Victorie: Ostap Bender a pătruns în România – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006
Florin Dumitrescu
Noi ne distrăm mai bine, bă….
Se intimpla in 2004. Eram la Teatrul Act, strecurat cu greu intr-o multime de oameni, majoritatea studenti la teatru si film. Fusesem invitat la o lansare cu dezbatere a cartii O lume disparuta, a lui P. Cernat, I. Manolescu, A. Mitchievici si I. Stanomir – cea dintii si cea mai celebra din seria Ostalgiilor romanesti care fac tendinta in ziua de azi. Autorii imi sint amici. Cu unul dintre ei inchipuisem cu ani in urma un proiect de cercetare a subversiunilor din cultura comunista. Am abandonat proiectul, delasator, romaneste, blamind imprejurarile mereu potrivnice. Vina era a mea, dar… iata: venise vremea sa ma despovarez. Eram acolo sa ma bucur de reusita celor patru exponenti ai mei, a caror intreprindere – presimteam – avea sa-mi satisfaca frustrarile, sa-mi aline pierderile, sa-mi exprime multe idei gindite si negindite. Mie si unei intregi generatii…
Aceea nu era o lansare obisnuita. Pretextul desfasurarii intr-o sala de teatru era – foarte simplificat spus – o posibila dramatizare a cartii. Si iata ca… ta-dam!… primii pasi in directia unui posibil spectacol erau facuti, chiar acolo, in fata noastra.
Un grup de tineri actori ne citea pasaje din carte, pe fundalul unor diapozitive proiectate pe intuneric. In timp ce glasurile din bezna povesteau crimpeie de amintiri din copilaria frusta si adolescenta oropsita a coautorilor; proiectiile in alb-negru derulau fetele senine si siluetele avintate ale unor tineri hlizindu-se, prin aerul unui alt timp, in scenografii inconfundabile, puternic evocatoare: la Costinesti (statiunea tineretului, Radiovacanta, Obeliscul si Epava, Tatulici si Almasanca); la munci agricole (bataia cu cartofi, tavaleala prin gogosari, inghesuielile sinonime cu imbratisarile din autobuze si camioane); baieti mindri de evazatii à la Travolta sau de pletele à la Bitman; fete in uniforma de armata (celebrii „pinguini”) sau in combinezoane disco; ba cu ciuful explodat ca punkistii, ba cu late de folkiste; mustati virile de politehnisti; ochelari-palesti de ASE-iste; salopete, sarafane, sulimanuri din alte vremuri… Toti rideau fara griji si scrutau orizontul fara nici o apasare. Tineretea lor izbucnea sfidatoare si triumfatoare, „peste mode si timp – Olimp”… Fericirea lor inconstienta, purtata parca pe valul unei intelepciuni mai vechi decit veacurile, de o plutire nevazuta insa foarte prezenta, parea sa ne strige, de dincolo de ecranul timpului, cu o superba insolenta: „Bai, fraierilor, noi ne distram mai bine, baaa!…”
Erau fotografii de familie, scotocite prin casa si facute diapozitive de catre oameni de teatru. Repartizarea sarcinilor se vadea eficienta: unii pregatisera recitarea, ceilalti montajul vizual.
Un spectacol mai paradoxal dramatic nu le-ar fi reusit, nici daca l-ar fi planuit. Un oximoron subtil dar cutremurator, ca veselia lui Rigoletto, atunci cind cara inconstient cadavrul ambalat al fiica-si; ca Valkiriile lui Wagner care acompaniaza bombardementul esuat din Apocalipse Now. Tot asa, intre experientele amarui din carte si dezinvoltura maxima a foto-personajelor puse sa le ilustreze se vadea o ditai prapastia.
Textul citit parea sa arate cum se facea „rezistenta prin cultura” chiar si-n pantaloni scurti. Pozele aratau, dimpotriva, cum poti fi tinar si fericit, indiferent de regim.
Textul arata cit de fragila, cit de pretioasa era normalitatea sub dictatura. Imaginile aratau, dimpotriva, ca normalitatea sub dictatura izbucnea la tot pasul, ca ridea de-a dreptul la soare!
Cartea elogia in subtext eroica supravietuire a spiritului omenesc, in negura parantezei comuniste. Fotografiile, in schimb, debordau de traire umana, de hormoni, de dorinte si aspiratii care par sa nu tina seama de orinduirile vremelnice.
Dupa frugalul spectacol, din nou la lumina, a venit rindul dezbaterilor. Unul-doi participanti au interpretat textul citit ca un duios Amarcord romanesc. Se stie: in fimul lui Fellini, abuzurile fascistilor ramin in memoria micutului Federico la fel de caricaturale precum metehnele profesorilor sau atavismele rubedeniilor. Tot asa, si comunismul a avut exagerarile sale, pe care copilul din familia romaneasca tipica le-a perceput cel mult ca pe niste curiozitati. Copilaria e o epoca a fericirii, indiferent ce epoca o inglobeaza. – Dar nici tineretea nu parea sa fie o virsta a suferintei… – indrazni o ochelarista sfioasa, pesemne studenta la teatrologie… Daca privim de pilda chipurile acelea din fotografii… – Da, da, oamenii aceia… – relua un baiat ceva mai hotarit, pesemne student la regie – oamenii simpli, tineri sau maturi, cei care nu faceau disidenta-n Comitetul Central, care nu trimiteau scrisori la Radio Europa Libera; oamenii multi si tacuti chiar se bucurau de viata… – Poate chiar mai mult decit noi acum, – parea sa subinteleaga, dar acele cuvinte au ramas nerostite. Enuntarea unei atari ipoteze ar fi sunat ca un fluierat in biserica…
In sala s-a lasat o liniste incarcata de tensiune, care contrasta cu fervoarea minutelor anterioare. Si atunci, acolo, unul dintre cei patru autori a dat raspunsul acela taios, radical, hotaritor:
– Aceia care au putut trai fericiti sub comunism au fost niste imbecili. Indivizii din fotografiile astea nu se pot numi oameni. Sint homuncului, sint suboameni, sint asa-zisii „oamenii noi” ai lui Ceausescu: redusi, limitati, lobotomizati. Nici o constiinta treaza nu poate simti cu adevarat fericirea sub dictatura.
Tacerea s-a lasat si mai grea. Stinghereala cuprinsese auditoriul. Antevorbitorii „eretici” isi plecasera privirile. Tinerii artisti care se straduisera sa pregateasca montajul fotografic, expunind public intimitati de prin albumele de familie – aveau motive sa se simta jigniti. Dar, rational cel putin, nu puteau sa nu fie de acord cu distinsul oaspete, Scriitorul…
Luarile la cuvint s-au redresat, incetul cu incetul. De data asta nu mai pridideau sa dea dreptate intransigentei acelui coautor; poate neimpartasita de ceilalti trei; dar nici negata de vreunul din ei…
Am plecat ingindurat de la discutie. Am citit O lume disparuta pe nerasuflate, am apreciat in ea pagini memorabile, de cea mai buna proza si cea mai rafinata analiza; am gasit in ea multe raspunsuri la intrebarile mele. Multe altele au ramas insa nerezolvate. Daca n-ar fi fost lansarea aceea cu cintec, poate c-as fi depus cartea-n biblioteca satisfacut, odata cu citirea ultimul alineat (un verdict al lui H.R. Patapievici despre „oamenii-mutanti” generati de comunism). Dar fotografiile acelea din bezna au functionat ca probe fruste contra unor marturisiri – poate prea literaturizate, si astfel susceptibile de deformare, de exagerare, de sarjare tezista a realitatii. Pentru mine si, pesemne, pentru altii care fusesera in sala, indoiala persista. Si nu neaparat daca am fost sau nu imbecili noi, cei care am trait si clipe fericite sub un regim decretat nefericit. Nu daca am fi de fapt tarati, contaminati, damnati de morbul acela al totalitarismului, care te rinocerizeaza pe nesimtite, inducindu-ti reflexe monstruoase si iremediabile.
OK, da. Sintem imbecili. Sintem mutanti. We are the robots. Sint gata s-o admit. Dar sintem oare, sub regimul actual, mai fericiti? Sau – ma rog – mai indreptatiti sa cautam fericirea? Si, vorba aceea, ce-i aia fericire? Comunismul a fost un iad, nimeni nu se indoieste. Dar traim oare azi intr-un rai, sau macar intr-un purgatoriu, din care sa scrutam cu deplina acuratete nevolnicele abisuri de mai ieri? OK, Paul, Johnny, Angelo si Ionut. Educatia si mostenirea culturala v-au permis sa refaceti natural legatura, peste generatii, cu gloriosii ani ’30-’40. Iar contactele cu exteriorul v-au permis sa pastrati legatura cu lumea larga, normala si democrata. Pif-urile si literatura interbelica v-au izbavit. (Asa cum, in policier-urile lui Zinca si Ojog, baietii rai erau – trebuiau sa fie – exclusiv spioni straini si fosti legionari, in orice caz reprezentanti ai exteriorului capitalist si ai trecutului burghezo-mosieresc; asa si in desertul comunist salvarea v-ar fi venit tot „din afara” si din trecut.)
Acum. Daca unii dintre noi au reusit sa traverseze desertul comunismului, adapati la cultura de dincolo de paranteze, ce facem cu ceilalti? Cei care n-au fentat regimul, ci l-au trait – vorba aceea – plenar? Cei care au crezut cu sinceritate in comunism (idealistii); si deopotriva cei care, mimind convingerea, si-au facut calcule de pricopsire (oportunistii)?
Aveam nevoie de ceva in plus; voiam o observatie a feliilor de viata comunista care sa nu altereze probele in timpul studiului; si care sa nu introduca paralaxa unei priviri superioare…
Vasile Ernu si „Eu, Vasile Ernu”, adevaratul fiu al lui Ostap Bender
Atunci cind am citit de curind Nascut in URSS m-am pomenit in fata unei revelatii. Aceasta fenomenologie aparent naiva si ambiguu ironica a sovietismului – propune, cu sarm literar si umor amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, in fond, o aplicatie a teoriei Supravietuirii prin Cultura). Mai lesne de evidentiat poate in cazul ditai imperiului sovietic – intins in spatiu pe aproape doua continente; si intins in timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodeaza parantezele, intervalele) – teza propusa de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzator. Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roti, intrucit el insusi e o rotita a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci inauntrul lor. E chiar si cazul disidentilor, care traiesc intr-un fel de simbioza antagonica cu sistemul; e cazul marginalilor, care participa, prin alteritatea lor, la definirea normalitatii; e cazul tinerilor inevitabil atrasi de modele si modelele occidentale, pe care astfel le integreaza ei insisi in sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului inconstient”, pe care il dispretuiesc intelectualii nostri; personaj generic caruia Ernu ii spune, coincidenta sau nu, homucus, ca o prescurtare de la homo sovieticus. Locutorul e acest homucus, acest homunculus. El este cel care se legitimeaza (poate prea derutant omonimic) „Eu, Vasile Ernu”, atunci cind este facut „pioner”; El, redactorul acestei enciclopedii regresive, este alter ego-ul atit de convingator al lui Vasile Ernu, incit il determina pe postfatatorul cartii Sorin Antohi sa il infiga pe tinarul filozof transprutean in insectarul cu nostalgici (cf. pasajul din postafata, cu acel „Zolfarino” bursieresc, in care Chicos-Rostoganul de la Iasi claseaza, cot la cot cu neamtul si americanul, mentalitatile tinerilor est-europeni)…
Nu intimplator enciclopedia homucusului incepe cu legamintul pionieresc. E momentul de initiere. E poarta, pragul si trambulina catre URSS-landia. Ratarea primei promotii de pionieri e un amanunt biografic important. Micutul „Eu, Vasile Ernu” isi dorea cu ardoare statutul de pionier, inca din limbul stagiului de Oktombrel. Aminarea intrarii ii sporeste dorinta. Investirea aceasta greu accesibila, rivnita cu patima si obtinuta cu greu, aproape cu suferinta, ii va garanta ucenicului leninist o evolutie energica, alimentata cu patos si devotament. Nascut in sistem, destinat sistemului, el va adera la sistem de bunavoie, prin alegere constienta, chiar zeloasa.
… Pentru ca in capitolul urmator sa fie vorba de blugi! Djinsi-ii, acea toala prin excelenta americaneasca, devine sovietica prin calitatea lor de fantasma, de obiect-simbol jinduit si doar prin minune accesibil. Blugii din ziua de azi, prezenti pe toate drumurile, sint banalizati si lipsiti de valoarea cu care ii incarca dorinta tinerilor de odinioara.
Ca printr-o tehnica a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte incarcate cu ideologie (cum e komunalka, locuinta comuna, reprezentare intimista si concentrata a patriei sovietice) – alterneaza cu fantasme ale lumii de afara, din lagarul opus. Filmele, rockul, dansurile, pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile in general) sint made in USSR. Chiar daca-s adaptari, capata specificul lor; sau sint incluse in sistem ca poli de atractie ai interesului public. In mod complementar, activitatile scolare si extrascolare, taberele si alte divertismente tutelate de partid si de stat – se contamineaza cu un anumit aer de libertate, „deviationist” si „gregar”. Cultura sovietica e definita, in mai multe rinduri, ca un amestec intre cultura oficiala si cea populara. De pilda, cele mai tari bancuri sovietice sint cele cu Buratino, in care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvaluie hiper-valente sexuale…
Intrepatrunderea aceasta complementara, de tip yin-yang, pare sa dea armonie si sa mentina in miscare intregul sistem. Pina si dualitatea lagar comunist – lagar capitalist („Noi si Ei”) se ipostaziaza in mod complementar, cvasi-simetric. Propaganda „lor” ar fi echivalenta cu „a noastra”, doar ca de sens opus. „Ei” ar avea nevoie de „Noi”; asa cum si „Noi” avem nevoie de „Ei”: pentru autodefinire prin raportarea la Celalalt, pentru autojustificare. Daca „Ei” au invins, au invins prin forfet, sau mai degraba prin autogolul dat de „Noi”.
Dar iata, noua propaganda a blocului occidental, difuzata prin cultura corporatista a multinationalelor, prin marketingul si comunicarea comerciala cu caracter global, nu este cumva o continuare de polaritate inversa, poate chiar mai ipocrita, a propagandei sovietice? Rasfringerea in oglinda e valabila si la cel mai cuprinzator nivel: „represiunea politica” a sistemului comunist e inlocuita de „represiunea politica” a capitalismului.
Cine cauta o eticheta facila pentru carte, poate sa-i trinteasca stampila de Ostalgie; poate sa il suspecteze pe Ernu de paseism prosovietic, de reactionarism, de neobolsevism. E forta cartilor bune de a genera legende paralele, de a-i pacali pe pretinsii atoatestiutori.
Pentru cititorul atent, textul abunda insa de tuse ironice, de indicii ale surisului amarui, ale jocului secund pe care il practica Vasile Ernu.
Sint paginile savuroase despre alcoolul ca aliment si/sau combustibil al spiritului revolutionar (nu intimplator – observatia mea, F.D. – spirit e etimologic legat de spirt); alcoolismul ca entuziasm; comuniunea alcoolicilor ca nucleu al comunismului.
E apoi pasajul despre sublim ineficienta lucrare de inghetare artificiala a Nevei in vecinatatea metroului din Leningrad, „instalatie” care irosea resurse cvasi-infinite pentru un scop depasind caracterul ideologic si frizind esteticul pur („arta totala”)…
Capitolele dedicate obiectelor de uz zilnic si stiintei sovietice trimit acelasi tip de sageata, dar indreptata mai degraba spre intelectualii occidentali de stinga (si riscind sa fie greu perceputa ca atare de carturarii romani, preponderent de dreapta). Idealurile revolutionare ale parintilor comunismului par sa tradeze viziuni estetice, armonice, geometrizante, artistic idealizante, asupra unei lumi pe care au harazit-o celor multi si neintrebati. Daca acestia sint tratati drept furnici de catre utopistii esteti din prerzidiu; victoria este in ultima instanta tot a celor multi, a homucusilor care adapteaza tot, refolosesc tot, rod tot precum… da, precum furnicile; si, cu timpul, se transforma fatalmente din fauritori in consumatori…
Reprosul adus maselor ca nu s-au dovedit la inaltimea standardelor impuse proletariatului, in calitate de clasa conducatoare a societatii, de catre o elita „luminata”, sint de o ironie crunta, de un umor atit de puternic, incit depaseste puterea de a ride (sau de a plinge) a celui ce scrie rindurile de fata… Totul e in Bulgakov, se grabeste sa aminteasca autorul. Sarik, omul cu Inima de ciine rezultat dintr-o utopica experienta de transformare a naturii, isi inaugureaza graiul articulat cu o ditai injuratura adresata, in chip ingrat, inventatorului sau. „Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor sint poate cele mai autentice acte umane”, gloseaza Vasile Ernu cu vocea grava; pe care greu i-o discerni de vocea de homucus filozofard, atunci cind adauga apoi, derutant profetic (sau poate avertizator?), ca, la rindul lor, „puterea, sistemul au proceduri reversibile de transformare”…
O alta pilda din subversiva literatura sovietica: Ostap Bender, marginalul cu sclipiri de geniu inchipuit de Ilf si Petrov, ne apare acum ca o intruchipare vietii ireprimabile, mereu triumfatoare. „Eroul meu preferat” – se destainuie Ernu. Un model literar? O calauza in viata? Se poate admite, cit timp si Ernu s-a dovedit „un maestru al combinatiilor” teoretic-literare, capabil sa ne deruteze si sa ne puna pe ginduri. (Sa speram totusi ca nu pina la capat, daca ne amintim ca Bender in Vitelul de aur rateaza cucerirea Vestului, oprit de brutalii vamesi romani.)
URSS nu mai exista azi ca atare. A ramas doar o amintire chinuitoare. O lume care nu mai este, dar refuza sa dispara. Poate ca Ceausescu a ras de pe fata pamintului mai multe cladiri, mai multe cartiere, mai multe sate. Poate ca plagile noastre, ale cisprutenilor, sint mai concrete, mai tangibile. Poate ca amintirile noastre au fost mai zadarnicite de cursul istoriei decit ale confratilor nostri de lagar. Subsemnatul resimte o jale irecociliabila, la gindul ca intregul cartier al copilariei, dintre Dudesti si Vacaresti e de ani de zile ireversibil pierdut. E oare posibil ca, dimpotriva si in mod paradoxal, anularea unei conventii institutionale (URSS ca stat si ca stare) sa fie cel putin la fel de dureroasa decit o serie de mega-demolari fizice, materiale, excesiv de concrete? Nascut in URSS argumenteaza ca da.
Faptul ca aceasta himera (utopie/fantasma estetica/misiune imposibila) numita comunism a sedus (amagit) atitea minti luminate ale ultimelor secole vorbeste mult despre capacitatea ei de regenerare. Dar forta sa de seductie se manifesta – iata – la nivel concret, prin realizarile sale, prin punerile sale in opera, prin realitatile (de multe ori gigantesti) pe care le-a generat. Omul simplu poate ca pe acestea le percepe ca pierderi (prin degradare, prin retrocedare, prin redestinare etc.). Iar tinarul sovietic, vlastar final al atitor generatii de homucusi, inmagazinator atavic al tuturor experientelor pe fiinte umane ale regimului si supravietuitor al ultimelor decenii ale Imperiului, inregistreaza totul cu finete si resimte totul cu hiper-sensibilitate.
Un omagiu unei patrii himerice – asta e, in ultima instanta, Nascut in URSS. Un parastas pentru un pater patronus; pentru o mama degenerata. O evocare a unui camin insuportabil, dar de care te-ai atasat prin firea lucrurilor. A reprima aceasta pornire in numele altor comandamente, venite din sens opus, ar echivala cu un pacat impotriva naturii, ca acela al elitelor de mai ieri, orbite de fantasma „artei totale”.
6 November, 2006 in: Cronici
Comments Off on Victorie: Ostap Bender a pătruns în România – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006