Prin cenușa Imperiului
Observator Cultural / 27-04-2021 / Nr. 1060 / Octavian SOVIANY
Vasile Ernu este un autor cu personalitate. Cărțile sale sînt greu de încadrat într-un tipar oarecare, căci nu se supun clasificărilor reducționiste, și împletesc narațiunea autobiografică, amplele divagații eseistice și reportajul social într-o formulă căreia greu i s-ar putea contesta originalitatea. Ceea ce nu înseamnă că scriitorul e un „formalist“, dimpotrivă; miza cărților sale este – în spiritul marilor scriitori ruși – „adevărul“: un adevăr adeseori incomod, a cărui afirmare presupune demolarea multor prejudecăți și locuri comune, un adevăr pe care Ernu și-l asumă, deși e conștient de încărcătura lui de subiectivism. Căci „adevărurile“ scriitorului nu sînt rezultatul unor reflecții „la rece“, sînt adevăruri trăite, rezultate dintr-o experiență bogată, din contactul cu straturile sociale cele mai diverse și cu oamenii cei mai feluriți, nu sînt rezultatul unor „teorii“, ci fapte de viață, care păstrează freamătul viu și autenticitatea experienței trăite.
Sălbaticii copii dingo (Editura Polirom, 2021) nu contrazice, pînă la un punct, datele generale ale literaturii lui Ernu. La fel ca și cărțile mai vechi ale autorului, ea poate fi citită din mai multe perspective: ca o narațiune autobiografică, ca un reportaj despre Basarabia anilor ’80 și despre agonia Imperiului Sovietic, dar și ca un roman al Chișinăului, care devine (ca toate orașele pe care le iubim) un spațiu aproape magic, pe care scriitorul îl privește nostalgic, ca pe un paradis al adolescenței, pierdut pentru totdeauna. Ceea ce e nou și oarecum surprinzător în această carte a lui Ernu este lirismul, amplificat și de citatele abundente din cîntecele trupelor rusești ale epocii, care exprimau perfect starea de spirit a unei generații debusolate, ce nu-și mai găsea reperele existențiale, după ce idealurile „constructive“ ale comunismului poststalinist se înecaseră în lehamite și oboseală. Imperiul intrase în putrefacție, iar pe fundalul acestei agonii, care semăna cu descompunerea lentă a unui cadavru, se desfășoară povestea unei adolescențe care poartă, și ea, semnele vremurilor. Semnele unei epoci în care imaginea bancnotei americane se pregătea să ia locul statuii lui Lenin, devenită simbolul unei religii fără adepți, în care nu mai credea nici măcar secretarul general al partidului comunist de la Moscova.
Protagonistul cărții va fi prin urmare reprezentantul unei generații dezabuzate, care asistă pasiv la descompunerea marelui cadavru sovietic; e deocamdată un adolescent timid, care începe să-și pună întrebări în legătură cu lumea în care trăiește, descoperă de timpuriu vidul existențial (nu întîmplător are pentru prima dată revelația marii poezii citindu-l pe Bacovia), crede și el – ca toți congenerii săi – în mirajul american, împărtășește idealul blugilor, al pantofilor Adidas și al sticlei de Coca Cola, oscilează nehotărît între două cercuri de prieteni și două lumi: lumea sălbatică a Ciocanei, cartierul proletar al „huliganilor“ și al viitorilor delincvenți, unde e în floare mitul „banditului“ și lumea „stilată“ a centrului, unde se citește, se ascultă muzică și mai ales… nu se face nimic. Starea sufletească generalizată este, peste tot, lehamitea: „Noi am fost prima generație de copii sovietici care am refuzat să mai mergem, nu doar în marș, ci în general. Să stăm trîntiți – asta era poziția noastră preferată. Dacă bunicii și părinții din perioada stalinistă erau în linie dreaptă, în marș, iar cei din epoca dezghețului și din epoca brejnevistă erau în diverse grupuri, tusovka, adunări și ședințe de partid, de fabrică sau de bucătărie, noi ne tăvăleam prin ganguri, subsoluri, parcuri. Nici măcar scaunele nu le foloseam. Ne făceam una cu iarba, cu pămîntul, cu țărîna, cu asfaltul“.
Chestiunea identității naționale aparținea deocamdată viitorului. Exista o criză identitară, generată de politica de „moldovenizare“ (și nu de rusificare cum se afirmă de obicei) a autorităților sovietice, care încercau să construiască „o identitate națională, culturală și lingvistică moldovenească, fundamental diferită de cea românească“. În acest context, limba „moldovenească“ avea statutul unei limbi „de mîna a doua“, limba satelor, în timp ce elitele urbane preferau să se exprime în „limba Metropolei“.
Limba română s-a păstrat – ne încredințează Vasile Ernu – nu datorită intelectualilor, ci, în primul rînd. datorită femeilor de la sate: „Țărani au salvat limba […], mai ales femeile. […] Bărbații stăteau între doi și trei ani în armata sovietică. […] Iar la întoarcere de obicei vorbeau bine rusește. Armata era un factor de modernizare a ruralului, dar și de sovietizare. […] Femeile în schimb, țărăncile moldovence, rămîneau acasă și făceau cele mai grele munci. Ele conservau ceea ce cei din jur pierdeau prin cunoaștere, necunoașterea unei alte limbi, în special a limbii puterii, a avut drept consecință păstrarea propriei limbi. Bunicile, mamele moldovence au salvat limba“.
Criza identitară era agravată de lipsa contactelor cu cultura română: în manuale erau prezenți doar cronicarii, Asachi, Junimea (fără Maiorescu și Slavici), literatura interbelică era total ignorată, iar de Istoria lui Călinescu nu auziseră nici măcar profesoarele de liceu. Odată cu „renașterea națională“ de la sfîrșitul anilor ’80, lucrurile încep însă să miște; protagonistul și prietenii săi descoperă că de fapt sunt români, iau parte cu entuziasm la manifestațiile naționaliste, eroul suferă chiar și o scurtă detenție, dar momentele de fervoare și efervescență se sting repede. Infernul comunist se destramă, dar la orizont începe să se arate infernul capitalist, după domnia ideologiei urma să se instaureze domnia, la fel de autoritară, a banului: în timp ce idealiștii manifestau, exprimîndu-și identitatea romînească proaspăt redescoperită, cei cu picioarele pe pămînt, profitînd de disoluția sistemului, căutau (și reușeau) prin toate mijloacele să se îmbogățească. Începea „o nouă utopie, mai grozavă decît cea veche din care ieșeam zdrobiți. Spiritul dobîndea materie, dobîndea plăcere, dobîndea emoție irațională. Universalismul și internaționalismul, raționalitatea și visurile, progresul tehnic și științific au fost făcute praf. Acum știam, ba chiar eram siguri că fericirea se ascunde în bancnota verde a unui neam victorios pe care scrie In God We Trust. Ei ne învinseseră, iar noi începeam să trăim viața lor cu pasiune“.
Aceasta ar fi concluzia unei cărți provocatoare, care demolează multe mituri și certitudini facile, ca toate cele semnate de Vasile Ernu, apariție destul de insolită în contextul literaturii noastre de astăzi, care – fără a fi un nostalgic al comunismului și al URSS – nu se lasă sedus nici de sirenele liberalismului economic și politic. E desigur un om de stînga, dar unul credibil, și mai ales (ciudat și paradoxal!) unul care nu vorbește în numele nici unei ideologii, rămîne un soi de anarhist solitar care pune adesea diagnosticul exact al bolilor de care suferă lumea ultimelor decenii.
De vorbă cu un sălbatic câine dingo | VR podcast #3 cu Vasile Ernu
Am avut bucuria să discut aproape trei ore cu scriitorul Vasile Ernu despre Basarabia, scurgerea timpului, pierderea adolescenței, speranțe distruse și, de ce nu, fericire. Am discutat și despre cea mai recentă carte, „Sălbaticii câini dingo” pe care v-o recomand (Polirom).
Europa? Da, Europa de Est
Observator Cultural / 22-04-2021 Nr. 1059 / Cristina MANOLE
Vasile Ernu (n.1971) semnează o nouă carte, cu un titlu, hodoronc-tronc, provocator: Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței (Editura Polirom, 2021), cu ilustrații simpatice de Roman Tolici, oarecum – schimbînd ceea ce ar fi de schimbat – în siajul graficii de carte cu care Saul Steinberg însoțea textele scriitorilor care reușeau să publice în faimosul The New Yorker. Vasile Ernu este deja un nume care circulă și e vizibil/activ pe piața ideilor culturale și polemicilor de tot felul din România. Născut în URSS (Editura Polirom, 2006) este nu doar un adevăr biografic – autorul chiar a văzut lumina zilei într-un sat din sudul RSS Moldovenească, una dintre cele 15 republici unionale ale URSS-ului, undeva pe malul Prutului, care încă nu era pod de flori –, ci și titlul primului său volum de proză/eseu/analiză politică. Gen mixt, în care deja a exersat și și-a găsit propriul drum înlăuntrul limbii/culturii române. Mai ales că basarabeanul pripășit prin România devine și cetățean român, după ce studiază la Cluj și absolvă o bună facultate de filozofie, umblă prin lume, vede și simte copios, învață, studiază oamenii și cercetează istoria, își întemeiază și o familie, scoate cărți, trăiește, cum ar veni, din plin. Și, brusc, în prag de a împlini o jumătate de secol, are revelația cea mai simplă. Cine sînt eu? O limbă maternă și paternă deopotrivă, care-i asigură un drum către el însuși prin descoperirea de unul singur a propriei identități românești și multiculturale, deopotrivă. Nu avem spațiul potrivit pentru a intra în detaliile acestei afirmații despre limba (română) salvată – oricînd o comparație cu Elias Canetti rămîne valabilă – printr-o răsucire în jurul propriei biografii. Vasile Ernu nu ne livrează o biografie, nici nu compune amintiri de junețe – copilăria va fi abordată cu un alt prilej, nici nu face memorialistică politico-ideologică (nu lipsesc astfel de bune pasaje), ci încearcă – și-i reușește pe deplin acest demers – să se reinventeze ca trestie gînditoare. Da, cine e el? Eu sînt acesta, eu sînt acest bărbat de 50 de ani, care a trecut prin această lume, care se schimbă/se modifică odată cu mine? Basarabia istorică a devenit Republica Moldova, așa cum locuitorii ei – români și de multe alte și diferite etnii/credințe – s-au transformat, la rîndul lor, în funcție de cum a bătut vîntul istoriei. Despre Republica Moldova și locuitorii ei, români și neromâni, ortodocși sau sectanți, ruși, ucraineni, evrei, găgăuți, armeni, greci, germani sau Dumnezeu știe bine cîte neamuri s-au mai perindat, tătari, mai ales în sud, cum de-i uitam, dă Vasile Ernu mărturie precum Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Tandră evocare a unei lumi care a fost și mai este. Evident, altcumva, azi. Cîinele dingo – canis lupus dingo – reprezintă o specie aparte, sînt cîini domesticiți de băștinașii aborigeni din Australia, abandonați la un moment dat, care s-au întors în lumea lor, redevenind sălbatici. Explicația o oferă chiar autorul. Care, într-un grupaj de „Precizări“, ne explică termenii din argoul lumii din Moldova sovietică. De la bandă la gopnik – copii născuți în cartiere muncitorești –, de la tusovka – grup organizat opus bandei – la ucilișce, adică școli profesionale, în care învățau cei care urmau să devină muncitori în fabrici și uzine (Vasile Ernu adaugă detaliul că aveau o reputație foarte proastă și erau o pepinieră pentru infractori de tot felul). Viața în comunism a fost mai altfel decît o percepem noi azi. Cine e interesat de istoria Europei de Est – a românilor de pe ambele maluri ale Prutului în mod special – nu poate ocoli cărțile lui Vasile Ernu. Literatură? Da, o bună literatură pe deasupra.
Ernu al lui Ernu și Chișinăul său
VINERI, 23 APRILIE 2021 / Cațavencii
Cartea cu titlu de roman care i-a apărut de curînd lui Vasile Ernu, pe care am păstrat-o ca pe un premiu pentru după ce-am străbătut niște plictiseli cu pretenții, e chiar eseu, nu un roman autobiografic așa cum mi-am închipuit după primele pagini. Însă un eseu în formula lui Ernu e la fel de plăcut derutant ca și romanele lui. Și în Sălbaticii copii dingo există un fir narativ, cum a devenit Ernu Ernu! Ca în orice roman de formație. Atît că tocmai acum povestitorul din el îi face des loc eseistului, care îți explică amănunțit cum stau lucrurile despre care pomenește și care își pune direct, nu prin intermediul personajelor, o mulțime de întrebări despre schimbările rapide și buimăcitoare care se întîmplă în Republica Moldova și în restul Uniunii Sovietice pe cale de destrămare, începînd din anii ’80.
De astă dată din cartea lui Ernu lipsește bibliografia. Autorul vrea să fie crezut pe cuvînt. Ceea ce și spune în repetate rînduri. Există în schimb un glosar de termeni, printre care e și cuvîntul „dingo“. Un autor obișnuit ar păstra misterul asupra acestei vorbe. Cum să explici tu singur metafora din titlu? Nu se cade, strici canonul! Ba uite că se cade! pare a zice eretic Ernu, sătul de mulțimea canoanelor stricate la apusul URSS-ului.
Bănuiesc că la Chișinău se ascut condeiele pentru a desființa ereziile de care cartea e doldora. Cea mai tare e că puritatea limbii „moldovenești“ asaltate de limba imperiului a fost păstrată de femeile de la țară, nu de intelectualitatea de la oraș. Țărăncile fără studii din gubernia devenită republică unională sînt cele ce și-au învățat copiii să vorbească o limbă necontaminată de rusisme, susține Ernu. La fel cum urbanizarea copiilor de țăran a fost cea care a umplut limba moldovenească de cuvinte rusești. Iar limba rusă, „ascensorul social“, cum îi zice Ernu, a ajuns la oraș limba vorbită și de moldoveni între ei.
La fel ca în primele două volume din trilogia marginalilor, Ernu face și aici diverse clasificări printre care acelea ale școlilor și găștilor de elevi din Chișinău din anii ’80. Pe ce se bizuie? Pe observațiile lui și ale prietenilor. Narațiunea se înviorează mult în această parte a cărții, la fel ca în primul capitol, al expediției sale la Livadia, lîngă Ialta, din anul cînd se desparte de copilărie.
Ernu se simte mai la largul lui în haina casual a povestitorului decît în costumul eseistului, chiar dacă nu e asortat cu cravată. Cînd povestește trece lejer de la tratatul de pace de la Livadia la întîmplările adolescenților fără bani, de la palatul de la Ialta al țarului Nicolae al II-lea, ultimul, devenit reședință de vacanță a aristocrației roșii, la englezul Winston Churchill și de acolo la noaptea pe care a petrecut-o clandestin în palat. Cînd trece la treburi eseistice, Ernu e riguros, dar fără să pice în jargonul sociologilor. (Stilistic, umbra lui Bulgakov se întinde deasupra multor pagini ale cărții!)
Marile întrebări ale cărții sînt „De unde venim?“ și „Încotro ne ducem?“. La prima, Ernu își amintește de un timp încremenit, parcă mort, din anii ’70 și de războiul sovieticilor din Afganistan, urmat de marea brambureală din anii ’90, cînd evenimentele se înghesuie buimăcitor, imperiul se rupe și Republica Moldova ajunge independentă. Cînd își răspunde la cea de-a doua întrebare, Ernu, care a detestat regimul comunist din URSS, bombăne metodic împotriva „capitalismului moldovenesc“. Protagoniștii noii orînduiri sînt foștii bandiți din mafia URSS-ului transformați în oameni de afaceri la vedere și aristocrații sovietici care au trecut de la Marx și Lenin la principiile economiei de piață de prăduială sub ochii adolescentului și apoi tînărului Ernu, care cînd e vorba să înceapă o viață nouă, preferă să treacă Prutul în România.
Inegală, dar de la bine în sus, Sălbaticii copii dingo e scrisă cu o pasiune contagioasă. Două personaje îți rămîn în minte, Vasile Ernu și Chișinăul. Dar spre deosebire de alte cărți ale lui, cea de acum trebuie citită pe îndelete, chiar dacă primul impuls e să n-o lași din mînă.
Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom, 2021.
Cristian Teodorescu despre Sălbaticii copii dingo
Probabil că o parte a intelighenției de la Chișinău va sări ca arsă cînd va citi în „Sălbaticii copii dingo” de Vasile Ernu, că țărăncile din Republica Moldova sînt cele ce au apărat „limba moldovenească” de invazia rusismelor, în vreme ce limba moldovenească vorbită la oraș s-a umplut fără refuz de cuvinte rusești.
„Sălbaticii copii dingo”, o carte de o profunzime și de o complexitate excepționale, termină cu imaginea în alb-negru a vieții din Republica Moldova în perioada sovietică, cu ceața idilismelor patriotarde și cu jegul propagandei neocomuniste de la Chișinău. Pasională și pasionantă, „Sălbaticii copii dingo” e cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid care lucrează pe cont propriu. Memorialistică, eseu și roman de formație – a lui Ernu și a generației sale – „Sălbaticii copii dingo” e prietenoasă și copleșitoare, una dintre aparițiile cu adevărat importante din ultimii 30 de ani.
Cristian Bolotnicov despre Sălbaticii copii dingo
Serile trecute mi-au fost umplute în mare parte de o lectură care m-a dus la sfârșitul anilor 1980, perioada de glorie a „perestroikăi și glasnostului” și felul în care aceasta s-a manifestat în rândul adolescenților acelei perioade.
Practic, citind Sălbaticii copii dingo de Vasile Ernu am dat nu doar peste autobiografia sa dar și multă istorie, sociologie, psihologie și muzică. Da, muzică. Vă recomand să citiți pe ritmuri de muzică pentru a fi mai aproape de epocă și a o simți pe deplin.
Să fiu sincer, nu am mai citit așa gen încă din liceu. Iar pe alocuri mi-a adus aminte mult de „Cișmigiu et Compania”, ceva de genu doar că în România interbelică și postbelică.
Începând cu o călătorie în Crimeea, avem în față niște elemente care sunt binecunoscute și în ziua de astăzi, mirosul de clor al gărilor și locurilor publice dar și ceaiul. Omniprezent atunci, astăzi bate în retragere făcând loc cafelei.
Continuând lectura ajungi la Ciocana, aflând despre acele „ucilișce” și mai ales acei „gopniki” (prima dată am aflat o definiție a acestui cuvânt, până atunci fiind doar imagini). Iar apoi, spre ultimele pagini (spre marea-mi părere de rău) ajungi în Centru, la Școala nr. 1 (astăzi liceul Gheorghe Asachi) și zona centrală de lângă Teatrul Național Mihai Eminescu. Autobiografia și amintirile sunt mai puține însă în carte.
Partea interesantă vine cu explicațiile mai mult sau mai puțin surprinzătoare. Bunăoară, nu m-am gândit niciodată că femeile ar fi cele care au păstrat autentica limbă moldovenească sau că anume cafenelele au fost centrele rezistenței naționale. Relativ vorbind, bineînțeles.
Dar citind aceste explicații ale acelor procese, înțelegi tot mai bine de ce Republica Moldova astăzi este așa… cum este. De ce am ajuns a fi aruncați într-o nesfârșită etapă de tranziție. Înțelegi că romanticii și tinerii din prima linie a protestelor, nu a fost marii câștigători, fiind aproape de a fi perdanți.
Și explicațiile filosofice, deși mai puține, au un loc aparte în carte. Mi-a plăcut mult următorul pasaj:
„Dacă pentru bătrîni marea e un soi de memorie nostalgică a corpului, pentru copii este exact opusul. Bătrânii trăiesc din memorie, copiii încă nu au amintiri, ci doar curiozități transpuse în fapte care le vor construi memoria.”
Dacă vreți o călătorie la sfârșitul anilor 1980, la începuturile generației sălbaticilor copii dingo (dezlănțuiți în anii 1990), recomand această lectură.
Nu vă spun mai multe, e prea interesant pentru a fi expus 
Eu aștept însă continuarea de mai departe 
Anii 1990 au reprezentat probabil ce
Arthur Suciu despre Sălbaticii copii dingo
“Sălbaticii copii dingo” a lui Vasile Ernu e o carte extraordinară, care are toate șansele să devină o carte cult.
Nu e o carte perfectă. Ca de obicei, Ernu nu se îngrijește foarte mult de felul în care își dă cărțile la publicat. El are ceva din pasiunea a ceea ce este originar. Ernu are bucăți memorabile aruncate de-a valma, ai zice că în grabă.
În plus, această carte conține referințe personale, mai greu de înțeles de către un public obișnuit. E o carte a unei vedete literare, care conține niște inserții subiective peste care poți trece ușor.
Dincolo de aceste aspecte, “Sălbaticii copii dingo” e cu totul specială, unică în felul ei. De ce? Nu pun la socoteală că e o carte matură. Am citit cam toate cărțile lui Ernu. El e foarte bine informat. Și aici Ernu e la fel, foarte bine informat. Ernu are un gen de informare foarte subtil. El muncește mult și aruncă totul ca și cum ce spune el nu e mare lucru. Ăsta e genul lui. “Sălbaticii copii dingo” nu e cea mai informată carte, deși există capitole extrem de bine puse la punct, care te complexează prin detaliile pe care le oferă. Dar nu asta e important.
În plus, după cum se știe, Ernu are o cultură rusă foarte bine asimilată. Cred că nu avem în prezent un cunoscător mult mai bun de literatură rusă. În plus, și asta e mult mai important, Ernu are o vastă cunoaștere în domeniul studiilor culturale, de la școala de la Frankfurt la Ritzer și alții. E un cunoscător în sensul că aceste lucruri sunt, pentru el, bine interiorizate și comparate cu lucruri din Rusia. Această cunoaștere e ceva destul de special într-un univers românesc foarte conformist. Totuși, nici asta nu e esențial.
Lucrul cel mai important, la Ernu, nu e cum scrie, nu e cultura lui, cunoștințele lui, ci experiența lui de viață și capacitatea de a gândi onest asupra acestei experiențe. Vasile Ernu a citit foarte mult, dar nu e un autor cultural. E un tip real, care gândește la lucruri reale. Acesta e cel mai important lucru, lucrul cu adevărat important. În “Sălbaticii copii dingo” a ajuns la un maxim al acestei experințe, inclusiv la nivel afectiv. Iar experiența unică a anilor 1987 – 1989, care ține de fundamentul formării sale, face din cartea lui ceva cu totul și cu totul special, care nu a mai fost scris până acum. După părerea mea, “Sălbaticii copii dingo” e o carte.
***
Spune Vasile Ernu în “Sălbaticii copii dingo”: “Aceasta este istoria adolescenței mele: cu sufletul rupt în două. O parte din el era cu gopnicii de la Ciocana, iar o parte cu copiii romantici ai “școlilor de elită” din centru.” Este exact statutul pe care l-am avut și eu: o parte cu băieții mei din fața blocului, de la Nordic, o parte cu cei de la liceul Ștefan cel Mare, care era exact o “școală de elită” din centru, cu rockeri. Băieții mei din fața blocului nu erau rockeri. Am dus-o așa, între medii, tot timpul, neștiind în fapt cărui mediu îi aparțin. La un moment dat, am fost deconspirat de un golan din George Enescu. El avea o prietenă la Ștefan și m-a văzut jucând fotbal în curtea școlii. Mă cunoștea bine din cartier, dar a fost o surpriză pentru el să vadă că sunt ștefanist. I s-a părut că sunt un trădător sau un duplicitar sau doar un loser din George Enescu deconspirat sau poate că era doar invidios, având în vedere că el voia să aibă o prietenă de la Ștefan, unde învățam eu. A vrut să mă umilească și m-a trimis să-i cumpăr un suc. După ce am refuzat, de fapt după ce i-am cerut să mă roage frumos, mi-a spart nasul cu o violență incredibilă. Își ieșise din minți. Cred că, venind din George Enescu (de unde veneam și eu), când intra pe poarta liceului devenea nervos. Nu știa să gestioneze mediile. Eu știam
Gigi Ghinea despre Sălbaticii copii dingo
Ieri am terminat cartea lui Vasile Ernu, “Sălbaticii copii dingo”. Mi-am dat un răgaz de o zi sa-i las timp sa se așeze acolo unde ii e locul: alături de toate celelalte cărți care mi-au îmbogățit mintea, pentru ca mai apoi sa coboare in inima.„Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăți ratate.“
Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu – BOOKHUB.RO on 26 MARTIE 2021
Nu sunt la primul interviu cu Vasile Ernu și, mai mult ca sigur, acesta nu va fi ultimul. Uitându-mă peste umăr, îmi dau seama că discuțiile noastre au căpătat profunzime și nuanțe aducătoare de revelații. E o bucurie să constat acest lucru astăzi, când pandemia de coronavirus pare că ne răpește și ultimul strop de speranță.
Discutând despre “Sălbaticii copii dingo” ne-am deschis răni adânci și ni le-am pansat cum am știut noi mai bine: vorbind despre ele și punând degetele acolo unde doare mai rău. Asta înseamnă că putem merge mai departe. Mulțumesc, Vasile Ernu, pentru această dovadă de altruism și pentru stropul de speranță binefăcătoare!
Fotografiile care ilustrează interviul sunt marca Roman Tolici și fac parte integrantă din “Sălbaticii copii dingo”.
*****
Cât de sălbatic mai este astăzi copilul dingo? Cum se maturizează un copil dingo?
Copiii dingo au pornit să se maturizeze pe o melancolie teribilă – melancolia anilor ’70, poate cea mai melancolică epocă a secolului XX din Est. Noi o numeam stagnare, epoca brejnevistă. Eram prins ca într-un borcan de miere – așa curgea timpul: ca o miere vâscoasă dulce amară.
A urmat însă un declic și a venit perestroika care ne-a aruncat în vâltoarea istoriei. Pământul care era oprit, brusc a înnebunit și a început să se rotească dement. Dacă la început eram melancolici și trăiam o puternică atitudine de abandon a istoriei, după a venit o speranță nebună.
Efectiv credeam că lumea se va schimba din temelii, că totul va deveni un soi de rai fericit, plin de tot ce ne-a lipsit până atunci. Noi nu știam că eram de fapt în felul nostru fericiți.
A fost o epocă plină de speranță, copleșitoare pentru noi. În câțiva ani am trăit zece vieți. Rar se întâmplă în istorie o astfel de accelerare a timpului, a lumii, a schimbărilor, a istoriei.
Practic noi ne-am maturizat în acest proces de accelerare a istoriei. Corpurile se schimbau, emoțiile se transformau ca al orice adolescent, iar istoria ne presa, ne transforma radical. Și recitam – Poemă finală.
Istoria contemporană…
E timpul… toţi nervii te vor…
O, vino odată, măreţ viitor.
Și a venit. Ce s-a ales de noi? Viitorul măreț a fost nemilos cu noi. E subiectul următorii cărți – Generația canibală. Am scris ceva timp în urmă un si de „poem de deschidere” despre: Generația mea – stigmatul unei societăți ratate.
În ultima perioadă mă tot întâlnesc cu oameni din generația mea cu care discut. Sunt cei născuți în anii ’70. Este ultima generație de copii educați în comunism, dar care în afară de educație nu au avut alt avantaj al regimului. Căderea regimului i-a prins în liceu sau la facultate. Ei erau priviți ca o generație a speranței: optimiști și energici. Erau foarte convinși că vor schimba lumea și mai ales țara din temelii. A fost o generație foarte optimistă.
Acum, ajunși spre 45-50 de ani, pe ochii lor citesc doar atât: disperare, depresie, cinism. Ce s-a întâmplat? Unde au dispărut optimismul și speranța? Ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani cu ei?
În anii ’90 s-au aventurat în 1001 afaceri din care s-a ales praful. Și-au abandonat profesiile crezând în tot soiul de mituri. Meseriile praf, familiile la limita depresiei sau a exploziei în caz că le mai au. Energiile epuizate. Ochii triști spălați în pastile și alcool. Joburi? NIET.
Cine a reușit? Escrocii, băieții fără scrupule, șarlatanii, bandiții și cei cu cheag bun de familie asigurată. Atât, nu foarte mulți dar foarte obraznici, moraliști și gălăgioși. Și foarte insensibili la castele inferioare. Restul, carne de tun. Majoritatea. Mai sunt și excepțiile. Și toată această tragedie am trăit-o ca pe un mare chef de izbândă. Până acum am citit istoria anilor ’90-2000 într-o notă optimistă, victorioasă. Abia acum începem să recitim istoria noastră într-o cheie tragică și realistă.
Dar să nu disperăm se poate și mai rău. Mulți îmi spun că vor să o ia de la capăt. Eu cred că nu se mai poate. Și greul abia acum începe să vină: fără meserii, fără joburi, fără asigurări, fără pensii, fără familii stabile, dar cu ficații și creierii praf. Adică fără viitor. Să ne sinucidem în masă? Să nu ne grăbim, că mai avem treabă.
Ce-i de făcut? Cred că ar fi corect pentru generația noastră să ducem lucrurile până la capăt. În sus nu mai putem, dar în jos putem încă mult. Datoria generației noastre e să facem rana cât mai vizibilă: până la fiere, până la os, purulentă și sângerândă. Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăți ratate. Poate cei mai mici vor învăța ceva din rănile și tragedia noastră.
Asta e generația noastră: acum a devenit cinică, înrăită și total nemulțumită. Și care ascunde trufaș o mare înfrângere pe care o prezintă ca pe o mare victorie.
Copiii dingo este și nu este o metaforă. Cum ai ajuns la titlul acesta?
Când scrii lucrurile se schimbă din mers. Pornești cu un lucru și termini altfel. Eu am crezut mult la început că voi putea pune într-o carte toată povestea „generației mele”: și adolescența și maturitatea – adică și anii ’80 și anii ’90. Mi-am dat seama când am început să scriu mai consistent că e imposibil.
Eu lucrez programatic: ideea, schița, scheletul, narațiunile centrale, documentarea amplă iar după urmează o perioadă „stahanovista” de lucru, câte 12 ore pe zi minim. Ultima parte este cea mai istovitoare, pentru că durează cam 2 luni de muncă imensă. După aceasta urmează partea de șlefuire care e și mai nasoală, dar acolo vin și redactorii. Mie nu-mi place partea de redactare. Ador partea de construcție. Dar nu poate fi ratată nicio componentă, pentru că altfel ratezi ținta. Iar eu nu-mi pot permite asta: anii nu-mi mai permit. Nu mai am timp să scot cărți proaste, mai ales că am debutat târziu. Cei care debutează târziu vor să recupereze și nu au timp de riscuri mici.
Așa că am împărțit în două cărți: Sălbaticii copii dingo – anii ’87 – ’89 și următoarea, Generația canibală – anii ’90, care sper să apară în 2022.
Acest titlul îl am în minte de mulți ani. Orice copil sovietic știe de unde vine Este un citat după un film celebru pe care noi l-am văzut în copilărie toți. Absolut toți. Filmul (1962) se numea Câinele sălbatic dingo în regia lui Iulii Karasik după un text de Ruvim Frayerman. E o poveste de dragoste pe malul mării (tot în Crimeea) unde un băiat și o fată, adolescenți, se îndrăgostesc unul de altul și ea îi arată această lume a câinilor dingo.
Mie mi s-a părut că această metaforă este cea mai potrivită pentru generația noastră, pentru ceea ce ni s-a întâmplat nouă în adolescență. O dragoste nebună și, precum acești canis lupus dingo, am început să ne reînsălbăticim: am fost cândva sălbatici, am fost domesticiți, am uitat sălbăticia și am revenit după un mult timp, după generații, din nou sălbatici. În tot acest proces este multă suferința și violență ascunsă, pentru că există o ruptură interioară foarte profundă greu de explicat. Ei bine, eu încerc anume aceste transformări și rupturi să le explic. Parțial aici – parțial în cartea ce urmează.
Careta mea este foarte existențială: mult mai legată de mirosuri, sunete, materii decât de politic în mod direct. Transformarea materiei este una dintre noile mele obsesii – și transformările existențiale din noi.
De cât curaj este nevoie ca să scrii despre propria copilărie? Corolarul – de câtă știință?
Copilărie e puțin. E mai degrabă despre perioada de trecere dinspre copilărie spre adolescență. Mereu vine obsesia asta. Când are loc această trecere? La mine e un profund sentiment că frumoasa mea copilărie se termină într-o vară. O fi vara în care am plecat de acasă sau vara în care am plecat în Crimeea? Dar copilăria se termină brusc, fără să-ți dai seama.
Cartea este însă despre adolescență, care este cumva această vârstă de trecere dintre copilărie și maturitate. O perioadă complicată, complexă, mereu în schimbare: corpul o ia aiurea, îți produce multe surprize. Emoțiile explodează. Tu nu te mai înțelegi pe tine.
E o perioadă la care revii cu greu ca să o poți povesti. Sunt multe lucruri în viață pe care e greu să le revizitezi, să le rescrii. Pentru că odată revizitate, repovestite, puse într-un text te temi că le dezvrăjești. Le distrugi aura, le pierzi acea intimitate unică care-ți aparținea doar ție. Le desacralizezi cumva.
În acest sens această revizitare a copilăriei și adolescenței este cea mai dificilă muncă. Mai ales că a trebuit să revăd locuri și oameni pe care îi lăsasem undeva în anii ’80. E foarte dificil să revezi locurile și oamenii aceea după 33 de ani. E dureros. Dar o durere care are și o anumită plăcere.
Copiii dingo au un complex întreg de trăsături care-i diferențiază de ceilalți copii. Deconspiri pentru cititorii bookhub.ro câteva dintre aceste trăsături?
Mie mi se par că sunt o generație care este foarte interiorizată. Într-un anumit fel seamănă cu adolescenții de azi care sunt la fel de interiorizați dar altfel. O fi de vină ei? Pentru că adolescenții de azi sunt copii acestor dingo. E o întrebare.
Exista un anumit tip de indiferență, un soi de abandon existențial, cu o tristețe profundă. Nu era chiar depresie dar era undeva în sfera unei tristeți profunde. Eu numesc această stare a generației noastre – pofig – miserupism. Dar de fapt e un abandon existențial. De acest abandon și pofighism ne scapă perestroika. Ne aruncă într-o luptă colosală, ne dă speranțe imense. O speranță care se va termina catastrofal în anii 90. Dar e o altă istorie.
Mai există destul de mult individualism: suntem cea mai individualistă generație sovietică. Nu mai credeam în nimic. Eram destul de alienați și chiar cinici față de generația precedentă. Repet: eu văd o profundă asemănarea cu actuală de adolescenți. Doar că într-un context foarte diferit care ne menținea într-o altă realitate. Noi totuși, nu eram depresivi în termenii actuali. Acum avem o depresie socială pe care eu nu am mai întâlnit-o. Mi se pare că abandonul existențial al generației actuale este și mai profund. Urmăresc și această linie de meditație.
Pe mine mă interesează foarte mult să găsesc spiritul epocii – elementele cheie care-l caracterizează epoca. Și genealogia lor – dinspre ’60, ’70 spre ’80 și mai departe. Pentru mine aici istoria, politica devine un decor pentru acest Zeitgeist. Eu cred că fiecare epocă are niște mărci centrale: mărci ale materiei, ale spiritului, ale ideilor, ale emoțiilor.
Știu că ai primit deja câteva reacții stârnite de apariția noului volum. Nu pun întrebarea dacă trebuia scrisă o astfel de carte, ci cum ar trebui ea percepută/înțeleasă. Pe ce raft să o așeze cititorul?
Eu vin dintre-o tradiție sau un cumul de tradiții. Câteva sunt însă marcante. Mai întâi eu știu că există o istorie mare și una mică, o istorie mare în care trăiești și cea mică în care-ți duci existența. Însă ambele trebuie să aibă un sens, o direcție, o noimă. Pentru ambele trebuie să găsești un răspuns: de unde vine, încotro se îndreaptă și care este rostul a ceea ce se întâmplă în jur și ceea ce se întâmplă cu tine.
În această carte eu încerc cumva să-mi răspund mie la câteva întrebări: ce este cu această perioadă de ruptură din viața omului, perioada adolescenței, când nu mai este copil, dar încă nu este matur. E una dintre cele mai complicate perioade ale vieții omului și cele mai lunecoase. Nu ești nici suficient de matur cu experiență încât să iei decizii inteligente, dar nici suficient de docil încât să mai asculți de cineva. Și atunci factorii externi sunt fundamentali.
Aici vine contextul, istoria, lumea din jur pe care eu încerc să o povestesc prin acești ochi de adolescent. Avantajul e că am prins și o epocă complicată: destrămarea unui regim, a unui Imperiu, a unei lumi. Asta face și mai complexă situația. ȘI încă un factor: am trăit și la periferie și la centru, și la sat și al oraș. Viața mi-a oferit această experiență de a trece prin toate formele de rural-urban, periferie-centru, schimbând multe localități și multe școli. Atunci mi-a fost greu, acum o privesc ca pe o experiență colosală, ca pe o avere. E tot ce am – experiența și curiozitatea de a pricepe.
E și o carte a memoriei, dar a unei memorii reflexive, existențiale. Sper să ajute părinții și tinerii să se înțeleagă mai bine, să-i ajute să înțeleagă lucrurile mai profunde, să-i ajute să fie mai atenți cu viața lor. Să încerce să nu cadă în capcanele lucrurilor facile care iau mințile celor tineri. Să ajute părinții să fie ceva mai atenți și mai puțin ignoranți cu acești tineri: multe din rănile celor tinere sunt de fapt problemele nerezolvate ale părinților.
Cartea cred că mai are și o valoare istorică că încercă să dezvăluie o epocă cu viața ei destul de complexă, privită de la firul ierbii.
M-a surprins să primesc reacții de la cititori foarte tineri care s-au simțit bine citind-o. Asta e încurajator.
Dincolo de evidența că va avea o continuare, Sălbaticii copii dingo parcă mai cer ceva: o reinterpretare a istoriei, o revizitare a anilor ’80, ani foarte dificili din toate punctele de vedere. E un întreg proces terapeutic aici, necesar și util celor care vin după noi. Proiectele interdisciplinare sunt o soluție în acest sens. În calitate de autor al Sălbaticilor copii dingo ai accepta provocarea să faci parte dintr-un astfel de proiect de cercetare?
Da, de ce nu. Eu sunt destul de deschis la orice formă de experiment.
Eu de obicei sunt destul de sceptic în ce privește istoriografia canonică care dezvăluie o epocă. Firește, sunt unele mai bune, altele mai puțin bune dar ele de obicei reprezintă o linie „oficială”, reprezintă statul și puterea. Adică e vocea cea dominantă care de obicei reprezintă anumite grupuri sociale. În realitate există multe istorii, voci care nu se aud. Uneori mult mai multe decât credem. Iar istoria lor arată foarte diferit.
Chiar și în cazul cărții mele. Eu sunt vocea unui copil urban, chiar dacă vin din rural. Dar aici ai vocea unor grupuri. Colega mea care a rămas la țară, în sat, citește și spune: dar asta nu e despre noi, nu e despre epoca noastră, nu e despre viața noastră. Voi ce ați făcut acolo la Chișinău în ’87- ’89? Noi, spune ea, trăiam în altă lume, cu alte probleme. Are sau nu dreptate? Firește că are? Dar noi istoriile lor nu o să le auzim niciodată. De asta e nevoie de scriitori – ei pot recupera aceste istorii. Asta încerc să fac și eu.
„Nu-s copiii problema, noi suntem problema, părinții lor” De vorbă cu Vasile Ernu, despre „Sălbaticii copii dingo”
În timp ce mulți dintre noi încă încearcă să se împace cu ideea că luna martie 2020 a fost acum un an, pentru scriitorul Vasile Ernu lockdown-ul a fost o perioadă fertilă. În cea mai recentă carte a sa, „Sălbaticii copii dingo”, acesta își revizitează adolescența, intersectată de perestroikă și căderea URSS. Am vorbit cu el despre carte și despre demersul pe care l-a făcut începând de la adolescenții de azi, care, spune el, cară povara abandonului părinților lor.
Vasile Ernu lucrează deja la ce-a de-a doua carte din această serie, care urmărește aceeași generație prin zbuciumații ani ‘90.
Îți recomand să citești acest interviu cu Victor Țoi și Kino în căști, așa cum am citit eu „Sălbaticii copii dingo”.
Cartea „Sălbaticii copii dingo” va putea fi cumpărată în curând în Chișinău din rețeaua de librării Cărturești.
Mulți artiști spun că au simțit pandemia ca pe un blocaj. Dumneavoastră ați scris o carte în pandemie. Cum s-a întâmplat? Aveți o rețetă sau v-a venit natural?
La începutul pandemiei noi am crezut că o să țină ca o răceală, câteva săptămâni. Dar după câteva luni mi-am dat seama că situația e complicată, adică e de lungă durată, și atunci trebuie să-mi refac toate skills-urile. Atunci am decis să îmi programez timpul. Așa că pentru mine a fost un an foarte fecund.
Nu că aș dori să mai continue, doamne ferește, doar că a mers bine și chiar am început să lucrez la mai multe proiecte. Și mai lucrez la o carte, continuare la asta, care vreau să apară la anul. Vreau să văd ce s-a întâmplat cu acești copii după ‘90.
Există alte moduri în care v-a afectat pandemia?
Întâlnirile. Eu sunt un tip destul de social și am nevoie de plimbări, întâlniri cu oameni. Asta m-a afectat foarte mult. Iar acum, de ceva timp deja, încercăm să ne organizăm o gașcă care ne vedem pe la casele noastre, măcar să bârfim, să povestim. Ne ajută să stăm la povești, alte soluții n-avem.
Nu pot merge în Moldova și asta iarăși e o problema. Dar ne adaptăm.
Să vorbim despre „Sălbaticii copii dingo”. Cine e cititorul ideal al acestei cărți?
Recunosc că scriu în primul rând pentru a-mi clarifica mie niște probleme și niște gânduri, e ca un soi de jurnal. Chiar dacă Ernu din carte nu este eu în modul real, ci e unul semi fictiv. Ceea ce fac eu se numește docu-ficțiune, adică un amestec de documentar cu ficțiune.
Cumva, încerc să-mi regândesc adolescența, care întâmplător a avut loc și în perioada perestroikăi.
Deci practic, e o carte scrisă în primul rând pentru mine și cred că e o poveste care poate folosi pentru cei mai tineri. Sunt o mulțime de istorii, de exemplu, legate de Chișinău, legate de istoria noastră care, cumva rămân nepovestite și e păcat.
De ce anume adolescența?
Cred că am ajuns la o perioada din viață, la 30 de ani distanță, în care m-am depărtat suficient de mult cât să am o perspectivă mai detașată.
Majoritatea celor din generația mea au copii la vârsta adolescenței și m-am confruntat de multe ori cu discuțiile lor despre adolescenți. Eu însumi sunt foarte atent la tineri și mi-am dat seama, la un moment dat, două lucruri care m-au pus pe gânduri. Pe de-o parte începem să nu-i mai înțelegem. Și doi, foarte multe probleme pe care le au sunt legate nu atât de ei, cât de problemele noastre nerezolvate.
Adică părinții nu și-au rezolvat niște probleme și le-au lăsat lor în brațe. Și ei acuma vin și explodează și noi zicem wow, ce-i cu copiii ăștia?
Dar nu-s copiii problema, noi suntem problema, părinții lor. Și atunci am zis să fac un pas înapoi și să vedem cum a fost cu noi, acum 30 de ani. Mai ales că mi s-a părut interesant că se combină două lucruri: pe de-o parte, adolescența este epoca în care te schimbi foarte tare. Au loc o mulțime de transformări, corpul, mintea o iau razna. De cealaltă parte noi am nimerit și într-o perioadă istorică foarte complicată, perestroika, adică se năruia un imperiu. Mi s-a părut foarte interesant să suprapun adolescența cu elementele astea politice.
Ultimele cărți sunt ilustrate, fie cu desen sau fotografie. Și „Sălbaticii copii Dingo” are niște ilustrații nemaipomenite de Roman Tolici. Cum a fost colaborarea?
Vreau ca toate cărțile mele să fie cu desen, pictură sau fotografie. Eu sunt mare fan al literaturii sovietice, care întotdeauna era ilustrată. Citeai, citeai și – poc! Mă fascina chestia asta când eram mic și adolescent, cărțile cu desene. Odată la zece pagini, așa, parcă era o oază de odihnă. Îmi place stilul ăsta și am continuat să fac chestia asta. E marca mea, la care țin.
Cum l-am ales pe Tolici? În primul rând suntem prieteni. În al doilea rând îmi place foarte mult, îl consider unul dintre cei mai talentați pictori ai generației noastre, foarte inteligent. Dacă ar fi fost un român, de exemplu, nu că n-ar fi înțeles, dar i-ar fi mai greu să perceapă aceste nuanțe, cum e casetofonul ăla sau alte chestii pe care le găsești și acum la Ciocana.
Am discutat temele, dar el a ales stilistica, a gândit conceptul. Eu sunt foarte încântat și îi mulțumesc pentru colaborare. A ieșit o chestie ceva mai neobișnuită.
Și au mai fost oameni care au pus umărul la cartea asta. Mihail Vakulovski și Igor Guzun au tradus versurile cântecelor formației Kino, care apar foarte des în carte și sună aproape exotic în română. De ce ați ținut neapărat să aveți versurile astea în carte?
Mi se pare că generația noastră a fost marcată de muzică, a fost o generație foarte sonoră.
Am vrut să aibă un soi de playlist. Eu, de exemplu, nu eram cu Țoi, eu eram cu Nautilus. Alți prieteni au fost cu Acvarium. Dar acum, privind în spate, mi-am dat seama că Țoi e cel mai reprezentativ pentru epocă. Era cumva cel care ne unifica pe toți, el era un soi de star, cel mai important, cel mai reprezentativ. Atunci am ales, chiar dacă mai am și câteva melodii de la alte trupe, 80 la sută este Kino.
În carte mai spuneți că încă mai gândiți uneori în litere chirilice…
Am un prieten care a zis „eu nu înțeleg asta” și mie mi s-a părut foarte straniu, pentru că pentru mine asta e foarte reprezentativ pentru generația noastră. Eram în clasa a 10-a când am trecut la litere latine, eram ultima generație care a scris cu chirilice. Pentru mine rămas ceva foarte intim. Nu e nimic rău sau bine în asta, nu tre’ să urăști sau să iubești lucrul ăsta. E un fenomen care s-a întâmplat și ți-l asumi. Mie îmi plac în continuare literele chirilice foarte mult, dar asta nu înseamnă nimic. Eu cred că limba română e cu litere latine. Doar că am rămas legat de povestea asta.
Deci trecerea la grafie latină nu a fost o schimbare violentă?
Nu cred că a fost violentă. Greu a fost pentru oamenii în vârstă și de la țară. Dar e o schimbare care se face în câțiva ani. Mai ales că era și mult entuziasm. Oamenii au consimțit, au vrut asta și era cumva o revenire la normalitate. Deci nu e nicio tragedie povestea asta cu limba și literele.
Pentru mine limba o chestiune făcută ca oamenii să se înțeleagă. Dacă vor să se înțeleagă, ei se vor înțelege, dacă nu vor să înțeleagă, poți să le dai toate instrumentele din lume, n-o să se înțeleagă. De asta când văd încrâncenarea asta… dacă noi vrem să ne înțelegem, ne vom înțelege foarte simplu și cu chirilice, și fără chirilice, și cu latine.
Da, dar o astfel de schimbare, într-o direcție sau alta, nu se întâmplă peste noapte. E nevoie de resurse, de eforturi. În bibliotecile din satele din Moldova jumătate de cărți încă mai sunt în chirilică.
O, chiar acum lucrez la o documentare la acest subiect. Eu când am fost acum la țară, mamă, m-am speriat! Bibliotecile de la țară acum arată mult mai rău decât în generația mea. Măcar atunci aveai rusește și „moldovenește”, erau la zi cu literatura. Acum cele „moldovenești” nu le mai poate citi nimeni și nici nu e cazul, în rusește nu mai aduce nimeni și oricum nu se citesc, iar alea românești încă n-au ajuns. Și e o jale, e o tristețe.
Eu în anii ‘80 aveam la mine la țară așa: trei biblioteci – a școlii mici, a școlii mari și a satului. Și o Luminiță. Și un cinematograf. Și o sală de cultură.
Acum au dispărut. Eu înțeleg, s-a schimbat lumea, dar ceva trebuie să pui în loc. Altfel, dacă transformi Luminița în crâșmă, cam acesta va fi rezultatul – crâșma. E o tristețe lucrul ăsta. Noroc că a apărut internetul care, cumva, mai ajută pe copii să ajungă la niște informații.
Vorbiți în carte despre cât de multe cunoșteați despre est și cât de puține despre vest. Iar asta v-a făcut să vă îndrăgostiți iremediabil de tot ce era occidental.
În general, noi eram o generație foarte bine educată. Și cei dinaintea noastră, din anii ‘70, erau la fel. Statul a investit enorm de mult în noi și asta e o chestiune paradoxală, pe care mulți dintre noi nu vor s-o recunoască, pentru că e ca și cum ai spune că a fost bine. Eu nu vorbesc dacă a fost bine sau nu a fost bine. S-a investit enorm de mult în pregătirea și resursele umane. Asta s-a întors împotriva regimului până la urmă, pentru că noi ne-am revoltat și s-a încheiat regimul și s-a terminat povestea.
Noi am fost închiși, am fost într-un regim autoritar. Și atunci apare această dorință nebună de cunoaștere și acest model occidental, fascinant și prosper, pe care l-am preluat. Cu bunele și relele lui. Asta ne-a făcut cumva să renunțăm la multe din propriile noastre valori. Eu cred că e bine să nu renunți la tot sau să poți să faci o combinație între ce accepți și ce păstrezi. Eu sunt împotriva urii față de vest sau față de est, sau a urii față de trecut. Cu trecutul trebuie să te împaci. Condamni totalitarismul violent, dar URSS a avut și lucruri foarte interesante, de la elementele religioase, la etnii, spațialitate, stilul ăsta amestecat de ruși, evrei, moldoveni. A fost un imperiu, totuși, o chestiune fascinantă cu tragedii imense, dar și cu multe realizări interesante.
E vorba de un mecanism social care a funcționat și care acum, din păcate, nu mai funcționează. Adică trebuie să privim lucrurile decent și să discernem lucrurile bune de cele rele, pentru că e păcat să arunci totul la gunoi. Ce rămâne? Nu prea rămâi cu multe.
Și credeți că am reușit să devenim occidentali?
Noi ne-am pierdut spiritul critic. Iar gândirea europeană este o gândire foarte critică, adică mereu își analizează propria condiție, este autocritică. Cine stă în occident puțin înțelege cum funcționează intelectualitatea occidentală. Că nu-i bine, că-i decadență, critica capitalismului, critica inegalităților. Încearcă în Moldova să spui așa ceva, îți spun „aaaa, tu vrei cu comunismul!”. Nu, gata, povestea cu comunismul s-a încheiat, amin! Uităm, nu mai există de 30 de ani. Acolo nici Lenin nu mai este comunism, demult s-a privatizat. Iar într-o societate normală ești întotdeauna critic față de actuala putere. Dacă am fi cu adevărat occidentali, prima condiție este să ne raportăm critic.
De exemplu, era bine că avem acces la școli? Din experiența mea, de exemplu pot să arăt că între o școală de la țară și una de la oraș, „școală bună”, nu era o diferență foarte mare. Eu, copilul de la țară eram printre primii cinci la țară și când am mers la oraș, la cele mai bune școli din oraș, eram tot printre primii cinci. Nu era cum e acum, școală элитная (trad: de elită), cu bani.
Ce vreau să spun e că banii nu trebuie să fie un reper în accesul spre educație și spre dezvoltare socială. Sănătatea la fel. Sunt lucruri de care nu trebuie să ne atingem. Asta contează foarte mult, iar cine locuiește într-o țară precum Franța sau Germania înțelege foarte bine lucrul ăsta, pentru acolo funcționează.
Despre generația dumneavoastră spuneți în carte că a fost generația abandonului. Cum vedeți generația adolescenților de acum?
Sunt anumite similitudini, dar sunt lucruri foarte diferite. Există un soi de tristețe foarte stranie, lipsă de sens. Pe noi perestroika ne-a resuscitat, ne-a dat un sens, ne-a scos din amorțire.
Pentru mine e foarte neclară această generație. Eu acum o studiez, citesc și încerc să înțeleg cât mai mult ce se întâmplă. Există un element al abandonului și la ei foarte puternic. Dar eu cred că e legat foarte mult de problema părinților lor, adică a noastră, nu a lor. Mie mi se pare că generația mea în ‘90 a luat o direcție foarte stranie, de nevoie de acumulare. Noi ne-am dus atât de mult spre acumulare, că am crezut că dacă ai – ești. E fals. Oamenii întotdeauna vor să aibă, ceea ce e firesc, e normal, dar nu în detrimentul relației și al vieții. Și atunci noi am abandonat de multe ori copiii. Mai ales în timpul crizei. Oamenii au avut nevoie de muncă, au trebuit să plece. Migrația enormă a fost o catastrofă. Și atunci ei au încercat să recupereze prin bani.
Cumva, abandonul la ei e împrumutat de la noi. Și eu cred că asta a creat o stare destul de complicată pentru ei. Banii sunt necesari, dar în momentul în care ei înlocuiesc relațiile asta creează un gol imens.
Și mai este un element care pentru mine este puțin cam straniu: un anumit tip de depresie. Dar o leg mai degrabă de o atmosferă de epocă. Și evident, e legată de tehnologie și de societatea asta spartă și foarte însingurată. Există acolo ceva foarte profund, care îi frământă și care nu știm cum se va rezolva, pentru că într-o zi vom culege roadele.
Și ce facem? Le lăsăm moștenire copiilor lor?
Cred că trebuie să discutăm mai mult. Trebuie cumva să povestim împreună, să discutăm împreună, pentru că avem niște răni comune, ca niște vase comunicante. Adică problemele se transmit, rănile se transmit, bolile se transmit. De asta trebuie să vorbim, să le scoatem la suprafață.