Dănuț Mănăstireanu în La Punkt – februarie 2022

Câteva considerații pe marginea cărții lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la adolescență, sunt copleșit de emoții. Ea a fost pentru mine etapa în care am făcut un salt major, din spațiul rural, recent urbanizat, în care mi-am trăit primii ani de viață, înspre o realitate urbană, cultural constituită, pe care doar o bănuiam și care nu făcuse niciodată parte din istoria familiei mele lărgite. Dar, despre asta voi scrie în amintirile mele. Aici aș vrea să vorbesc despre adolescența lui Vasea Ernu, așa cum este descrisă ea în ultima lui carte. Și, așa cum face și el în cărțile lui, vreau să vorbesc despre mult mai mult decât aceasta.

Nefiind filolog, nu voi încerca să fac aici o analiză literară a cărții lui Vasile, care pe mine m-a fascinat. Las asta pe seama specialiștilor, care au și început să se pronunțe, în cele mai multe cazuri în mod elogios. Scriu mai degrabă din perspectiva unui prieten apropiat, din perioada în care Vasile a venit în România și i-a urmărit apoi evoluția, pe tot parcursul ei, citindu-i cărțile, certându-se din când în când cu el, mai ales pe teme politice (el este un stângist asumat; eu un social-liberal), dar păstrând mereu un dialog deschis și fertil.

L-am cunoscut pe Vasile Ernu pe când era tânăr student la Iași și am trăit împreună câțiva ani teribili. Pe care, așa cum spune autorul „Sincer, nu cred că i­aș mai putea îndura o dată fizic și psihic, pur și simplu organismul ar exploda.” Scriu deci aceste rânduri din perspectiva acelei experiențe, complexă și fascinantă în egală măsură.

Scriu, de asemenea, din perspectiva unui bunic cu nepoți adolescenți, și mă întreb, ca unul care a crescut în același mediu religios (din care el a plecat, într-un anume fel, și în care eu am rămas, în felul meu propriu), cum vor primi cei din familia lui dezvăluirile nu prea „ortodoxe” din cartea oarecum autobiografică a fostului adolescent moldovean. Spun „oarecum” pentru că la Vasile totul – și viața și scrisul – este așa, incalificabil, greu de clasat. Cum și eu sunt „ un soi de…”, în cam orice, înțeleg destul de bine atât incertitudinile acestei stări, cât și fascinația nedumerită pe care o stârnesc asemenea personaje. Revenind, abia aștept să povestesc cândva cu cei din familia lui Vasile despre felul în care au receptat ei ultima lui carte.

Cei care au scris despre Sălbaticii copii dingo au remarcat faptul că ceea ce face Vasile acolo, fără pretențiile și rigoarea savantlâcului, este „un soi de” antropologie culturală de cea mai bună calitate, o analiză profundă, în stilul său inimitabil, a unei perioade prea puțin analizate, cea a trecerii de la comunism la realitatea indefinită pe care o trăim noi astăzi. Materialul acestei analize este structura profund narativă a cărții. Ea dezvăluie și învăluie, în egală măsură. Purtați de fascinația poveștii, riscăm să lăsăm jos garda și ne lăsăm ademeniți de considerațiile pasagere ale autorului, care dezvăluie convingerile lui nu prea ortodoxe și nu de puține ori scandalizante asupra realității, pe care este riscant să le luăm astfel la face value. De fapt, orice carte bună face asta. Așa cum spunea Andrei Pleșu, în Minima moralia, talentul este precum învelișul dulce al unei pastile, care ne face să înghițim mai ușor leacul amar al înțelepciunii. Numai că în acel înveliș poate fi „împachetat” nu doar leacul, ci și otrava. De aceea vă sugerez să recitiți cartea după ce s-a potolit puțin prima impresie, pentru a o putea evalua cum se cuvine. Așa cum fac și eu acum, scriind aceste rânduri.

În cartea aceasta, care descrie, cum spune autorul, „vremurile în care eram fericiți, dar nu știam asta”, sunt pagini antologice, de o frumusețe aparte, cum este cea a escapadei la mare sau descrierea perioadei scurte petrecute de autor între gopnici. La fel, găsim în ea imagini surprinzătoare și metafore acaparante, care ne rămân întipărite puternic in memorie. Redau mai jos, oarecum aleatoriu, câteva dintre cele care m-au captivat pe mine.

Prima dintre ele este aceea a îngerului mahmur de la începutul cărții: „În unul dintre vise se făcea că a venit un înger. Nu era un înger obișnuit, așa cum își imaginează copiii când merg la biserică. Nu avea aripi, nu era prea alb. Era doar mahmur. Iar la mahmuri mă pricep, fie ei și îngeri.” Ea mi-a amintit de un alt vis cu îngeri, de data aaceasta unul muzical, din albumul de Crăciun al lui Alexandru Andrieș.

O altă poveste memorabilă este aceea a rodiului adus de tatăl lui Vasea din Asia: „Mi-am amintit de rodiul dăruit de tata şi de fructul meu preferat, rodia… În piețele orașelor din URSS rodiile erau vîndute de armeni sau de alții de prin Asia Centrală. Caucazul însă domina piețele. Cînd călătoream cu tata, el mă învăța să­i deosebesc: cine­i tătar, cine­i tadjik, udmurt, uzbec, cazah, gruzin, armean, azer… Tata era foarte atent la aceste detalii. Pe cei din zona europeană i-am învățat foarte repede. Pe cei din zona asiatică ceva mai greu. Rodiile m­au ajutat să învăț să­i deosebesc. Ele m­au ajutat să înțeleg diferențele dintre Asia Centrală şi Caucaz şi faptul că aceia care cresc ceva şi aceia care vînd ceea ce cresc alții sînt povești foarte diferite”.

O imagine pregnantă în carte este aceea cu vocea femeii care făcea anunțurile în gări: „Ah, această voce inconfundabilă care, dacă o auzi o singură dată, ți se înregistrează atît de bine în memorie, încît  o poți visa cu toate nuanțele ei sonore şi la adînci bătrâneți. Era o voce de femeie; suna strident, autoritar, cu o intonație aparte, dar avea şi ceva familiar, protector. Era vocea „mătușii de la gară“, care cînd spunea ceva se auzea în fiecare cotlon şi care nu știu cum făcea, dar te urca în tren. Puteai să fii chiaun de somn sau mort de beat, lucru nu rar întîlnit în gările sovietice, dar vocea asta te trezea şi din morți şi te urca în vagon. În vagonul care trebuia.”

O secvență de o gingășie și candoare aparte este cea legată de parfumul Liudei, iubita lui Vasea: „Liuda nu mai era copil: avea părul lung, ochi sclipitori, era înaltă și corpolentă, dar gingașă. Avea un corp care se pregătea să explodeze de feminitate. Se dădea cu un parfum pe care nu pot să-l uit nici azi. Era un parfum sovietic scump, cu un miros unic. Avantajul era că îl simțeam des în aer prin Chișinău, iar asta îmi trezea mereu emoțiile unei intimități tipice adolescenței timpurii. Emoțiile adolescenței timpurii sînt strîns legate de un sentiment de dragoste încă naiv, dar puțin alterat de descoperirea şi explorarea corporalității. Mai ales a corporalității celuilalt. Este emoția iubirii timpurii şi a atingerilor nepermise. E un sentiment foarte puternic, care după o vîrstă nu mai poate fi reprodus sub nici o formă. Cu greu mai poate fi reprodus în memoria care începe să fie tot mai impură.”

Timpul petrecut de gașca lui Vasea în Crimeea îi oferă autorului ocazia de a evoca alte imagini simbol, precum cea legată de fascinația mării: „Marea se vrea privită și simțită. Marea este locul în care am învățat să privesc, să înțeleg lucrurile prin văz și să simt.”; de noaptea petrecută în Palatul Livadia: „În acea noapte nu prea am putut dormi. Ne­am plimbat prin palat, am privit de sus marea în noapte și luna în mare. Liniștea și istoria palatului ne copleșeau: aici au dormit țari, cneji și cneaghine. Pe aici s­au plimbat cei mai puternici oameni ai lumii. Aici, în acest loc unde se scrisese soarta omenirii, printr-o ironie a sorții, ajunseserăm noi.”; de povestea sfârșitului copilăriei: „Nu aveam de unde să știm că acea noapte era sfârșitul copilăriei – sau începutul sfârșitului copilăriei. Eram prea tulburați, corpurile nu ne mai ascultau, emoțiile erau puternice – prea multe lucruri veniseră peste noi deodată. Eram fericiți. Și credeam că așa va fi pentru totdeauna. Dar nu a fost să fie. Istoria n­a avut răbdare cu noi și nici noi cu ea. Totul avea să se termine mai repede decât ne­am fi așteptat; și, în cele din urmă, de imaginea femeii bătrâne de pe plajă: „Priveam acel trup îmbătrânit și întrezăream niște înțelesuri ascunse ale lumii. Corpul bătrânei părea a fi o poveste opusă poveștii noastre, a corpurilor noastre nepermis de tinere: era povestea fatalității, povestea finalului vieții.”.

Mă opresc aici cu această înșiruire de imagini, pentru că risc a fi confundat cu un agent comercial. Deși sper că citatele reproduse aici vor stârni în mintea cititorilor suficiente rezonanțe și motivații pentru a se apleca asupra acestei cărți aparte.

Nu mă voi apleca prea mult asupra analizei contextului specific Moldovei sovietice. Aceasta o pot face mult mai bine prietenii de dincolo de Prut. Dar nu pot să nu remarc capacitatea lui Vasile de a descrie aproape pictural, chiar cinematografic imaginea Chișinăului de la sfârșitul anilor 80, pe care am văzut-o și eu în primele mele călătorii acolo. Sau pe aceea a Crimeii, loc în care, spune el, a intrat în adolescență, acea perioadă stranie care „are mereu o problemă cu gestionarea încrederii, pe care o capeți după multe încercări și ratări, până când lucrurile încep cumva să se așeze”. Dincolo de diferențele specifice, prefer să vorbesc mai degrabă despre acele experiențe și considerații din carte care sunt relevante pentru ceea ce am trăit cu toții în acea vreme, ca români moldoveni de ambele părți ale Prutului, eu cu vreo 15 ani înaintea lui Vasile.

Unul dintre lucrurile care ne-au unit, și care din nefericire nu mai sunt prea actuale pentru adolescenții de astăzi au fort lecturile, mai ales cele românești, franceze și anglo-saxone pentru cei din generația mea, mai ales cele rusești și sovietice pentru cei din Basarabia lui Vasile. Ne-a unit aceeași căutare febrilă și aceleași discuții interminabile în jurul cărților greu de găsit sau interzise, aceeași dorință irezistibilă de a pătrunde secretele artelor plastice sau ale muzicii clasice, ori efervescența rockului – Țoi și Kino, între altele, în cazul lui Vasile, Roșu și Negru sau Phoenix, ca și multe altele, în cazul meu. La acestea se adăuga cinematografia, un capitol complicat în perioada comunistă. Când, la sfârșitul anilor ‘80 au apărut aparatele video, și nopțile petrecute de-a proasta, pentru a viziona film după film, prin diverse case, eu nu mai eram de mult adolescent. Ceea ce nu m-a împiedicat însă de a trăi acea experiență unică, din timpul căreia mi-au rămas și acum niște prieteni.

O altă experiență comună adolescențelor noastre a fost aceea a descoperirii corpului și a sexualității, despre care Vasile vorbește cu sfială și metaforic, într-un mod caracteristic unuia care a crescut în atmosfera rigoristă, dacă nu chiar pudibondă a spațiului confesional evanghelic. Redau mai jos un fragment reprezentativ pentru această dimensiune a poveștii „copiilor dingo”: „Noi, băieții, ne temeam de responsabilitate la acea vârstă. Şi nu doar la acea vârstă. Era felul nostru de a refuza să ne maturizăm. Oricum fetele aveau un avans serios fată de noi la acest capitol. Ele știau multe lucruri despre care noi încă habar nu aveam și de care ne era teamă să aflăm. Pe atunci încă nu știam să ne controlăm nici sentimentele și nici corpul. Corpul era ceva străin. Dar aveam să-l cunoaștem foarte curând. Pe cit de isteți şi de citiți eram, pe atât eram de nepregătiți într-o mulțime de alte privințe. Nu avea cine să ne explice, trebuia să învățăm totul singuri. Aveam noroc în schimb de niște fete care aveau grijă să învățăm cu măsură, fără grabă și fără multe riscuri.”

Trebuie să remarc neapărat în acest punct un lucru pe care l-au remarcat și alții în legătură cu ultimele cărți ale lui Ernu, și anume că portretele sale feminine sunt foarte bine conturate și uneori de-a dreptul fascinante. Mărturisesc ca pur și simplu m-am îndrăgostit de portretul Soniei, fata din  gașca de gopnici, și abia aștept următoarea carte a lui Vasile, pentru a afla, așa cum mi-a promis autorul, care a fost destinul ei.

Mă opresc aici cu perorațiile mele pe marginea acestei cărți, care m-a răscolit și mi-a întărit motivația de a mă apleca asupra propriei copilării și adolescențe, pentru a o reda, în formă textuală, copiilor și nepoților mei, așa cum a făcut Vasile Ernu aici, cu talentul lui unic, pentru noi toți.