Stăteam ieri întins într-o sală de fizioterapie și așteptam să-mi termin cura cu unde scurte la genunchi, când o doamnă la pensie de pe patul de lângă, energică și binedispusă, îi spune fizioterapeutei care o trata cu laser: „Ce noroc pe mine c-am avut copii buni. Și-au făcut un rost, muncesc în Franța. E cea mai mare satisfacție pe care poți s-o ai”. M-am întrebat atunci cum e să ai visul ăsta standard împlinit și să te răsfeți la bătrânețe cu protecția tehnologiei medicale, decontată de sistemul pentru care ai muncit o viață. Întrebări pe care bandiții lui Vasile Ernu, băieții răi din centrul noului său roman, nu și le-ar pune niciodată. Ei resping familia, munca și protecția, iar mulți dintre ei refuză chiar să poarte ochelari, pentru că nu le place să aducă îmbunătăţiri corpului. Nu vor să fie mai mult decât ceea ce sunt.

După cartea Sectanții, care-ar putea trece drept „manual de religie alternativă”, scriitorul născut în URSS revine cu un soi de „manual de educaţie alternativă, în negativ” – cum îşi descrie aici noul roman, Bandiții. Acesta începe cu un drum: Vasile Andreevici, un băiat ahtiat după călătorii din Bugeacul sterp al URSS-ului, merge la Odessa cu tatăl lui, la finalul clasei I, în vara lui 1979. Și nu doar la Odessa, ci și la fabrica locală de ciocolată. După ce o tanti masivă îl desfată acolo cu un festin dulce, pe Vasea îl așteaptă o altă surpriză. Una care-i va schimba viața. Cu sufletul îndoit, care cedează uşor în fața unui copil, tatăl îi face cunoștință cu Profesorul. Într-o curte de la periferia orașului, străjuită de uriașul Maki(ntosh). Din curtea aia presărată cu plase de pescuit și pești întinși pe ață la uscat, băiatul, crescut într-o familie puritană de „sectanți” religioși, intră într-o altă lume, cu care n-ar fi trebuit să se intersecteze niciodată: „paradisul îngerilor căzuţi şi infernul damnaţilor şi năpăstuiţilor”. Lumea bandiților din spaţiul sovietic.

Mai departe, manualul de educație alternativă e predat de Profesor, al cărui nume de stradă nu e întâmplător, și de personaje cu renume între bandiți, la care Profesorul îi face intrare lui Vasea. Personaje care reconstituie filosofia de viaţă şi modul de organizare ale acestei „subculturi” marginale ce se opune Puterii și controlului în Imperiu și în spațiul sovietic. Au un aer mistic, de legendă, dar în acelaşi timp sunt prea coerente, prea ancorate în realitate, una dură, par să spună tot timpul ce trebuie și au o înțelegere profundă a vieții. Vasea devine observator şi elev al acestei lumi din care nu va face parte niciodată, din postura de copil „fascinat de bandiţii care îl protejau” – eroii surogat de la Hollywood –, de adolescent în căutare de sens și de adult cu preocupări și curiozități intelectuale.

Nelegiuții îl învață să facă corăbii din frunze de stuf și să dreseze ciori şi purici. Banditul Keșa îl învață ce înseamnă un pumn sănătos, care-l face să guste din propriul sânge în barul „Ancora Neagră”, unde vede şi primul deget tăiat. Mișka Pianistul îi dezvăluie tainele furatului din buzunare, iar Rabi banditul pe cele ale argoului nelegiuţilor – fenea. O limbă cu 15.000 de cuvinte, despre care Rabi e convins că are origini talmudice. Vasea află, de exemplu, că există 257 de termeni pentru a vinde și a cumpăra în fenea, o limbă care „este în primul rând despre ascundere, despre tăinuirea faţă de putere şi faţă de fraieri”. Ea îi face pe bandiți diferiți și mai puternici, alături de tatuajele ce le acoperă trupurile și le prezintă istoria personală. Le ţin mai mereu la vedere, etalând goliciunea din spatele lor. Vasile află asta în atelierul lui Iaşa Hudojnik, Pictorul, unde Profesorul îi spune: „Noi nu ne temem de goliciune, căci ea este puterea noastră. Noi suntem exact opusul puterii care se înveşmântează. Noi suntem cei goi şi ne transformăm neputinţa şi goliciunea în putere. Pielea este haina noastră, tatuajul este veşmântul nostru”.

Korj, „omul care a primit legile şi canoanele [banditeşti] de la bătrânii puşcăriaşi ai epocii ţariste”, îi povesteşte despre orânduirea veche a nelegiuţilor şi îi dezvăluie, printre altele, Decalogul bandiţilor. La tiotea Hana, matroană de bordel, învaţă de ce aceștia se feresc să aibă familie, iar de la Zabala, care organiza „competiţii de cărţi de se zuguduia URSS-ul din temelii” – jocul de cărţi fiind la mare cinste între nelegiuţi – află că „un bandit trăieşte nu din putere fizică, ci din autoritatea pe care o câştigă cu multă muncă şi mult sânge”. Killer-ul Finkă, un tip foarte religios specializat în asasinate la comandă – o specie aparte, mai retrasă, activată rar – îi spune: „Ştii când omori cu inima împăcată? Când nu ai teamă, când eşti împăcat cu moartea şi îl iubeşti pe Dumnezeu”. Vasile face un tur, sfâşiat, şi prin castadecăzuţilor, în lumea cerşetorilor – aceşti peşti sanitari „care mănâncă şi curăţă rahatul produs de peştii‑vedetă” –, iar spre finalul cărţii se întâlneşte cu un mare hoţ devenit oligarh, care îi povesteşte cum au ajuns bandiţii să stăpânească noua lume, cea liberalizată.

De-a lungul romanului, personajul descoperă, ca un antropolog, o lume răsturnată faţă de a lui și de a noastră, a fraierilor – adică toți cei care nu suntem bandiți. Noi ne supunem vieții și regulilor Puterii care o controlează la orice pas, bandiții vor să supună viața și Puterea. De altfel, ei sunt indicatori ai slăbiciunii și ai puterii statului sub diferite regimuri. Resping mereu „dresajul social” prin care familia și instituțiile ne formatează pe noi, fraierii, pentru a ne face cetățeni model. „De la familie şi până la şcoală, trecând prin grădiniţă, totul are acest unic scop: să te formeze şi să te educe în aşa fel încât tu să alegi ce e bine”, își dă seama Vasea, în așa fel încât să fii protejat și să te supui autorității care îți asigură protecția. „Toată viaţa, de când te naşti, eşti într‑o veşnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta”. De cealaltă parte, bandiții sunt obișnuiți de mici cu răul și sunt lupi ce nu pot fi îmblânziți.

Profesorul întărește: „Copiii sunt trimişi la grădiniţă şi la şcoală. Să fie luminaţi, educaţi şi învăţaţi. Şi aici începe fabrica de formatare. Este o maşină de prelucrat buşteanul primit de la părinţi şi din ea trebuie să iasă Pinocchio. Dar Pinocchio nu iese întotdeauna cum vrea armata de profesori puşi să scoată din buştean, pe calapodul dorit, modelul comandat. Fiecare vine cu lemnul lui. Unul e mai tare, altul mai moale, altul mai umed, altul mai putred. Şi apar în sistem tot soiul de Pinocchio defecţi, imperfecţi”. Bandiții pot fi considerați astfel de „rebuturi”. Unii au avut lemnul putred pentru că au crescut în case de copii sau în alte circumstanțe care i-au făcut să piardă șansa formatării. Așa că au intrat într-un alt proces educativ, „alternativ” – strada și, în lipsa unor garanții și protecții din partea instituțiilor, au ajuns să le respingă în favoarea unei libertăți ce nu poate fi domesticită, libertate care e supusă și ea unor reguli sfinte, dar diferite și „corecte”.

În fruntea ei se află blatarii, hoții în lege – casta superioară a bandiţilor. Profesorul e unul dintre ei. În total sunt patru caste. Sus sunt blatarii, jos decăzuţii: cerşetori, homosexuali, bandiţi retrogradaţi; cei mai năpăstuiţi dintre năpăstuiţi, folosiţi şi batjocoriţi de toţi, fără scăpare. Primii sunt cei mai prezenți în roman și oferă un portret al banditului adevărat. Blatarii sunt cei care fac judecata, sfântă în lumea lor – bandiţii cu cea mai mare autoritate sunt consideraţi cei care judecă corect. Hoții în lege decid asupra vieții și a morții și controlează obșiakul, banca comună. Regulile lumii lor trebuie respectate cu sfințenie. Abaterile şi în special trădarea sunt sancţionate aspru, chiar cu pedeapsa capitală. N-au voie să aibă familie – o slăbiciune care aduce moartea, dar trebuie să-şi respecte părinţii şi mai ales mama. Îşi găsesc alinarea singurătăţii doar în bordeluri. „Noi nu avem nici măcar amante”, spune Profesorul. „Pe noi dragostea şi mila ne înrăiesc, ne fac mai inumani. Pe noi doar violenţa şi duritatea ne umanizează”. Şi prostituatele, ar adăuga tiotea Hana: „Casa de prostituţie, casa de suferinţă, cum îi mai spunem noi, este poate locul cel mai uman al acestei lumi decăzute”.

N-au voie să muncească pentru nimeni, mai ales pentru stat. N-au voie să aibă proprietăţi, economii sau acte oficiale. Nu pot recunoaşte nicio vină în faţa autorităţilor şi nu pot colabora cu structurile de putere. E musai să ajungă din când în când în puşcărie. Puterea încearcă să-și impună controlul asupra lor prin închisoare, așa că bandiții fac din ea a doua lor casă, unde-și impun propriile reguli. „Pentru a nu cădea pradă jocurilor lor de dresaj, este firesc să transformăm aceste cuşti în casele noastre”, spune Profesorul. N-au voie să folosească arme de foc şi nici să omoare fără o justificare legitimă. Vechii hoți în lege preferă perioadele de pace, fără kipiş, adică fără gălăgie, şi caută să evite bespredelul – atunci când lucrurile scapă de sub control şi se instaurează haosul. Tot ei au o predilecţie pentru poezia clasică, iar mulţi dintre ei sunt foarte religioşi. Caută prin stilul lor de viață aceeași mântuire pe care și-o doresc și fraierii.

„Hristos a fost răstignit între doi tâlhari, adică între doi bandiţi ca noi”, spune Profesorul, „pentru că şi el era unul ca noi, care nu se supunea nimănui, nu muncea ca voi, nu avea familie ca voi şi nu respecta nici o lege. A ales să moară alături de noi, căci era de-al nostru. Şi unul dintre noi s-a mântuit”. Aşa cum şi Dumnezeu, întăreşte el, „nu e fraier, e de-al nostru”.

Romanul are patru „cărți” şi e scris fragmentar, fără traseu narativ. Are un stil aparte, în care naraţiunea, presărată cu descrieri de locuri și moduri de trai, de obiceiuri și rețete de mâncare și băutură, unele învăţate de la bandiţi, se îmbină cu legende, cu transformări sociale, cu reflecții complexe despre viaţă și cu etnografii dense care construiesc lumea nelegiuților. Toate îmbătate cu lirismul cântecelor și proverbelor banditești, cu pasaje sfinte şi cu cifir: licoarea euforică a bandiților. În spatele ei se află o documentare de cinci ani, spune Vasile Ernu, care a citit despre lumea asta, s-a întâlnit cu oameni din ea și a completat cu informaţii şi experienţe din copilăria şi adolescenţa lui. I-am pus nişte întrebări pe mail:

Vasile Andreevici ești tu? Ți s-au întâmplat ție experiențele personajului?

Acel eu la persoana I e un erou din carte şi nu Vasile Ernu. E o ficţiune cu baze documentaristice. Chiar şi proiecţia noastră asupra propriei istorii e ficţională. Puse în scris, lucrurile capătă un cu totul alt sens. În poveste nu lucrăm cu adevăr şi fals, ci cu sensuri. Îmi place să combin genurile. Poate şi de aceea sunt mai greu de încadrat într-o „cutie” de gen literar.

Sunt celelalte personaje reale? Le-ai cunoscut în realitate? 

Da, am cunoscut o mare parte dintre ele. Am cunoscut mult mai multe, însă unele se suprapun. Mă interesează anumite prototipuri, anumite practici şi poveşti în construirea naraţiunii.

Cum ai ajuns la bandiţi? Cine ţi-a făcut intrarea în lumea lor?

De mic am cunoscut mai mulţi astfel de oameni. Strada te ajută. Cum în URSS numărul celor care au stat la puşcărie era imens, aproape că nu exista curte fără un puşcăriaş. Cineva care a stat în puşcărie înseamnă, pentru cultura străzii, o autoritate, un om care trebuie respectat. Ei erau foarte diferiţi de tot ceea ce ştiam noi şi de ce eram obişnuiţi: vorba, portul, muzica, tatuajele, stilul, poveştile. Asta atrage foarte mult. Însă în acele medii nu e totul aşa de romantic precum pare. Am ajuns la unele din numele celebre pe bază de recomandare. Numai aşa funcţionează. Nu te primesc aşa uşor. Pentru ei eşti un fraier care le poate aduce necaz.

Cum l-ai cunoscut pe Profesor? El ţi-a făcut intrarea?

Am avut un personaj faimos în zona noastră, pe care l-am cunoscut de mic. Mai târziu am preluat discuţiile. El a fost prototipul cu care am avut o relaţie apropiată. El m-a introdus în acea lume.

Ce probleme și descoperiri ai avut în timpul documentării? 

E o anumită stare de disconfort care îţi produce un soi de suferinţă şi depresie stranii. Am simţit la un moment dat că mă deprim, din cauza acestei lumi sumbre, cu toate că, pusă pe hârtie, ea capătă un aer uman. Cel mai greu mi-a fost cu cerșetorii. Dureroasă aici nu e suferinţa în sine, ci lipsa lor de orizont, de sens. Ei trăiesc de mici cu conştiinţa că nu vor ieşi nicodată din acest „blestem”. E atâta durere şi suferinţă acolo, mai ales printre copii şi bătrâni. Mirosul mediului lor este insuportabil. Parcă e un miros de cadavre vii, în descompunere.

Pe ce perioadă de timp se întinde acțiunea în carte?

Baza naraţiunii are loc din anii ’70 pînă spre anii ’90-2000. Însă în istoriile lor, personajele fac salturi spre anii ’30, ’40, ’50. Recuperez cumva din poveştile lor. Eroul principal, Profesorul, este născut în anii ’20-’30. Am mai mulţi eroi bătrâni pe care îi cunosc spre finele carierei lor. Încerc să cuplez şi cu istoria tranziţiei, care e destul de comună în tot Estul postcomunist.

În ce spaţiu are loc acţiunea?

Eu încerc să rămân în arealul meu de baştină: sudul Basarabiei, Bugeac, gurile Dunării şi între Chişinău şi Odessa, cele două oraşe importante din zonă. Odessa este un oraş cu o tradiţie foarte mare la acest capitol. Oraş port, zonă liberă de comerţ, contrabandă şi cosmopolitism. Zonă de frontieră. Tot ce trebuie pentru a deveni capitala estică a banditismului. Cum tot acest spaţiu a fost în cadrul Imperiului Ţarist şi al URSS mare parte a timpului, atunci fireşte că aceşti oameni sunt parte a lumii interlope din Imperiu, aşa că mai toată acţiunea se intersectează cu întreg teritoriul. Sunt bandiţi de Imperiu. Apropo, acest tip de împărţire pe caste şi reguli, din câte ştiu, numai aici avem. Mai sunt culturi asemănătoare în Asia şi în America de Sud, însă subcultura banditească din Imperiul Rus/URSS are multe chestiuni specifice.

De unde fascinația asta a ta pentru bandiți?

Mereu am vrut să ne jucăm cu copiii cu care nu ne lasă părinţii să ne jucăm. Golanii străzii mereu ne-au fascinat. Există acolo o libertate pe care noi, cei care creştem în culturile standard ale „instituţiilor tradiţionale”, nu o avem. Încălcarea regulii mereu ne-a atras. E un magnet puternic în această lume întunecată. Până la urmă, cam toate religiile şi marile culturi se întemeiază pe acest mare joc al încălcării poruncilor, legilor, eticii dominante, oficiale. Aşa am pierdut Paradisul. Ce e legenda despre Cain şi Abel? Furtul şi crima sunt motorul. De ce? Sunt lucruri care mă frământă, însă eu le povestesc într-o altă formulă. Un copil din Bugeac trăieşte toate aceste mituri fondatoare într-o altă formulă. Undeva, printre ciulini, prin praf, pe malul mării, se scrie marea naraţiune. Fiecare o trăim în felul nostru. Ce e de fapt Israelul, „ţara făgăduinţei” dată „poporului ales”? Un vai şi amar de teritoriu năpăstuit. Un soi de Bugeac şi Bărăgan, dar ce mitologie a creat?

Când au apărut mai exact bandiții ca „subcultură” în acest spațiu?

Ei existau încă din perioada ţaristă. Grupurile marginale apar ca reacţii la diverse mecanisme sociale, economice, legislative şi politice. Ereziile, sectele, lumea criminală au o tradiţie lungă şi complicată. Îi găsim în cărţile antice, în Vechiul Testament şi există o întreagă literatură despre ei. E adevărat că noi ştim despre ei mai mult ce ne povesteşte „aripa victorioasă” a sistemului. Noi ştim mai degrabă punctul de vedere al poliţistului, al bancherului furat, al judecătorului şi mai puţin povestea spusă de ei. Pe mine mă interesează povestea lor, punctul lor de vedere.

Care erau principalele lor activități de „business”, infracționale?

Ei îşi spun hoţi. Deci baza „bussinesului” lor este hoţia. Pentru ei, a fura nu este ceva neetic, ci ceva foarte demn şi respectabil.

Care au fost perioadele în care au prosperat, au fost persecutați și au decăzut cel mai mult?

Perioada NEP-ului (Noua Economie Politică din anii ’20) este considerată de aur. Perioada sfârşitului Imperiului ţarist e iarăşi povestită ca o explozie a lumii romantice a banditismului. Perioade foarte bune au fost dezgheţul din anii ’60, sub Hruschiov, şi perioada brejnevistă, în care deficitul de mărfuri şi piaţa neagră fac furori. Perestroika şi destrămarea URSS iarăşi e o perioadă de glorie. Cu alte cuvinte, când statul slăbeşte, ei devin foarte prezenţi şi activi. Cel mai greu le-a fost în perioada stalinistă, clar. Bandiţilor le place statul slab, cu reguli cât mai puţine. Sunt nişte libertarieni de mare efect, putem spune. Legea sunt ei. Cum ar spune un celebru bandit: Statul începe acolo unde se termină puterea bandiţilor.

De unde vine toată raportarea lor la religie?

Bandiţii fac parte dintr-o lume conservatoare. Familia e un element important, cu toate că hoţii în lege nu au familii. Nu au voie. Religia este foarte importantă pentru ei. Tatuajele lor sunt pline de însemne religioase, de icoane, cruci şi biserici cu tot soiul de semnificaţii stranii. Au ceva foarte veterotestamental în ei: legi, porunci, reguli şi pedepse severe. Sunt şi foarte superstiţioşi. Pe cât de lipsiţi de frică sunt, pe atât de superstiţioşi par. E o lume destul de arhaică, însă cu practici şi simţul realităţii foarte acute. Au o viteză de gândire practică foarte mare.

Cum sunt bandiţii azi?

Lumea s-a schimbat fundamental în ultimii 20 de ani. Perioada sovietică, comunistă îi ţinea într-un veşnic şah, pentru că statul era puternic. După căderea comunismului, ei s-au trezit cu statul praf şi li s-a oferit un cadou nesperat. Erau cei mai pregătiţi pentru această nouă lume. Erau unii dintre puţinii care înţelegeau ce se întâmplă şi ştiau ce să facă: să fure. Totul se năruia şi trebuia luat în posesie. Plus că ei nu aveau poveşti în cap cu „o lume mai bună”, cu „libertate”, „democraţie”. Şi ei au devenit legea, ţesătura şi croiul noii lumi. Mă rog, au fost mai multe mutaţii, dar ei au avut un rol foarte important în această schimbare. Astăzi, mulţi dintre ei au devenit „stâlpi ai societăţii”, „oameni de afacere respectabili” şi chiar „lideri politici”. Cumva, cartea mea se termină cu aceste poveşti.

*

Ilustrațiile au fost realizate de Laurențiu Midvichi pentru cartea „Bandiții”.