Vasili Grossman – Viaţă şi destin

Vasili Grossman / Viaţă şi destin

Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş
(fragment în avanpremieră)

— Vitea, mama abia acum s-a întors, spuse Liudmila Nikolaevna
Aleksandra Vladimirovna şedea la masă cu broboada pe umeri, trase înspre ea ceaşca de ceai, dar îndată o dădu la o parte şi zise:
— În sfîrşit, am vorbit cu un om care l-a văzut pe Mitea chiar cu puţin înainte de război.
Era tulburată şi tocmai de aceea începu să povestească cu deosebit calm, cu glasul cumpănit, că la vecinii unei colege de serviciu, o laborantă din secţie, a poposit pentru cîteva zile un consătean al lor. Această colegă a rostit întîmplător, în prezenţa nou-venitului, numele de familie al Aleksandrei Vladimirovna, şi el a întrebat dacă nu cumva aceasta are o rudă cu prenumele Dmitri.
Bătrîna s-a dus după orele de serviciu acasă la această laborantă şi acolo s-a lămurit că omul fusese de curînd eliberat din lagăr. El, corector de profesie, a fost închis şapte ani pentru că scăpase o greşeală de tipar în articolul de fond al unui ziar – înainte de război culegătorii încurcaseră o literă în numele tovarăşului Stalin; pentru încălcarea disciplinei, fusese mutat din lagărul ce se afla în R.A.S.S. Komi într-un lagăr cu regim sever din Orientul Îndepărtat, din sistemul de lagăre ozeriste, şi acolo Şapoşnikov fusese vecinul lui de baracă.
— De la primele lui cuvinte am înţeles că era Mitea. A zis: „Zăcea pe prici şi fluiera mereu melodia cîntecului Scatiu zurliu, unde mi-ai fost…“ Ştiţi, chiar cu puţin înainte să fie arestat, el venea pe la mine şi la toate întrebările mele, în loc să răspundă, zîmbea şi fluiera Scatiul… Diseară, omul acesta trebuie să plece cu un camion la Lanşevo, unde se află familia lui. Zice că Mitea era bolnav – avea scorbut şi nu se simţea bine cu inima. Zice că Mitea nu crede că va mai apuca să se vadă în libertate. Îi povestea despre mine, despre Serioja. Lucra la bucătărie, ceea ce acolo se considera drept o muncă minunată.
— Da, pentru aşa ceva trebuia să fi absolvit două institute, spuse Strum.
— Dar în situaţia asta nu e posibil să ai nici o certitudine… Dacă e cumva vreun provocator trimis anume? întrebă Liudmila.
— Cine are nevoie să provoace o femeie bătrînă?
— În schimb de Viktor, care e la o instituţie importantă, se interesează ei destul.
— Ei, Liudmila, asta chiar că e o prostie, zise Viktor Pavlovici, enervîndu-se.
— Dar el de ce e în libertate, a spus asta? întrebă Nadia.
— Ce a povestit el este de necrezut Acolo e o lume imensă, un adevărat coşmar, pe cît mi se pare. El face impresia unui om venit din altă ţară. Acolo, au obiceiuri proprii, propria lor istorie medievală şi modernă, proverbele lor…
L-am întrebat de ce a fost eliberat, iar el s-a mirat: Cum, nu ştiţi? Am fost constatat. Eu iarăşi n-am înţeles, şi el mi-a spus că cei constataţi în stare de dohodeaga – adică muribunzi – sînt lăsaţi în libertate. Au acolo, în interiorul lagărului, un fel de clasificare: pălmaşi, nerozi, căţele… L-am întrebat: Ce înseamnă zece ani fără drept la corespondenţă, la care au fost condamnaţi unii oameni în ’37? El zice că n-a întîlnit nici un om cu o asemenea sentinţă, deşi a trecut prin zeci de lagăre. Dar unde sînt oamenii ăştia? El zice: Nu ştiu, în lagăre nu-s…
O exploatare forestieră. Acolo sînt recidiviştii, cei strămutaţi special… Văzîndu-l şi auzindu-l, m-a năpădit jalea. Mă gîndesc că Mitea a trăit acolo şi rostea, ca şi ei, cuvintele dohodeaga, nerod, căţele… Mai povestea omul acela despre o metodă de sinucidere: cei din mlaştinile Kolîmei încetează să mănînce şi timp de cîteva zile beau numai apă, mor de edem, de hidropizie. Acolo se zice: A băut apă, a început să bea apă, asta, desigur, în cazul celor suferinzi de inimă.
Bătrîna vedea chipul încordat, răvăşit de jale, al lui Strum, sprîncenele încruntate ale fiicei sale.
Mereu tulburată, simţind cum îi arde capul şi i se usucă gura, continua să povestească:
— El zice că şi mai groaznic decît lagărul este drumul, trenul militar. Acolo, atotputernici sînt deţinuţii de drept comun, ei te jefuiesc de haine, de alimente, pierd la cărţi vieţile deţinuţilor politici, iar cel care a pierdut la joc ucide omul cu cuţitul, fără ca victima să ştie măcar, pînă în ultima clipă, că viaţa lui a fost jucată la cărţi. Şi mai groaznic se dovedeşte a fi faptul că toate funcţiile de comandă în lagăre sînt încredinţate deţinuţilor de drept comun – ei sînt responsabili de baracă, brigadieri la exploatările forestiere; acolo politicii nu au nici un drept, sînt tutuiţi, iar lui Mitea, cei de drept comun îi ziceau „fascistul“.
Apoi, cu glas puternic, de parcă s-ar fi adresat poporului, Aleksandra Vladimirovna rosti:
— Acest om a fost mutat din lagărul unde era Mitea la Sîktîvkar. În primul an al războiului a venit la grupul acela de lagăre unde a rămas Mitea un om de la centru, pe nume Kaşketin, şi a organizat execuţia a zece mii de deţinuţi.
— O, Dumnezeule, exclamă Liudmila Nikolaevna, eu vreau să înţeleg: oare Stalin ştie de această grozăvie?
— O, Dumnezeule, rosti Nadia imitînd supărată intonaţia mamei sale, dar se poate să nu înţelegi? Tocmai Stalin a ordonat să fie omorîţi.
— Nadia, strigă Strum, încetează!
Şi cum se întîmplă cu oamenii care simt că cineva apropiat le sesizează slăbiciunea lăuntrică, începu să strige la fiica sa, cuprins brusc de o furie cumplită:
— Tu să nu uiţi că Stalin e Comandantul Suprem al armatei care luptă împotriva fascismului, că bunica ta şi-a păstrat speranţa în Stalin pînă în cea din urmă zi a vieţii ei, că noi toţi trăim şi respirăm pentru că există Stalin şi Armata Roşie… Mai întîi să înveţi să te ştergi singură la nas, şi abia după aceea să-l condamni pe Stalin, care a pus stavilă fascismului la Stalingrad.
— Stalin şade la Moscova, iar la Stalingrad ştii tu bine cine a pus stavilă, îi răspunse Nadia. Nu te mai înţelege nimeni, doar chiar tu veneai de la Sokolov şi spuneai ce spun eu acum.
El simţi o nouă pornire de răutate împotriva Nadiei, şi această pornire i se păru atît de intensă, încît avea să-i ajungă pe toată viaţa.
— Ba eu n-am vorbit nimic de felul ăsta venind de la Sokolov, te rog să nu inventezi, spuse el.
Liudmila Nikolaevna interveni:
— Ce rost are să ne amintim toate ororile astea în timp ce copii sovietici mor în război pentru Patrie?
Dar tocmai în acel moment, Nadia dădu glas înţelegerii a ceea ce era tainic, şovăielnic în sufletul tatălui ei.
— Păi sigur, n-ai spus nimic, zise ea. Tocmai acum, cînd ai obţinut un asemenea succes în muncă, iar nemţii au fost opriţi la Stalingrad…
— Cum îţi permiţi, o întrerupse Viktor Pavlovici, cum îţi permiţi să-l suspectezi pe tatăl tău de necinste! Liudmila, tu auzi?!
Aştepta sprijin din partea soţiei, dar Liudmila Nikolaevna nu i-a venit în ajutor.
— De ce te miri, îi zise, dacă ea te-a tot auzit! E ceea ce ai discutat tu cu Karimov al tău, cu acest respingător Madiarov. Mi-a povestit Maria Ivanovna despre conversaţiile voastre. Şi-apoi, chiar tu pălăvrăgeai destul cînd veneai acasă. Oh, de-am ajunge mai degrabă la Moscova!
— Destul, o întrerupse Strum. Ştiu dinainte toate lucrurile plăcute pe care vrei să mi le spui.
Nadia amuţise, chipul ei părea ofilit, urît ca al unei bătrîne; îi întorsese tatălui spatele, iar cînd, totuşi, el îi surprinse o privire, rămase uluit de ura cu care ea-l aţinti.
Atîta apăsare şi antipatie plutea în aer, încît nu se mai putea respira. Tot ceea ce dăinuie cu anii, în umbră, aproape în fiecare familie – chiar dacă din cînd în cînd mai nelinişteşte, atenuat totuşi de dragoste şi încredere sufletească –, de astă dată a izbucnit la suprafaţă, s-a revărsat fără limite, inundînd viaţa, ca şi cînd între tată, mamă şi fiică ar fi existat numai neînţelegere, suspiciuni, răutate, reproşuri.
Se poate oare ca destinul lor comun să fi generat doar discordie şi înstrăinare?
— Bunico, exclamă deodată Nadia.
Strum şi cu Liudmila se uitară în aceeaşi clipă la Aleksandra Vladimirovna: ea şedea apăsîndu-şi palmele pe frunte, ca şi cînd o încerca o insuportabilă durere de cap.
Era ceva inexplicabil de jalnic în neajutorarea ei, în faptul că atît ea, cît şi durerea ei păreau a nu fi nimănui de trebuinţă, ci doar deranjau şi enervau, servind drept pricină a acestei discordii familiale, în faptul că această femeie, care toată viaţa fusese puternică şi severă, şedea acum însingurată şi neajutorată.
În clipa următoare, Nadia, lăsîndu-se în genunchi, îşi lipi strîns fruntea de picioarele Aleksandrei Vladimirovna şi murmură:
— Bunico, scumpa mea, buna mea bunicuţă…
Viktor Pavlovici se apropie de perete, cuplă radioul şi în difuzorul de carton ceva începu să scîrţîie, să urle, să şuiere. Părea că radioul transmite vremuiala nocturnă de toamnă care se stîrnise pe deasupra liniei întîi a frontului, pe deasupra satelor incendiate, peste morminte de soldaţi, peste Kolîma şi Vorkuta, prin aerodromurile de campanie, peste acoperişurile din foaie de cort îmbibate de apă şi zăpadă ale batalioanelor medico-sanitare.
Strum se uită la chipul încruntat al soţiei lui, apoi se apropie de Aleksandra Vladimirovna şi, luîndu-i mîinile în mîinile sale, începu să i le sărute.
Apoi, aplecîndu-se, îşi mîngîie pe cap fiica.
Părea că nimic nu s-a schimbat în aceste cîteva clipe, aceiaşi oameni se aflau în încăpere, aceeaşi durere îi copleşea, acelaşi destin îi călăuzea. Dar numai ei ştiau cu ce miraculoasă căldură li s-au umplut în aceste secunde inimile încrîncenate…
Deodată, în încăpere se făcu auzit un glas răsunător:
„În cursul zilei, trupele noastre au dus lupte cu inamicul în zona Stalingradului, la nord-est de Tuapse şi în preajma Nalcikului. Pe celelalte fronturi nu s-au semnalat nici un fel de schimbări.“

Comments

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Lansare Gaudeamus 2024
• 𝐓𝐎𝐏 𝐕𝐀̂𝐍𝐙𝐀̆𝐑𝐈 𝐏𝐎𝐋𝐈𝐑𝐎𝐌 𝐋𝐀 𝐆𝐀𝐔𝐃𝐄𝐀𝐌𝐔𝐒 𝟐𝟎𝟐𝟒
• Generația canibală
• Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

Cautare