Amintirile unui kominternist pe înţelesul politrucilor
Colegii au grijă. De asta le mulţumim. Dar textul domnului Bocancea, cu care de altfel am şi fost coleg la Iaşi, mi-a amintit involuntar de o aventură importantă din viaţa mea. Era toamna anului 1989. Un amic mă sună că e o urgență: să ne vedem la deja mitologica cafenea Fulguşor din central Chişinăului. Acolo ne petreceam veacul în anii 87-90. Între Fulguşor şi Moldova. Se punea de un “pichet”, cuvînt magic pe atunci. Ideea era simplă: facem nişte bannere şi pliante şi ne afişăm dis-de-dimineață în faţa Ministerului de Interne. Ştiam ce avem de scris. Data stabilită era 10 noiembrie (1989). Pentru cine a uitat: Chişinăul era capitală de Republică Unională care făcea parte din URSS, iar comunismul nu dădea semn să pice. De unde să ştie un copil născut în URSS că va muri în UE? Nici kremlinologii nu ştiau. Doar bunica mea știa. Ea avea o zicală: familia mea a trăit în 3 (între timp 4) ţări şi nu a părăsit niciodată satul.
Dar să revenim. De ce 10 noiembrie şi de ce în faţa Ministerului de Interne nu are rost să povestesc. Făcea parte dintr-o strategie concretă cu semnificație clară. Ce riscuri presupune acest fapt? Nu cred că eram conștienți: prea tineri, prea neînfricaţi, prea revoltaţi. Cert este că am reuşit să ne mobilizăm fix 7 persoane. Am sosit dimineață, ne-am plasat în faţa Ministerului, am pus pancartele şi am început să strigăm diverse lozinci pregătite din timp. S-a întîmplat ce era de aşteptat: am fost ridicaţi de miliţie şi duşi cu duba undeva… A urmat o întreagă nebunie, cu manifestări de stradă de solidaritate, cu cerințe de eliberare şi cu violenţe fără precedent pentru acele vremuri. La presiunea străzii am fost eliberaţi. Manifestațiile au continuat însă mult. Sorin Bucătaru, unul din participanți, cred că are şi filmulețe ale protestelor ce au urmat. Cine are nervi poate citi aici. Dar nu despre asta voiam să povestesc. Nu am scris despre aceste evenimente pentru că sînt chestiuni intime şi nu-mi place să le utilizez şi să mă legitimez, așa cum se practică prin zonă. (Despre „originile mele sănătoase” am mai povestit aici pe îdelete).
Cum a decurs povestea îmi amintesc destul de vag. Timpul şterge amintirile, dar rămân anumite senzații. Încă îmi amintesc foarte bine interogatoriul şi modul în care a început să ne prelucreze un politruc. Îmi amintesc tonul, puțin răstit, cu nuanțe isterice şi tipul de injurii: „Ţara, Patria a cheltuit bani pe voi să vă crească şi educe şi voi nu-i sînteţi mulțumitori!!!”? Din „troțkiști, proşti şi fascişti ” nu ne mai scoteau. ŞI cel mai grav: „sînteţi vînduţi şi faceţi jocul imperialiștilor”… Înjurătura maximă: „extremiștilor”! Aveam 18 ani. Frazele cadențate şi replicile mînioase le aud foarte bine şi azi.
Vremurile au trecut, regimurile s-au schimbat, iar eu nu m-am schimbat prea tare: am îmbătrînit puţin fizic, dar am rămas mai anarhist de felul meu. Nu-mi place să stau la curtea puterii nicidecum: ador exilul, fie şi în forma asta soft. Am rămas la fel de nemulţumit şi de critic faţă de tot ce înseamnă Putere. Puterea hegemonică actuală, reală, nu una imaginată. Prin tot ce fac astăzi încerc să pun întrebări simple: de ce regimul în care trăim produce mai multă nedreptate socială şi economică decît cel precedent pe care l-am urît? De ce copiii de la ţară, copiii de oameni simpli şi amărîţi nu mai au acces la educaţie? Cum se face că regimul pe care l-am urît din tot sufletul a produs mai multe şcoli şi dispensare cu acces pentru toţi cetăţenii, iar regimul la care am visat le distruge sistematic şi privatizează tot,excluzînd marea parte a populaţiei? De ce cînd spui că vrei să se respecte drepturile scrise în Carta Drepturilor Omului – acces universal şo gratuit la sănătate, educaţie, muncă etc, ţi se spune: comunistule? Cum se face că avem mai puţini copii şi tot mai puţine locuri la grădinițele publice şi mai multe la cele private? Cum se face că am distrus şi fărîma de stat social pe care-l aveam şi am privatizat pînă şi conştiinţa? De ce accesul la muncă a devenit un privilegiu? De ce, de ce, de ce???? Da, în textul meu cu pricina vorbeam despre aceste lucruri. Puterea nu-mi răspunde, pentru că are alte treburi şi stă doar la cheremul bancherilor şi finanţiştilor şi probabil pentru că pun întrebările prost. Comuniştii, cînd puneam astfel de întrebări, mă puneau în dubă şi mă băgau la puşcărie. Deci se temeau, deci mă respectau. Capitaliștii de astăzi nici nu mă mai bagă în seamă. Deci nu se tem, deci nu mă respectă.
Probabil va trebui să ne gîndim la noi forme de întrebări. Istoria ne mai învaţă şi cum să punem întrebări pentru a-i face să ne asculte şi să ne respecte. Puterea de azi este mult mai perversă: ea are instrumente mult mai puternice şi are armate de politruci şi ostași intelectuali care o apără. Puterea tace, în schimb îmi răspund politrucii noilor vremuri: comunistule, kominternistule, rusofilule vîndut ruşilor, leninistule, anticapitalistule etc. Nu fac faţă la atîtea epitete. Să facem petiţii? E inutil şi jenant, pentru că nu ei sînt adevăratul duşman cu care care trebuie să luptăm. Sînt radical? Dacă întrebările mele sînt radicale atunci DA, sînt!
Text aparut in Adevarul.
Comments
3 Responses to “Amintirile unui kominternist pe înţelesul politrucilor”
Leave a Reply
March 26th, 2014 @ 4:20 pm
Vasile Ernu pune o întrebare pentru el – dar, sunt convins, și pentru mulți alții – dureroasă (și care subsumează, de fapt, celelalte întrebări care îi urmează):
„de ce regimul în care trăim produce mai multă nedreptate socială şi economică decît cel precedent pe care l-am urît?”
Mă întreb însă: cum s-ar putea cuantifica „nedreptatea socială și economică”? La ce unitate de măsură să ne raportăm? La gradul de in-/satisfacție personală? Ar fi discutabil, după cum discutabilă este și cuantificarea răului! Oare nu ar fi mai firesc să denunțăm nedreptatea, ca pe un rău împotriva căruia trebuie luptat în orice caz, indiferent de „regimul” care o produce și de „cantitatea” produsă?
Vreau să fiu corect înțeles. Desigur că ar trebui criticate în primul rând regimul și societatea în care trăim. (Părinții și bunicii noștri nu au avut această posibilitate. Ceea ce nu înseamnă însă că ar trebui acum să ridicăm osanale regimului care ne „oferă” libertatea de a critica.)
Ca unul care a cunoscut pe propria piele ambele regimuri, comunist și capitalist, rămân la părerea că o critică viabilă a ultimului (absolut necesară) nu se poate face prin accentuarea părților pozitive (multe sau puține, câte o fi fost și ele) ale primului. Da! În URSS, copiii de la țară și cei de la oraș aveau până la un punct același acces la învățământ; da, se construiau școli, grădinițe, spitale, iar medicul nu-ți cerea mită (sau ți-o cerea cu mult mai multă fereală) și a. m. d. Toate acestea nu sunt însă argumente nici în favoarea regimului comunist, nici, ceea ce mi se pare mult mai de actualitate, în defavoarea celui capitalist. Acestea nu sunt de fapt argumente pentru o judecare în contexte istorice concrete nici a experienței noastre trecute, comuniste, și nici a celei prezente, capitaliste.
March 29th, 2014 @ 12:34 pm
1.Desi cu intirziere,va raspund la “de ce”-urile dvs.:Romania nu are nici nu intelege nevoia unui proiect care sa faca tranzitia la un capitalism real si functional, care sa asigure baza economica necesara creierii intregii “suprastructuri” sanitare, educativ-scolare, o piata dezvoltata a muncii,etc.
Tranzitia la capitalism este diferita de “tranzitia la dezvoltare economica si generala”.
Prima se produce automat si imediat, odata cu caderea institutionala si opresiva a comunismului.
Tranzitia la dezvoltare nu este rezultat automat al celei la capitalism, avind nevie de proiecte speciale, “capitaliste” de reconstructie economica si industriala, de un alt tip/model.
Daca va intereseaza un astfel de proiect si doriti sa sustineti promovarea sa, va rog sa-mi comunicati acest lucru.
PS.Poate ar trebui amintit, ca regretele si recunoasterea meritelor(atitea cite au fost ale) comunismului, nu poate tine locul unui proiect de reconstructie economica si industriala a tarii…
Cu stima,
March 29th, 2014 @ 12:42 pm
Am omis sa va spun, ca cel care scrie comentariul, este si el absolvent al fac. de Filosofie Cluj, in 1975. Procesul de reconstructie economica si industriala, fiind unul de constructie “filosofica economica”, nu poate fi abordat cu bune rezultate, in lipsa acestei culturi universitare.
Sensul acestei afirmatii, este ca dezvoltarea economica este un proces activ, complex si asumabil, numai daca exista capabilitatea cunoasterii si utilizarii tuturor instrumentelor care asigura dezvoltarea:politice, economice, organizatorice, administrative, institutionale, etc.
Altfel, dezvoltarea economica ramine visul neralizabil, al tarilor inapoiate economic, ca Romania…