Interviu cu Vasile Ernu – Tarabacucarti.ro, febr 2008

Cum s-a născut Vasile Ernu, scriitorul?
Probabil din dragoste de literatură sau poate dintr-o simplă întîmplare. Scriitorul şi-a pierdut aura demult aşa că această titulatură nu mai fascinează cum fascina acum mulţi ani în urmă. Scriitorul a început să fie şi el un meseriaş pe lîngă mulţi alţii. Nu ştiu dacă trebuie să deplîngem acest lucru, însă e o realitate.

In sufletul tău eşti moldovean sau roman? Unde sunt rădăcinile tale – locul căruia ii spui acasă si de care ti se face dor?
Identităţile naţionale sînt nişte construcţii culturale şi nu un dat natural. De aceea dispreţuiesc ideologia de dreapta şi toate fascismele care se raportează la identităţi ca la ceva “natural”; sînt distant faţă de politicile şi drepturile “naturale” sau date “de dumnezeu”. Nu-mi place sa mi se măsoare maxilarul, să mi se taie nu ştiu ce, să mi se calculeze nu ştiu ce structură genetică pentru a mi se defini identitatea. Eu cred că omul este prin excelenţă o fiinţă culturală, iar identităţile pe care vehiculează sînt de asemenea produse culturale. Romanii nu cresc ca perele în copac. Sincer să fiu, îmi plac mult mai mult identităţile impure, amestecate, identităţile de periferie, greu de încadrat într-un şablon. Parţial, şi eu corespund unei astfel de identităţi de margine şi de ruptură, nu însă cît aş fi vrut. În ce priveşte dorul, sau nostalgia dacă e cazul, este legat mult mai mult de timp decît de spaţiu. Acasă este un loc în timp, în care te poţi întîlni cu cei dragi, cu cei cu care poţi povesti, iar acest timp e tot mai greu de găsit şi realizat.

De la ce a pornit “Nascut in URSS”?
Cartea a pornit de la o dorinţă de a povesti despre experienţa sovietică pe care am avut-o timp de 20 de ani. Cei mai frumoşi ani ai mei, i-am trăit în URSS despre care aş putea scrie la nesfîrşit. Acolo a fost perioada copilăriei şi adolescenţei, acolo am avut cele mai semnificative experienţe. URSS a fost ţara mea care peste noapte a dispărut şi astfel am devenit un soi de Dépaysé . Aşa că am vrut să povestesc această viaţă şi mai ales experienţa care este specifică unei “lumi dispărute”, singură în felul ei. Fireşte că e o experienţă subiectivă.

Unii critici sunt de parere ca “Nascut in URSS” este o apologie a comunismului. Cum raspunzi la asta?
Aceşti “unii” din fericire sînt mult mai puţini decît cei care au fost ceva mai înţelegători cu ceea ce am scris eu. Eu nu pot să fiu un apologet a ceva ce nu mai există. Eu spun doar că „ceea ce nu mai există” trebuie reanalizat şi revalorificat, căci numai aşa „ceea ce nu mai există” va dispărea cu adevărat. Sună paradoxal, ca în poveştile talmudice, dar eu cred în asta. Culmea e că cei mai buni apologeţi ai comunismului sînt anticomuniştii postcomunişti, fiindcă ei îl legitimează postum, pe de o parte, şi îi extind puterea în actualitate. Astfel ca apologeti nu sînt cei care încearcă să explice ce s-a întîmplat în comunism, cei care sunt mai nuanţaţi şi care încearcă să nu diabolizeze acel sistem, aşa cum o fac eu. Şi ceea ce mi se pare cel mai cinic e că îl transformă într-o marfă profitabilă de o manieră laşă, adică mimează riscul şi lupta. Eu încerc să fac cu totul altceva. Eu mai degrabă ironizez noua ordine politică folosind hoitul comunismului. Tehnica mea este foarte simplă: eu privesc prezentul din trecut şi le ironizez pe ambele, le chestionez pe ambele.

Te declari un indragostit de literatura. In ce măsura este “Născut în URSS” o creatie literara si in ce masura un instrument de cunoastere a unei culturi?
Imi place literatura, însă nu sînt eu în măsură să-mi analizez cartea şi să o plasez într-un anumit loc în grila literară. Asta e treaba criticilor şi a cititorilor. Să nu luam pîinea de la gură criticilor, iar ei au scris destul de multe despre carte aşa că poate fi citit ce au zis şi unii şi alţii. Am văzut că m-au plasat mai la toate genurilor literare; deci e un soi de literatură ce fac. În rest, cred că orice literatură este şi un instrument de cunoaştere, de autocunoaştere.

Cum crezi ca a afectat “Nascut in URSS” cititorul roman?
“Cititorul roman” e o eticheta vagă. Habar n-am cum a reacţionat marea parte a celor care mi-au citit cartea. Relaţia dintre cititor şi text este o experienţă individuală şi fiecare are un mod personal de a se raporta la text, o sensibilitate personală, un mod individual de a înţelege. Lectura nu este o experienţă de grup, nu există lectură “la colectiv”, ci doar una personală. Fireşte că anumite reacţii la aceeaşi carte se regăsesc la cititori diferiţi, însă în esenţă, fiecare are o experienţă personală.

Cata ironie si cat adevar se regasesc in aceasta carte?
Să înţeleg că ironia nu are treabă cu adevărul? Din cîte ştiu eu, nici literatura nu are treabă cu adevărul. Mîşkin e adevărat sau nu? Ce ar zice „adevărata” Anna Karenina dacă ar întîlni-o pe „falsa” Anna Karenina a lui Tolstoi? Eu pariez întotdeauna pe „falşii” eroi din carte. Literatura, din fericire, nu are treabă cu adevărul, ci cu altceva. Literatura lucrează cu sensul, care e ceva mai isteţ şi mai interesant decît adevărul. Dar asta e o poveste mai complicată.

De ce o lansare a unei carti in limba romana la Moscova si nu mai degraba in Republica Moldova?
Cred că este o neînţelegere. La Moscova mi-am lansat varianta rusă a cărţii. Cum aş fi putut să-mi lansez varianta romana a cărţii într-o ţară în care nici nu se ştie unde se află România? În ce priveşte varianta romană am lansat-o şi la Cluj, şi la Iaşi, dar şi la Chişinău.

Ti s-a reprosat ca nu vrei sa povestesti decat micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist. Cum raspunzi acestor reprosuri?
Of, of. Am spus ca eu nu lucrez cu factualitatea istorică, cu adevărurile şi cu judecţile de valoare. Cartea mea nu se ocupă de asta. Însă nicăieri în cartea mea nu este ascunsă suferinţa, ba din contra, e spus negru pe alb: sistemul comunist este un sistem represiv. Însă eu sînt niţel mai obraznic şi spun ceva mai mult: indiferent în ce sistem trăim, sensurile vieţii, plăcerile ei, bucuriile, compromisurile etc. nu se schimbă ci rămîn aceleaşi. Adică, indiferent dacă trăim în capitalism sau comunism, noi sîntem aceiaşi; noi iubim, urîm, greşim, tradăm etc. Culmea e că şi cu suferinţa e la fel: indiferent în ce sistem trăim ea se distribuie destul de uniform, totul e să avem ochii deschişi, să o vedem şi să reacţionăm. Din păcate noi nu facem asta.

Cat de aproape e Romania de azi fata de Romania comunista? S-au adoptat valorile capitalismului atat de usor?
Romania de azi este făcută din multe lucruri, iar cel mai consistent lucru al ei este Romania de ieri. Romania de azi este o continuitate a Romaniei de ieri, de aceea trebuie să încercăm să vedem ce ni s-a întîmplat şi ce ni se întîmplă.
Site-ul este o completare a cartii sau un instrument de promovare?
Site-ul meu este şi una şi alta. L-am gîndit ca pe o extensie vizuală şi audio a cărţii în care am pus o adevărată arhivă a lumii sovietice: imagini din viaţa cotidiană, melodii, video etc. Însă, automat, a devenit şi un mijloc de promovare, atîta timp cit cei care intra, afla şi despre cartea tipărită.

Komunalka – http://mihaip.uv.ro

de Mihai Picior

Vasile Ernu. “Nascut in URSS”. Si un zambet discret pentru fagaduitorul meu intim… Cred ca de acolo a plecat mai toata treaba. De acolo si de la pasiunea unui bun amic pentru comunism, pentru marxism-leninism, pentru materialism dialectic si pentru estetica socialista despre care acum scrie o lucrare.

Am o legatura intima cu ceea ce se numeste Rusia si asta se datoreaza Tatianei Tolstaia, autoarea unui superb, ravasitor, fenomenal eseu numit Universul rus. Desigur, eseul confirma toate banuielile de prima instanta despre acest popor si acest spatiu aproape ireale, dar merge mai departe si vorbeste despre subteranele lor, despre fortele initiale, despre spiritul rus in plina manifestare. Cu nepoata lui Tolstoi am facut, deci, cunostiinta cu Rusia. Atunci cand l-am citit pe Ernu am avut acea mica dezamagire pe care o ai ori de cate ori se vorbeste putin si neconvingator despre un lucru mare, fara indoiala fascinant. Pe de alta parte, insa, Vasile Ernu vorbea despre Rusia concreta, cea din spatele ideologiei, cea reala, Rusia sociala, Rusia din carciumi, din porturi, din presa, din… casa. Da, Rusia din casa fiecaruia. Si aici apare pentru prima oara acest cuvant ce desemneaza o realitate care ti se dezvaluie, ti se arata pentru intaia oara, putin cate putin: komunalka. Spatiu de locuit. Casa, case, familii, familie. Habar nu ai pentru ca totul e confuz. Komunalka e o solutie locativa temporara, pana sa apara blocurile acelea care arata toate la fel, pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Iar aceasta solutie temporara se producea intre peretii in care pana nu demult ar fi locuit reprezentantii clasei burghezo-mosieresti. Care brusc au fost deposedati de locuinte ce au revenit oamenilor muncii si familiilor patriei. Si cate 4-5-6 familii locuiau casa uneia singure. Si incepea nebunia. Aceasta era komunalka.

Prietenii mei au gandit problema din alt unghi. Si au construit un altfel de spatiu, la fel de generos asa cum ne inchipuim ca le sta bine burghezo-mosierilor, si l-au impartit. In 4, in 5 sau in 6. Cu o singura diferenta. Komunalka lor nu este un spatiu locativ, ci un spatiu al ideilor. Pentru ei komunalka nu este alienant, ci cu inceput comun. Pentru ei komunalka nu inseamna deconstructie, ci reconstituire prin efort comun. Prin idei aruncate in dialog (ne-a confiscat Patapievici formula) si supuse torsiunii argumentului, prin imbinarea lor intr-un tot superior, prietenii mei spera sa transforme komunalka lor intr-un spatiu in care sa se poata instala, fara emotii, un veritabil boier al mintii.

P.S. Pentru ca wordpress este capricios in ultima vreme, accesati si voi manual adresa: www.komunalka.lx.ro

Ernuvaszszszk – Catavencu, 20 Decembrie 2007

de Demény Péter

Vasile Ernu 1971-ben született besszarábiai prózaíró, aki Romániában telepedett le. Tavaly a Poliromnál megjelentetett egy könyvet Született az SZSZSZK-ban címmel. Róla és a kötetéről nemrég ezt írtam: „Azon kevés bíráló közé tartozom, aki nem esett seggre egy lágerré változott birodalom nosztalgikusan-provokatív felidézése előtt. Egy szocialista lágerré változott birodalom előtt. Egy olyan lágerré, amelyben voltak forró helyek, ahol egyszerűen belehaltál a életbe és néhány langyos, ahol így vagy úgy túlélted. Ernu egy nyomorultan langyos helyről jön és mert akkor még gyermek volt, természetesen rózsaszínben látja a lágert, amelyben élt és’az elképzelhető legjobb világnak’. Így is láthatod a világot, ha nem sikerült felnőnöd. Vagy – miért ne? – lehet ez egy olyan módszer, amely által a boldog gyermek varázsköpenyében hirdetheted a rosszat.” Újabban az SZSZSZK-ban született és nevelkedett szerzőnek, aki könyvében azt írta, „időnként még vásárolnék egy jegyet az SZSZSZK-ba…”, neki tehát már nem elég az ország iránti nosztalgia. Egy interjúban, melyet mostanában adott Cezar Paul-Bădescunak, azt írja: „Leninről írtam már s a következő könyvemben Sztálinról és Ceauşescuról írok. Azt hiszem, velük nagyon igazságtalanul bánt az utókor, hogy számos olyan dolgot tulajdonítanak nekik, amit meg se tettek, mindent, ami rossz, a nyakukba varrtak.” (Az az érzésem, Ernu megfeledkezett Pol Pot-ról – a szerző megjegyzése.) Az SZSZSZSZK-ban született író így folytatja: „Nagy átverés (minden rosszat rájuk kenni – a szerző megjegyzése), mert ők a mi termékeink, a mindannyiunké. Mi termeltük ki Lenint, mi termeltük ki Ceauşescut, Sztálint stb.” Én úgy tudtam, az említettek egy gyilkos ideológia termékei, megkérem hát Ernut, ne írja Ceauşescut a románok számlájára. Ami a másik kettőt illeti, az oroszok csináljanak velük, amit csak akarnak.”

Рай типа сортир – Komersant , Журнал «Власть» № 49(753) от 17.12.2007

В издательстве Ad Marginem вышел перевод книги Василия Ерну “Рожденный в СССР”. Анна Наринская пришла к выводу, что автор, эмигрировавший в Румынию в начале 90-х, составил реестр того, что мы хотим помнить о советском прошлом.

Книжка “Рожденный в СССР” вышла в Румынии прошлым летом и принесла своему автору не только пару литературных премий за дебют, но и довольно шумную известность с легким даже призвуком скандальности. Ажиотаж объясняется в первую очередь самой тематикой книги: в Румынии до сих пор к коммунизму относятся довольно нервно. Некоторые критики сочли значительным тот факт, что сайт книги — это первый румынский сайт, посвященный коммунизму. А большинство посчитали скандальным тезис Ерну о том, что диссидент — продукт коллаборационизма между советскостью и антисоветскостью, а диссидентство — “творчество, своего рода общий язык, поддерживаемый обеими сторонами”.

Тут мы можем с гордостью признать, что опередили румынских братьев. У нас соображения вроде того, что “антисоветизм как компонента включался в развитие советской модели, а советский закон жизни состоял в соединении ритуала советской повседневности и критического отношения к советскому идеологическому канону” стали на сегодняшний день практически общим местом.

Так что поразить или хоть сколько-нибудь взволновать нас идеи Василия Ерну не могут. Зато нас могут умилить и порадовать факты и подробности советской жизни, которые он с нежной заботливостью и, как он сам выражается, “ностальгически-иронично” собрал в своей книге.

Василий Ерну эмигрировал в Румынию из Одессы в 1991-м, лет ему тогда было примерно двадцать. Эти факты нашли отражение в его книге. В том смысле, что “Рожденный в СССР” — это, во-первых, воспоминания именно о детстве, причем в благополучном южном городе. Во-вторых, воспоминания человека, не прожившего здесь страшноватые годы, последовавшие за окончательным крушением СССР. А в третьих, рассчитана эта книга на румынскую публику, то есть на такую, которая советский опыт имела, но не такой, как наш.

Чтобы вышло симпатично, Ерну пользуется вполне очевидным приемом: он берет вроде бы противные стороны советского бытования — дефицит продуктов, коммуналки, вонючие общественные сортиры — и рассказывает о них уютные вещи с той самой “ностальгически-ироничной” интонацией.

“С общественным туалетом ты находился в отношениях битвы, схватки, но ты уважал его, потому что это было место, без которого жизнь было невозможно себе представить. И постепенно эта битва, этот запах, этот образ становится частью тебя”. Дальше Ерну очень точно описывает все детали, включая “цементные рельефы ступней”, которые были расположены по обеим сторонам от сортирных “дырищ” (“эти ступни-указатели помогали занять позу “орла” точно над дырой”), и заканчивает свою оду советскому общественному туалету на высокой ноте: “Этот запах дерьма, ссак и хлорки поверх всего этого, этот запах, который так часто вышибал из тебя невольную слезу, этот вид белых стен в потеках мочи, с отпечатками подошв, с вульгарными надписями, этот ледяной сквозняк, который прошибал тебя там зимой,– все это и сейчас пробуждает в советском гражданине самые ужасные и самые прекрасные воспоминания”.

Тут замечательно вот что: “этот запах дерьма, ссак и хлорки”, причем в самом хорошем смысле, и есть то, что мы хотим помнить о советской власти. Не пятилетки же нам вспоминать, не битву за урожай, не успехи ракетостроения. Вспоминать принудительное лечение в психбольницах и расстрельные приговоры за спекуляцию тоже как-то не хочется. Трагическое ощущение “у нас была великая и ужасная эпоха” свелось к насмешливому умилению “Пионерской зорькой”, газировкой без сиропа за одну копейку и с сиропом — по три, магнитофоном “Электроника-302”, который зажевывал ленту, и фразами из любимых фильмов типа “Алло! Ларису Ивановну хочу!” и “Я требую продолжения банкета!”. Шести пустым бутылкам из-под кефира, которые можно было сдать в стеклопункте и “купить две бутылки пива, причем осталось бы еще на тараньку”, противостоять невозможно. Это не под силу ни бредовым восторгам Александра Проханова по поводу “Четвертой советской империи, положившей свою красную лапу на весь XX век” и “сталинского красного союза, воздвигшего Мамаев курган и космическую лодку “Буран””, ни глубоко вменяемым, но воспринимаемым сегодня чуть ли не как страшилка воспоминаниям Владимира Буковского.

Достоинство маленькой книжечки Василия Ерну в том, что он по разнообразным причинам, например потому, что не живет в России, не хочет ничего объяснить нам про нас сегодняшних. Он просто составляет реестр своего детства, пытаясь в первую очередь разъяснить себе самому, чем же, собственно, он был тогда и почему все эти воспоминания ему так дороги.

Для того, кто вместе с Ерну — пусть совсем даже не в Одессе — прожил советские 70-е и 80-е, в этом его реестре неожиданного совсем мало. Ерну дежурно восхищается мультфильмом “Ежик в тумане”, вспоминает классическую пропорцию “ерша”: 500 г пива и 50 г водки, цитирует песню группы “Крематорий” про маленькую девочку со взглядом волчицы. Но иногда Ерну вспоминает и менее хрестоматийные вещи. Например, рассказывая о “культе Буратино”, автор сообщает, что “советским интеллигентам нравилась хохма “Казанова — это перевернутый Буратино””. С этими интеллигентами я знакома не была.

“In sufletul nostru, Lenin ramane un erou pozitiv” Vasile Ernu nu se da in laturi sa spuna – Adevarul literar si artistic , 12 decembrie 2007

Interviu cu Vasile Ernu realizat de Cezar Paul Badescu

Împreună cu scriitorul Vasile Ernu, proaspăt întors de la Moscova, unde şi-a lansat traducerea cărţii “Născut în URSS”, am avut de curând la Muzeul Enescu din Capitală o întâlnire cu publicul, pe tema “Nostalgii comuniste”. Cu ocazia aceasta, am lăsat deoparte propria mea calitate de scriitor invitat, am îmbrăcat haina de jurnalist şi l-am provocat pe Vasile Ernu la o discuţie.
Cezar Paul-Bădescu: După ce a apărut cartea ta „Născut în URSS”, multă lume te-a acuzat că eşti nostalgic după Uniunea Sovietică. Eşti nostalgic într-adevăr?
Vasile Ernu: Nu mă consider un tip nostalgic şi ironizez povestea cu nostalgia spunând: “Comunismul a funcţionat perfect, ne-a pregătit foarte bine pentru lumea de astăzi”. Deci îi mulţumim din inimă partidului, pentru că ne-a făcut nişte buni PR-işti ai lumii capitaliste şi suntem foarte adaptaţi la lumea în care trăim. De fapt, eu mă ocup cu o anumită formă de arheologie, adică încerc să pun cap la cap un anumit gen de arhivă subiectivă.
E o arhivă a mea, a memoriei mele faţă de o lume care a dispărut. Practic, fac un soi de muzeu. În comunism am trăit copilăria şi adolescenţa, iar eu încerc să povestesc lumea aceea din perspectiva obiectelor şi a elementelor care ne-au construit viaţa cotidiană. “Brifcor”, “Cico” sau îngheţata “Polar” sunt obiecte care ne mediază nişte amintiri foarte concrete.
Datorită faptului că pe vremea aceea erau puţine produse, avem o memorie foarte puternică a acestor obiecte. De aici vine şi nostalgia. În acelaşi timp, eu răstorn nostalgia printr-un element tehnic, pe care-l folosesc conştient: ironia. Întotdeauna ironizez această sensibilitate profun­dă, care e aproape biologică.

– Mulţi, când au citit textele în care ridici ode lui Lenin, au fost indignaţi. Pe de altă parte, în cartea ta – exact după cum spui – nu ştii cât este ironie, cât vorbeşti serios…
– Despre Lenin am scris, iar în următoarea carte voi scrie şi despre Stalin şi Ceauşescu. Cred că aceste figuri sunt foarte nedreptăţite, că li se atribuie mult prea multe lucruri pe care nu le-au făcut, adică tot ce e rău li se atribuie lor.
Este un mare fals, pentru că ei sunt un produs al nostru, al tuturor. Noi i-am produs pe Lenin, noi i-am produs pe Ceauşescu, pe Stalin etc. Apoi, aceste personalităţi au jucat un rol foarte important în lumea din care am ieşit şi mi se pare foarte interesant să încerci să-i înţelegi, pentru a înţelege practic ce s-a întâmplat. Mi se pare necesar să vedem care au fost eroii şi cum au funcţionat ei, ca iconuri în viaţa cotidiană. Iar Lenin e foarte important, din cauză că el se afla lângă tine în toate fazele vieţii.
Era Lenin pentru toată lumea: aveai un Lenin mic, un Lenin adolescent, un Lenin tătic, un Lenin bunic, şi acest icon funcţiona ca un fel de pater care te proteja, care lupta alături de tine pentru dreptate. Eu spun că Uniunea Sovietică era un soi de naraţiune utopică, în care indiferent în ce perioadă te năşteai aveai lângă tine aceşti eroi, ca într-un fel de poveste… Lenin, în mentalul nostru şi la nivel de sensibilitate intimă, rămâne un erou pozitiv – vrem, nu vrem.
Evident, dacă am avea o discuţie teoretică, aş putea foarte simplu să-l desfiinţez şi să arăt care au fost hibele întregului sistem. Când vorbesc de o anumită intimitate a ceea ce simt, el rămâne un erou pozitiv – în ciuda întregii propagande de acum antisovietice şi anticomuniste.

– Spune drept: îţi doreşti o reinstaurare a comunismului?
– Comunismul a dispărut, e o poveste încheiată.

– Regreţi asta?
– Regret multe lucruri, regret până şi faptul că trăim în capitalism – dar asta e altă poveste. Eu consider că, de fapt, comunismul nu s-a terminat, ci doar s-a oprit. Nu cred în sfârşitul istoriei, nu cred că nu se mai poate întâmpla absolut nimic. Cred mai degrabă în faptul că diverse forme culturale, ideologice, politice, economice pot căpăta forme la care noi nu ne aşteptăm.
Formele de represiune care au fost în comunism pot oricând reapărea ­altfel ambalate. De exemplu, e foarte important astăzi să fim atenţi la ceea ce se întâmplă, că şi acum trăim într-o altă formă de represiune. Pe mine mă interesează toată povestea cu trecutul doar în perspectiva înţelegerii prezentului. Prezentul, pentru mine, are forme la fel de monstruoase şi urâte ca trecutul.

– Care sunt aceste forme de represiune ale prezentului?
– De exemplu, eu cred că economia, sub forma ei proliberală, are mecanisme de represiune mult mai subversive. Începând de la faptul că ai un contract de muncă, ai un salariu – toate acestea sunt nişte constrângeri. Şi ce e foarte interesant este că piaţa are o capacitate de a te constrânge într-o manieră mult mai perversă: reuşeşte să dea o aparenţă de libertate, de fericire.

– Cum vezi situaţia stângii în momentul de faţă, în România?
– România este o ţară în care tradiţia de stânga este aproape inexistentă şi există o anumită apetenţă către dreapta.
Ceauşismul a fost un soi de comunism de dreapta, în care s-a vehiculat tot discursul naţionalist. Acum, avem un partid care se declară de stânga, dar este de fapt un partid al oligarhiei birocratice – PSD. PD, care a cochetat cu o anumită formă de stânga, s-a transformat într-un partid populist, cu tentă liberală. E foarte greu să înţelegi o ţară în care intelectualii sunt majoritari şi declaraţi doar de dreapta. De când există Europa, intelectualul este, prin natura lui, de stânga.

– Revenind la aşa-zisele “nostalgii comuniste”, la întâlnirea pe care-am avut-o cu publicul pe această temă, amândoi am fost de acord că, practic, obiectele pe care le invocăm nu au valoare în sine, ci sunt un fel de madlene proustiene, nişte conductori către vremurile copilăriei noastre…
– Este foarte greu de înţeles astăzi o astfel de atitudine, pentru că obiectele, din cauza surplusului şi diversităţii lor, nu mai capătă o semnificaţie simbolică atât de puternică. De exemplu, dacă aş numi o marcă de suc de astăzi, nu ne spune mai nimic în afară de produsul efectiv. Legătura dintre obiect şi persoană nu mai este atât de puternică. De asta spun că, în comunism, obiectele au început să capete viaţă. Ele deveneau un soi de eroi ai noştri.

– Există acum un întreg curent, o modă a nostalgiei faţă de lumea comunistă a Estului. Te înscrii în moda asta, de tip “Good bye, Lenin”?
– Nu cred în a scrie conform unor trenduri care, să zicem, par a fi acum interesante sau bine cotate. Moda, prin natura ei, înseamnă că tot trebuie schimbat imediat. Tot ce este acum bun, mâine nu va mai fi. Am scris cartea “Născut în URSS” în primul rând pentru mine. A fost o necesitate a mea. A trecut suficient timp în care să fiu distant de acea perioadă şi să o pot aborda cu o anumită luciditate.
De asta nu m-am gândit la modă. Pe de altă parte, nu este întâmplătoare coincidenţa – în Rusia sau în Germania se scriu de mult cărţi de acest gen. Pur şi simplu, a apărut o generaţie care nu a fost complice a sistemului şi e mai detaşată. Noi nu ne simţim vinovaţi. Ne-am trăit viaţa în comunism fără a apuca să facem compromisuri.
Asta nu din cauză că suntem mai buni decât părinţii noştri, ci că nu am avut şansa. Nu ştiu cum ne-am fi comportat dacă am fi avut aceleaşi condiţii ca părinţii noştri. Pe de altă parte, compromisul trebuie gândit ca o chestiune actuală.
Adică şi noi facem astăzi diverse compromisuri cu sistemul sau cu contextul social-politic pentru a avea anumite avantaje. Trebuie să înţelegem că, în esenţă, lumea nu s-a schimbat. Toată povestea asta că suntem într-o lume liberă este doar o iluzie.
Prezentul pentru mine are forme la fel de monstruoase şi urâte ca trecutul
Vasile Ernu,
scriitor
Comunismul a funcţionat perfect, ne-a pregătit foarte bine pentru lumea de astăzi. Deci îi mulţumim din inimă partidului, pentru că ne-a făcut nişte buni PR-işti ai lumii capitaliste.
Vasile Ernu,
scriitor

„În sistemul cultural rusesc, noi lipsim cu desăvârşire”

– Te-ai întors de câteva zile de la Moscova, unde ţi-a fost tradusă cartea “Născut în URSS” şi a fost lansată pe piaţă în cadrul unui târg.
– Este important faptul că a fost tradusă o carte (întâmplarea face că a fost cartea mea) pe o piaţă şi într-o cultură unde nu s-a mai tradus de foarte mult timp ceva din România. În sistemul cultural rusesc, noi lipsim cu desăvârşire. În Rusia nu se pot câştiga bani mulţi pe cărţi, dar literatura rusă – ne place sau nu ne place – este una semnificativă pentru Europa.
De asta prezenţa unor scriitori români mi se pare foarte importantă. Sunt autori pe care ruşii îi cunosc foarte bine – Cioran, Eliade, Ionescu -, dar sunt percepuţi ca scriitori francezi, fiindcă au fost traduşi prin filiera franceză. Eu am lucrat cu un traducător foarte bun, Oleg Pamfil, şi, ştiind rusă, am reuşit să urmăresc ce traduce.
În plus, am fost luat de o editură foarte bună. Mică, dar care scoate pe piaţă autori cu greutate. Deseori, pentru a vinde un produs, mai ales cum este cel literar, nu este suficient să ai cărţi bune. Ai nevoie de oameni care să te prezinte. Norocul meu a fost că am avut prieteni.
De exemplu, Viktor Misiano, un foarte bun prieten de-al meu şi influent om de cultură în Rusia. A citit câteva fragmente. Îl cunoştea pe directorul Editurii Ad Marginem, la care am apărut, şi m-a recomandat.

– Cum te aştepţi să fie primită cartea ta de către publicul rus?
– Nici nu ştiu ce să zic… Probabil în cartea mea este prea puţină nostalgie pentru a-i sensibiliza pe ruşi. La ei trebuie să fie sânge, lacrimi, trebuie lucrat puternic la corason. Pentru ei, cartea mea nu este una radicală. Nu ridică probleme, cum a ridicat în spaţiul cultural românesc, din cauză că ei au tradiţie enormă în acest gen de abordări radicale, acolo anarhismul este la el acasă.
Trebuie să scrii chestii foarte dure ca să atragi atenţia prin acest gen de scriitură. Am observat însă că i-a impresionat un anumit gen de umor pe care-l folosesc, umorul pe care ei îl numesc de Odessa (oraşul unde m-am născut, de altfel), o combinaţie între genul de umor rusesc cu cel evreiesc şi cu o anumită tentă mai mediteraneano-balcanică.

Basarabeanul stabilit la Bucuresti si tradus la Moscova – FLUX, 7 decembrie 2007

Interviu cu Vasile Ernu realizat de Liliana POPUSOI

„România lipseşte cu desăvârşire de pe harta informaţională a Rusiei”

Este autorul unei cărţi care contrariază, „Născuţ în URSS”, un volum despre care jurnalistul român Costi Rogozanu afirmă că este „venită cumva în răspărul jocului de-a asumarea trecutului comunist în care se tot exersează anemic intelectualii de pe la noi”. Epopeea acestei cărţi continuă, iar autorul basarabean stabilit cu traiul la Bucureşti şi tradus la Moscova, Vasile Ernu, vine să ne dea câteva răspunsuri, după ce a reventi din capitala Rusiei, unde a fost invitatul de onoare al unui prestigios Târg de carte.
A cui a fost propunerea să lansezi volumul „Născuţi în URSS” la Moscova?
Propunerea a venit din parte editurii care m-a tradus în limba rusă, adica editura „Ad Marginem”, iar evenimentul a fost sprijinit financiar de Institutul cultural român. Târgul de carte de la Moscova are loc la sfârşitul lunii noiembrie, început de decembrie şi este anual. Aici vezi cam tot ce apare pe piaţa de carte din Rusia şi poţi întâlni, pe lângă editori, şi mulţi scriitoir şi critici. Seamănă mult cu târgurile de carte din Bucureşti.

Eşti unul dintre puţinii scriitori de limbă română şi, mai cu seamă, din tânăra generatie, care se bucura de această onoare. Ce anume a stârnit interesul publicului rus, tematica volumului sau diversitatea culturală?
Din păcate sunt cred că printre primii scriitori de limbă română traduţi în rusă dupa’90.  Ruşii nu ştiu mai nimic despre literatura română şi, mai ales, despre literatura actuală. România, în genere, lipseşte cu desăvârşire de pe harta informaţională a Rusiei. E o mare problemă, în primul rând, a noastră, că nu reuşim să transmitem informaţii semnificative şi coerente. În ce priveşte interesul pentru cartea mea, a venit în urma unor întâmplări. Un influent intelectual rus, Victor Misiano, cu care sunt în bune relaţii, a citit câteva fragmente şi i-a placut. Mi-a făcut cunoştinţă cu Saşa Ivanov, directorul prestigioasei edituri „Ad Marginem” şi după o scurtă conversaţie, a decis să publice cartea. Cred că este o carte care interesează mult şi pe ruşi, căci este în mare parte o carte care încearcă să povestească trecutul lor, trecutul comunist dintr-o perspectivă aparte.

Lansarea cărţii a avut loc în plină campanie electorală, evenimentul în sine a fost scutit de tentă politică?
Evenimentul a avut loc în cadrul târgului de carte de la Moscova, care anul acesta a coincis cu alegerile parlamentare. Nu m-am gândit la politic direct, însă e greu să ignori politicul, mai ales când unul dintre invitaţi este Prohorov, un bun scriitor, dar şi un gânditor radical şi excentric. În Rusia, situaţia politica nu este de loc roză, ca de altfel în toată fosta URSS.

Născut în URSS, situatia politică din Rusia nu te lasă indiferent.
Rusia va rămâne mereu foarte aproape de mine, indiferent unde voi trăi. De aceea mă interesează foarte mult, aşa cum mă interesează situaţia din Basarabia. Citesc presa, urmăresc dezbaterile şi situaţia culturală etc. Chiar scriu despre situaţia politică şi culturală de acolo deseori în presa de aici. Pentru mine Rusia e un soi de a doua casă, chiar dacă este o casă aflata undeva departe.

Ai prioritatea că poţi citi în original literatura rusă. Eşti la curent cu ce se întâmplă în acest domeniu în Rusia şi ce oferă nou azi literatura rusă, cea care în trecut a dat lumii opere de valoare şi nume mari.
Citesc mult în limba rusă şi urmăresc cu atenţie ce se petrece acolo, chiar dacă după ’90 au trecut printr-o criză majoră. Am citit şi cartea mea, care este tradusă de un foarte bun scriitor şi traducător rus, Oleg Panfil. Este un mare noroc să ai un bun traducător, un fin cunoscător al limbii române şi, fireşte, al limbii ruse actuale. În ce priveşte literatura rusă, ea este foarte bine poziţionată şi acolo se produce foarte multă literatură. Există multă maculatură, însă, şi multă literatură de calitate care se traduce şi în alte limbi. Literatura rusă s-a impus demult ca fiind o literatură mare şi acum încearcă să-şi păstreze acest prestigiu. În acest moment, în Europa este una din cele mai semnificative literaturi, ne place sau nu ne place nouă.

Cum a fost primită cartea ta la Moscova? Şi cum e cu complexul în faţa “fratelui mai  mare”, îl resimţi uneori?
E prematur să vorbim despre receptare, căci abia a ieşit şi e nevoie de un timp mai lung, însă primele reacţii sunt pozitive. Lor le-a plăcut ironia şi umorul din carte şi nu-i deranjează elementele nostalgice care, de fapt, sunt nişte nuanţe normale, când priveşti în urmă,  spre copilărie şi adolescenţă. În ce priveşte “fratele mai mare” cred că în zona intelectuală nu funcţionează. Acesta este un concept politic, iar lumea intelectuală este foarte relaxată şi acest complex există mai degrabă în mintea noastră decât în a lor. Intelectualii ruşi sunt nişte oameni foarte normali, dispuşi să dialogheze şi chiar mult mai curioşi decât credem noi. Eu personal m-am simţit excelent în mijlocul lor şi am legat o mulţime de prietenii şi relaţii. Sper să le fructific în timp. De exemplu, pregatesc acum o antologie de literatură română care va apărea la Moscova anul viitor sper.

Moscova şi Bucureşti sunt două capitale opuse şi, totodată, cruciale pentru Republica Moldova. Nu e derutant pentru tine acest lucru? Să trăieşti la Bucuresti, să activezi la o editură prestigioasă, să fii citit acolo şi să priveşti spre Moscova?
Moscova şi Bucureşti sunt oraşe din lumi diferite. După Moscova Bucureştiul pare mic, liniştit şi drăgălaş. Moscova este oraşul unui fost mare imperiu şi a unei ţări pline de resurse naturale. Asta se simte peste tot în Moscova. Se vede că toată bogăţia Rusiei se adună acolo. E un oraş cu multe paradoxuri şi care te şochează deseori. Republica Moldova este dependentă într-un fel sau altul de cele două ţări şi nu poate să nu ţină cont de ce se întâmplă la Moscova sau la Bucureşti, căci acest lucru e dictat de poziţia geografică, economică şi culturală a Basarabiei.

Cu ce te mai ocupi?
Lucrez la editura Polirom în claitate de consilier editorial şi scriu în „România Liberă”,  „Hot News”, „Suplimentul de cultură”, „Esquire”, „Noua literatură”. Acum lucrez la câteva proiecte personale care sper să apara la anul. E vorba de câteva cărţi la care lucrez. Sper ca anul viitor să ies cu ceva nou şi intrigant.  Dar veţi afla despre ce e vorba la momentul potrivit.

Îţi mulţumim că ai acceptat invitaţia noastră şi îţi dorim mult succes.

Moscova pariaza pe Vasile Ernu

Nascut in URSS in limba rusa

Miercuri, 28 noiembrie, la ora 17.00, se lanseaza varianta in limba rusa a cartii lui Vasile Ernu, Nascut in URSS, aparuta la Polirom in 2006, in colectia „Ego-grafii”. Lansarea va avea loc in cadrul Tirgului International de carte de la Moscova, desfasurat in perioada 28 noiembrie-2 decembrie 2007. Cu aceasta ocazie este organizata o masa rotunda pe tema „Homo postsoveticus: actualizarea experientei sovietice”.

Intilnirea va fi moderata de filosoful Alexandr Ivanov, director al Editurii Ad Marginem. La eveniment vor participa: Vasile Ernu, autorul volumului Nascut in URSS, criticul de arta Ekaterina Degoti, redactorul revistei Moscow Art, Viktor Misiano, criticul literar Lev Danilkin si scriitorii Alexandr Prohanov, A. Zamostjanov si Mihail Elizarov.

Vasile Ernu a debutat cu volumul Nascut in URSS (Polirom, 2006). Cartea a fost nominalizata la Premiul de debut al revistei Cuvintul, Premiul pentru Roman si Memorialistica al revistei Observatorul cultural si Premiul Opera Prima al Fundatiei Anonimul. Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al revistei Romania literara si cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania.

Controversata carte Nascut in URSS / Рожденный в СССР a fost publicata de prestigioasa editura rusa Ad Marginem, in traducerea scriitorului rus Oleg Panfil, un fin cunoscator al limbii romane.

Editura Ad Marginem a editat unii dintre cei mai faimosi scriitori rusi de dupa ’90: Vladimir Sorokin, Iury Mamleev, Eduard Limonov, Baian Sireanov, Alexandr Prohorov. Tot Editura Ad Marginem este cea care a tradus in limba rusa ginditori precum J.Derrida, M.Foucault, G.Deleuze, S.Zizek.

E o carte excelenta despre comunism, despre acea epoca nebuna si falsa. Mie imi place acea epoca falsa pentru ca aceasta este epoca mea falsa si este epoca parintilor mei. E o epoca pe care trebuie sa ne-o asumam si pe care trebuie sa o intelegem, iar cartea nu trateaza o problema banala de nostalgie, ci este mult mai mult. Poate noi priviti de afara aratam monstruos, insa va place sau nu va place, noi dispunem de o mare literatura si rezistam cu ajutorul ei, iar Vasile Ernu e unul de-al nostru asa ca trebuie sa fie prezent aici. (Alexandr Ivanov directorul editurii Ad Mareginem si cunoscut filosof rus)

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu – Zile si nopti, 14 noiembrie 2007

realizat de Alexandru VAKULOVSK

Nascut in URSS – prima carte a lui Vasile Ernu, a facut multa zarva in lumea literara. Acuzat ca ar fi nostalgic dupa comunism, laudat de numerosi critici, Ernu a incasat premii si in curand traducerea volumului in rusa va fi lansata la Moscova. Nascut in URSS e singura carte romaneasca ce are site. La a doua editie contine si un CD cu legendara trupa ruseasca Auktyon.

Vakulovski: cum te-ai apucat de scris?
Ernu: Initial am scris doar texte de presa. In adolescenta am vrut sa scriu, dar se pare ca nu am avut suficient curaj. La un anumit moment, in anumite conditii date de viata, m-am decis sa scriu. Asa ca pentru mine viata a fost un imbold mai mare decat literatura, cu toate ca ea joaca un rol central, dar nu esential, pentru mine.

Vakulovski: te asteptai ca Nascut in URSS sa aiba un impact atat de mare in Romania?
Ernu: Sincer, nu atat de mare. Dar se pare ca tocmai faptul ca am abordat tema comunismului cu anumita tandrete, ironie si nostalgie a declansat anumite reactii pro si contra. In Romania comunsimul a fost tratat, cu mici exceptii, doar din perspectiva celor care scriu despre comunism ca despre un rau absolut. Am pus altfel problema: imi pare rau, dar si in comunism, am iubit, dansat, baut etc. Este viata noastra si de aceea trebuie respectata si mai ales inteleasa.

Vakulovski: o sa ai lansare si in Moscova. Cum crezi ca va fi primita cartea de rusi?
Ernu: Din ce am discutat cu editorul meu de la Ad Margine, una dintre editurile importante din Rusia si cu traducatorul meu, care stie bine situatia actuala a pietei de carte, cred ca e un moment bun pentru aparitia ei acolo. E o tema foarte actuala pentru cultura rusa. Insa cartea mea totusi a fost gandita pentru un public nesovietic, adica pentru cei care au o experienta diferita. Cred ca distanta de 16 – 17 ani de la caderea comunsimului si modalitatea in care povestesc viata cotidiana sovietica poate interesa multa lume. Este un test important pentru mine si sunt curios de reactiile celor de acolo.

Vakulovski: Lucrezi acum la vreo carte?
Ernu: Da, sunt la finalul unei noi carti care sper sa apara in primavara anului urmator. E o carte mai putin joviala decat prima. As zice ca e scrisa chiar intr-un timbru ceva mai tragic si cu idei mult mai radicale. Va avea si un titlul destul de transant, dar pe care inca nu-l anunt. E o carte la limita fictionalului si nonfictionalului, dar care se citeste usor. Asta e primul proiect care ar trebui sa iasa foarte repede. Dupa care mai lucrez la o carte pentru copii si la un volum de proza.

Vakulovski: Ai schimbat multe orase din Romania. Unde te-ai simtit sau unde te simti cel mai bine?
Ernu: In general incerc sa nu ma leg de geografie prea mult. Oamenii sunt mai importanti, de aceea ma leg de oameni, nu de cladiri si locuri. In orice oras imi place sa fiu ca in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat.

“Nascut in URSS” – Ziarul de Iasi, 1 noiembrie 2007

de Nichita DANILOV

Demersul lui Vasile Ernu poate fi privit ca o incercare de recunostituire a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice. Munca sa se aseamana cu cea a unui arheolog al societatii umane, ce sondeaza, luind mostre de sol, la diferite adincimi ale sedimentelor istoriei noastre apropiate.
“Uniunea Sovietica n-a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect utopic al modernitatii. Ea te face sa te minunezi, te fascineaza, iar fascinatia pentru ea lasa urme si rani adinci. Cum ar spune prima intelighentie revolutionara de dupa 1918, acolo nu arta imita viata, ci viata trebuia sa devina arta”.
Constatarea aceasta am extras-o din volumul tinarului scriitor basarabean Vasile Ernu, intitulat, sugestiv, “Nascut in URSS”. Cartea, dupa cum marturiseste autorul, a fost gindita initial ca un experiment, care urma sa fie scris pentru sase sau opt voci; cum, insa, prietenii lui Ernu nu au dat curs invitatiei sale, ci s-au multumit sa discute in culise despre ea, Vasile Ernu a scris-o singur, interpretind insa si rolurile cerorlalti. In acest sens, experienta topita in paginile pe care le-a asternut, scormonindu-si sufletul, pe hirtie nu e numai a lui. Ea apartine unei intregi generatii de tineri care si-au trait copilaria si adolescenta (si o parte din tinerete) in interiorul granitelor unui imperiu ce s-a prabusit la fel de repede cum a aparut. Hazardul l-a scos ca pe un as din bezna minecile sale, intr-un moment in care la masa de joc a istoriei totul parea intors cu susul in jos, si tot hazardul l-a inghitit in neantul sau, intr-un alt moment, in care jocul a capatat o alta turnura. Si intr-un moment, si in altul, hazardul a trisat, dar istoria si-a urmat cursul. “Tara mea, constata autorul, a disparut pe neateptate, asa cum a si aparut. Nimeni n-a luat-o in serios la primele semne ale creatiei, iar cind au luat-o in serios, era prea tirziu ca sa se mai poata face ceva”.
Ajungind aici, Vasile Ernu face o afirmatie incitanta, deschisa mai multor interpretari. “Specialistii capitalisti ar fi tinut-o in viata inca mult si bine, insa tara mea era mult mai bolnava decit credeau ei…”. Nu voi incerca sa interpretez aceste afirmatii, facind speculatii pe marginea lor. Ii voi lasa cititorului placerea de a le decodifica, tragind singur concluziile de rigoare. Nu pot, insa, sa nu pun totusi o intrebare: ce interes aveau “specialistii straini” sa mentina sitemul comunist in viata? Era, cumva, acesta o pavaza a bunastarii si stabilitatii lor? “Nascut in URSS” este un glosar, o radiografie a diferitelor paliere ale societatii sovietice din anii de inghet si nu numai: cautind sa inteleaga prezentul, lumea in care a trait, Vasile Ernu e nevoit sa scruteze cu privirea si trecutul sovietic, mai mult sau mai putin apropiat, trecutul care a marcat viata generatiei parintilor, bunicilor si strabunicilor sai.
Textul, dupa cum marturiseste autorul, “incearca sa sintetizeze teme, eroi, situatii, amintiri, lucruri si cuvinte-cheie, sub forma unor piese de puzzle”. Intregul rezultat este o fresca, alcatuita din fragmente mai mult sau mai putin semnificative. “Desi fiecare piesa-text, spune el, poate fi citita separat, intregul nu poate fi vazut decit montind piesa cu piesa”. Imi pare rau, dar sint nevoit, referitor la acest pasaj, sa-l contrazic. Intregul poate fi perceput in fiecare particica. Tabloul pe care incearca sa-l reconstituie Vasile Ernu nu e o natura moarta, ci un organism social complex, ale carui molecule contin toate datele intregului. Imaginile pe care le realizeaza Ernu in Nascut in URSS sint ca niste holograme. E suficient sa descifrezi una dintre ele pentru a putea reconstitui mental (uneori si afectiv) monstrul afla in interiorul ei.
Parcurgind capitolele Komunalka I si II, De ce bea cetateanul sovietic, Sex in URSS sau Oda tualetului (WC-ului, n.n.) sovietic, De la kuhni la oceredi (de la coada la bucatarie, n.n.), intelegi in amanunt, si in mare, modul cum functiona intregul sistem. Voi ilustra afirmatiile mele apelind la un citat: “Nu exista ceva mai intim in viata cetateanului sovietic decit tualetul. El este poate cel mai intim cuvint pe care-l stiu toti. Tualetul este locul unde tu si numai tu rezolvi lucruri pe care nimeni nu le poate rezolva in locul atu. Nimeni, nici tatal, nici mama, nici sotia sau prietenul tau si nici macar Primul Secretar nu te poate inlocuit la vizita obligatorie pe care trebuie s-o faci tualetului… Tualetul este intimitatea colectiva in intimitatea ei maxima. Cetateanul sovietic se constipa in fata budoarului capitalist, din simplu motiv ca acest spatiu nu se afla intr-un raport de intimitate cu el…”.
Demersul lui Vasile Ernu poate fi privit ca o incercare de recunostituire a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice. Munca sa se aseamana cu cea a unui arheolog al societatii umane, ce sondeaza, luind mostre de sol, la diferite adincimi ale sedimentelor istoriei noastre apropiate. Puzzle-ul sau arheologico-social incape intre copertile unei carti. El poate fi extins insa la scara unui Disneyland al URSS-ului, in care, in locul ratoiului Donald, al lui Popey Marinarul etc., pot juca Marx, Engels, Lenin, Stalin, Hrusciov, Brejnev sau reformatorul si groparul sistemului, Gorbi… Ar fi si acesta, poate, un mod de a scapa de complexele unei istorii de care sintem inca marcati si vom ramine marcati pentru mult timp inca. Trecutul nu piere insa odata cu noi, ci se contiuna sub o forma sau alta. Generatiile viitoare vor avea insa si ele parte, fiti siguri, de propria lor istorie, care nu va fi mult mai presus decit a noastra…
Sa ne intoarcem, insa, la cartea lui Vasile Ernu. Uniunea Sovietica, afirma el, a fost mai mult decit o tara. “Acolo, scrie autorul, am trait cu totii cea mai grandioasa scriitura politica a secolului XX, cu avinturi eroice, cu eforturi inumane, cu tragedii cutremuratoare, cu victorii si infringeri singeroase”. Si tot el conchide: “Am fost martorul unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, al unui proiect neterminat si am vazut gloria si decaderea acestei utopii…”. In cadrul acestei “grandioase scriituri politice a secolului XX” noi am fost doar simple litere (unii doar virgule sau puncte, altii – ma refer la cei din lagare – doar parantezele unui timp istoric mort), poate nici atit, ale unor fraze frumos articulate, care proclamau egalitatea si libertatea dintre oameni, dar care in realitate nu reprezentau decit simple lozinci. Si totusi, in ciuda tuturor acestor neajunsuri, printre rindurile cartii lui Vasile Ernu se citeste un regret: “Privind inapoi – scrie el – imi dau seama ca, odata cu disparitia Uniunii Sovietice si a comunismului, s-a pierdut ceva. N-as putea sa va spun ce. Poate ca s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de-a vedea lucrurile si de-a trai viata de zi cu zi, poate entuziasmul de-a mai crede in idealuri, poate un anumit fel de-a suferi. Nu sint capabil sa identific pierderea, traiesc insa tristetea acestei pierderi. Cred ca s-a pierdut ceva esential si semnificativ in experienta noastra umana…”.

Marturisesc ca aceste rinduri m-au uimit. Am meditat indelung la ele. Le-am intors pe fata si pe dos. Afirmatiile sale par destul de socante. Ele nu ar fi putut fi scrise si nici macar gindite acum zece ani. Avatarurile tranzitiei pe care am trait-o si o traim pe propria noastra piele ne determina sa reconsideram in fiecare etapa altfel istoria precedenta. Pasind cu stingul, la propriu si la figurat, intr-o societate bazata pe concurenta, unde legile sint dure, incepem sa regretam ce am “pierdut”. Poate ca experimentul comunist a avut si laturile sale bune. In timp, peste citeva generatii, vom putea trage concluziile de rigoare. Deocamdata, ne traim in continuare istoria la modul paroxistic, intrebindu-ne mereu care e sensul sau. Or, paradoxul istoriei, si poate si al vietii, e acela ca istoria nu are sens. Totul nu e decit un experiment. Un happening, de la inceput pina la sfirsit…

“Komunalka” -de Mihai Picior

Vasile Ernu. “Nascut in URSS”. Si un zambet discret pentru fagaduitorul meu intim… Cred ca de acolo a plecat mai toata treaba. De acolo si de la pasiunea unui bun amic pentru comunism, pentru marxism-leninism, pentru materialism dialectic si pentru estetica socialista despre care acum scrie o lucrare.

Am o legatura intima cu ceea ce se numeste Rusia si asta se datoreaza Tatianei Tolstaia, autoarea unui superb, ravasitor, fenomenal eseu numit Universul rus. Desigur, eseul confirma toate banuielile de prima instanta despre acest popor si acest spatiu aproape ireale, dar merge mai departe si vorbeste despre subteranele lor, despre fortele initiale, despre spiritul rus in plina manifestare. Cu nepoata lui Tolstoi am facut, deci, cunostiinta cu Rusia. Atunci cand l-am citit pe Ernu am avut acea mica dezamagire pe care o ai ori de cate ori se vorbeste putin si neconvingator despre un lucru mare, fara indoiala fascinant. Pe de alta parte, insa, Vasile Ernu vorbea despre Rusia concreta, cea din spatele ideologiei, cea reala, Rusia sociala, Rusia din carciumi, din porturi, din presa, din… casa. Da, Rusia din casa fiecaruia. Si aici apare pentru prima oara acest cuvant ce desemneaza o realitate care ti se dezvaluie, ti se arata pentru intaia oara, putin cate putin: komunalka. Spatiu de locuit. Casa, case, familii, familie. Habar nu ai pentru ca totul e confuz. Komunalka e o solutie locativa temporara, pana sa apara blocurile acelea care arata toate la fel, pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Iar aceasta solutie temporara se producea intre peretii in care pana nu demult ar fi locuit reprezentantii clasei burghezo-mosieresti. Care brusc au fost deposedati de locuinte ce au revenit oamenilor muncii si familiilor patriei. Si cate 4-5-6 familii locuiau casa uneia singure. Si incepea nebunia. Aceasta era komunalka.

Prietenii mei au gandit problema din alt unghi. Si au construit un altfel de spatiu, la fel de generos asa cum ne inchipuim ca le sta bine burghezo-mosierilor, si l-au impartit. In 4, in 5 sau in 6. Cu o singura diferenta. Komunalka lor nu este un spatiu locativ, ci un spatiu al ideilor. Pentru ei komunalka nu este alienant, ci cu inceput comun. Pentru ei komunalka nu inseamna deconstructie, ci reconstituire prin efort comun. Prin idei aruncate in dialog (ne-a confiscat Patapievici formula) si supuse torsiunii argumentului, prin imbinarea lor intr-un tot superior, prietenii mei spera sa transforme komunalka lor intr-un spatiu in care sa se poata instala, fara emotii, un veritabil boier al mintii.

P.S. Pentru ca wordpress este capricios in ultima vreme, accesati si voi manual adresa: www.komunalka.lx.ro

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Lansare Gaudeamus 2024
• 𝐓𝐎𝐏 𝐕𝐀̂𝐍𝐙𝐀̆𝐑𝐈 𝐏𝐎𝐋𝐈𝐑𝐎𝐌 𝐋𝐀 𝐆𝐀𝐔𝐃𝐄𝐀𝐌𝐔𝐒 𝟐𝟎𝟐𝟒
• Generația canibală
• Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

Cautare