Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
În atenția Președinției Moldovei, Parlamentului Moldovei și a conducerii partidului de guvernare PAS – Partidul Acțiune și Solidaritate.
Motto:
Nu, sub străine ceruri n-am fost eu,
Nici sub străine-aripi la adăpost,
Am fost atuncea cu poporul meu
Unde-n nefericire el a fost.
Anna Ahmatova
Mi-ar fi plăcut să discut cu domniile voastre problemele care mă preocupă cu adevărat și pe care le consider serioase: problema sărăciei, a inechității sociale, a educației și sănătății din Republica Moldova – o țară al cărei cetățean nu sunt, dar pe care o consider patria mea. Aici an de an vin să-mi vizitez mormintele părinților și pe cei dragi.
An de an petrec în Republica Moldova cel puțin o lună, circul prin ea, o bat la picior și scriu preponderent despre problemele ei sociale legate de păturile mai puțin prospere – adică despre grosul populației.
De ceva vreme, nu mă pronunț asupra politicii din Republica Moldova, ținând cont mai ales de context – în speranța că într-o zi va fi parte a Uniunii Europene. Am apreciat evoluția președintei Maia Sandu, susținând că este indiscutabil cea mai eficientă lideră a Republicii Moldova de la independență încoace. Nu era o laudă – de obicei sunt critic cu puterea –, ci o constatare.
Doar că ceea ce mi s-a întâmplat în ultima perioadă m-a făcut să am câteva nedumeriri și e de datoria mea să spun, nu pot tăcea. Nu am voie să tac. Eu sunt scriitor, nu sunt om de partid sau de afaceri, singurul meu instrument este arta scrisului – singura mea armă este aceea de a spune adevărul.
Rapoartele și turnătoria au revenit în Republica Moldova?
Să fi fost după moartea lui Brejnev, pe vremea lui Andropov, când am fost prima oară turnat, denunțat – s-a găsit unul. La noi, în Basarabia, turnătorul se numește stucaci: sensul e același. Am fost turnat că nu vreau să intru în Komsomol pentru că nu aș mai avea conștiința liberă, aș fi zis eu. Așa era. Am fost chemat, fiind printre elevii buni ai școlii, și muștruluit: toți intră, tu de ce nu intri – e o formalitate. Dacă e o formalitate, de ce aș mai intra. În Sălbaticii copii dingo, am povestit această istorie.
Nu o fac pe eroul: nu intram, din convingeri religioase ale familiei – familia mea nu a fost, de cel puțin patru generații pe care le știm direct, niciodată parte a unei formațiuni politice. Față de regimul comunist avea o poziție radicală și clară: nu accepta să depună jurământ sub nicio formă, la maturitate, unei formațiuni politice. Era acceptat doar jurământul medical și militar. În rest, doar la botez. Cine a uitat: se depunea jurământ – iar cu asta nu te joci. Așa că nimeni dintre noi nu a fost membru în Partidul Comunist sau în Komsomol: nici sub Stalin, nici sub Brejnev, nici sub Andropov sau Gorbaciov. Pentru asta se plătea însă un preț: cei mari mai făceau pușcărie, cei mici aveau accesul aproape interzis la studii superioare, chiar dacă eram copii eminenți. Asta e istoria mea de familie – am povestit-o în Sectanții. Mică trilogie a marginalilor. Nu folosesc niciodată această poveste pe post de argument sau poziție de justificare sau superioritate. E treaba mea cu propria conștiință, nu e pentru public. O folosesc ironic doar când mă trezesc cu lecții de morală anticomunistă post-factum de la foști membri PC. Îi mai ironizez. Să fii critic înseamnă să lupți cu cei de la putere, nu cu fantome ale trecutului – trebuie să implice o formă de risc.
Zilele trecute mă trezesc cu un telefon de la un amic care lucrează pentru structuri europene și care mai citește rapoartele de prin Est. Și mă anunță că a dat peste numele meu pe acolo. Zic: nu prea cred, căci eu nu stau în Republica Moldova și nici măcar nu am cetățenia RM. Eu am trecut direct de la cetățenia sovietică la cea românească. Niciodată nu am avut un act al noului stat Republica Moldova. A fost alegerea mea: nu cred în dublă cetățenie. Cred că trebuie să alegi: eu am ales.
Citesc ce am primit: într-adevăr, numele meu figurează în ceva raport. Se pare că noua turnătorie e acum pe bandă rulantă. Acum se pare că a fi turnător, denunțător – stucaci – e o chestiune de onoare, de mândrie și se plătește bine. Voluntariatul a devenit mercenariat.
Povestea. Într-adevăr, merg prin Moldova măcar odată pe an – sau o lună: sunt prins în multe proiecte sociale, educaționale, dezbateri, festivaluri etc. Chiar unul poate cel mai important care se ocupă de educație și e legat de drepturile sociale, politice, drepturile omului, ale minorităților, ale marginalilor etc.
Sunt un democrat convins, dar care crede că drepturile politice nu pot funcționa dacă nu sunt dublate de drepturi sociale și economice. Cred mult în educație și sănătate acordate universal și egal, gratuite, tuturor. Adică vin pe o lungă tradiție social-democrată europeană: vreau extinderea drepturilor nu limitarea lor. În Est, drepturile sociale și economice sunt la limita dispariției pentru grosul populației. Sănătatea și educația publică – în colaps. Cu asta mă ocup printre ceea ce scriu, nu ridic osanale puterii.
Citesc în raportul: Radiografia atacurilor asupra organizațiilor societății civile și apărătorilor drepturilor omului din Republica Moldova în 2023. Întocmit de CRJM – Centrul de Resurse Juridice din Moldova
Denunțul sună cam așa: „Scriitorul Vasile Ernu a declarat în cadrul emisiunii «Puterea a patra» (min. 42:33) că ministerele «încep să semene cu niște ONG-uri», și politica de stat adoptă «formele de organizare și de gândire ale ONG-urilor, care au o misiune socială total diferită», ceea ce acesta califică drept «un lucru dăunător». De asemenea, acesta a afirmat că ar fi mai bine ca ONG-urile să fie separate de activitatea politică – «ele să se ocupe cu treburile lor, iar politicienii – cu ale lor. Dacă le vom amesteca prea mult, vom pierde»”.
Simplu: eu, în general, ce gândesc scriu public – țin chiar rubrici de opinie în cel mai citit cotidian din România – Libertatea. Mai scriu și prin ceva presa europeană uneori.
Ba mai rău: cred că datoria mea de scriitor și jurnalist e să am o poziție critică față de putere și să apăr mai ales drepturile celor puțin reprezentați și cu puține șanse. Cred că trebuie să fiu câine de pază, cât pot. Dar mai nou văd că tendința e cam așa: câinii de pază – presă, ONG-uri, scriitorime – tind să devină căței de companie și de curte, să facă frumos pe la curtea puterii. Puterea, oricare ar fi ea, adoră asta. Nu e cazul la mine chiar dacă și eu mai greșesc.
Ce spuneam eu la acea emisiune? Strict pe acest subiect, căci au fost mai multe.
În acea emisiune, am spus o idee simplă pe care mi-o asum și o susțin sus și tare și o repet să o citească și curatorii acestor rapoarte și puterea de la Chișinău: în perioada epocii Plahotniuc, pornită din alte vremi, a existat pericolul transformării partidelor și a instituțiilor statului în SRL-uri. Avea loc un soi de privatizare a statului – subordonarea statului intereselor economice a liderilor săi. Instituțiile și partidele semănau tot mai mult a afaceri private, de familie și clan. Instituția era tratată ca o moșie proprie.
În ultima epocă, riscul e altul: partidele, dar mai ales instituțiile statului încep să fie ONG-izate, să capete chipul ONG-urilor unde se amestecă totul. Nu mai știi unde se termină ONG-ul și unde începe instituția statului. Modelul ONG-ului este preluat ca tip de funcționare de instituțiile statului. În realitate, ONG-ul are o anumită funcție publică și nu poate fi instituție de stat, instituțiile statului având o cu totul altă funcție. ONG-ul nu poate înlocui, substitui stratul, chiar dacă ele pot produce politici pentru instituții sau monitoriza instituții ale statului. Ele nu ar trebui amestecate – ele trebuie să fie separate. Dacă le amestecăm, pierdem toți – cu excepția unei elite prădătoare. Vrem asta?
Repet: nu ONG-urile sunt problema, personal, am colaborat cu zeci de ONG-uri – printre cele mai importante din țară și UE – și am condus destule încă de prin ’90 – ele au o funcție socială clară. Problema ridicată de mine este această substituire a instituțiilor statului cu ONG-urile.
Mai simplu: asta se numește separarea puterilor în stat. Să ridice mâna cine e împotrivă? Întrebați Președinția țării? Sunați la instituțiile importante din UE? Sigur îmi vor da câștig de cauză.
Aflu că experții CRJM zic că inițiativa de a documenta și monitoriza aceste atacuri este inspirată din Ungaria, țară care se confruntă cu probleme grave de câțiva ani. Mă uit pe linkul de acolo și citesc: „ONG-urile din Ungaria sunt organizații care prin natura lor funcționează ca un sistem de verificări și critici la adresa puterii de stat și luptă pentru consolidarea statului de drept și asigurarea protecției drepturilor omului”.
Adică ONG-urile monitorizează Puterea și abuzurile ei. La noi e exact invers: ONG-urile monitorizează critica adusă puterii cu surse apropiate puterii. Eu așa ceva nu am mai întâlnit. Practic, vorbim despre o intimidare a vocilor publice, o delegitimare a lor și o încercare de a le reduce la tăcere.
Pe experții incompetenți și răuvoitori i-a deranjat. De ce? S-au simțit lezați pentru că ci relația ONG – instituțiile statului cu clanuri și neamuri deja o știu și copiii din Bubuieci. Ca formă de protecție, „experții” mercenari au denunțat dușmanul. Doar că puțin cam incompetenți și deontologic catastrofali.
Practic, aici s-a întâlnit incompetența cu reaua voință – căci e vorba de mercenariat, că se face pe bani. Când prostia și răutatea se întâlnesc cu banul e jale. Concluzia lor incompetentă și răuvoitoare sună așa: cetățeanul X atacă societatea civilă și ONG-urile – e pe lista neagră.
Mă scuzați, dar asta e fals, denigrare, rea voința.
În epoca lui Plahotniuc am criticat dur abuzurile: nu-mi amintesc să fi fost agresat sau monitorizat în așa hal. Azi nu critic, ba chiar am susținut multe demersuri ale puterii, dar nu mă pronunț decât principial însă sunt monitorizat și atacat. Nici tăcerea nu mai este acceptată? Dacă nu lauzi devii suspect? E interzisă și tăcerea?
Spuneți-mi, vă rog: aceste încălcări ale drepturilor omului și ale libertății de exprimare garantate de Constituție sunt practici curente? Partidul de guvernare PAS își asumă aceste practici antidemocrate? Așa vrem să intrăm în UE cu practici antidemocrate? Sper din tot sufletul că sunt accidente și intrarea Republicii Moldovei în UE să aibă loc cât mai repede: aveți tot sprijinul meu.
Cazul David Schwartz – Teatrul Luceafărul
Context istoric. Pe 7 noiembrie 1989 trebuia să aibă loc clasica paradă anuală în cinstea Revoluției din Octombrie. Asta era data ei oficială. Frontul Popular a organizat o contrademonstrație puternică. Lozincile zilei: Jos gîndirea imperială! Demilitarizăm republica! Jos cu politica de import al cadrelor! Alegeri libere şi democratice! Avem dreptul la istorie!
O mulțime de oameni au ieșit în stradă şi au blocat „parada militară“. Nicio maşină blindată, niciun tanc nu mai puteau trece la un moment dat pe bulevardul Lenin, actualul Ștefan cel Mare. A fost o luptă paşnică, dar riscantă. Noaptea a fost lungă, s‑au făcut arestări.
Pe 10 noiembrie, un grup de tineri a ripostat la arestări. Presa independentă a vremii relatează că erau 7 tineri între 16 și 20 de ani. Printre ei mă aflam şi eu – povestesc pe larg în Sălbaticii copii dingo: cei implicați sunt încă vii, pot depune mărturie, presa vremii consemnează.
Îmi aduc bine aminte ce am discutat cu o zi înainte la Fulguşor. De fapt, cu o seară înainte. Ne‑am propus să protestăm faţă de arestările din 7 noiembrie. Am ales ziua de 10 noiembrie pentru că era Ziua miliţiei sovietice. Eram suficient de inteligenţi şi de experimentaţi politic pentru a fi provocatori. Aveam experienţă de stradă şi de gherilă. Am făcut pancarte pe care scria: Fără violenţă, Violenţa naşte violenţă, Cine dă cu bîta, bîtă va primi. Cel mai ingenios mi se părea: Să dăm la topit bastoanele pentru prezervative. Și ne-am plasat în fața Ministerului de Interne. În câteva minute am fost arestați și încarcerați.
Probabil soarta noastră ar fi fost pecetluită dacă nu ar fi fost reacții. În câteva ore, mii de cetățeni și studenți mai ales s-au mobilizat în susținerea noastră. Arestarea noastră a dus la proteste fără precedent și mișcări de stradă.
Rezultat? Prim‑secretarul Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Semion Grossu, omul numărul unu al țării, şi‑a dat demisia. Sper să fi fost și o mică contribuție a noastră. În locul lui avea să vină o nouă speranță, Petru Lucinschi. Iar noi, la presiunea străzii şi probabil la intervenția unor oameni inteligenți, am fost eliberați. Eu eram în clasa a X-a – eram încă un copil: putea să mi se frângă viața definitiv.
De ce amintesc de acest caz? Nu pentru glorii deșarte, ci pentru a spune că atunci am simțit ideea de solidaritate și de sprijin, de depășirea fricii față de putere – de nevoia de a lupta pentru libertate. Dacă nu ar fi fost solidaritatea oamenilor din jur, cu siguranță s-ar fi terminat tragic pentru noi. Solidaritatea și susținerea unor oameni necunoscuți mi-a salvat viața în cel mai direct mod.
De atunci am spus: mă voi solidariza mereu cu cei ce sunt nedreptățiți. Asta e lecția învățată atunci. Nu credeam că voi fi nevoit să o practic în 2024 într-un stat care se pretinde că are aspirații la Uniunea Europeană, aspirație pe care o susțin.
Să revenim la caz. David Schwartz, regizor-dramaturg, este probabil cel mai cunoscut nume din domeniul teatrului documentar și politic din România.
Îl știu pe David de mulți ani – am văzut cam tot ce a lucrat. Multe spectacole nu doar că le știu, dar am fost apropiat de procesul lor. Am făcut nenumărate discuții și interviuri. Interesul lui pentru teme sociale, sensibile sunt deja prea cunoscute. Până și fiul meu a jucat în ceva teatru radiofonic la el, pe o piesă de Brecht. Lucrează mereu cu echipe de actori și de documentariști excepționali.
Nu cred în oameni sfinți – mai ales în zonele de creație –, dar nu știu să fi fost cineva care să fi pus la îndoială profesionalismul în materie de teatru sau deontologia lui.
Când mi-a spus că merge la Chișinău să lucreze cu Teatrul Luceafărul, m-am bucurat. El mai lucrase cu Teatru-Spălătorie, mai făcuse ateliere, dar acum era cu un teatru oficial, de stat. Atenție: regizorul și directorul Teatrului Luceafărul, Slava Sambriș – un artist tare talentat, se cunosc de peste zece ani, au lucrat împreună, se știu bine.
Faptele arată așa. Are loc stabilirea ordinii de lucru, se face contract, se plătește un spectacol – bani publici. Are loc documentarea, are loc întreg procesul de creație și producție: multă muncă și în final piesa e gata. Se finalizează. Se anunța un spectacol important: spectacolul „Invizibil” la Teatrul Luceafărul din Chișinău, de David Schwartz. Temă abordată: corupția.
Se anunța premiera în această primăvară: cu data trecută în program – cu biletele scoase la vânzare. Până în ultimul moment, piesa era anunțată: când totul era aproape gata și premiera se vedea în zare, ceva s-a întâmplat. Piesa este scoasă din program fără ca regizorul să știe, fără ca publicul să primească o explicație.
David Schwartz povestește în interviu (link) – dacă el are dreptate atunci lucrurile stau grav. Ar fi primul caz după căderea comunismului când o piesă este scoasă din repertoriu pe baza unei intervenții politice din exteriorul teatrului. Simplu spus – pare a fi o cenzură – sau mai degrabă autocenzură.
Eu doar am încercat să semnalez câteva mari probleme. Întrebări sunt multe: de ce aflăm acest lucru de la regizor și nu am avut o poziție oficială? Dacă regizorul tăcea mai aflam de această poveste? De ce nu a existat o anchetă internă pentru a stabili toate circumstanțele cazului? De ce nu a existat o anchetă a instituțiilor statului să clarifice acest conflict? De ce până la intervenția externă nu au fost nemulțumiți actorii deși au lucrat luni de zile cu acest regizor? De ce nu a publicat teatrul textul să aflăm și noi dacă există ceva grav acolo și poate că e bine că Partidul de guvernare are grijă să ne protejeze? Doar am semnalat.
Am citit piesa – nu e nimic grav acolo. O poate citi oricine zilele acestea, căci a apărut în „Observator Cultural”. Ba chiar mi se pare că regizorul a fost foarte atent la nuanțe, ținând cont de context. Poate fi citită și cred că dacă s-ar juca ar fi un mare succes pentru toată lumea, mai ales pentru public. Eu încă sper la asta: textul și arta să vorbească. Și toate părțile par interesate să se joace: ar fi un semn de al dialogului, concilierii și maturității societății noastre.
A anula o premieră e ceva grav: ar trebui să existe argumente foarte solide. Cred că ar fi primul caz după căderea comunismului când un spectacol montat și anunțat este suspendat, ca să nu zicem interzis. Nu învinuiesc pe nimeni, dar vreau claritate – pentru că există suspiciunea firească de abuz venit din exteriorul teatrului. Eu atâta am cerut – claritate: sunt tare sensibil la formele de cenzurare și autocenzurare.
Ca rezultat: toată vina a fost îndreptată spre regizor. Concluzie: victima e de vină. Dar nimeni nu l-a contactat – nici măcar presa, ONG-urile care se ocupă se pare de cu totul altceva și cu atât mai puțin instituțiile care ar fi trebuit să facă lumină în acest caz.
Rezultatul a fost halucinant: David Schwartz a fost aruncat într-un malaxor de insulte, injurii, calomnii fără nicio probă, fără nicio dovadă. Cine nu e cu noi e „putinist”. Și odată cu „putinismul” a început demența calomniilor fără limite. Și noi discutam despre teatru și despre libertatea actului de creație.
Ce a urmat a fost pur și simplu halucinant pentru regizorul David Schwartz și automat și pentru mine, doar pentru că am cerut puțină lumină în acest caz și am atenționat că o suspendare a spectacolului ar aduce grave prejudicii de imagine acestui sector cultural pe care-l cunosc bine.
A urmat o amplă campanie de calomniere, intimidare și delegitimare a unor persoane care și-au asumat public poziția anti-invazie, de condamnare fermă a războiului de ocupație și a imperialismului rus.
E halucinat cum de la o discuție despre o piesă de teatru – pe care nu a citit-o nimeni dar toți o condamnă – s-a ajuns la acest tip de insulte și calomnii grave pe care nu mi le mai imaginam posibile. Am văzut cum numele meu a fost denigrat și calomniat de un oarecare ONG-ist – Valeriu Pașa, care face sluj direct PAS-ului și care, lipsit de minimă deontologie, fără nicio probă, m-a atacat cum nici cele mai josnice reviste de pe vremea lui Vadim Tudor nu făceau. S-a ajuns prea departe – chiar la amenințări.
Și cunoscutul regizor David Schwartz – invitat și contract semnat – și scriitorul Vasile Ernu nu sunt cetățeni ai Republicii Moldova, sunt cetățeni ai UE, ai României. Toate proiectele mele în RM sunt legate de educație, de artă, cultură, probleme sociale, extinderea drepturilor cetățenești – lucrând cu cele mai cunoscute instituții europene de profil. Aceste lucruri pot fi ușor verificate. Chiar actuali sau foști miniștri PAS pot depune mărturie.
David Schwartz trebuie să se justifice fiind cunoscută poziția lui anti- invazie și antiimperialistă? Eu trebuie să mă justific unor comisari politici? Sutele de texte – apărute în cinci limbi în presa românească și europeană – stau mărturie despre poziția mea anti- invazie și condamnarea imperialismului rus fără echivoc. Noi nu avem nevoie de justificări: însă cei ce fac calomnii și mărturii mincinoase – da. Noi vorbeam totuși de niște abuzuri punctuale și de o piesă de teatru. Cum s-a ajuns aici? Iar revenim la practica ”dușmanii poporului”: întâmplător ambii venim din comunități pățite și greu încercate de istorie. Nu ne frângem ușor.
Stimați guvernanți PAS – sper că mă citesc oamenii de la guvernare și din Parlamentul Republicii Moldova, sper că mă citește și președinta Maia Sandu, pentru care am o mare stimă. Nu e deloc normal ce se întâmplă. Dar nu e nevoie de escaladare ci e nevoie de dialog, discuții – noi vrem să fim oamenii dialogului pentru o societate cât mai transparentă și echitabilă.
Noi suntem oameni de artă, nu politicieni sau afaceriști. Noi avem un singur instrument și o singură armă – cuvântul și dorința de a-l exprima liber și drept. Dacă ni se ia, atunci societatea are o problemă gravă. Dacă ni se cere să tăcem – atunci e de datoria noastră să vorbim mai răspicat și mai vertical.
Eu sunt scriitor plecat din Basarabia pe la 18 ani. Am făcut multe studii, am scris multe cărți publicate în peste zece limbi cu nenumărate premii. Tot ce am însă este credibilitatea câștigată: stau vertical și spun adevărul – nu am voie să tac când văd abuzuri. Sunt din ”seminția Macabei”: nu ne închinăm în fața nimănui, nu știm de frica nimănui, nu facem sluj puterii – doar respectăm legea și încercăm să spunem adevărul.
Eu sunt cronicarul acestor vremuri – am această obligație. Ce vom scrie noi – mărturiile noastre – aceasta va deveni fața istoriei, nu ce spune acum Puterea. Puterea vine și pleacă – este nestatornică. Datoria noastră nu e să fim cronicari de curte sau căței de companie, ci câini de pază. Pentru o bună funcționare a societății.
Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte.
Noi am luptat în anii ’80 pentru libertate, am plătit un preț pentru asta – să ajung în 2024 să mă tem de pierderea libertății pare ceva din anti-utopiile lui Orwell.
Eu sper că în actuala guvernare sunt destui oameni verticali și decenți – care chiar fac ceea ce spun. Îi voi susține cu convingere dacă voi vedea asta: mai multă democrație, mai multă prosperitate și siguranță.
Sper să pot veni la mormintele părinților – să pot vorbi cu oamenii fără să mă tem că cineva mă urmărește, face rapoarte sau încearcă să-mi închidă gura.
Să încercăm să ne facem bine toți treaba și cu siguranță țara aceasta pe care o iubim va arăta mult mai bine.
PS: Nu permit ca acest text să fie folosit pe post de luptă și propagandă electorală – nu vreau să fac jocul nimănui. Voi continua să susțin indiferent de situație spațiul cultural comun al celor două state Republica Moldova – România și lupta Republicii Moldova pentru integrarea sa în Comunitatea Europeană. Și cu puțină înțelepciune sper să vedem piesa Invizibil la toamnă la Chișinău – ca un semn al unei societăți demne si ceva mai sănătoase.
Cu respect,
Vasile Ernu – scriitor
„INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
La „Intrare liberă”, scriitorii Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner și Vasile Ernu au discutat cu Mirela Nagât despre literatură în contextul războiului, pe fondul Festivalului Internațional de Literatură de la Odesa, care anul acesta a avut loc la București.
INTRARE LIBERĂ
„Intrare liberă” este un magazin cultural zilnic, în care sunt aduse în prim-planul dezbaterii publice teme culturale definitorii pentru …
- Importanți scriitori europeni, considerați voci civice marcante, au participat, la București, la Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa, organizat, pentru al doilea an, în afara Ucrainei, din cauza invaziei Rusiei în țara vecină. Aici, programul complet al festivalului, desfășurat între 22 și 25 februarie, iar aici, înregistrarea discuțiilor de la festival.
În 22 februarie, la „Intrare liberă”, moderatoarea Mirela Nagâț i-a avut ca invitați pe Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner, scriitor de limbă germană originar din România, membru fondator al Grupului de Acţiune Banat, şi Vasile Ernu, scriitor născut la Odesa. Temele de discuție: literatură în contextul războiului și al regimurilor autocratice, modul în care literatura prezintă realitatea istorică și solidaritatea scriitorilor cu victimele războaielor şi dictaturilor.
Urmăriți mai jos dialogul:
VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
ELENA-CRISTIANA ION— 4 FEBRUARIE 2024 / Cuzanet
Niciodată nu mi-am pus problema că aș putea avea prea multe întrebări, încît să nu știu pe care să le aleg în detrimentul celorlalte. Scriitorul Vasile Ernu mi-a demonstrat contrariul și m-a purtat întîi pe meleagurile copilăriei în URSS, apoi printre realitățile greu de acceptat ale marilor orașe, prin neputința postcomunistă și prin nostalgiile unor vremuri mai voioase, în care îți permiteai să speri la mai bine.
Ați numit copilăria „raiul vîrstei”. Puteți descrie copilăria în URSS ca pe o perioadă fericită de sine stătătoare sau, mai degrabă, ghidată de naivitatea specifică vîrstei?
Copilăria este percepută, mai ales odată cu vîrsta, ca o perioadă, să zicem, a unui „rai”, pentru că ține de felul în care este organizată societatea. În copilărie, toată lumea te protejează, nu ai responsabilități, ți se iartă totul, ți se oferă totul. La maturitate începi să pierzi din toate aceste avantaje. Vin responsabilități, nimeni nu te mai protejează, trebuie să îi protejezi tu pe alții, nicio greșeală nu ți se mai iartă, iar lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Spre exemplu, se zice că de un copil are grijă tot satul, dar nu toate copilăriile sînt fericite. Sînt perioade complicate, în care pot apărea crize economice sau sociale, dar, dincolo de orice, chiar și cînd avem de-a face cu o criză, tot copiii sînt cei mai protejați. În memoria noastră se păstrează amintirea foarte plăcută a acestor chestiuni ce țin de protecție și de apropierea celor mai în vîrstă, care sînt constant alături de tine. În mintea mea asta va rămîne ca „epoca de aur” a vieții.
Dacă ne uităm la toată literatura, chiar dacă au trăit în crize sau războaie, majoritatea scriitorilor au amintiri foarte plăcute. Cînd zici că ai trăit o copilărie frumoasă, nu te referi neapărat nici la regimul în care ai trăit, nici la crizele pe care le-a traversat societatea, ci strict la perioada respectivă. Memoria este selectivă. Cu cît ne distanțăm de copilărie, ea devine tot mai romantică și mai plăcută.
Știm că perioadele tranzitorii sînt, de multe ori, dificile. Cum vă raportați față de hăul dintre maturitate și adolescență?
Generația mea a prins copilăria anilor ’70. Anii ’70 au fost niște ani stabili. Evident, nu aveam atît de multe mărfuri, dar copilul nu are nevoie de prea multe. Noi credem că avem nevoie, dar omului, în general, îi trebuie foarte puține. De fapt, ceea ce creează o anumită consistență socială este stabilitatea. Copilului nu îi place schimbarea. Părinții să îi fie mereu alături, să știe că dimineața se duce la grădiniță sau la școală și apoi lucrurile să se întîmple pe același calapod. Mai ales că educația este o chestiune destul de conservatoare. Trebuie să aibă locuri de joacă, să aibă prietenii alături de el, să nu se mute în fiecare an îl alt oraș, părinții să nu plece, deoarece se pot crea traume care durează ani de zile. Copilul are nevoie să fie iubit, să fie părinții lîngă el, să aibă timp de el și să fie în atenția lor. Atît vrea un copil – atenție și iubire. Restul, obiecte, jucării, mărfuri sînt total nesemnificative.
Evident, cînd apar crize de tipul „nu avem ce mînca” este o problemă. Copilul nu trebuie să simtă lipsurile astea fundamentale. În sensul ăsta, noi în anii ’70, dincolo de regim (regimul comunist, n.r.), am trăit o perioadă destul de stabilă. Părinții veneau la 16:00 acasă, ceea ce e greu de înțeles astăzi, iar joburile erau și ele foarte stabile.
Crizele noastre au apărut în adolescență. A fost o perioadă în care am simțit această trecere din felul în care am inceput să ne maturizăm, să relaționam cu părinții și cu regimul. Au fost niște vremuri interesante pentru noi, fiindcă am prins și descompunerea regimului comunist, și dizolvarea Uniunii Sovietice. Ceea ce s-a întîmplat după anii ‘80 a fost complicat, noi o luam razna, statul a luat-o razna și eram într-o explozie de liberate, de emoții, de anarhism. După care a venit maturitatea și lucrurile au devenit iar complicate, însă în anii ’90 deja eram mutat în România.
Care este portretul adolescentului Vasile Ernu?
Am fost un copil, să zicem, destul de cuminte. Eram pasionat de lectură. Am fost dintotdeauna un tip foarte curios, îmi plăcea să studiez și să problematizez. Îmi plăcea foarte mult să călătoresc și călătoresc enorm în continuare.
Am schimbat în perioada respectivă multe școli, deși nu eram un copil prea conflictual, și vreo trei orașe. În ultimii ani de liceu am schimbat vreo patru-cinci școli, dar acum, privind în spate, a fost o experiență foarte importantă. Am observat comunități diferite. Copiii muncitorilor trăiau foarte diferit față de cei ai clasei de mijloc, formată din profesori, medici, intelectuali și așa mai departe, care aveau vieți foarte opuse ca stilistică și ca mod de abordare. În schimb, eram foarte activ la capitolul lecturi și asta m-a ajutat mult, mai ales că sfîrșitul anilor ’80 a fost o perioadă dezorganizată, au apărut protestele și mișcările de stradă. După ’90 s-a declanșat haosul total, ceea ce a însemnat ca și următoarea epocă să se afle tot sub această marcă a haosului irațional și a unor explozii de emoții, cînd societatea s-a dizolvat.
Am venit în România și, între ’90 și ’96 am stat la Iași, apoi am stat 10 ani la Cluj, iar pe urmă m-am mutat la București. Am stat în cam toate regiunile și sînt familiar cu Moldova, Ardealul și partea de sud a țării.
Erați foarte activ la capitolul lecturi. Ce autor v-a rămas în memorie de atunci?
Am avut cîțiva autori pe care i-am citit destul de mult, dar cred că printre cei mai importanți dintre cei pe care i-am descoperit în adolescență se numără Bulgakov. Atunci am citit foarte mult Bulgakov, care venise după o perioadă de cenzură. A fost interzis în anii ’60, ’70 și ‘’80, iar la finalul anilor ’80 a fost repus în circuit. Noi l-am redescoperit și proza lui scurtă a fost cumva o revelație, mai ales romanul Maestrul și Margareta, pe care l-am citit de nenumărate ori și îl știam aproape pe de rost.
„Imaginea mea despre România era o imagine luată din cărți”
Nu v-ați putea imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română, după cum ați declarat într-un interviu. Cum vă definiți identitatea basarabeană în raport cu România?
În ’90 lucrurile erau mai radicale și veneau după o lungă perioadă de necunoaștere. Hotarele au fost închise și, de exemplu, în imaginea mea, a fost dificil. Veneam după o perioadă care se numea renaștere națională, în sensul în care ne defineam ca oameni care vorbesc limba română, sîntem români și sîntem frați. Una era discursul și alta era realitatea. Eram destul de romantici.
Eu aveam 19 ani cînd am intrat prima dată în România și am făcut parte din prima generație de studenți. Cît despre români, în sensul practic al cuvîntului, eu nu mai văzusem astfel de oameni. Să nu uităm că am fost rupți de această regiune de la 1812, iar toată modernitatea am trăit-o în Imperiul Țarist. În perioada interbelică am stat împreună foarte puțin, adică doar vreo 22 de ani. Restul am fost doar sub Imperiul Țarist sau doar sub Uniunea Sovietică. Eram formați altfel, aveam altă experiență, alt tip de practici sociale, economice, culinare. Am fost influențați enorm de mult. Mulți dintre noi vorbeam simultan două limbi, eram formatați și pe rusă, și pe română. Lucrurile astea lasă urme, nu ai cum să nu ai un anumit tip de influență, mai ales că vorbim de cîteva generații bune. Bunicii noștri aveau acte țariste, nu aveau acte românești.
Imaginea mea despre România era o imagine luată din cărți. Eu citeam foarte mult și începusem să citesc și literatură română, iar în capul meu era o anumită imagine. Cînd am venit aici, am descoperit o cu totul altă imagine. România era o țară care ieșea dintr-o perioadă autoritară, dură și violentă; ni se părea că este o țară mai săracă decît noi. Sună ca un paradox astăzi, dar ni se părea că venim dintr-o regiune mai prosperă. Din punct de vedere material, noi stăteam ceva mai bine. Nu foarte bine, dar aveam un anumit tip de stabilitate și nu trecusem prin demența ceaușistă.
Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Ceva în capul meu nu se lega cu ce știam eu despre români și cum sînt ei. Realitatea era mult mai dură. Oamenii aveau alte ocupații, alte preocupări, alte obsesii, trebuiau să își rezolve relele postcomuniste și asta a făcut-o o perioadă complicată din punct de vedere relațional. Foarte mulți ne percepeau diferit. Multe discuții se încheiau cu „voi, românii, nu ne înțelegeți” sau „voi sînteți ruși”. Chestii dintr-astea banale, care acum par comice. Deseori ni se reproșa că sîntem altfel și cumva tot vrem să ne identificăm ca români. Vedeam că aceste experiențe ne diferențiază. Acum, cu timpul, am lăsat lucrurile mai moale. Istoric vorbind, sîntem același popor, avem aceeași identitate etnică, lingvistică, dar experiența istorică atît de diferită ne-a diversificat. Asta nu înseamnă că nu sîntem români sau că nu vorbim limba română, dar avem și aceasta experiență de imperiu, de Rusia, care a lăsat niște urme care nu trebuie să ne sperie.
Transilvania are experiența Imperiului Habsburgic, care a lăsat alte urme, așa cum și partea de sud are niște tradiții balcanice, cu influențe ale Imperiului Otoman. Astea sînt realități istorice și trebuie să ne bucurăm de această diversitate.
Noi (moldovenii, n.r.) avem o sensibilitate un pic diferită și un tip de deschidere specific estului. Sîntem sufletiști, ne place să chefuim, avem un alt mod de a percepe timpul, nu sîntem atît de pragmatici. Face parte din experiența socială. Cînd ne ducem în Ardeal, acolo ne speriem: „Ce-i, frate, cum trăiesc oamenii ăștia? Imposibil așa ceva!”. Cu mesele alea ale lor de etichetă, noi murim acolo. Eu nu pot să trăiesc în Ardeal, mă deprimă. Asta nu înseamnă că nu apreciez stilul pe care îl au, chestiile astea țin de culturi comunitare și culturi istorice pe care trebuie să ni le asumăm.
Acum mi se pare că a devenit totul mai echilibrat. S-a schimbat și percepția față de noi. La început ba se speriau, ba nu ne înțelegeau, ba exista o relație puțin tensionată. Lucrurile s-au mai calmat, ba chiar există și un anumit romantism. De exemplu, muzica basarabeană a cucerit aici. Există o întreagă generație de copii care sînt apreciați în România, la fel și scriitorii, cei care fac muzică, medicii. Căsătoriile mixte sînt o treabă foarte importantă. Am observat că a crescut cota. Dacă în anii ’90 eram considerați bandiți, alcoolici și violenți, iar fetele noastre aveau o imagine destul de discutabilă, acum, din contră, mi se pare că imaginea s-a îmbunătățit: „Bă, da’ ăștia sînt foarte faini, e ușor de lucrat cu ei, fetele lor sînt gospodine.” Cu noi e foarte ușor de trăit. Acum nu mai faci chef fără basarabeni, tre’ să-i chemi, că sînt plăcuți la chef, na!
„Educatorul generației voastre nu sînt nici părinții, nici bunicii, ci telefonul”
Ați menționat, la un moment dat, că alienarea s-a stabilit în rîndul tinerilor încă din generația dumneavoastră. Astăzi pare că ne lovim de un abandon existențial fără precedent din ce în ce mai devreme. Care sînt similitudinile?
M-a pasionat și mă pasionează foarte mult chestia asta, de aceea am și încercat să scriu o carte despre adolescență. Am ajuns la vîrsta la care avem copii din generația voastră. Chiar dacă eu am fost mai leneș și l-am făcut tîrziu, majoritatea prietenilor mei au copii adolescenți sau chiar înspre facultate.
Eu țin foarte mult legătura cu cei tineri. De multe ori se miră: „Aoleu, dar sînteți de-o vîrstă cu părinții mei!”. Dacă ai o atitudine prin care reușești să te apropii de ei, te percep ca fiind mult mai tînăr, chiar dacă te trădează vîrsta. Tinerețea ține mai mult de o stare de spirit, nu de vîrsta biologică efectivă.
Am observat că ceva se întîmplă în toată povestea asta și că nu prea mai înțelegem ce se întîmplă cu cei tineri. Am crezut că dacă ne povestim adolescența noastră îi va ajuta să ne înțeleagă pe noi și pe noi să îi înțelegem pe ei.
S-au schimbat foarte multe pentru că s-a schimbat societatea. S-a schimbat stilul de muncă, s-a schimbat felul de consum, s-a schimbat felul în care ne petrecem timpul. Cel mai tare cred că s-a schimbat tehnologia ca stilistică și ca mod de consum. Înainte tehnologia era foarte „fiziologică”, foarte analogică, iar acum este foarte digitală și totul se petrece în această fugă într-un soi de virtual. Generația voastră este diferită printr-un anumit tip de sensibilitate. Există un nou tip de emoție care s-a construit în jurul vostru. Sînteți mult mai interiorizați, mult mai greu de citit. Noi eram mai „tribali”, în sensul de grupuri mari, acum pare că totul s-a spart în grupuri foarte mici. Pare un fel de depresie, tristețe, abandon, iar asta ține mai ales de relația cu părinții. Generația părinților voștri a fost o generație care a vrut foarte mult să recupereze.
După căderea comunismului, ce am spus? „Ce facem acuma? Tre’ să facem bani, să ne facem casă, să ne întemeiem o viață mai prosperă.” Noi ne temem enorm de sărăcie. Pe voi nu vă mai pasionează chestia asta, dar pe părinții voștri îi pasionează foarte tare. Spunem: „Noi pentru voi facem.”, „Toată ziua stau la lucru pentru tine!”, dar greșim la capitolul ăsta. „N-am avut timp să stau cu tine anul ăsta, dar ți-am cumpărat un telefon nou.”. Oferim aceste recompense materiale și credem că așa am rezolvat. N-aveți nevoie de chestia asta și poate că vă inducem că aveți nevoie, dar ele lasă niște goluri imense. Ca o constatare, mi se pare că generația voastră are un foarte puternic sentiment de abandon de către cei mari. Plus că vine și vîrsta la care, prin natura lucrurilor, te desparți de părinți. Începi să le închizi ușa și nu mai ai nevoie de ei, ba chiar te enervează, pentru că se bagă în viața ta. „Ai lipsit 15 ani și fix acum, la adolescență, te-a apucat grija pentru viața mea?”, iar asta creează un anumit tip de reacție.
Educatorul generației voastre nu sînt nici părinții, nici bunicii, ci telefonul. Asta schimbă foarte mult din datele problemei. E legat și de consum, pentru că voi aveți acces la un consum destul de mare față de generația noastră și chestia asta este ca un drog. De aici apar o mulțime de probleme, este un anumit nonsens care vă agasează, pentru că nici noi nu am reușit să construim ceva care să vă dea o direcție.
Pe mine mă uimește cumva, pentru că îmi amintesc de generația mea ca fiind foarte optimistă și foarte vioaie. Voi nu vă mai bucurați de viață. Asta nu înseamnă că o urîți, dar sînteți mai indiferenți, mai detașați. Poate e mai bine, habar n-am. Sînteți mai pragmatici, dar pragmatismul, de la o vîrstă, pe mine mă sperie. Adolescența nu ar trebui să fie pragmatică. Din punctul meu de vedere, pragmatismul e o chestiune destul de seacă și neinteresantă. Trebuie să existe o perioadă în care visezi și în care faci lucrurile chiar și împotriva intereselor tale. Sînt importante aceste ruperi și acest romantism, pentru că ele sînt cele care îți dau speranță. Speranțele și visele sînt utile pentru construcția umană, dar, cînd tu devii pragmatic de la 13 ani, e scam cumva.
Ne aflăm într-un context în care este firesc să adoptăm un răspuns de tipul „luptă sau fugi”. Care sînt temerile, fricile generației actuale?
Cred că ne confruntăm cu o anumită precaritate, în sensul în care dispar anumite tipuri de munci și apar altele, foarte fragmentare și foarte instabile. Mă sperie ideea că tinerii ajung să schimbe joburi atît de des. Poate părea o viață destul de veselă la început, dar, cu timpul, asta creează o mulțime de probleme. Creează instabilitate și deprofesionalizează foarte mult, pentru că faci multe joburi bucățele pe bucățele. Afectează stilul de viață, iar asta înseamnă că pentru tine devine din ce în ce mai greu să îți construiești o relație, un loc stabil. Intri foarte rapid într-o anumită dependență și într-un șir de depresii, pentru că tipul ăsta de muncă este foarte complicat și foarte epuizant. Nu te gîndești la familie. „Care familie? Eu nu am aia, nu am aia, nu pot să mă concentrez la asta, la o relație stabilă, vedem peste vreo 10 ani.” Dar tu, în 10 ani, ești terminat. Ca stil de viață, lucrurile astea sînt foarte riscante. Au ajuns aici prin mitul flexibilității muncii, care suna foarte bine acum vreo 10 ani. Acum, odată cu vîrsta, îți dai seama ca asta este ceea ce se cheamă în terminologia noastră un „bullshit job”.
Ideea de opt ore de muncă a dispărut aproape complet, toată lumea muncește cîte 13-14 ore. Pandemia a împins lumea spre munca de la domiciliu, ceea ce e un mare risc, din cauza faptului că ne schimbă spațiul privat în spațiu de producție. Înainte, veneai acasă, te deconectai de job, pentru că plecai de la birou, iar acasă era spațiul tău intim. Aveai familie, n-aveai familie, prieteni sau copii, era locul unde găteai, unde discutai, unde te uitai la un film, unde citeai o carte. Acum nu, biroul tău e acasă și tot timpul ești conectat la ideea de muncă. Dacă ne uităm la cei care lucrează de acasă – că avem toți genul ăsta de prieteni – la un moment dat umblă cu laptopul la baie, la bucătărie, cu copilul. Copilul zice: „Mami, hai să ne jucăm!” și ea îi răspunde: „Stai, că am de trimis mail, am deadline, nu pot.” Din punctul meu de vedere, trebuie să facem o distincție foarte clară între timpul de lucru și timpul de odihnă, între spațiul privat și spațiul de producție. Dacă nu distingem lucrurile astea, pur și simplu ne facem viața un iad. Mai grav, afectăm enorm viața celor din jurul nostru, a partenerilor de viață, iar dacă avem și copii, îi distrugem.
„România a devenit tot mai monoetnică”
Am remarcat că textul dumnevoastră despre mitul multiculturalității din Timișoara, deși nu a îndemnat la conflict, a stîrnit un val de reacții pe rețelele de socializare. Cum vă raportați față de acestea?
Am stat vara asta în Timișoara, pentru că am avut mai multe burse și proiecte, dintre care o bursă de scriitor, adică de creație, și o bursă de cercetare a infrastructurii și a felului în care această infrastructură devine o parte a culturii și influențează cultura orașului. Am lucrat pe piețele de vechituri din acele bazaruri de haine, care la ei sînt foarte dezvoltate.
Îmi este destul de cunoscut orașul, iar ceea ce încercam să arăt este că e destul de riscant ca Timișoara să trăiască într-o imagine falsă despre sine. Are destul de multe constructe dintr-astea, care au fost valabile cîndva, cu o istorie destul de interesantă și complicată, dar orașul s-a schimbat enorm în ultimii 50-60 de ani. Faptul că noi nu ținem cont de aceste schimbări mi se pare o problemă. Cînd vorbim despre orașul actual, trebuie să ținem cont de ce tip de societate avem, ce tip de organizare socială, ce tip de stratificări sociale, ce fel de comunități există, pentru a putea crea politici și mecanisme reale pentru o populație reală. Nu poți să spui că la noi în oraș este multiculturalism, că există comunități germane, maghiare, evreiești. Oameni buni, așa ceva nu mai există de mult, de vreo 60 de ani! S-a distrus chestia asta, pentru că s-a schimbat populația. E plăcut să trăiești într-un mit cum că este o societate multiculturală și în realitate să avem dovada că este un oraș care se manifestă cu destul de multă violență. Comunitățile reale, etnice, precum comunitatea romă, sînt violent atacate și scoase din circuit.
Am un foarte mare respect față de oraș și față de cetățenii acestuia, dar datoria mea este să arăt acolo unde sînt probleme, mai ales că am ochiul format. Corpul social trebuie îngrijit și el. Nu e plăcut să realizezi că ai trăit într-o poveste falsă.
Iașul are și el multe probleme, de București nici nu mai zic. În zona de Banat ei au și un orgoliu exacerbat, nu le-ar strica puțină modestie moldovenească. De-aia zic că ar trebui să mai facem schimburi de populație, bănățenii să stea puțin prin Vaslui și vasluienii prin Banat, să se mai schimbe relațiile. Aștia sînt prea modești, ăilalți prea orgolioși și au ce învață unii de la alții.
Considerați că ar mai putea exista o „capitală a diversității” în țara noastră?
Cînd a avut loc Unirea, România era mult mai diversă din punct de vedere etnic. În perioada interbelică și mai ales în perioada comunistă, tendința a fost aceea de unificare națională. Comunitatea evreiască a plecat, iar comunitatea germană s-a retras și ea aproape total. Înseamnă că Sibiul nu mai are nicio legătură cu sașii dinainte, în afara moștenirii culturale și a clădirilor care au rămas. În rest, acolo nu mai există așa ceva, așa cum și Timișoara și-a pierdut toată comunitatea evreiască și aproape toată comunitatea germană. Mai există o mică comunitate maghiară și o comunitate sîrbă, mică și ea. În schimb, apar alte comunități, cea romă este foarte puternică, italienii, care au început să își facă business-uri și așa mai departe.
România a devenit mult mai monoetnică. Comunitatea maghiară din Transilvania a scăzut foarte mult. Clujul, care le-a aparținut cumva prin identitate și construct, acum are o minoritate sub 20% de maghiari. Nu mai zic de sudul României, cum este Dobrogea, foarte pestriț etnic și foarte interesant, care a devenit și el tot mai monoetnic. Românii au început să domine peste tot, turci, lipoveni și tătari tot mai puțini. Mulți dintre ei au început să nu mai vorbească limba lor, ci să vorbească doar în română. Trebuie să ținem cont de chestiunea asta și să îi protejăm pe cei mai mici, să îi ajutăm să își păstreze identitatea. Există această identitate românească care a cucerit tot și asta este. Țara ne aparține, ce facem cu ea este altă poveste. Cum o gospodărim vedem deja din realitățile curente.
„Acolo unde există comunitate, găsești și cultură bună”
Una dintre plăcerile dumnevoastră este să călătoriți. Ați cutreierat orașe precum Clujul și, cel mai recent, Timișoara, o adevărată capitală culturală. Cu toate acestea, anii studenției i-ați petrecut la Iași. Ce lipsește din peisajul orașului?
Din punctul meu de vedere, Iașul este, indiscutabil, orașul numărul 2 al României, chiar dacă este în concurență directă cu Clujul. Hai să zicem că sînt aceste trei orașe reprezentative ale țării, printre care și Bucureștiul, care este capitala și, ca mărime, iese puțin din circuit, fiind cel mai mare și mai puternic.
Iașul nu are nevoie să fie capitală europeană, asta e o chestiune de joc și de proiect. Evident, e important să cîștige un asemenea proiect, pentru că e vorba de banii care vin și așa mai apare un cinema, o școală, o sală de spectacole, dar sînt chestiuni mai degrabă financiare. Eu nu cred că Timișoara se va schimba foarte mult după acest titlu. Timișoara va reveni la ce a fost și ce este în continuare. Dacă ea are putere, poate să devină un centru important, dar, în orice caz, din mai multe cauze, nu va bate niciodată Iașul la capitolul cultural.
În acest moment, din punctul de vedere al resursei umane, Iașul este pe primul loc după București. De ce se întîmplă asta e o chestiune istorică, care ține de infrastructură, de tradiție, de liceele pe care le are, de universitate. De asemenea, este regiunea care are cea mai multă populație și, evident, contează și asta. Organizarea socială este un pic mai diferită, nu este atît de individualistă, ci puțin mai comunitară. Cultura este o chestiune comunitară, iar acolo unde există comunitate, găsești și cultură bună. Unde se merge pe „fiecare-i pentru el”, acolo e moarte curată; se poate găsi carne mai bună, dar niciodată cultură mai bună.
Dacă economia funcționează după criterii de cumulare, cultura funcționează după fix opusul, adică după criterii de dăruire, de a da în afara ta lucruri pe care nu poți pune preț.
Universitatea din Iași are cîteva mici probleme. Ar trebui să își regîndească strategiile și să înțeleagă că Iașul este plasat pe flancul estic și că poate atrage toată populația din zona Ucrainei și Republicii Moldova, pentru că este parte a comunității europene. Poate deveni unul dintre cele mai importante campusuri, mai ales că războiul a schimbat multe. Oamenii din zona de est încearcă acum să se cupleze la spațiul ăsta european, care e mult mai ofertant și economic, și ca stabilitate a vieții.
Mai mult, Iașul ar putea deveni un soi de locomotivă pentru Chișinău și ar putea fi astfel cea mai importantă zonă urbană din regiune. Zona de Iași și zona Moldovei ar putea deveni, în următoarea perioadă, cea mai importantă zonă din România ca formă de dezvoltare după București, dar clar mai important decît flancul vestic, cum este Timișoara, ba chiar mai important decît zona Clujului. Astea trebuie gîndite, fiindcă e nevoie și de o infrastructură destul de mare. Aeroportul trebuie să își facă două piste, trebuie să își facă un aeroport comercial mai puternic și trebuie o autostradă care să unească centrele Iași-București-Chișinău.
Observ cît de tare se dezvoltă și urbanistic, dar aici am multe rețineri. Chiar am fost în toamnă și am cîteva critici. Mie nu îmi place mall-ul, atît de lăudat în Iași, acel Palas Mall de lîngă Palatul Culturii. Mi se pare că a devenit foarte riscant, deoarece cucerește centrul. Centrul Iașului, care tradițional era pe axa Copou, unea mitropolia, teatrul și apoi ducea la Palat, acum este acaparat de acest mall. Lumea deja identifică Iașul cu mall-ul, lucru care este de neacceptat, fiindcă este un element pur comercial, n-are nicio treabă cu orașul în sine. Trebuie analizată foarte bine situația, pentru că schimbă croiul și dinamica orașului, care afectează viața socială. Poate să-l aglomereze enorm de mult, poate să-l facă un iad urban sau poate să-l dinamizeze.
Sper că sînt suficienți oameni inteligenți și pricepuți, pentru că trebuie să existe și un anumit tip de presiune. Mi se pare că Iașul este un pic prea cuminte la capitolul rezistență a populației. Adică este o populație prea blîndă cu administrația și cu aceste proiecte. Populația trebuie să reacționeze.
În același timp, mi se pare că, în acest moment, în Iași, totuși, se trăiește mult mai confortabil decît în Cluj. Cluj a devenit foarte agresiv, foarte scump și foarte violent, în sensul ăsta urban. Timișoara este foarte confortabilă la acest capitol.
În acest moment, dacă aș avea de ales între două orașe ale confortului, cred că Iași e printre primele. Există încă o mișcare destul de lejeră. Oamenii încă nu sînt atît de stresați. Observ și școlile, sînt încă bunicele. Se mănîncă bine. Sînt cafenele. Este viață de noapte. Timișoara nu are viață de noapte, asta m-a mirat. Nu-mi plac orașele fără viață de noapte, dar asta e o tradiție de dincolo de munți. Dincolo de munți, oamenii se culcă de la ora 9:00. În partea asta de munți, este oleacă altfel. Moldovenii sînt mai agitați, nu le place să stea, uită să iasă din beci. Asta face parte din viața noastră. Nu trebuie să ne temem de lucrul ăsta.
„S-ar putea să plătiți nu atît problemele voastre, cît problemele părinților voștri”
Mediul politic pare să nu fie de interes pentru tineri, deși, inevitabil, acesta îi va afecta mai devreme sau mai tîrziu. Putem spera la un soi de „conștiință socio-politică” în rîndul acestora?
Mi se pare că generația asta este destul de depolitizată, în sensul în care politicul e văzut destul de tehnic – piste de biciclete, eco foarte abstract, un anumit tip de confort de viață, care este bine să fie dorit, evident. E puțin straniu, e o generație mult mai pragmatică. Sînt mult mai sensibili decît noi la, de exemplu, partea asta de anumite de toxicități, la un tip de violență, la anumite agresivități verbale, relaționale, care pentru noi nu sînt atît de dificile. Mă gîndesc că noi am fost crescuți într-o cultură mult mai violentă.
În același timp, mi se pare că sînt destul de detașați, dar nu e vina lor atît de mult, cît e vina noastră, a felului în care noi i-am protejat. Am făcut un exces de protecție în ceea ce îi privește. Departe de aceste elemente, felul în care noi am construit această societate, felul în care arată țara noastră, felul în care arată nu doar țara noastră, ci și întreaga regiune și întregul angrenaj european, face ca ei să fie puțin mai detașați și cumva este vina noastră dacă ei nu o să fie implicați în aceste procese. Probabil vor veni și peste ei destul de multe probleme, pentru că fiecare generație va plăti cumva, cu toate că de multe ori s-ar putea să plătiți nu atît problemele voastre, cît problemele părinților voștri, adică greșelile noastre. Noi sperăm că voi o să fiți ceva mai inteligenți și o să faceți lucrurile mai bine, cu o societate ceva mai echilibrată, cu toate că, la cum arată lucrurile, nu vreau să bag mîna în foc. Veniți într-o lume deloc stabilă, destul de cinică și destul de perversă. Asta este, o să vă descurcați voi, că sînteți deștepți!
Traversăm o perioadă dificilă, cu multe suișuri și coborîșuri. Ne deconectăm de prezent și romantizăm din plin trecutul. Cum ajungem, ca popor, să ne îmbrățișăm trecutul, să-l vedem și să-l acceptăm cu toate relele sale?
Nu va fi simplu, tocmai pentru că tindem să romantizăm trecutul. Dacă vorbim de bunicii noștri, ei au prins interbelicul, au fost anii ’60-’70, care arată acum destul de interesant, mai ales cînd ne uităm la imagini și vedem cum se distrau sau cum trăiau părinții noștri sau bunicii voștri. În același timp, fiind într-un regim destul de complicat și mai autoritar, a existat o dezvoltare socială economică destul de complexă. Urcînd spre anii ’60-’70, iar asta o putem vedea din arhive, educația, școala, sportul, filmul, cultura, arată destul de atractiv. Anii ’80 arată catastrofal, pentru că a fost perioada ceaușistă, iar pe urmă vine perioada anilor ’90, care este un haos total și nimeni nu mai înțelege ce se întîmplă.
Toate aceste trecuturi vin peste noi cu toate problemele sociale pe care nu le-am rezolvat la timp. Multe ni se trag din acele epoci, sînt ca niște boli cronice. Cred că trebuie să existe un fel de împăcare; să acceptăm lucrurile. Atît au făcut părinții noștri, trebuie să-i înțelegem și pe ei. Evident, trebuie să condamnăm unele lucruri: „De ce ați acceptat atît de mult? De ce n-ați luat măsuri?”. Nu sîntem nici în cea mai proastă situație, dar nici în cea mai bună. Nu trebuie să privim cu ură la noi, dar nici să credem că sîntem buricul pămîntului. Avem și părți bune, și părți slabe, trebuie să ne înțelegem și să ne evaluăm corect. Sper să cădem la un fel de împăcare socială, dar fără a accepta mari compromisuri.
„Sălbaticii copii dingo” au crescut/crezut în imperiul sovietic, l-au privit prăbușindu-se, după care nu au mai crezut în nimic. Cum tratăm rana cîinelui dingo, fără ca acesta, resălbăticit, să ne atace?
Noi am fost o generație care s-a resălbăticit în anii ‘90. Am devenit destul de cinici, fiindcă am crezut că vom acumula foarte mult și vom schimba lumea. Realitatea arată că am pierdut pe foarte multe planuri. Am cîștigat pe chestii personale, private, dar ca societate am pierdut, pentru că am destructurat o comunitate destul de complexă și n-am pus de multe ori nimic în loc. În același timp, vin copiii noștri, care au alte cerințe de la viață, vor să aibă mai mult timp pentru ei, vor să aibă un anumit de confort cu un preț nu atît de mare.
Noi am plătit un preț prea mare pentru confortul care îl avem, de multe ori am ne-am epuizat viața fără să ne dăm seama că, de fapt, pierdem în loc să cîștigăm. Astfel, cred în acest tip de a ajunge la o înțelepciune și să înțelegem unde greșim față de cei tineri. Noi încercăm acum să vă impunem o mulțime de lucruri și deseori vă facem reproșuri că nu sînteți așa, nu sînteți așa, nu sînteți așa. Nu înțelegem că aceste reproșuri sînt, de fapt, problemele noastre nerezolvate, că noi v-am creat o mulțime de probleme și, în loc să ne asumăm problemele noastre, dăm vina pe voi. E foarte greu să accepți că ești înfrînt.
Ne place să ne jucăm, să ne credem victorioși, să zicem că noi am cîștigat, dar trebuie să fim demni și să spunem că sînt lucruri pe care le-am făcut prost, că e bine să nu călcați pe aceste urme, să nu faceți acele greșeli pe care le-am făcut noi, adică să încercați să aveți mai mult timp cu voi înșivă, cu prietenii voștri, cu copiii voștri. E important să ai o viață materială stabilă, trebuie să țineți la ea, dar nu trebuie să vă înlocuiască viața propriu-zisă.
Scurtă biografie
Vasile Ernu (n. 1971, la Odesa, azi Ucraina, în fosta URSS) este scriitor român și eseist. Este absolvent al Facultății de Filosofie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 1996) și al masterului de filosofie (Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, 1997). A fost redactor-fondator al revistei „Philosophy&Stuff” și redactor asociat al revistei „Ideea. artă+societate”. A activat în cadrul Fundației „Idea” și Fundației „Tranzit”, Editura „Idea” și Editura „Polirom”. În ultimii ani, a ținut rubrici de opinie în „România Liberă”, „Adevărul”, „Timpul”, „HotNews”, „Libertatea”, precum și rubrici permanente în revistele culturale „Noua Literatură”, „Suplimentul de Cultură„ și „Observator Cultural”. Vasile Ernu este unul dintre fondatorii și coordonatorii platformei „Critic Atac”.
***
Surse fotografii: www.ernu.ro; www.facebook.com
Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, e o carte recentă, dar mi s-a părut parcă scrisă în altă vreme, cu o dragoste pentru literatură care are în ea deopotrivă ceva fanatic și ușor aristocratic. Această pasiune se vede mai bine în scrisorile din 2010, care – deși mai puțin solemne și mai ludice decât cele noi – își pun marile probleme literare dintr-o postură conștientă de sine, dar nu artificială, care se vede poate inclusiv în alegerea unui gen revolut ca cel epistolar. Trebuie literatura să vizeze viața? E mai important stilul? E literatura un act de comunicare sau unul autotelic? E important să ai exercițiul marilor clasici? Până și întrebarea asta ciudată, care tot revine, după mine aiurea: care este cel mai mare scriitor modern?
Acolo, Stănescu are ochiul mai rece și Ernu face apologia unei arte ce sapă după „sensuri care să ne lămurească în micile noastre frământări”. Spun mai rece pentru că, nu știu dacă pentru că brava sau nu, Stănescu merge suficient de departe cât să declare că nu crede „în literatură ca formă de comunicare cu aproapele”. E o poziție extremă, care-i lasă literaturii deschisă numai poarta autoexpresiei și m-am găsit, în această mahie douămiistă, mai degrabă de partea lui Ernu, deși ideea lui că literatura ar trebui, de fapt, „să salveze” e aproape romantică în idealismul ei.
Își știu foarte bine literatura amândoi, dar pe liniile trasate de această diferență, modernitățile lor predilecte diferă. Ernu vine din Mantaua lui Gogol, Stănescu din modernismul anglo-saxon (tu soseai din vieți, eu veneam din morți, ca Tori Amos și Kafka). E, firește, de așteptat ca cineva care cere literaturii să vindece lumea să-și găsească rădăcini în literatura existențială rusă și să vadă ceva gratuit și, în termeni creștini, zadarnic în inteligența stilistică și efortul artistic al lui Joyce, de pildă, așa cum un sceptic nu poate să declare cu mâna pe inimă și fără să se simtă ridicol că vrea să ajungă prin ce scrie la „sufletul lumii”.
Dar dincolo de distanțele astea de educație și predilecție, diferențele între ei sunt mici – cum observă și Vancu în prefață, și mi s-a întâmplat să citesc scrisorile fără să știu întotdeauna cine le scrie și fără ca asta să conteze. Mi-au lăsat impresia unei autentice libertăți artistice, una care-și pune problemele artei dinăuntru, cu puține fasoane și ținute în frâu câte sunt, o libertate făcută posibilă de o prietenie care, ca să citez din clasici, e egalitate.
Scrisorile noi, de anul ăsta, publicate mai întâi pe Scena9, păstrează diferențele, care parcă între timp s-au mărit. În ele, Ernu e și mai concentrat asupra mizei sociale a literaturii, dar parcă fără același entuziasm, Stănescu și mai convins că e fantasmatică pretenția ca arta să ofere „chei morale” ale existenței, de unde și aerul lor ușor melancolic. „E o perioadă a marilor abandonuri, a lepădării orgoliului și a căutării de drumuri cât mai ascunse”, în niciun caz a proiectelor.
Dincolo de notele astea pesimiste, promisiunea din prima parte de a discuta romanul sud-american nu e îndeplinită nici un deceniu mai târziu, și se învârt în jurul acelorași nume și acelorași probleme și în cele noi; mai nou e Franzen, dar rușii rămân centrul acestui canon, în unele cazuri până la saturație. Ernu trage tot timpul discuția pe teritoriile pe care se simte cel mai sigur, deși uneori ar fi fost profitabilă discutarea scopului literaturii în lumina modernismului francez, de pildă, care e lipsit de accentele paroxiste ale prozei ruse și ne oferă romane ceva mai limpezi, în care nu te întâlnești cu Dumnezeu la fiecare colț de stradă și nu orice respirație e o rugăciune interioară. În orice caz, scrisorile sunt un tur de forță: Radu Vancu vorbește în prefață despre fanatism și cred că într-adevăr asta este. Îl recunosc în mine însumi, dar într-o formă decăzută. Cred că de fapt mi-au adus aminte de vremurile în care chiar credeam că literatura poate să vindece lumea – poate de-asta mi-a plăcut atât și i-am citit cu admirație.
2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
Observator cultural 09.01.2024
”Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu și-au reeditat schimbul epistolar publicat în 2010, la care au adăugat și o serie nouă de scrisori din ultimul an. Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (Editura Trei) este o carte despre importanța literaturii în viețile noastre, despre rolul acesteia în societate și despre posibilitățile sale în vremuri de criză ca ale noastre.
Vasile Ernu și-a publicat și partea a doua a Jurnalului la sfîrșitul lumii (Editura Cartier), care strînge postările consistente de pe Facebook ale autorului, prin care cred că Ernu s-a impus, cel puțin la fel de mult ca prin cărțile sale, ca una dintre cele mai importante voci ale vieții noastre sociale. ”
link comentarii
INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
ClipTVR is a Romanian public broadcast service.Wikipedia507 views 14 Dec 2023O pledoarie pentru literatură, azi, la #IntrareLiberă, de la ora 19.00, susţinută de scriitorii Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu pornind de la recentul lor volum epistolar „Centrul nu se mai susţine. Ceea ce ne desparte”. Cei doi scriitori sunt invitaţii Mirelei Nagâţ, alături de criticul literar Adina Diniţoiu şi de jurnalistul cultural Matei Martin de la Radio România Cultural. Nu rataţi o discuţie pasionantă despre rolul literaturii şi responsabilitatea scriitorului, despre marea literatură rusă şi cum ne raportăm la ea în vremea războiului, despre relaţia scriitorilor cu puterea sau despre cum s-a transformat literatura în era digitală şi a corectitudinii politice. O bună ocazie de a afla şi câteva din preferinţele literare ale invitaţilor.
Producător Anca Lazarescu
Lansare – Centrul nu se mai susține
