de la anumiti critici tineri care repeta ca papagalii cele spun sefii la sedinte si am primit critici favorabile de la oameni inaintati in virsta care m-au surpsins placut).
Am avut si reactii neobisnuite, mai ales ca volumul a fost lansat si cu un site in paralel. Site-ul are o multime de poze, muzici, filmulete etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernauti. Omul a plecat in anii ’45 in SUA. Mi-a scris ca a plins cind a vazut si ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost si reactii la care nu m-as fi asteptat. Oricum, experientul carte-site a functionat pozitiv. Pe linga faptul ca a fost un prim astfel de experiment in Romania, el a dat si un plus de forta cartii. Am avut in prima luna in jur de 4000 de vizitatori unici.
– Si, totusi, ai fost numit si „nostalgic si ignorant”, de exemplu, caci in loc sa condamni comunismul, cum e la moda, tu arati un soi de „comunism cu fata umana”…

– Am citit cu totii zeci de carti despre nostalgie. Stiu si eu, ca tot intelectualul, textele faimoase dedicate acestui subiect. Am vazut ca mi s-a explicat pina si etimologia acestui cuvint, ca sa inteleg cit de „nostalgic si ignorant” sint. Ma bucur si le multumesc celor care au grija de aceste lucruri. Pe acest subiect, repet, s-a scris imens si se va scrie inca mult timp de acum incolo. Am spus chiar in introducere ca exista o doza de nostalgie si nici nu ar putea fi altfel, daca tin la o forma de narativitate autentica. E trecutul meu, e viata mea si mi-o asum. Insa e o nostalgie pasiva si nu activa. Adica e o nostalgie care povesteste o lume trecuta, nu o reconstruieste. Am spus foarte clar ca „acea lume nu mai poate fi reabilitata, nici reconstruita, ci doar inteleasa”. Eu nu vreau sa urasc sau sa iubesc acea lume, ci vreau sa o inteleg (daca iubesc copilaria mea asta nu inseamna ca iubesc sistemul comunist). Vreau sa o inteleg, sa mi-o asum si s-o revalorific. Eu cred in reconvertirea unor experiente trecute, fie ele si negative. Orice experienta, daca sintem baieti nitel mai destupati si stim sa le revalorificam, ne poate ajuta. Si o astfel de abordare pentru unii de pe aici inseamna, se pare, ignoranta. De ce? Caci supozitia lor e banal de simpla. Ei gindesc fundamentalist: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat. Eu gindesc nuantat. Care comunism? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (a propos, pe nimeni aici nu intereseaza acest lucru). Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Unde e literatura de sertar? Cine sint anticomunistii de azi? Etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem. (Exista o carte a lui Daniel Barbu, Republica absenta. Este o lectura obligatorie, caci are o perspectiva asupra comunismului de o luciditate si un cinism incredibil. Un liberal cinstit, cu o minte limpede si cu un curaj demn de apreciat. Pacat ca aceasta carte este trecuta cu vederea atit de usor.) Eu pot sa rastorn aceasta pozitie foarte simplu, dar nu asta ma intereseaza. Pot spune ca ignoranta inseamna tocmai refuzul intelegerii si asumarii lumii din care am iesit. Condamnarea e cea mai facila cale si mai ales aceasta condamnare impersonala. Caci condamnarea te absolva de vinovatie si responsabilitate. Ei, vinovatii, au fost pusi la zid…. i-am rezolvat. Pe cine i-am rezolvat? Cine sint ei, cine sintem noi? Comunismul este un produs la care am fost toti partasi si avem fiecare dintre noi o doza de vina, unii mai mult, altii mai putin. E foarte important acest element. Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura. Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.
– Reiese ca nu te deranjeaza critica, ci pistele false induse de anumite pozitii critice?

– Evident. Cind s-a ajuns pe la a zecea recenzie a cartii si toate erau pozitive si elogioase, am intrat in panica. Stiu foarte bine ca ceva nu e in regula cind exista un unison. Nu cred in opinii la unison si mai ales in texte apreciative. Fireste ca am o opinie buna despre cartea mea, insa as putea cu usurinta sa o deconstruiesc. Chiar m-am gindit sa scriu un text dur in care sa-mi desfiintez cartea. Acum cred ca ii cunosc mai bine slabiciunile. Insa cred ca perspectiva unui ochi critic din afara e mult mai utila pentru mine. Vreau sa vad cum intelege celalalt ceea ce eu cred intr-un anumit fel. Sint sigur ca abia criticile serioase ma pot ajuta sa-mi inteleg mai bine punctele tari si punctele slabe ale cartii. De aceea cind am scris cartea am avut mereu in jur de 5-7 lectori. Ii rugam merau sa-mi spuna ce nu le place, ce li se pare dubios, ce e prost etc. Reactia la primele mele 3-4 texte din aceasta carte a fost una negativa. Una dintre prietenele mele a zis ca va fi un dezastru, ca de fapt nu stiu ce vreau, ca voi fi etichetat ca nostalgic si comunist, iar cealalta – ca nu prea stiu ce vreau sa spun. Recunosc ca aveau in multe locuri dreptate. Asta m-a ajutat cu adevarat.
Ma deranjeaza nu critica, ci modul fals de a critica. Am incercat sa ma protejez de citeva directii care nu duc prea departe. Am vrut ca textul meu sa nu fie citit ca un text exotic, nostalgic sau care promoveaza o anumita ideologie. De aceea incerc sa-l protejez de astfel de abordari. Cum poti sa reactionezi cind cineva iti spune ca nu poate prezenta cartea ta in nu stiu ce revista, caci cartea ta e comunista. Nu-ti ramine decit sa te minunezi. Imi aduc aminte de un prieten bun care a scris un text despre necesitatea unei platforme serioase a fortei de stinga in Romania. Ca rezultat o buna parte a intelighentiei locale l-a etichetat drept procomunist. El fiind un liberal clasic, asumat, insa unul care gindeste.
De aceea reactionez la clisee de acest tip incercind sa provoc discutii. Iar la texte cu mistouri si bascalii nu raspund, caci ele directioneaza discutia intr-un orizont obtuz, fals si inchid posibilitatile de discutie. Totul se reduce la argumente de genul „hai sictir”. Am vazut ca mi s-a recomandat sa plec in Coreea de Nord si Cuba sau ca ma pot sminti. Deci sint periculos.
Acestea sint un fel de incriminari si denunturi de tip vechi, fara argumente. In Romania, ca sa-l parafrazez pe Daniel Barbu, marea parte a intelighentiei combate si nu dezbate, adica se porneste de la supozitia ca tu ai dreptate si orice ar zice celalalt nu poate schimba datele problemei. A dezbate inseamna sa pornesti de la ideea ca si celalalt ar putea sa aiba dreptate, ca tu ai putea sa ai convingeri gresite, de aceea discutia se bazeaza pe un discurs rational si argumentativ.
– Ai putea fi invinuit, totusi, ca treci sub tacere si nu gasesti loc in cartea ta si unor forme de represiune mai dure si concrete, cum ar fi marile epurari, GULAG-ul etc….

– Da, asta e deja un punct serios de discutie. Am meditat mult la acest lucru. Am incercat mai multe variante de text prin care sa povestesc suferinta. Eu nu am ascuns nicaieri faptul ca sistemul comunist e un sistem represiv. Am spus de mai multe ori in carte acest lucru. Eu nu am ascuns faptul ca a existat o acumulare de suferinta enorma, nu ca astazi n-ar mai exista. Am avut, totusi, o dificultate cu a povesti aceasta suferinta din citeva motive. Mai intii, nu am o relatie directa cu acest gen dur de represiune si suferinta. In al doilea rind, sistemul a controlat destul de bine modul de a circula al informatiei pe acest subiect, deci aveai un acces mai dificil si indirect la ce se intampla. Si, nu in ultimul rind, suferinta venita in urma represiunii ideologice, oricit de mare ar fi fost ea, este una periferica si nu centrala in cultura sovietica. Astazi noi credem ca ea e centrala datorita contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost si nu avea cum sa fie centrala. Asta, fireste, nu justifica si nu scuza cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, in URSS la acest capitol trebuie tinut cont de suferintele aduse de ororile celor doua razboaie, cel civil si cel de-al doilea razboi mondial. Al doilea razboi modial a devenit simbolul si centrul de greutate al suferintei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism si entusiasm al maselor care au echilibrat mereu suferinta cotidiana. Oamenii isi dadeau viata, mutau muntii din loc, construiau magistrale din convingere, nu din interes material. De aceea m-am oprit la Korciaghin si Buharin, unul – simbol al entuziasmului si celalalt – al suferintei. Si, fireste, am povestit despre modul nostru de a vedea marele razboi. Pot sa accept ca nu am gasit cea mai buna solutie, insa eu nu cred (si aceasta iarasi suna scandalos aici, in Romania) ca cheia intelegerii comunismului este suferinta venita in urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o forma puternica de suferinta, nu prea am scapat niciodata de ea. Astazi ea este mult mai bine fardata, asa ca am inceput sa confundam suferinta cu fericirea, ceea ce e grav.
Vladimir Tismaneanu mi-a citit cartea in drum spre America, dupa tirgul de carte. Mi-a scris un scurt mesaj in care aprecia cartea si a zis o fraza care pe mine m-a pus pe ginduri: „Este ceva melancolic si trist in scrisul tau, camuflat sub masca nostalgicului-ironic”. Fireste, mi-ar placea sa citesc ceva mai nuantat pe aceasta tema. Imi place sa cred ca tristetea din scrisul meu e un element al seriozitatii si angajamentului meu.
– In Romania s-au scris in ultimii ani citeva carti care exploreaza comunismul din aceasta perspectiva subiectiva si personala, fara implicatii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume disparuta”. Care este opina ta despre aceste carti si prin ce ti se par ele inrudite cu cartea ta?

– Aceste carti pentru mine inseamna ca noi incercam sa facem un pas important inainte. E un pas important la nivel de semnificatie. Mai intii, cartile acestea au autori destul de tineri, care nu au trait foarte mult in comunism, ca adulti mai ales, ca sa fi fost obligati sa faca niste alegeri si niste compromisuri. Deci, putini, prea putini autori de peste 40 de ani au curajul sa priveasca mai detasat aceasta experienta, ca sa nu mai zic de asumarea acestei experiente. In al doilea rind, asta ne arata (nu pina la capat insa) ca aceasta generatie tinara nu mai are presupozitii atit de tari si dure legate de comunism. Ei sint dispusi sa discute si sa analizeze inainte de a condamna ceva. In acest sens eu cred ca ei nu mai sint pe linia gindirii interbelice, a ceea ce eu numesc „paradigma culturala interbelica”, care la noi este promovata drept Marea Cultura. Modul nostru de a gindi si a ne raporta astazi la comunism ni se trage de acolo (scuze fanilor acestei perioade), care in esenta lucreaza cu judecati tari si pentru care comunismul a fost raul absolut. Dar acesta este un subiect delicat si as vrea sa-l dezvolt in urmatoarea perioada mai nuantat. Deci, acesti scriitori tineri incearca sa iasa cumva din aceasta continuitate culturala. Eu zic ca e foarte bine. Dar in ciuda faptului ca poate nu si-au propus mai mult decit sa ramina la „firul ierbii” cred ca au facut inca prea putin. Nu stiu daca e o chestiune de curaj sau de gindire, dar cred ca ei ar trebui sa vina si cu o anumita forma de problematizare. Da, vreau sa stiu cum arata o sticla de Cico, dar vreau sa aud si problematizari si judecati incomode: unde e disidenta? cum se face ca nu am avut disidenti (cu exceptiile de rigoare), ci numai comunisti si peste noapte avem numai anticomunisti? oare rezistenta prin cultura nu a fost o forma de a sluji si a intari sitemul ceausist? Exista diferente intre vechiul oportunism si noul oportunism? etc. Eu am dreptul sa pun intrebari si mai ales intrebari incomode. Asa putem intelege mai bine lumea din care am iesit. Ei bine, ei nu prea o fac. Ba mai mult, la prima vedere cartea O lume disparuta, poate cea mai reusita dintre ele, pare a fi acel gen de privire inapoi fara incrincenare. Asa e. Insa sincer sa fiu si cu tot respectul pe care-l am pentru domnul H.R. Patapievici dialogul de la final incarca ideologic cartea. Practic dialogul celor 4+1 este o concluzie ideologica tare: „Comunismul e raul absolut si trebuie condamnat”. Cu astfel de concluzie, care de fapt e o supozitie, nu putem analiza si regindi trecutul. Dar asta a fost alegerea lor si eu le respect alegerea. Cu Cartea Roz a comunismului lucrurile stau la fel. Au pus o prefata bine nuantata, ceva de genul „noi condamnam comunismul, e clar ca el a fost raul absolut, dar aici vom povesti altceva… nu cumva sa intelegeti gresit…”. Cartile insa sint reusite in mare parte.
In raport cu aceste carti eu ma plasez intr-o vecinatate distanta. Avem multe lucruri comune, insa eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci il abordez in perspectiva intelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisa in paralela noi si ei (noi comunistii, ei capitalistii), de aceea incerc sa arat ca diferentele nu sint atit de mari pe cit par, ca sint diferite forme de represiune. Cind strigam ca sintem liberi, trebuie sa incercam sa intelegem fata de ce sintem liberi si fata de ce nu mai sintem liberi. Iar cel mai important e faptul ca eu spun ca noi trebuie sa fim mereu cu mintea limpede si trebuie sa chestionam, sa incomodam, sa gindim, sa luptam, caci sistemele nu vor decit sa ne utilizeze. Deci, eu incerc sa intrig, sa incomodez, sa zgindar diverse straturi pentru a incita la gindire si discutii. Dar afirm cu modestie si responsabilitate: nu cred ca ceea ce spun este neaparat adevarat.
– Aparitia acestei carti (a, felicitari pentru debut, de fapt!) ti-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?

– Intr-un fel da. Experienta scrierii acestei carti mi-a dat peste cap citeva prejudecati despre mine. Credeam ca scriu mult mai greu decit am reusit sa scriu. Mi-a dat incredere si curaj. Si, fireste, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zona mai experimentala, sau mai degraba mai amestecata ca si stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi apartine). Urmatoarea carte e despre Romania, despre intelectualitatea romana. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a cliseelor culturale romanesti. Totul va fi de o maniera ironica, scrisa lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema Romaniei, ci gindirea fundamentalista si manelista a unei mari parti a intelighentiei romane.
Insa pina atunci voi scoate o varianta a cartii “Nascut in URSS” intr-o forma total diferita, in colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuala. Cred ca va fi o surpriza placuta. Si, fireste, negociez posibilitatea traducerii in alte citeva limbi a cartii. Ma intereseza in mod special piata rusa si cea germana.
Pentru mine cred ca va fi o perioada interesanta. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinatiilor: …„S-a spart ghiata, domnilor jurati! S-a spart ghiata.” Asa ca „Sedinta continua!”.
(Brasov-Bucuresti, vara 2006)

Oare chiar a murit Uniunea Sovietica? – Punkt nr. 6

de Dumitru Crudu

Cind am luat in miini cartea lui Vasile Ernu NASCUT IN URSS publicata de editura Polirom in 2006 si care abunda in ironie la adresa Uniunii Sovietice mi-am amintit ca au fost doi oameni care mi-au marcat, intr-un anumit fel, copilaria mea: un bunic de-al meu deportat in Siberia si profesorul meu de istorie. Pentru ca spusese un banc despre… Stalin, bunicul meu fusese trimis la capatul lumii, unde facuse citiva ani grei de puscarie si de lagar. Eu nu l-am cunoscut direct, pentru ca murise inainte de nasterea mea. Il stiam insa din povestirile parintilor mei, cu toate ca aflasem destul de tirziu de existenta sa, abia cind am inceput sa merg la scoala. Nu stiu de ce, dar aveam o consideratie aparte fata de acel om pe care nu-l vazusem niciodata si despre care circulau legende in copilaria mea. El era cel de-al doilea sot al bunicii mele Paraschiva. Imi era un fel de bunic adoptiv, dar, anume datorita lui ai mei au putut scapa de foamete si tatal meu mai este si acum in viata, si, drept urmare, si eu.
Citind cartea lui Vasile Ernu, o carte in care URSS-ul este persiflat, o carte in care am gasit aceasta propozitie sfichiuitoare si mai mult decit adevarata – a construi comunismul fara alcool e ca si cum ai face capitalism fara reclama – nu am putut sa nu-mi amintesc si de cel de-al doilea om care ma influentase foarte mult in copilaria si adolescenta mea. Acesta era proful meu de istorie. Nu era prea inalt, insa era un om foarte atent si cumsecade cu fiecare elev. Nu striga niciodata la nimeni si niciodata nu ne tragea de urechi, asa cum obisnuiau alti profesori. Nici nu ne lovea cu capul de banca, nu ne inrosea palmele cu rigla sau nu ne punea sa stam cu miinile ridicate in sus si cu fata la perete. Cum s-ar zice, era un om ca piinea calda. Ne explica meticulos si cu acribie fiecare moment mai incilcit din istorie. Nu ne pedepsea cind greseam. Nu se infuria niciodata. De aceea si lectiile sale ma cucerisera, iar pentru istorie facusem o adevarata pasiune.

Citind cartea lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, care se deschide cu un motto dintr-un poem al lui Vladimir Maiakovski: Priviti, minunati-va, sint cetatean al Uniunii Sovietice si unde am gasit si doua tablete emotionante despre alcool, iar in una dintre ele am descoperit ca sint trecute in revista toate bauturile alcoolice pe care le consuma omul sovietic, inclusiv troinoi odecolon, pasta de dinti, crema de ghete sau lichidul de frina, mi-am amintit ca, multa vreme, nu am putut face nici o legatura intre bunicul meu trimis in Siberia si proful meu de istorie. Mult timp nu am crezut ca poate fi vreo relatie intre acel om nenorocit care nu se tundea luni de zile si minca doar piine cu apa si acel barbat imbracat bine si cu burta, care ne povestea cu atita suflet ce se intimplase in trecut. Intre ei era o diferenta foarte mare. Unul dintre ei reprezenta esecul in viata, caci a nimerit in Gulag, iar altul succesul, fiindca, la scurt timp dupa ce-l turnase pe bunicul meu, se alesese cu un apartament chiar in centrul orasului. Proful meu de istorie avea propria sa masina si un ciine pe care seara il scotea la plimbare, cred ca era un buldog, daca nu ma inseala memoria, iar bunicul meu, dupa ce revenise din Siberia, ajunsese pe drumuri, fiindca bunica-mea nu a mai vrut sa-l primeasca acasa, temindu-se ca minia statului sa nu se extinda si asupra ei, iar pentru acest lucru a fost condamnata de parintii mei care-l adaposteau, peste noapte, pe bunicul meu si-i dadeau sa manince, fara stirea bunicii Paraschiva, care fusese o femeie foarte frumoasa in tineretea sa.
Citind cartea lui Vasile Ernu, care se vrea un fel de arheologie a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice si care este structurata in mai multe capitole, cum ar fi, Oda tualetului sovietic? sau Ceapaiev sau Stirlitz, un James Bond sovietic sau Ostap Bender, eroul meu preferat ori maiovca e mai mult decit 1 mai mi-am adus aminte cum am aflat ca, totusi, o legatura intre ei exista. Era, cred, o zi de primavara si eu eram pe cale sa termin clasa a noua. Parintii mei mi-au spus adevarul cind bunicul meu deja nu mai era in viata. Mi-au dezvaluit ceea ce tainuisera cu atita grija pina atunci, dupa ce revenisem, fericit, acasa, de la olimpiada raionului Ungheni la istorie, unde luasem locul intii. Tocmai le aratam, entuziasmat, diploma si biografia lui Alexei Tolstoi care mi-au dat-o drept premiu, cind mi-au spus cum stau lucrurile. Mi-au spus adevarul cind eu eram in culmea fericirii si-l elogiam pe proful meu de istorie, iar despre bunicul meu deportat la miez de noapte, descult, pentru ca nu l-au lasat sa se incalte, uitasem complet.
Cred ca mama mea mi-a spus ca bunicul meu ii povestea bancuri despre Stalin chiar profului meu de istorie pe care il divinizam, iar acesta il turnase unde trebuie si, in consecinta, bunicul meu ajunsese in Siberia, iar proful meu de istorie fusese admis la facultate. Acel denunt insemnase ascensiunea pentru unul si decaderea pentru altul.
Inaintind in lectura cartii lui Vasile Ernu, de fapt, intr-un anume fel, am inceput sa ma citesc pe mine insumi si mi-am amintit cum am fost pionier, mi-am amintit ca nu am avut niciodata, in timpul Uniunii Sovietice, o pereche de djinsi si doar o singura data am purtat niste blugi, vreme de doua ore, pe care i-am imprumutat de la un prieten in schimbul unei sticle de vodca, mi-am amintit de KVN si de taberele de pionieri, de bancurile sovietice si de cozile nesfirsite, dar, mai ales, mi-am amintit de primul meu soc pe care l-am avut in viata si care m-a facut sa-l vad cu alti ochi pe profesorul meu de istorie pe care-l idolatrizasem atita.
Lecturind eseul lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, citindu-i tabletele despre educatia politica sau despre amanta revolutionarului, despre komunalka sau steclopunct si despre ce poti face cu o rubla mi-am amintit ca, brusc, istoria mi s-a parut a fi o disciplina anosta si mincinoasa. Sigur ca am proiectat dezamagirea pe care mi-o provocase profesorul si asupra obiectului pe care-l preda. Si, bineinteles, ca abia mai tirziu am inteles ca am avut dreptate. Atunci, insa, nu puteam pricepe cum un om care il turnase pe bunicul meu, dar si pe alti prieteni de-ai sai, asa cum am aflat ulterior, imi propavaduia mie si colegilor mei adevarul istoric, cum ne poate invata ce este cinstea si dreptatea cel care si-a denuntat prietenii din copilarie si de ce asemenea oameni sint pretuiti, iar cei ca bunicul meu nu, desi istoria tocmai lor le-a facut dreptate, in cele din urma? Era un mare paradox pe care nu l-am inteles niciodata.
Cartea lui Vasile Ernu m-a indemnat sa-mi amintesc de acele vremuri indepartate, iar una dintre afrimatiile sale despre Uniunea Sovietica ( „Uniunea Sovietica nu a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect utopic al modernitatii”) m-a ajutat sa inteleg mai bine ce se intimplase atunci cu mine si cu oamenii pe care i-am cunoscut.
Caci, era un mare paradox, asa cum am mai spus: desi era nevinovat si un om caruia istoria i-a dat dreptate, bunicul meu era ignorat de societate, iar proful meu de istorie, cu toate ca era un profitor si un ipocrit, se bucura de toate onorurile posibile. Nimeni nu voia sa stea de vorba cu bunicul meu cind traia, iar pe proful meu de istorie toata lumea il cauta ca sa-i mai ceara un sfat si sa-l ia de cumatru. Si de ce atunci cind Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe tot proful meu de istorie a fost ales in consiliile municipale si raionale din Ungheni, iar oameni ca bunicul meu au continuat sa fie desconsiderati? Cum se poate explica asta si cum se mai pot explica si alte ciudatenii, cum ar fi aceea ca poporul sovietic sustinea ca nutreste o dragoste aparte fata de celelalte popoare ale lumii, iar pe de alta parte, tocmai armatele sovietice ne-au ocupat? Oare cum vine asta?
Cartea lui Vasile Ernu m-a ajutat sa inteleg cum stateau, de fapt, lucrurile.
Citind-o, mi-am dat seama ca bunicul meu deportat in Siberia doar pentru ca a spus un banc despre Stalin reprezenta adevarata realitate, iar proful meu de istorie era insemnul utopiei. Dar, asa cum foarte bine a observat si Ernu, In Uniunea Sovietica utopia tindea sa se substituie realitatii si, pina la un anumit punct, a reusit aceasta.
Operatiunea asta de inlocuire incepea inca din gradinita, apoi continua in scoala, universitate si se finaliza la locul de munca.
Pentru cei care locuiau in Uniunea Sovietica adevarata realitate era utopia, compusa, in cea mai frageda copilarie, din tot felul de mituri despre Buratino, Habarnam, Ariciul in ceata, completata, in primii ani de scoala, cu legende despre pionierii-eroi Valodea Dubinin, Marat Kazei, Valea Kotik, Lionea Golikov, Timur si despre acel pionier care si-a turnat propriul tata ca a furat nu stiu ce din kolhoz, apoi intarita cu povesti romantice despre eroii vremurilor noastre: Iurii Gagarin, Zoia Kosmodemeanskaia, Pavel Korciaghin, Matrosov si, bineinteles, securistul sovietic, care era modelul absolut pentru orice cetatean sovietic.
Incetul cu incetul, adevarata realitate era marginalizata, asa cum remarcase si Vasile Ernu: „ Din cind in cind ne mai sicana cite o problema mica gen coada la spray bulgaresc Lavanda, faptul ca nu gaseam intotdeauna locuri la restaurant, iar pentru mobila parintii trebuiau sa se inscrie pe nu stiu ce lista de asteptare. Dar ce erau acestea pe linga marile noastre realizari?”
Asa incit, la un moment dat, te trezeai ca traiesti in interiorul unei utopii care nu avea nici o legatura cu realitatea adevarata si incepeai sa crezi ca trupele sovietice ne-au eliberat si nu ne-au ocupat, ca noi sintem moldoveni si nu romani, ca e minunat ca traim in saracie si nu ne putem cumpara nici macar un palton.
Intr-o iarna, umblasem imbracat doar intr-un fis de toamna, fiindca nu am gasit nicaieri paltoane, dar trebuia sa ma mindresc cu asta, fiindca burghezii au de toate, dar nu au suflet, iar oamenii sovietici nu au nimic, in schimb, au un suflet mare. Aceasta era utopia, iar realitatea era ca dirdiiam continuu de frig.
Conform acestei operatiuni de substituire, omul sovietic trebuia sa ajunga sa creada ca omul cel bun era proful meu de istorie, adica un turnator, iar cel rau, bunicul meu deportat in Siberia, adica cel care a fost denuntat.
Si multi au si crezut in asta, deoarece propaganda se facea pe toate caile posibile si imposibile, dupa cum ne aminteste acelasi Vasile Ernu: „Intri intr-o ospatarie, o cantina sovietica, si ce vezi pe perete? Un afis, cu o domnisoara care sta frumos asezata la masa, cu o farfurie de ciorba in fata, iar dedesubt scrie mare: „ Amestecind meticulos mincarea, ajuti societatea!”. Buna invatatura. Sau la locul de munca, unde scria: „ Constiinta e cel mai bun controlor”. Asa e.” Culmea e ca sarbatorile de 22 aprilie, 1 mai, 9 mai sau 8 noiembrie erau folosite si ele in sens propagandistic, devenind un fel de apogeu al utopiei.
In felul acesta ajungeai sa-ti urasti si sa-ti urmaresti propriul tata, ca acel pionier sovietic, si sa-i ridici in slavi pe cei care-l aresteaza si-l tortureaza.
Cum s-ar zice, comentariile sint de prisos.
Sigur, la un moment dat, vederea mi s-a limpezit, tulburarea m-a lasat si am inteles ca adevarata realitate o reprezinta bunicul meu deportat in Siberia si nu proful meu de istorie care facea clabuci la gura atunci cind vorbea despre anul 1812 si despre ce-a insemat acesta pentru Basarabia.
Bineinteles ca a venit un moment cind am inteles ca Uniunea Sovietica era, de fapt, un teritoriu al minciunii, cind am realizat ca nu am intrat benevol in marea familie a republicilor surori, ci am fost cotropiti cu forta.
Iar cind am terminat scoala am priceput ca despre ceea ce am inteles nu trebuie sa vorbesc nimanui. Acest adevar pe care l-am aflat trebuia sa-l tin doar pentru mine. Faptul ca imi iubeam bunicul nimeni nu trebuia sa stie, tot asa cum nimeni nu era bine sa afle ca imi dispretuiam proful meu de istorie. Adica, trebuia sa ma invat sa traiesc intr-un spatiu imaginar. Adica, intr-o utopie pentru a avea un loc de munca si pentru a trai in libertate.
Aceasta iluminare dubla, a ceea ce se intimpla de fapt si a imposibilitatii de-a vorbi despre asta, am avut-o inca in perioada cind Uniunea Sovietica parea un imperiu vesnic.
Cred ca din acel moment Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe pentru mine. Ea murise cu mult inainte de disparitia ei de pe harta. Ea murise inca atunci cind un var de-al meu de-al doilea, cu care eram foarte bun prieten, fusese adus in sicriu din Afganistan, iar un altul a fost trimis, din armata, direct la casa de nebuni. Ea murise in clipa cind am vazut ca eram prigoniti ca am fost de Craciun la Biserica. Ea murise atunci cind am aflat ca cel care-l turnase pe bunicul meu imi preda mie istoria la scoala.
Pentru multi oameni insa Uniunea Sovietica mai este vie si astazi. Ea si-a supravietuit propria moarte. Ea continua sa existe in mentalitatea si subconstientul multor octombrei, pionieri sau comsomolisti de cindva. In foarte multe microbuze din Chisinau se difuzeaza non-stop muzica din perioada sovietica. Multi dintre ei, vorba lui Vasile Ernu, ar face orice ca sa poata cumpara un bilet in Uniunea Sovietica. Dovada e si popularitatea crescinda de care se bucura comunistii in Republica Moldova.

Dar cum este, posibil, totusi, ca defuncta Uniune Sovietica sa-si ridiculizeze propria moarte?
Cel mai bun raspuns in acest sens il putem gasi in aceeasi carte a lui Vasile Ernu care se cheama NASCUT IN URSS. Acolo este surprinsa exact mentalitatea sovietica. Ba mai mult decit atit, Vasile Ernu a aratat ca, da, Uniunea Sovietica a murit, dar nu si utopia care a stat la baza ei: utopia sovietica i-a supravietuit. De aceea, oricind o revenire e posibila. De aceea, a si ajuns la putere in Republica Moldova partidul comunist.
Cartea lui Vasile Ernu a urmarit, pas cu pas, felul in care s-a nascut utopia sovietica care era sinonima cu ideea ca URSS-ul e cea mai grozava tara din lume, iar oamenii care locuiesc in ea sint cei mai buni, cei mai generosi, cei mai sufletisti, cei mai saritori la nevoie de pe glob.

Unii l-au acuzat pe Ernu ca nu a condamnat Uniunea Sovietica. Dar nici nu cred ca trebuia sa faca asa ceva, fiindca eseistul si-a propus altceva: sa scoata in evidenta materia din care a prins viata URSS-ul si mentalitatea sovietica: adica sa descrie utopia din care s-a inaltat Uniunea Sovietica si care, inca, mai face si astazi atitea victime si prozeliti.
Sint unii scriitori care considera ca e mai bine sa uitam ce-a fost altadata si sa incercam sa cercetam prezentul sau spatiile imaginare. In opinia acestora, chiar si o privire critica asupra Uniunii Sovietice ne-ar lega si mai tare de o tara fantoma care nu mai este de mult si ne-ar incurca sa ne vedem de treburile noastre de zi cu zi. Uita ca sa poti trai mai departe – acesta este sloganul de care se conduc si pe care l-au imprumutat de la nu stiu ce scriitor occidental contemporan. Si ei incearca sa uite. Cauta sa nu mai tina minte ce a fost altadata. Incearca sa nu-si mai aminteasca nimic. Incearca sa-s alunge din memorie fisii intinse de existenta.
Eu insa nu vreau sa uit ca m-am nascut in Uniunea Sovietica. Eu nu vreau sa uit ca m-am nascut pe un teritoriu romanesc ocupat cu forta de armata sovietica. Eu nu vreau sa uit asta. Nu stiu la ce-mi foloseste, dar nu vreau sa uit.
Si ma bucur ca si Vasile Ernu nu vrea sa uite acest lucru. Si ma bucur ca a demonstrat foarte bine cum utopia sovietica a supravietuit destramarii Uniunii Sovietice intr-o carte cu adevarat memorabila. Cartea lui Vasile Ernu, scrisa cu atita ironie, este extrem de utila. Mi-am dat seama de acest lucru atunci cind am ajuns la ultima pagina si cind am aflat, aproape ca in acelasi timp, ca acel prof de istorie al meu a urcat si mai sus pe scara ierarhica, acum este un mare sef la Chisinau, iar oameni ca bunicul meu sint marginalizati in continuare, sint ignorati si priviti chioris la fel ca si inainte. Oare chiar a murit Uniunea Sovietica?

Vasile Ernu – Nostalgia pentru viitorul sovietic? – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Oleg Panfil (traducere de Mihail Vakulovski)

Cel mai mare scandal literar al acestei veri din Romania e in toi. Fostul odesit, care in 1990 a emigrat in Romania, studiind filosofia chiar in inima Transilvaniei – la Universitatea din Cluj-Napoca – , Vasile Ernu a publicat cartea “Nascut in URSS”.
Un coctail de mare efect, alcatuit din toate stilurile non fiction, de la amintiri si memorialistica la filosofia postanticlasica directa si frusta “cu fata umana”, care tinde sa devina coctailul Molotov pentru intelectualitatea romaneasca.
In Romania, care a intrat cu un picior in Europa si care traieste sub sloganul “luati-ne si pe noi in UE!”, pentru intelectualitate s-a dovedit ca e destul de complicat sa priveasca hirtia igienica cu standard european din miinile ei si sa faca o analiza comparativa a urmelor de pe ea cu ce se edita pe hirtia din timpurile regimului comunist. Cu toata diferenta din ratia alimentara, metodele de comercializare a mutrei intelectuale au ramas aceleasi.
Exact acesta este mesajul de baza al lui Vasile Ernu, care a stirnit indignarea elitei romanesti. Si, in afara de asta, Vasile Ernu considera ca regimul comunist avea unele prioritati in sfera rezistentei sufletesti.
Pozitia hiperironica a autorului e, la fel, departe de ceea ce se numeste nostalgie, asa cum e departe si de speculatii. Aparatul filosofic prelucrat in secolul trecut de Foucault, Baudrillard, Ilin, Holmski aici este utilizat ca un aparat de zbor, de lucru: de la inaltimea tonului pe care-l ia in acest text Vasile Ernu se vad perspective interesante, fara indoiala, si pentru cititorul de limba rusa.
Ideologia post-anti-globalizatoare? Care sint trasaturile ei? Care sint trasaturile viitorului apropiat, care a inceput cu multi ani in urma in URSS? Textul lui Vasile Ernu, scris usor si dintr-o rasuflare, este foarte apropiat ca stil de excelenta eseistica a lui Cioran si – in afara de asta – el are o sonoritate ciudata si fara limite, care avea o melancolie doar in fostul imperiu sovietic.

Pionieri convinsi vs. pionieri indiferenti – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

LUCIAT

URSS e un subiect extrem de sensibil in Romania, din moment ce cartea asta a stirnit atitea reactii. Neasteptate, pentru mine, au fost acuzatiile care i s-au adus autorului din cauza nostalgiei lui dupa lumea comunismului. Cind, de fapt, e vorba de nostalgii dupa copilarie sau dupa adolescenta.
Daca in copilarie o pereche de blugi adusi de fratele lui din Afganistan au insemnat enorm, e firesc ca acum sa fie dezamagit de lipsa totala de importanta a acestui obiect vestimentar, de usurinta cu care oricine il poate cumpara, fara sa se gindeasca prea mult. E socul pe care il sufera un copil care crede cu tarie ca piatra pe care a cules-o de pe drum e magica atunci cind afla ca e o piatra obisnuita, careia nimeni nu-i da nici o importanta. Sau socul suferit de un indragostit cind cunoscutii il intreaba ce naiba vede el la fata aia uritica. URSS are pentru Vasile Ernu o astfel de „valoare sentimentala”. Cum nu se poate mai firesc. Cu atit mai mult cu cit URSS a disparut, s-a topit in neantul istoriei si nu se mai pot face comparatii de genul: cind eram mic, ce mare parea casa asta si acum ce pacat ca-mi dau seama ca e de fapt foarte mica!
Autorul nu se comporta foarte „matur”, nu recunoaste ca despre asta e vorba. Atitudinea lui e mai degraba infantila, o incercare chinuita de regresie in mintea copilului increzator in consistenta sistemului in care traieste. Am spus autorul? Nu, nu cred. Naratorul. Cum poti povesti despre viata in patria comunismului? Ca sa redai cit de cit cum era pe atunci trebuie sa te intorci in pielea ta de atunci. O poti face nevrotic, renuntind total la pielea ta actuala, sau o poti face literar, o regresie controlata. Naratorul regreseaza cu siguranta la stadiul de pionier fascinat de copilaria lui Lenin, dar autorul controleaza regresia asta foarte bine, apelind la o ironie subtila. N-ar fi putut fi mai putin subtil, pentru ca l-ar fi subminat pe narator! Daca ar fi fost fictiune, nu era nici o problema, intelegea toata lumea jocul asta dintre nostalgie si ironie. Cum aici e vorba de non-fictiune, lucrurile se complica. De ce totusi aversiunea unor romani fata de plonjeul lui Ernu in comunismul trait pe viu? Probabil pentru ca nu e atit vorba despre fata umana a comunismului in general, cit despre comunismul la el acasa, nu despre varianta „slaba” care a functionat in Romania. La noi a fost o forma fara fond, la ei nu. Am fost si eu pioniera cam in acelasi timp cu Vasile Ernu, dar pe mine asta m-a lasat rece. N-am crezut in pionieri nici o secunda, asa cum n-au crezut nici colegii mei. N-am inghitit o iota din povestile de la scoala despre romanul harnic, bun la suflet si care n-a cotropit niciodata. Suna gretos si nu ma interesa. Pe Ernu in schimb URSS l-a prins intr-o retea densa de legende despre eroism si pionieri, despre o patrie mareata care a cistigat un razboi colosal de important, despre forta si nobletea unui proiect grandios care urma sa schimbe omenirea. Ernu era in centrul lumii, pentru ca URSS era in centrul lumii. Romanii erau undeva la margine si-i durea undeva de soarta omenirii.
Propaganda care a functionat atit de bine la ei, la noi a cazut in derizoriu. N-am luat-o (generatia noastra) deloc in serios. Am crezut ca am fost mai destepti noi. Ne scoate din minti sa vedem ca unul nascut in URSS nu da doi bani pe desteptaciunea noastra, ba dimpotriva, se uita de sus la noi, ca la unii care n-au trait comunismul la el acasa. Pe mine ma bucura ca nu am trecut printr-o experienta atit de intensa ca a lui Ernu. Dar am si mult mai putine lucruri de spus. Din acest motiv

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Lansare Gaudeamus 2024
• 𝐓𝐎𝐏 𝐕𝐀̂𝐍𝐙𝐀̆𝐑𝐈 𝐏𝐎𝐋𝐈𝐑𝐎𝐌 𝐋𝐀 𝐆𝐀𝐔𝐃𝐄𝐀𝐌𝐔𝐒 𝟐𝟎𝟐𝟒
• Generația canibală
• Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

Cautare