În tipm ce aştept din tipar Bandiţii citesc pe reţele: „A scris dl Baconschi despre Vasile Ernu. Vine Apocalipsa?”. Primesc meseje: „Vasile, te-a lăudat Baconschi, e ca îmbrățișarea care te sufocă :)”

Nu ne-am întîlniti, nu am vorbit niciodată. Am scris de cîteva ori critic despre dumnealui. Sîntem pe baricade diferite ideologic: dumnealui conservator, eu de stînga.

Zilele trecute mi-a scris să-mi spună că l-a impresionat interviul meu din Timpul (http://www.revistatimpul.ro/view-article/3399).

Straniu acest interviu. A prins foarte mult. Tolontan a scris şi el. A avut peste 10.000 de cititori. Cred că am atins acolo o temă durută şi nespusă: despre generaţia mea, Generaţia Speranţei care s-a transformat în Generaţia Disperării. Am atins o coardă sensibilă (în Bandiţii dedic 2 capitole problemei). Tolontan s-a apucat după aceea să facă o serie de texte cu invitaţi. Foarte bine.

Respectivul interviu l-a trimis la o carte de-a mea: Sectanţii. Omul nostru e specialist pe zona teologică. Cunoaşte. Şi eu cunosc, doar că diferit. Şi a ieşti acest text surpinzător de laudativ.
Ştiu că în acel mediu reprezint un soi de bau-bau. Cu atît mai mult apreciez gestul lui Teodor Baconschi, căci despre dumnealui e vorba. Se întîmplă dot mai rar astfel de „minuni”. Mersi.

Nu credeam că un conservator mă poate surprinde plăcut. Şi-mi strică puţin şi jucăria: nu mă aşteptam din zona aceea de la ceva fair play. Mă obişnuisem doar cu atacuri total nefondate. Iată că pot greşi şi eu

Dar ştiu ce însemnă „skandalon”, nu vă temeţi. Înainde de a citi Marx am citit Osea şi Pavel. Marx rămîne copil pe lîngă ei. De asta îmi place ca pe cei care citesc doar Marx să-i trimit la Osea iar pe cei care reduc totul la Pavel să le dau cu Capitalul peste „mantre”. E un exerciţiu bun.

Am o concluzie: Sectanţii e o carte bună dacă a atins o gamă atît de largă de cititori. Bandiţii este însă şi mai bună  Dar asta e o opine foarte subiectivă. Voi însă puteţi verifica dacă spun adevărul sau nu.

Iată textul domnului Baconschi în Revista 22: 

Marginali în centrul atenției
Vasile Ernu nu scrie doar o cronică de familie, nici o autobiografie, ci preferă să recupereze, cu o doză onestă de luciditate antropologică, destinul unei comunități periferice, ostile „lumii acesteia“, înrădăcinate în ereziologia vechii Rusii țariste și captive în imperiul sovietic.

Înainte de a citi Sectanții (primul volet din­tr-o Mică trilogie a marginalilor, Po­li­rom, 2015) aveam despre Vasile Ernu doar prejudecăți și rezerve. „Știam“ că este un doctrinar de stânga, nostalgic al URSS, os­til intelighenției liberale, contributor al unei publicații polemice pe care n-o ci­team, pentru că o detestam aprioric. Un soi de bau-bau ideologic, de perversiune am­bulantă, care nu merita atenția și (cu atât mai puțin) prețuirea mea. Nimic prea surprinzător, dacă ne amintim scindările, polarizările și grupările apărute în lumea intelectuală românească încă din vremea co­munismului. Odată cu libertatea și hao­sul tranziției, puterea simbolică deținută de elita intelectuală a devenit și mai dis­pu­tată, în detrimentul nuanțelor. Mă con­si­der un intelectual de dreapta, conservator (așadar, realist & moderat) și tocmai pe această „bază“ am rămas cât am putut de discret, fără să mă implic vehement în bă­tăliile culturale curente și fără să-mi pro­clam vreo loialitate indefectibilă. Consider că libertatea mentală presupune mai cu­rând demontarea propriilor stereotipuri de­cât asediul imaginar sau enunțul unor ana­teme.

Revenind la Sectanții, trebuie să admit că volumul m-a ținut, de la un cap la altul, într-o stare de alertă insolitantă. Am des­co­perit prin el un spațiu despre ca­re știam deja câte ceva, dar care mi s-a arătat, grație lecturii, într-o lumină mai ge­neroasă cu detaliile revelatoare. Spațiul Basarabiei și, respectiv, al Buceagului, des­cris din perspectiva leviatanică, apoca­lip­ti­că și milenaristă a unei comunități neo­protestante care a străbătut, împreună cu familia lui Vasile Ernu, feluritele schim­bări de regim politic și toate abuzurile, experimentele sau utopiile secolului XX. „Sectanții“ sunt acești marginali obstinați, adesea obtuzi în singuralitatea lor, care ges­tionează teroarea istoriei prin coeziune comunitară și eroism spiritual. Vasile Er­nu nu scrie doar o cronică de familie, nici o autobiografie, ci preferă să recupereze, cu o doză onestă de luciditate antro­po­lo­gică, destinul respectivei comunități peri­ferice, ostile „lumii acesteia“, înrădăcinate în ereziologia vechii Rusii țariste și captive în imperiul sovietic, unde – susține au­to­rul – a vădit mai mult curaj decât disi­den­ții „oficiali“, reduși adesea la condiția acro­batului cu plasă. Interpretarea feno­me­nului neoprotestant rămâne subiectivă și nu poate scăpa de un anumit partizanat confesional, mai ales în raport cu „majo­ri­tatea pravoslavnică“, dar transmite tot­o­dată o emoție cristică, elementară și pri­mordială, dincolo de secole și de chipul cameleonic al tiraniei.

Vasile Ernu a trăit în Bugeacul sovietic și, chiar dacă lupa sa e una „sectantă“, omul își asumă această etichetă „infamantă“ cu un soi de dolorism ascetic deloc siropos. Textul său e autentic, nu „autenticist“. Oco­lește poncifele istoriografice despre „Mol­dova noastră de peste Prut“ și ne po­vestește varianta sa, culeasă local, direct sau prin memoria comunității religioase în care s-a format. Ce poate exprima mai dramatic perpetua criză identitară a Ba­sa­ra­biei decât întrebarea: „știi când ne-a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Când rușii plecaseră, iar românii încă nu veniseră“ (p. 113). Acest soi de folclor geo­politic persistă și azi, deși noua abor­dare a relației București-Chișinău a ieșit din carcasa fascizantă a statului antones­cian și transmite peste Prut curenții demo­crației europene… Iată explicația acestei res­pingeri: „La început, noua adminis­tra­ție românească îi tachina pentru că sunt «ruși», comunitatea noastră fiind destul de pestriță din punct de vedere etnic, iar limba rusă era des folosită în zonă. Aceas­ta era lingua franca pe teritoriul ace­la atât de mic, dar care era un ade­vărat Babel lingvistic și religios. Acest lucru era însă inacceptabil pentru o ad­mi­nistrație nouă ce trimisese oameni de pe la Craiova, care nu văzuseră în viața lor lipoveni, evrei, găgăuzi, nemți, elve­țieni, tătari, ruși, ucraineni și moldoveni conviețuind, majoritatea fiind și de re­ligii diferite“ (p. 115).

Spre lauda autorului, Sectanții nu e totuși o carte tezistă. Nu ne spune, nici măcar interliniar, că unionismul românesc e o ficțiune politică irealizabilă. Alta e miza textului: aceea de a opune istoriografiei oficiale, scrisă de învingătorii temporari, o istorie trăită la firul ierbii, în sânul unei comunități animate de impulsuri hiliaste, care trăiește vremurile și relația cu Ce­za­rul în tonalități eshatologice. Vasile Ernu se dovedește și un poet al atrocității atunci când descrie, în pagini de un pa­tetism sec, Marea Foamete din 1946-1947, care fusese precedată de hidoșenia războ­iului mondial: paginile despre lirismul macabru al protezelor care completează ana­tomia chinuită a marilor mutilați mi se par, în această ordine, cutremurător de sugestive.

Demne de menționat sunt și pa­sajele care insistă, cu discrete su­pralicitări, asupra di­men­siu­nii „babilonice“ pe care o dez­vă­luie melting-pot-ul imperial: „în zona noastră, familia mea avea re­nu­me de gazdă perfectă. Și atunci prin ca­sa mea au trecut oameni de toate felurile: de la evrei mesianici la molocani ruși din Azer­baidjan, de la unbeci adventiști până la feodoriți siberieni, de la pen­ti­costali ucraineni la iakuți mormoni. Am cu­nos­cut de mic toată această «faună» sec­tantă sovietică. Unii mai deosebiți și mai interesanți decât alții“ (p. 160). O ase­me­nea „faună“ a făcut din Gulag locul „unor adevărate sinoade ecumenice ale tututor sectelor din URSS“ (p. 159). O si­milară îm­pestrițare ne întâmpină și în ca­sa „un­chiu­lui Dan“ (de această dată, la Iași), unde „pu­teai să-i întâlnești pe li­de­rii mișcării Oastea Domnului, dar și pre­oți catolici, fi­lozofi sofisticați, teologi libe­rali, mistici stranii, călugări neînțeleși, tra­ficanți de Bi­­blii, medici și ingineri her­meneuți, ro­c­keri și punkiști, americani nonconformiști, arabi și evrei creștinați, danezi și fran­cezi călători și câți alții. Ei bine, toți acești oa­meni care, altfel, ar fi avut șanse mi­ni­me să stea la aceeași masă și să se ac­cep­te unii pe alții, aici, în mica gar­so­nie­ră din cartierul Ale­xan­dru (…) deveneau prieteni“ (pp. 206-207). Citind Sectanții, mi-am făcut și eu loc la această masă a nă­păstuiților au­to­iro­nici, care-L caută pe Dum­nezeu în ceilalți, oricât de diferiți ar părea sau ar fi.