Progeniturile utopiei – Contrafort anul 13, nr.9, Chişinău, 9 septembrie 2006
de Vitalie Ciobanu
Vasile Ernu pare să fi găsit formula succesului literar: diferenţa. Într-un fel, aşa a fost mereu: uniformitatea, mimetismul, pastişa, parodia rareori ţi-au oferit satisfacţii genuine, bucurii de altitudine. El îmbrăţişează diferenţa nu numai prin raportare la Occident, unde scriitorii români, în elanul lor sincronist, nu ar avea şanse cu cărţile lor dacă le-ar da vesticilor senzaţia unui déjà vu, ci – mai interesant – Ernu profesează diferenţa şi pe scena literară internă. Volumul său de debut, Născut în URSS (Polirom, 2006), este alimentat de la un capăt la celălalt de ambiţia de a merge împotriva curentului, de a scrie altfel decât cum se consideră corect să se scrie despre comunism: adică justiţiar, maniheic, fără drept de apel. Revolta sa împotriva clişeelor nu şochează, facil, prin stridenţe de imagini sau asperităţi de limbaj, cum se întâmplă la alţi iluştri reprezentanţi ai promoţiei sale, nu: Ernu provoacă, trezeşte frisoane prin filtrul reverenţios-empatic, aşternut peste „patria” sa dispărută: Uniunea Sovietică.
Felul său de a „transcrie” realitatea este abordat, cu aplomb, de tot mai mulţi literaţi tineri, dornici să epateze. Se poate vorbi chiar despre o generaţie scoasă de sub obsesia vinei şi frustrării istorice, despre o cohortă de intelectuali care priveşte înapoi „fără mânie” – doar câteva titluri: Cartea roz a comunismului, a scriitorilor ieşeni din Club 8; O lume dispărută, de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir; apoi, dincoace de Prut, romanul Iepurii nu mor de Ştefan(Savatie) Baştovoi, şi chiar prozele lui Iulian Ciocan, reunite sub genericul „Amintiri din epoca Brejnev”, apărute în Contrafort. O fantomă, s-ar zice, bântuie întregul Est, de la Berlin la Praga, de la Moscova la Bucureşti, răspunzând, ca un ecou, mişcărilor de stânga şi anarhiste occidentale. Numele ei este comunismul edulcorat. Nu are doctrină, ci doar look estetic: e cool să porţi tricouri roşii inscripţionate „CCCP”, „Mc’Lenin’s” sau „KGB still watching you”. E fain să-ţi prinzi în piept insigne cu secera şi ciocanul, e un fel de valorizare postmodernă a unui coşmar, devenit azi modă elitistă, trend comercial, artefact turistic, alături de mai vechiul cult pentru „neuitatul” Che Guevara. În literatură, tineri autori care au cunoscut regimul comunist cel mult în postură de pionieri sau de preşcolari, îl transformă în prilejul unor şarje parodico-ludice, în panglici scoase pe nas şi-n flăcări băgate pe gură. O literatură descătuşată şi dez-ideologizată despre o lume funciarmente ideologizată, apare, s-ar părea, mai devreme decât era cazul. Mai precis, înainte de a fi fost publicate nişte opere de ficţiune mai ample şi mai profunde despre totalitarismul comunist – e un reproş adresat, în parte, şi optzeciştilor (un singur titlu îmi vine în minte, la repezeală, în apărarea lor: Pupa russa de Gheorghe Crăciun). Această carenţă însă nu poate fi imputată noii generaţii „desfundate”. Ea îşi vede de propriul ciclu vegetal, asemeni lui Gauguin autoexilat în Tahiti.
Vasile Ernu adaugă memoriilor sale „soft” despre comunism un ingredient care lipseşte celorlalţi demolatori de tipare: nostalgia, tandreţea ironică pentru timpurile apuse, ceea ce a trezit reacţii vehement negative din partea unor comentatori (a se vedea site-ul http://www.nascutinurss.ro – excelentă strategie de marketing!). Atunci când Ernu spune, de exemplu: „Uniunea Sovietică nu a fost doar o ţară, a fost mai mult decât atât, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernităţii”, când acuză pierderea unor „idealuri”, a unui patos al vieţii propriu măreţului proiect leninist, Ernu trebuie să ia în calcul o anumită responsabilitate auctorială. Cartea sa „cade” pe un teren defectuos (Comisia Tismăneanu, dacă e să glumesc… doar pe jumătate, încă nu şi-a formulat verdictul!), produce efecte colaterale, incontrolabile. Crimele, ororile comunismului nu intră în atenţia lui Vasile Ernu. OK, e alegerea lui. Dar asta induce o imagine asezonată, ireală şi deci cumva dezirabilă a regimului sovietic cuiva care nu i-a trăit în chip nemijlocit realităţile. Are dreptate Simona Sora când observă într-o cronică din Dilema Veche: „documentarul lui Ernu trebuie citit dimpreună cu o serioasă istorie a URSS. Ca să nu ne smintim.”
„Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural”, precizează Ernu în prefaţa cărţii sale. Miza declarat subiectivă îi oferă totuşi un alibi. El nu tinde spre o imagine exhaustivă asupra comunismului – oferă doar una dintre opticele posibile, care nu exclude viziunile concurente. Mai mult, le incită. Nu-şi propune o judecată morală şi valorică, ci o „arheologie a vieţii de zi cu zi în URSS”. Dacă ai înţeles acest scrupul, dacă i-ai acceptat convenţia relativistă, a insista cu o privire ursuz-suspicioasă pe tipul de scriitură şi cunoaştere pe care ni-l rezervă Vasile Ernu înseamnă a patina în gol, a te plasa în ridicol, şi nu este cea mai bună cale de a sluji adevărul.
Născut în URSS e o carte hibridă ca structură şi tonalitate a discursului. Cred că acest lucru se explică prin intenţia iniţială care i-a stat la bază: alcătuirea unui dicţionar colectiv al cotidianului sovietic. Şi deoarece colegii basarabeni, pe care i-a invitat să-l acompanieze, nu i-au împărtăşit entuziasmul, Vasile Ernu s-a avântat de unul singur să exploreze banalitatea vieţii în comunismul anilor ’60-’80. Principiul său de lucru constă în asamblarea unui puzzle din piese disparate, selectate mai degrabă după capriciul memoriei decât cu metodă – teme, obiecte de consum, fraze înaripate, eroi-comunişti, “supape” psihologice, toposuri legendare, opere de artă, domenii de activitate etc. –, cu care reconstituie un monstru preistoric. Pendulând între confesiune intimă şi studiu psiho-sociologic şi cultural, „colecţia de fişe” a lui Vasile Ernu reuşeşte să redea fostei temute împărăţii de la Răsărit o complexitate interesantă, departe de imaginea reducţionist-propagandistică vândută în Occident în timpul Războiului Rece.
„Niciodată n-am reuşit să înţeleg în URSS unde se termină povestea şi unde începe realitatea… Cultura sovietică a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una din cele mai bizare istorii. Asemenea unui roman, aici, în URSS, toţi eram contemporani şi toţi eram făptaşii unei singure scriituri. URSS era un soi de komunalka în care toţi eroii din viaţa reală sau din cărţi şi filme locuiau împreună alături de noi, simpli cetăţeni sovietici.” „Dacă tot ce am trăit în Uniunea Sovietică a fost adevărat, atunci toţi eroii noştri erau adevăraţi.” Întregul demers al lui Ernu pare să se fundeze pe această premisă: e real ceea ce ni se spune să credem că e aşa, şi atunci în funcţie de ce ni se spune ne construim un etos, un sentiment al comuniunii şi al scopului. La urma urmelor, te poate marca şi o halucinaţie. Era oare Matrix mai puţin real? Nicidecum: dacă mureai în Matrix, mureai şi în lumea dezvrăjită a oamenilor deconectaţi de la aparate.
Exemplele autorului reprezintă, în esenţa lor, demonstraţii ale felului în care diferite fenomene în URSS sunt învestite cu valoare fantasmatică. Blugii, aduşi de fratele său din Afganistan, însemnau mai mult decât un accesoriu vestimentar – erau emblema unui dincolo metafizic. Guma de mestecat aşijderea. Taberele pionereşti de vară; personajele desenelor animate; nonconformismul bine temperat al speciei „stileaga”; filmele lui Gaiday; caietele-oracole ale colegelor de bancă; Vladimir Ilici Lenin, în dubla sa ipostază – de copil şi de matur; Stirlitz din Şaisprezece clipe ale primăverii (cunosc tineri social-liberali de la Chişinău care îşi declară şi azi admiraţia pentru James Bond-ul sovietic!); mitologia cosmosului; nebunia şahului, cu seria meciurilor rituale, „paradigmatice”, Karpov-Kasparov; bucătăria sovietică – matrice a societăţii civile; bancul sovietic „cel mai bun banc din lume”; rock-ul protestatar şi multe altele, asupra cărora insistă autorul, întreţineau mantra fundamental pozitivă a omului sovietic. Chiar şi disidenţa, spune Ernu, făcea parte din sistem, era virusul periferic care îi menţinea tonusul, după principiul „ce nu te omoară te întăreşte”. Evident, şi alcoolul – autorul prezintă un lung repertoriu de băuturi „informale”, de la loţiunea pentru transpiratul picioarelor până la lichidul de frână, preparate în cele mai bizare combinaţii (o competenţă pe care nu i-aş fi bănuit‑o…) Şi sexul, fireşte. Sexul care în URSS oficial „nu exista”: gleznele zgârcit dezgolite ale Ankăi – prietena mitralioară a viteazului Ciapaiev – constituiau proba cea mai fascinantă a erosului proiectiv, aruncau în transă orgasmică sălile de cinema de pe întreg cuprinsul URSS-ului.
De la un punct încolo, discursul lui Ernu împrumută austeritatea unui film de pe Discovery, pare o voce din „off”, povestind fără umori, fără nuanţe personale, o epocă incredibilă. Capitole de mare subtilitate precum „Aventura sovietică a obiectelor”, cu irizaţii à la Pascal Bruckner, tribulaţiile ştiinţei în URSS, sau pasionantul joc dintre libertate şi interdicţie în anii Hruşciov – un joc foarte excitant pentru artişti. Ernu vede mai degrabă o şansă a culturii acest gen de libertate exersată sub sabia lui Damocles, decât libertatea postcomunistă, haotică şi flască, lipsită de garanţii materiale. Sunt pagini de excelentă sociologie culturală, substanţial documentată (inclusiv un tabel cronologic al istoriei sovietice), oferite pe tavă cititorilor interesaţi la modul serios de perioada aceasta.
Oscilaţiile de ton ale autorului produc uneori, aşa cum spuneam mai devreme, senzaţii deconcertante. Umorul negru, ironia caustică ce definea, de exemplu, coada, statul la coadă în URSS, drept „sentiment comunist al fiinţei”, sau verva sarcastică din capitolul consacrat tualetului sovietic – în care hiperbolizarea, cu pasaje greu de reprodus, are un efect de sugestie covârşitor pentru a înţelege natura fetidă a sistemului – sunt pe alocuri înlocuite de puseuri extatice, precum adoraţia pentru geografia URSS, unde prezumţia de ironie şi convenţie jucăuşă îşi pierde din forţă, se estompează, dezvăluind nişte emoţii autentice (de care Ernu nu se jenează – vă amintiţi: „dacă ceea ce am trăit a fost adevărat înseamnă că…”), o geografie măsurată nu în kilometri, ci în ore (puţin a lipsit să fie şi în ani-lumină!). Contemplându-i aceste revelaţii infantile, m-am întrebat: chiar nu a avut Vasile Ernu, în copilăria lui, nişte nedumeriri elementare legate de România, de imensul tabu decretat asupra ei în RSS Moldovenească? Eu, bunăoară, ca progenitură a aceleiaşi epoci, îmi ziceam aşa: „Dacă tot sunt state frăţeşti, socialiste, URSS-ul şi România, noi, moldovenii, am putea foarte bine să ne unim cu România. De ce nu ne unim?” (Ei, de ce, surâd astăzi, tocmai d-aia!). Unele pasaje din carte l-ar încânta chiar şi pe Voronin, ca atunci când autorul face apologia războiului sovietic împotriva nemţilor. De parcă ar uita că „glumeşte”, de parcă ar reintra, pe bune, în pielea „omului nou”. O şi spune la un moment dat că proiectul sovietic nu s-a sfârşit, ci doar „s-a oprit” provizoriu, încât nu mai ştim: să râdem, să plângem? Aş întrezări în aceste elanuri contorsionate, poate dincolo de intenţia autorului, deruta identitară a basarabeanului după 1989: el şi-a cunoscut, în sfârşit, adevărata patrie, România, dar aceasta s-a dovedit o patrie mai mică, mai puţin spectaculoasă decât URSS. Mai balcanică, mai provincială. Şi aşa a rămas moldoveanul suspendat între două lumi imaginare: între o Uniune Sovietică dispărută şi o Românie de vis, care n-a mai venit (mentalitate larg răspândită la noi, deşi mai puţin mărturisită).
Vasile Ernu s-a născut la Odessa. E un spirit cosmopolit, perfect occidentalizat, care refuză tematica regionalistă şi prin asta se deosebeşte net de congenerii săi din Basarabia. Plecat în România pe la 1990, amintirile sale despre URSS sunt mai „pure”, reduse exclusiv la acele vremuri, pe care le colorează deliberat idilic. Amintirile noastre, din contră: amestecă, adesea indiscernabil, trecutul cu actualitatea. De aceea unele din reflecţiile, raţionamentele lui Ernu despre „atlantida sovietică” sună doar amuzant în România şi destul de cinic în Moldova – „ţară” care traversează o fază schizoidă a istoriei sale contemporane, un fel de „comunism după comunism”. Paradoxurile receptării.
Mă uit la Vasile Ernu, cel imprimat pe banda roşie, detaşabilă, a cărţii, şi realizez subit că înfăţişarea fizică a autorului e parte integrantă a mesajului său scriptic: chipiul negru, brechtian, şi tricoul de aceeaşi culoare, ochii oblici, scrutând melancolic un orizont evanescent, favoriţii lungi, gâtul subţire, geaca din pânză de doc, steluţa roşie prinsă la rever – portretul clasic al militantului de stânga. „Supravieţuind comunismului şi aşteptându-i fără speranţă a doua venire, Vasile Ernu a prins din urmă prezentul şi, din orizontul acestuia, a descoperit că viitorul nu este luminos, ci sumbru.” – notează Sorin Antohi în postfaţa volumului (un intelectual care şi-a descoperit, mai recent, propria biografie spectrală). Pasiunea pentru Utopie, în URSS, avea ceva înălţător (fie şi pe muchia abisului). Pasiunea pentru Real, în postcomunism, înseamnă mai ales cădere în trivialitate şi patimi joase, ne sugerează autorul. Dar să fim liniştiţi în ceea ce îl priveşte. Tocmai propensiunea pentru Idee, nu ideologie, îl face să întâmpine sceptic orice tip de putere: „În esenţă, nu există putere bună sau putere rea, totul are o consistenţă cameleonică ce te poate duce uşor în eroare; şi, de aceea, trebuie să te raportezi la ea prin punere la îndoială.” E despre democraţie, nu despre totalitarism.
Deşi mulţi cititori îi vor fi privit destul de contrariaţi accentele stângiste şi nu i-au apreciat mereu ironia, e sigur că se întâlnesc cu Vasile Ernu în acest loc geometric în care stăpână e luciditatea spiritelor libere şi refuzul înregimentării.
9 September, 2006 in: Cronici
Comments Off on Progeniturile utopiei – Contrafort anul 13, nr.9, Chişinău, 9 septembrie 2006