Arhiva 2017
Programul lansărilor de la Timiţoara. Aveţi la alegere 3 evenimente.
- Vineri 13 ianuarie / Ora 12.00 / Universitatea de Vest din Timișoara / Amfiteatrul A01 / Conferinţă & prezentare carte: Bandiții – experiența grupurilor criminale din perioada comunistă şi postcomunistă – Vasile Ernu / Invitaţi: prof. univ. dr. Robert Reisz & conf. univ. dr. Florin Lobonț / Moderator: lect. dr. univ. Emanuel Copilaş / (facebook event)
———–
- Vineri 13 ianuarie / Ora 18.00 / Vasile Ernu despre Bandiții, mică trilogie a marginalilor / La Două Bufniţe / Piaţa Unirii nr. 11 (intrare de pe Matei Corvin) / Invitaţi: Flavius Băican & Radu Pavel Gheo / (facebook event)
————-
- Vineri 13 ianuarie / Ora 20.00 / Reciproc Café / str.Mărăşeşti nr.14 / Revelionul pe stil vechi / Întîlnire & discuţii / DJ Vasile Ernu
———-
De Cătălin Tolontan: BUN DE TIPAR 2016.Recomandări de lectură de la un cititor fără pretenții
Ca de fiecare dată, luați-le ca pe o opțiune personală, nu ca pe o sentință.
- CARTEA DE FICȚIUNE A ANULUI: ”SHYLOCK ESTE NUMELE MEU” DE HOWARD JACOBSON
Aș așeza pe prima poziție, la o diferență indistinctă, dar în această ordine, ”Shylock este numele meu” de Howard Jacobson și ”Iuda” de Amos Oz.
Ambele sînt apărute în 2016 la Humanitas. Prima clasată face parte dintr-o colecție care reintrepretează operele esenţiale ale lui Shakespeare. Cu ”Shylock este numele meu”, lui Howard Jacobson i-a revenit ”Neguțătorul din Veneția”.
El ”revizitează” piesa clasică într-un roman despre viața disfuncțională modernă, de care ne lamentăm dulce și ale cărei trăsături le-am căpătat.
Așa e și cu volumul lui Howard Jacobson. Te urci în metrou și începi să gândești ca personajele din carte. Cît despre ”Iuda”, titlul învins la fotografie, Amos Oz a ajuns la o precizie a explorării sentimentelor și detaliilor care îl fac unic. Lipsa lui de pe lista cîștigătorilor de Nobel e, oricum am lua-o, o imposibilitate fizică.
Nu poți fi sigur că Oz nu bagă endorfine, pe furiș, între pagini.
- CARTEA DE NONFICȚIUNE A ANULUI: ”UMILIREA PUBLICĂ ÎN EPOCA INTERNETULUI” DE JON RONSON
Și aici a fost competiție strînsă.
Cu ”Umilirea publică în epoca internetului”, Jon Ronson face proba unei sincerități din care avem ce învăța. Ronson pornește de la un moment în care, împreună cu mii de comentatori, se bucură că îi crucifică pe niște tipi care îi furaseră identitatea. Mai apoi, cînd limita ironiei este depășită și se ajunge la cruzime, începe să reflecteze: ”E normal ce le-am făcut acestor oameni?”.
Cazurile reale pe care le povestește în cartea apărută la editura Art sînt impresionate. Gafeuri sau oameni rău intenționați într-o formă benignă, personajele sale ajung să-și vadă viața devastată de comentariile și reacțiile de pe net! Momentul în care un plagiator încearcă să se reîntoarcă în circuitul public și este distrus ”live” de comentariile de pe twitter, chiar pe parcursul discursului, este antologic. Imediat în preferințe vine ”Cu ultima suflare”, o mărturisire împotriva morții scrisă de un neurochirurg, Paul Kalanithi, bolnav de cancer.
Tipărită la noi de Nemira, ”Cu ultima suflare” poposește în multe topuri de lectură mondiale, tocmai pentru onestitatea și dramatismul ei care nu întunecă, ci alină.
- BIOGRAFIA ANULUI: ”SECTANȚII” DE VASILE ERNU
Cartea lui Ernu a apărut la Polirom în 2015, dar am citit-o în 2016. Am încadrat-o la biografie deși, vorba autorului, ”Sectanții” plutește între mai multe categorii.
Fiecare alege ce e ”Sectanții”. Povestea unui om crescut în Bugeac? Istoria unor colectivități care au făcut opoziție la comunismul cel mai năpraznic fără să ceară niciodată nimic? Romanul care abundă de personaje care ies din oglinzile caselor vechi și pășesc spre tine? Toate acestea.
După cum ”Sectanții” e și un eseu despre ce pierdem atunci cînd avem sentimentul cîștigului total.
- CARTEA POLIȚISTĂ A ANULUI: ”GÂNDEȘTE-TE LA UN NUMĂR” DE JOHN VERDON
Editat la finalul lui 2015 la ”Paladin”, John Verdon e, dacă nu greșesc, la prima traducere în România. ”Gândește-te la un număr” face cinste romanului polițist clasic, cu o enigmă care ți se așterne în fața ochilor în primele pagini și care te enervează pentru că nu știi de unde s-o apuci.
Detectivul Dave Gurney e un fost polițist care, pe piețele de carte din străinătate, a strîns milioane de fani. Mai așteptăm puțin și, dacă ”Paladin” nu vine cu al doilea roman al lui John Verdon, punem de o petiție online! Pe locul doi stă ”Steaua Polară” a lui Martin Cruz Smith.
Autorul mult mai cunoscutului și ecranizatului ”Parcul Gorki”, Martin Cruz Smith spune povestea relațiilor ruso-americane pe pescadoarele nordului înghețat.
O crimă și un ceai. De aici începe totul.
- CARTEA SF A ANULUI: ”RĂZBOIUL Z” DE MAX BROOKS
Dacă vi se pare cunoscut titlul, e vorba de filmul cu Brad Pitt. Dar n-are nici o legătură. Nu că filmul ar fi prost, ci pentru că romanul lui Brooks e altceva.
”Războiul Z” a apărut în urmă cu cîțiva ani, dar cartea de la editura Trei e atît de specială că merită recomandată oricînd. La prima vedere un roman despre o epidemie de zombi, ”Războiul Z” este o carte de psihologie, de sociologie și de istorie reversată. Un singur exemplu: oamenii pierd prima luptă de proporții cu zombi, dar nu din cauza lipsei tehnologiei, ci din cauza ignorării efectului pe care tehnologia îl are asupra psihicului nostru.
Soldații umani sînt conectați unii la alții și la camere de luat vederi printr-o rețea performantă. Numai că ceea ce teoretic ar trebui să-i ajute, de fapt îi sperie de moarte!
Pe cîmpul de luptă, în loc să-și vadă adversarul individual din față, ei panoramează de sus o masă enormă de adversari, mii și mii de forme care se tîrăsc spre ei, perspectivă care îi paralizează.
Cum au procedat în luptele de după, poftiți la carte!
- CARTEA ANULUI: ”AVUȚIA ȘI SĂRĂCIA NAȚIUNILOR. DE CE UNELE ȚĂRI SÎNT ATÎT DE BOGATE, IAR ALTELE ATÎT DE SĂRACE” DE DAVID S. LANDES
În afara concursului și deasupra tuturor. Polirom a tipărit cartea în 2013 și, în mod normal, ar putea să scoată o ediție nouă în 2017 bazîndu-se doar pe faptul că partidelor și oamenii care au intrat acum în politică ar merita să o citească.
”Avuția și sărăcia națiunilor” e o carte de istorie a economiei mondiale, cu un autor, David S. Landes, de o prospețime și o acoperire culturală care te face cu greu să dai pagina de teama că se termină prea repede. Fiți fără grijă, nu se termină! E genul de carte din care citești o jumătate de an, cîteva pagini pe zi, pagini pe care le parcurgi și tresari pentru că toate întîmplările și tendințele și soluțiile sînt atît de actuale.
Cînd închizi cartea, speranța că România are o șansă pare aici, lîngă tine.
Horia Pătraşcu în Revista Cultura nr. 1 (557) din 5 ianuarie 2017
Cartea lui Vasile Ernu, Bandiții, a doua parte din „Mica trilogie a marginalilor” este o cercetare antropologică desfășurată pe teren, dar deopotrivă un roman al formării. În cartea lui se întrepătrund observația și introspecția, explorarea și incursiunea în propria memorie. Ca și Sectanții– prima parte a trilogiei marginalilor – , Bandiții intră în ceea ce am putea numi o „autobiografie antropologică”, căci autorul însuși se simte un „marginal”, vigilent la toate pârghiile prin care puterea ne poate ridica doar pentru a ne face să cădem de la o înălțime mai… sigură. Atât în Sectanții cât și în Bandiții, Vasile Ernu își folosește propria experiență de viață ca „metodă” de cunoaștere subiectiv-obiectivă a unui mediu străin, exotic, aflat într-un „tărâm al leilor”. Et inter leones ego – ar putea suna motto-ul care stă la baza acestui tip de explorare deopotrivă științifică și mărturisitoare.
Lumea răsturnată a bandiților – oglindă fidelă a lumii noastre și conștiință acută a limitelor ei…
Bandiții sunt o altă specie de oameni. Marginali, retrași într-o lume a lor – cu reguli și legi clare pe care autorul încearcă să le traducă pe înțelesul „fraierilor”, cum sunt denumiți de către ei „ceilalți”, oamenii „normali” – cei care se căsătoresc, au copii, merg la muncă și respectă regulile și legile statului. Bandiții își creează o lume „pe dos”, în răspăr cu cea standard, pe care o repudiază din toată inima. De fapt, universul banditesc este urmarea unui act de excluziune: pentru că au fost respinși de societate, fiind de la cele mai fragede vârste victimele nedreptății ei, bandiții, își exprimă explicit inaderența față de aceasta, o neagă și luptă împotriva ei. Mecanismul de „naștere” a „bandelor” este simplu – un act de excluziune este urmat de un act de respingere, unei negări îi urmează o negație sau un „sistem” de negații, nedreptății constitutive societății noastre – o „lege” al cărei fundament este resentimentul, frustrarea și răzbunarea.
A fi „hoț în lege” înseamnă a căuta prin orice mijloace să te dezici de această societate care, mai întâi, s-a dezis ea de tine. A fi „penal” înseamnă a „penaliza” abaterile și strâmbătățile profunde ale lumii noastre. Tocmai de aceea în vârful ierarhiei răului – în concepția banditească despre lume – se află puterea, organele legii (poliția, musor) și colaboratorii lor. O regulă de aur pentru bandit este să nu participe sub nici un motiv la structurile de forță ale societății, iar cel care totuși o face este decăzut la cel mai de jos nivel – pedeapsa fiind oprobriul definitiv sau chiar moartea.
Lucrurile diferite trebuie să rămână separate: echilibrul fiecărei lumi în parte, cea a „fraierilor” și cea a „bandiților”, depinde de menținerea opoziției dintre ele, de păstrarea tensiunii. Menirea poliției este să-i închidă, menirea banditului este să fie un om „liber” – aflat în afara zidurilor închisorii, dar și în afara rigorilor vieții sociale. Orice depășire a acestei frontiere este un păcat de moarte pentru că amenință să trimită lumea în haos sau, cu un termen din argoul bandiților, în bespredel.
Căci deși banditul este constrâns să-și facă o lume la marginea – și în contra lumii din care a fost expulzat și chiar dacă o dușmănie neîmpăcată, de moarte stă între bandit și societatea oamenilor „cinstiți”, totuși aceeași credință întemeiază cele două lumi: credința în ordine și în respectarea ei. Și banditului îi repugnă haosul, dispariția ordinii – aceasta fiind cel mai mare rău imaginabil. Chiar dacă regulile lui sunt inverse față de cele ale noastre, ale „fraierilor”, principiul ce-i întemeiază lumea este de aceeași natură cu principiul propriei noastre lumi: a distinge ceea ce este distinct, a apropia ceea ce este similar. Restul e confuzie, haos, dezordine: bespredel!
Trăind într-o lume aflată dincolo de granițele lumii noastre, banditul joacă rolul unei conștiințe lucide și acide a limitelor noastre: 1. el este „răul” întrupat al societății noastre care se reîntoarce, înarmat, împotriva ei. El ne arată că „binele” societății noastre este atât de îngust și atât de egoist încât generează în flux continuu nedreptate după nedreptate, scuipându-și la groapa de gunoi fiii și fiicele lipsite de noroc. Bandiții sunt copiii schilozi, stâlciți de stânci de o societate… spartană și care, scăpând, numai ei știu cum, cu viață, se întorc să ceară socoteală celor ce au făcut sau au permis să li se întâmple așa ceva, adică nouă tuturor. Pentru ei noi toți suntem vinovați. Noi toți, cei cărora ne e bine în această societate care lor le-a făcut atâta rău. 2. Banditul este o conștiință a meschinăriei modului nostru de economie și de viață bazat pe ecuația bani = viață. Banditul introduce o disjuncție exclusivă acolo unde noi toți credem că există o egalitate. Suntem atât de obișnuiți cu această idee încât nici nu mai suntem conștienți de ea, la fel cum nu suntem conștienți de propria noastră jugulară. Cu cuțitul la gâtul nostru, banditul ne face să devenim brusc conștienți de fragilitatea ambelor… „Banii sau viața!” Deopotrivă, banditul ne arată că timpul înseamnă nu bani, ci suflet, iar a-ți vinde timpul muncind înseamnă a-ți vinde sufletul. Banditul este cel ce este stăpân mereu pe timpul său – chiar și atunci când ajunge după gratii, față de noi ceilalți, ce urmăm, bine dresați de societate, de bună voie, mai rău decât niște sclavi (care uneori mai și fug), ca niște roboți, traseul programului zilnic. 3. În sfârșit, banditul este conștiința morții noastre – el este un adevărat înger al morții, întruchipat în cartea lui Vasile Ernu de Finkă, un asasin plătit, tatuat cu icoane pravoslavnice. Moartea livrată de el reflectă, scoate la suprafață puroiul care curge prin sângele societății noastre: faptul că viața oamenilor are un preț. Odată plătit – oricine poate dispune de ea. Dacă viața omului este o marfă, de ce ar fi mai puțin moartea lui? În lumea lor, fraierii plătesc ca să trăiască – muncesc, se spetesc, respectă poruncile statului, își achită dările către el. Invers, în raport cu banditul ce-i pune cuțitul la gât, „fraierul” plătește ca să nu moară. Iar în raport cu asasinul său, fraierul nu mai plătește nimic, altcineva a plătit pentru el, dar nu ca să trăiască, ci ca să moară: este achitat!
Condiționarea neurolingvistică și evadarea din ea…
Pentru a comunica bandiții își inventează o nouă limbă – fenea – inteligibilă numai celor admiși în cercul lor, de neînțeles pentru reprezentanții structurilor de putere. O asemenea limbă trebuie să fie stăpânită la perfecție de către candidatul la eșalonul superior al banditismului. O secvență foarte puternică ne relatează cum puterea sovietică în încercarea ei de a descifra codurile bandelor, alcătuiește dicționare convingând anumiți bandiți capturați să-i divulge cifrul. Cei care trădează (traduttore, traditore) sunt pedepsiți exemplar: fie sunt omorâți, fie li se taie limbile. „Războiul limbilor” s-a soldat cu sute de asemenea limbi de trădători aruncate pe străzi.
Necesitatea de a inventa o nouă limbă – nu se reduce însă doar la dorința de a nu fi înțeles de dușmanul tău, ci – și aici se află o mare intuiție a bandiților – provine din frica de a gândi ca el. Cine folosește limba oficială, limba statului – gândește ca el și în cele din urmă sfârșește prin a se purta conform imperativelor sale. A folosi o limbă presupune o anume sintaxă mintală și de această sintaxă mintală trebuie să te ferești înlocuind limba „puterii”, limba statului cu „limba bandei”. Cel care stăpânește perfect o limbă ajunge – se spune în mod curent – „să gândească” în acea limbă. Adică să vadă „în” acea limbă, să simtă „în” acea limbă, să se poarte „în” acea limbă. Limba îl vorbește pe om – spunea Heidegger și, într-o formă apropiată, Eminescu. Fără să fi frecventat seminarii private de filozofie, bandiții intuiesc acest adevăr și, drept urmare, îl pun în practică – inventând o nouă limbă, o limbă care să reflecte propriile lor credințe și propria lor gândire – și nu credințele și gândirea altora, în nici un caz ale puterii.
Nu același lucru îl fac și artiștii și creatorii despre care zicem că inventează noi „limbaje”, „noi modalități de exprimare artistică”? Nu au fost ei mereu – pentru „fraieri”, pentru oamenii obișnuiți și pentru putere – un soi de bandiți ce le pun în discuție temeiurile vieții și gândirii lor? Și nu au suferit aceleași represalii din partea reprezentanților puterii, dintre care cele mai dureroase au fost încercările de echivalare a limbajului lor cu vocabularul limbii obișnuite?
Poate tocmai de aceea singura modalitatea rezonabilă de a traduce feneabandiților este limbajul artistic, limbajul literar – pe care Vasile Ernu îl mânuiește cu un talent de mare prozator și de la a cărui expresivitate nu face economie. Astfel, ceea ce ar putea părea o scădere a cărții – anume că bandiții săi par să fie niște neverosimile rude de sânge cu personajele dostoievskiene, vorbind o limbă filosofico-literară sclipitoare – se dovedește, la o analiză mai atentă, o calitate: cum altfel ar fi putut reda autorul întreaga bogăție a lumii bandiților și a limbii lor – fenea, dacă nu prin folosirea limbii altor bandiți, a bandiților scriitori, pe care numai ipocrizia ne face să-i acceptăm în societatea noastră, zguduită din temelii de prezența și de gândirea lor?
Cine n-are un dușman să și-l creeze!
Chiar dacă apelează la mijloacele autobiografiei și ale literaturii, Ernu se află pe terenul filosofiei, al problematizării și al căutării soluțiilor. Soluțiile întârzie să apară, sunt doar sugerate, iar atunci când sunt formulate explicit sunt destul de naive. Așa se întâmplă cu „soluția socială” pe care i-o împărtășește protagonistul cărții unui personaj dubios și bogat, fost bandidat, ajuns mare potentat în lumea fraierilor: altruismul, împărțirea averii, susținerea săracilor, alternativa fiind o amenințătoare, dar complet improbabilă răscoală a celor nedreptățiți. Discursul lui Ernu devine confuz și cumva anacronic când e vorba de soluții concrete social-politice. Cel mai bine se simte în zona unui soi de descriptivism lirico-religios, făcând apel la valorile eterne (și etern încălcate) ale umanității: altruismul, iubirea, grija față de aproapele, coeziunea comunității etc. Cum autorul este în mod egal ostil statului comunist și statului „capitalisto-liberal”, statului în general, „modelul” căruia Vasile Ernu îi rămâne fidel este cel al sectei din care face parte, prezentată în culori foarte idilice în prima parte a trilogiei sale, Sectanții. Secta reprezintă o versiune alterantivă funcțională tipului actual de societate, o comunitate care respectă sincer valorile fundamentale ale creștinismului, în care indivizii sunt uniți între ei prin legături sincere și afectuoase, se întrajutorează, construiesc împreună și, mai ales, sunt dispuși să sufere – până la moarte – pentru ideile și credințele lor. Secta este atât de bine organizată încât până și Lenin îndemna să fie studiat modul ei de organizare, invidiat de ideologul comunist, pentru a putea fi aplicat în noua orânduire sovietică.
Secta și banda sunt exemple că se poate trăi în afara statului și în contra lui. Dar, și aici este paradoxul ce-l umple de melancolie pe Vasile Ernu, asemenea alternative depind substanțial de stat, de existența lui diferită și, necesarmente, ostilă. În momentul în care statul devine favorabil sectelor, în momentul în care bandiții fac legea în interiorul structurilor de stat – aceste alternative (ce păreau atât de viabile câtă vreme erau urmărite și reprimate de stat) se dizolvă de la sine, nici bandele, nici sectele nu mai pot rezista. Coeziunea unei comunități (de la cuplul îndrăgostit până la națiune) este stimulată și menținută de prezența și de atacurile unui dușman comun (real sau imaginar). După cum o spune Ernu foarte frumos iubirea este salvatoare în esența ei și fără această intenție soteriologică nu am mai putea vorbi despre iubire. De aceea atâta vreme cât există un pericol sau un Dușman de (sub) care să vreau să-l salvez sau să-i salvez pe cei iubiți – coeziunea este maximă. De îndată ce acești stimuli încetează, coeziunea slăbește și piere.
Din această imposibilitate psiho-logică a unei societăți perfecte în absența ostilității, din constatarea lucidă că o comunitate fundamentată pe iubire are nevoie de ura celorlalți pentru a exista, rezultă tonul elegiac al descrierilor… antropologice ale lui Vasile Ernu. Concluzia finală și descumpănitoare ar putea fi formulată prin dictonul: Fără Cezar, nu există Dumnezeu!
(Acest text a apărut în revista Cultura, nr. 1 (557) din 5 ianuarie 2017)
articolul în format pdf poate fi descărcat AICI:
cultura-nr-2017-6-7
De Florin Dumitrescu pe Bookaholic – 22 decembrie 2016
Când a publicat, acum zece ani, Născut în URSS, prima sa carte din colecția EGOgrafii (Polirom), Vasile Ernu a făcut vâlvă instantaneu. O carte de amintiri din copilărie a fost receptată ca un manifest reacționar, ca un pamflet subversiv, doldora de provocări și insolențe.
După 2000, anticomunismul dominant în cultura oficială de la noi își mai domolise virulența; românii își câștigaseră libertatea de a spune că a existat viață și înainte de căderea comunismului. Că, în tenebrosul regim, nu era chiar totul tenebros. Născut…-ul lui Ernu mergea însă mai departe: vorbea despre lumea (ex-)sovietică, un hiper-spațiu (la propriu!), în care mizele ideologice sunt mai serioase ca la noi (după cum și băuturile sunt mai tari…), iar radicalismul pozițiilor se vădește mai tăios, mai „adevărat”. Născut…-ul frapa și convingea, tocmai pentru că descria „the real thing”, esența din care „situațiunea” românească apărea ca o derivare/diluare locală.
Mai mult! Ca exponent al tinerilor scriitori „Basa”, Vasile Ernu permitea să reveleze ceea ce publicul românesc percepe ca un sentiment difuz, nemărturisit: anume că filonul cultural transprutean, călit în deceniile sovietice, are o vigoare unică, are o vână vârtoasă, irigată de marea cultură de la răsărit; ba are chiar puterea de a fecunda creativ cultura română (în bună măsură, provincială, răsfățată și nombrilistă).
Ernu mai introducea o tematică tare, pe care avea să o dezvolte în următoarea sa EGOgrafie, Ultimii eretici ai Imperiului: relativizarea superiorității capitalismului (indiscutabilă pentru opinia publică de atunci); mai bine zis, punerea în paralel a celor două mari sisteme politice antagonice, comunismul și capitalismul.
Deși Ernu are grijă să își moduleze argumentele, s-a pricopsit, în tot acest răstimp, cu eticheta de agent kominternist, putinist, bolșevic. Glosele sale despre locuitorii „de la granița imperiilor” sau despre imaginea deformată a esticului, a cetățeanului din spațiul ex-sovietic/ex-comunist, în marile culturi ale Vestului – i-au adus lui însuși, din partea răuvoitorilor, o faimă caricaturală de baubau antioccidental.
Vasile Ernu a încasat toate loviturile cu umor și cordialitate, invitând răbdător la argument și la un comerț onest al ideilor. Atitudinea sa în dezbaterea publică, aceea a unui polemist binevoitor, a unui adversar jovial, amator de dueluri fair-play, e la fel de neobișnuită pentru peisajul cultural românesc ca însuși genul operelor sale, mereu la granița dintre beletristică și filosofie, dintre narațiune și scriere morală, dintre epideictic și deliberativ. Ca atare, după memorialistica din Născut…, Ernu abordează în Ultimii eretici… stilul epistolar, perfect pentru ample dezvoltări dialectice (ale unui număr mai mare de subiecte decât cele abia menționate aici).
Amatorii de etichetări au fost puși în încurcătură anul trecut, când Vasile Ernu și-a lansat Sectanții, prima parte a unei Mici trilogii a marginalilor (tot EGOgrafii, tot Polirom), lucrare aflată într-un interregn care separă (sau unește?) eseul antropologic, Bildungsroman-ul, memoria socială și istoria religiilor. I s-a pus ștampila de autoficțiune, ceea ce e foarte la modă azi, foarte pe gustul unui public dornic deopotrivă de garanția verității, dar și de calitățile narative ale textului.
Conținutistic, însă, era o nouă provocare marca Ernu: apariția Sectanților venea într-un moment culminant al sentimentului antireligios în rîndul intelectualității românești, într-un context în care era de bonton să îi disprețuiești pe „pupătorii de moaște” și pe „molfăitorii de colivă”; în general, pe credincioșii cei (chipurile) retrograzi și antiprogresiști. Încă o dată în răspăr cu „lumea bună”, Ernu se identifică fără tăgadă cu o întreagă tradiție de practicare a credinței, ba mai mult, cu „deviaționiștii” din „secte”, cei priviți îndeobște cu suspiciune și tabuizați social. Dar poate tocmai această particularitate exotică, apartenența la un cult religios din Basarabia care practică devoțiunea austeră și refuză mainstream-ul teologal (dar și social, politic etc.) pare să atragă simpatia cititorilor de azi, fie ei ortodocși, atei sau agnostici; tocmai prin caracterul de refuz și răzvrătire în fața lumescului dominant.
Povestea fostului sectant Vasile care se aventurează în regăsirea rădăcinilor spirituale ale familiei/ comunității poate servi însă și ca o parabolă a căutării valorilor, ca o pledoarie pentru o cultură militantă, pentru o redescoperire a unei purități originare, demers în care cititorul dezabuzat și sceptic al vremurilor noastre este abil călăuzit, cu umor și înțelepciune (de obicei deghizată în naivitate). Meritul antropologic al Sectanților vine din această detașare a celui îndepărtat de turmă, dar care tânjește după implicarea pierdută (perspectiva emică) a credinciosului autentic. Dubla perspectivă, de insider–outsider, asigură deopotrivă obiectivarea observației și descrierea „trăită” a fenomenului, din miezul său interior.
Al doilea volum al trilogiei, Bandiții, deși lipsit de premisa emic-personalistă a Sectanților, pare să declanșeze, în mod paradoxal, reacții afective mai puternice. Narațiunea pare să aibă mai mult șarm, personajele – mai multă substanță, incursiunile psihologice – mai multă forță de transmisie. Această superioritate romanescă se explică probabil prin aceea că figura mitică a banditului, a proscrisului, a celui din-afara-legii, acumulează un ditai ghemul de sensuri profunde și de conotații puternic evocative. Banditul este deopotrivă aprig și duios, nemilos și vulnerabil, înger și demon.
Prin ascunse vase comunicante, bandiții și sectanții se dovedesc a fi frați ontologici. (În acest sens, mitul lui Cain și Abel apare ca motiv recurent al cărții.) Și sectanții, și bandiții se opun Leviatanului lumesc. Și unii, și alții se opun regimurilor de toate felurile (printre care și celui comunist, apropo!) într-un mod mai sincer și mai asumat decât dizidența publică a intelectualilor. Diferența, încrengătura care îi face să diveargă ontologic pe sectanți de bandiți, este soarta, nedreptatea care pecetluiește și damnează.
Tocmai această legătură obscură între lumea Raiului și cea a Iadului, tăinuită ca un intimissim secret de familie, îl face pe narator să descopere lumea bandiților, la vârsta aurorală a primelor mirări. Un unchi fabulos, mare tartor printre bandiți, îi servește drept gazdă, tovarăș de joacă și, peste ani, mentor și maestru. Cele mai multe revelații sunt exprimate de numitul Profesor într-un stil sfătos, când amenințător, când hâtru, combinând canoanele biblice cu legile nescrise ale bandiților, feneaua (jargonul lor secret) cu neologismele, într-o moldovlahă savuroasă cu intarsii de rusă și idiș.
Interviurile informale luate Profesorului și altor personaje-cheie de teapa sa generează un amplu compendiu eseistic despre lumea interlopă, cu toate secretele ei istorico-mitice, cu toate fațetele și avatarurile ei.
Meritul antropologic al Bandiților lui Ernu este acela de a ne desluși, de a ne da în vileag structurile profunde, schema de funcționare universală, așa-zisa „gândire sălbatică” a criminalității. E o carte care dezvăluie, dar nicidecum nu dezvrăjește, tot ceea ce ne atrage și ne farmecă în literatura și filmografia cu mafioți, pirați, haiduci, desperados etc., toate resorturile și mecanismele care animă și mențin vie în imaginarul nostru, al fraierilor, emisfera sumbră și tainic geamănă lumii noastre. Un fel de „Take a look on the wild side” estic, cu epicentrul în legendara Odessă.
Hoți, borfași, hoți de buzunare, traficanți, prostituate, cerșetori, asasini, escroci financiari etc. – fiecare branșă are partea ei de explicații pitoresc-legendare. E o lume cu practici și ritualuri crunte și spectaculoase, cărora autorul le dedică pasaje ample sau capitole întregi: arta tatuajului, băutul ceaiului (celebrul cifir fierbinte și super concentrat), dresajul vietăților (inclusiv insecte și păsări), muzica (așa-zisul șanson), judecata, pedepsirea prin mutilare și/sau tortură, cultura carcerală etc.
Lumea celor fără-de-lege are legile ei imuabile, mai rezistente sub vremi decît codexurile orînduirilor oficiale. Are o organizare strict respectată, pe caste. Are o etică a sa, o axiologie și un sistem de credințe. Marea artă a lui Ernu este de a ni le etala și explicita pe îndelete, dar nu teoretizând sec, ci brodînd epic, cu vervă de povestitor. Umorul alternează cu duioșia, revolta trece în compasiune, notația reportericească în flux al memoriei, adeseori fabulatoriu. Istoria însăși a bandiților e o acumulare de legende hiperbolizate, de povești care ating – și uneori depășesc – inimaginabilul, neverosimilul, magia. O lume a fraudei și a iluziei, care – culmea – se vădește mai autentică, mai coerentă moral și mai demnă de încredere decât civilizația conformist-burgheză, cea subminată de ipocrizii și vanități.
Nu lipsește evocarea unor escrocherii de pomină, precum cea a mercurului roșu (un fel de Caritas la scara ex-Sovietelor), pe care naratorul o asociază subiectiv cu iluziile juvenile din epoca post-perestroika, reprezentată de figura rebelului fără cauză Viktor Țoi, rockerul de la Kino.
Ce fel de fusion al disciplinelor scrisului comite Ernu de data asta? Ce genuri mai mixează, sub pelerina autoficțiunii? Antropologie a lumii interlope, arheologie a moravurilor, reportaj social, roman picaresc, thriller criminal? Să-i lăsăm pe cei mai pricepuți să dea verdictul. Cronica de față se mărginește să releve faptul că Vasile Ernu este printre puținii autori români care, în mod dedicat și programatic, abordează o literatură a valorilor (opozabilă canonului actual, cel al literaturii-loisir, subjugată esteticului, vehiculând ideile puține, diluate și previzibile ale unei culturi calofile și opace). Ernu practică un gen care s-ar putea numi, ca pe vremea iluminiștilor, scrieri morale (ceea ce Voltaire numea contes philosophiques). Este o revendicare a mizei morale pe care literatura română a ultimelor decenii a pierdut-o.
Cu încă o ispravă literară de răsunet, Vasile Ernu își confirmă figura de „mare combinator”, de maestru traficant al ideilor. Și, la fel ca toți traficanții, marea lui izbândă este aceea de a crea breșe, scurtături, căi de legătură între oameni, altminteri enclavizați și despărțiți, legați doar raional de un unic centru hegemonic. După cum scrie la carte:
„[…] Îi rog pe cei care-mi citesc predici despre societatea deschisă să ținem cu toții un minut de reculegere în numele celor care au stat la baza acestei societăți, părinții ei întemeietori: contrabandiștii, țiganii și emigranții. Ei sunt cei care, în lupta lor pentru deschidere, s-au sacrificat pentru ca noi să cunoaștem o lume ceva mai bună. Mulțumesc!”.
Am citit ”Bandiții”, cel de-al doilea volum al Trilogiei Marginalilor a lui Vasile Ernu, cu aceeași plăcere cu care am citit și Sectanții. Două volume originile, ambițioase, care și-au propus să trateze teme destul de delicate, direct din interiorul unor comunități de care scriitorii români se feresc. Din volumul ”Bandiții”, apărut în această toamnă la Editura Polirom, se nasc multe întrebări despre structura unei lumi pe care cei mai mulți dintre noi doar o bănuiesc și de care se tem aproape toți: bandiții, o castă cu structuri clare, dar care s-a transformat total, a pierit parțial, în ultimii ani. O parte din aceste întrebări, într-un interviu cu autorul cărții, Vasile Ernu:
-Am citit cu mare interes primele volume ale Trilogiei Marginalilor. Tonul celor două volume apărute până acum pare un pic diferit: primul a fost mai degrabă academic, comunitatea era parcă privită la rece, în vreme ce al doilea are un ton de poveste a maturizării naratorului. Tu cum vezi acest lucru, există această diferență și, dacă da, ți-ai propus-o sau a venit de la sine?
Da, cred că este evident că în aceste ultime două volume am lucrat mai mult cu o naraţiune mai aproape de genul ficţional. Am tot mai multe poveşti. Nu aş spune „academic” la ceea ce am făcut în Sectanţii, cu toate că dacă zici tu poate asta explică de ce au îndrăgit atît de mult această carte antropologii, sociologii şi istoricii, cu toate că acolo nu fac nici antropologie, nici sociologie, nici istorie propriu-zisă.
Eu în continuare nu renunţ la stilul meu eclectic sau „klezmer” cum îi spun eu, amestecînd diverse genuri: de la reportaj literar la eseu şi de la autobiografie la poveste. Dar aşa e: e o perioadă în care simt nevoia să construiesc mai mult poveşti, să construiesc mai multă ficţiune în jurul acestor elemente „documentare” şi „ego-grafice”.
În ce priveşte diferenţa. Da, am vrut să fie cărţi foarte distincte şi ca poveste, şi ca formă de construcţie, şi ca sensibilitate, şi ca teme. Cele trei cărţi ale trilogii le vreau autonome. Vreau ca ele să aibă viaţă de sine stătătoare. Vreau că scriitorul să le poată citi separat şi să nu fie nevoit să le citească pe toate doar pentru că e un fir narativ comun. Deci toate acestea sînt gîndite şi asumate. Cît îmi iese las cititorul sau cirtica să se pronunţe. Cert este că există tentaţia de a compara Bandiţii cu Sectanţii. Nu-mi plac aceste comparaţii, dar înţeleg şi nu mă supără. Vine cumva firesc. Mă măguleşte, dar mă şi irită ideea deja rostită de cîţiva critici importanţi cum că „Bandiţii e o carte mai bună ca Sectanţii”. Mă bucur că se vede evoluţia pozitivă a muncii mele, în acelaşi timp cred că nedreptăţeşte cartea Sectanţii la care eu ţin la fel de mult. Dar cu aceste lucruri nu te poţi lupta. Eu mă bucur că cele două cărţi au succes la public, se vînd şi sînt citite. Ce-şi poate dori un scriitor mai mult?
-Multe dintre poveștile scrise în ”Bandiții” și-au fost istorisite de mai mulți ani. Care a fost momentul în care te-ai gândit prima dată că vei scrie această carte și ai început să privești această comunitate din postura scriitorului, a cercetătorului, strângând povești și documente?
Ideea trilogiei este veche. Adică de peste cinci ani. Ştiam că voi scrie această trilogie. Îmi alesesem şi cele două grupuri marginale: sectanţii şi bandiţii. Erau două grupuri care mi-au fost aproape, familiare, în copilărie şi adolescenţă. Sectanţii îmi sînt mai apropiaţi decît bandiţii cu care cumva mă intersectam doar accidental şi îi cunoșteam şi din folclorul urban din regiune.
Problema a apărut nu atunci cînd am făcut documentarea, cu toate că şi acolo au fost multe complicaţii, ci mai ales atunci cînd a trebuit să aleg tipul de scriitură, să lucrez la construcţie, să scriu efectiv cartea. Asta mi-a dat multe bătăi de cap. Dar am înţeles un lucru important lucrînd la aceste două cărţi constant şi după un program sever: trebuie să scrii organizat şi sistematic textele cărţii şi ele cumva se vor aranja, vor căpăta viaţă. Asta nu înseamnă că nu gîndeşti la un plan, la o structură, însă dincolo de acestea, munca efectivă la text rezolvă multe probleme. La Bandiţi, de exemplu, am început să lucrez avînd în cap o altă structură şi cumva chiar un alt „fir narativ” general. El s-a modificat drastic după ce am început să scriu textele centrale. Mi-am dat seama că textul meu mă duce în cu totul altă direcţie. Cînd am început să intru în pielea personajelor, am înţeles că ele vor altceva decît vreau eu autorul să spun. Sună puţin „animist”, dar asta am trăit. Eu autorul am început să lupt cu propriile personaje: eu doream una, iar ele doreau cu totul altceva să spună. Şi atunci ele cumva m-au convins şi au învins. Au avut dreptate. Le datorez mult acestor eroi că m-au învins pe mine ca scriitor. În definitiv am devenit „bandit” şi am scos cartea aşa cum au vrut eroii mei. Eu sînt mulţumit.
-Ai riscat ceva prin aducerea istoriei bandiților în fața publicului? Ai primit ”acceptul” celor importanți pentru a publica acest volum?
Nu e o istorie propriu-zisă. Nu e o istorie factuală, cu oameni „reali” care au adresă şi CNP-uri etc. În carte am nu „oameni reali”, ci eroi construiţi de mine. Asta nu înseamnă că nu am folosit materie brută, „istorii reale”, „oameni vii” în construcţia acestor eroi. Ba da. Dar în carte ei devin eroi cu care nu se mai identifică sau se identifică mult prea mulţi bandiţi. Cum a fost cazul Sectanţilor. M-au citit foarte multe grupuri religioase marginale. M-au sunat să mă invite pe la ei. Despre unele grupuri sincer nici nu ştiam că există, deci nu aveam cum să scriu despre ei. Dar ei s-au identificat şi mi-au spus: încă nimeni nu ne-a înţeles şi nu a povestit atît de bine despre noi; aţi scris exact despre noi. Ce să le spun? Iată puterea literaturii.
Cu acceptul celor cu care lucrezi la documentare e puţin mai complicat. În primul rînd, e o chestiune de etică profesională: în ce măsură poţi să te foloseşti de viaţa oamenilor, de istoriile lor, de suferinţa lor folosind toată această materie pentru cărţile tale? E o întrebare pe care şi-o pun şi scriitorii care lucrează cu aceste genuri, şi jurnalistii de investigaţie, şi antropologii care fac teren. E o întrebare legitimă şi delicată la care trebuie să-ţi răspunzi. Şi mai ales trebuie să fii corect cu ei şi cu tine în această relaţie.
Eu sper că am scris această carte fiind corect cu ei şi cu mine. Cititorii vor înţelege acest lucru şi vor taxa. Cert este că eu am doar cîteva obligaţii mari faţă de cîţiva dintre oamenii cu care am lucrat: să le păstrez anonimatul şi să nu fie uşor identificaţi. Sigur nimeni nu va fi căutat şi arestat după apariţia acestei cărţi. Cîţiva eroi am avut grijă să-i omor eu ca să nu mai fie căutai de poliţie ? . Cei cîţiva care ştiu ceva din bucătăria internă a cărţii se vor distra cînd vor citi. Cum era replica aceea dintr-un film românesc: „am trăit să ne vedem şi morţi”.
Eu cred că ceea ce construiesc eu în carte ajută mult să înţelegem acea lume, ne ajută pe noi să fim mai toleranţi, mai înţelegători cu ei şi ne ajută mai ales să ne înţelegem pe noi. Sper.
De exemplu, primesc foarte multe întrebări mai ales la capitolul cu olihgarhi de genul: eroul x este Plahotniuc sau Filat; eroul y este Vîntu sau Poroşenko? E distractiv, dar eu nu mă ocup cu mărunţişuri din acestea. Eu fac literatură, iar eroii mei sînt ceva mai complecşi decît personajele în cauză, chiar dacă în definitiv sînt tot oligarhi.
-Ai avut și probleme în strângerea mărturiilor? Au fost și bandiți care au refuzat întâlnirea cu tine sau au refuzat să ți se destăinuie?
Procesul este ceva mai complicat. Se pătrunde greu în lumea lor. Trebuie să ai cunoştinţe bune, să fii abil cu ei, să îi convingi că meriţi să stai lîngă ei. Nu e ca şi cum ţi-ai fi dat întîlnire la cafea şi îi spui: hai zi poveşti, dă-mi un interviu. Ei nu spun poveşti la comandă. În general, ei nu spun poveşti aşa cînd vrei tu. Trebuie să stai şi să culegi aceste poveşti din diverse fragmente de viaţă. Trebuie să îi înţelegi în mediul lor. E greu de înţeles logica lor care e destul de diferită de a majoritarilor. Să înţelegi felul lor de a gîndi care nu seamănă deloc cu a noasră. Trebuie un efort deosebit. Trebuie să devii oleacă „bandit” ca să te accepte. Ei trebuie să te perceapă unul de-al lor chiar și dacă eşti venetic. Un soi de „tovarăş de drum”.
Fireşte că sînt unii care nici nu stau de vorbă cu tine. Eşti un fraier amărît pentru ei. Nu ai stat cu „fraţii” în puşcărie ce poţi înţelege tu, fraiere? Au un dispreţ profund faţă de cei care „nu au stat” (în puşcărie adică). „Nu ai stat”, eşti un nimeni care nu înţelege nimic. Şi încearcă să-i convingi că nu-i aşa. O să-ţi spună în argoul lor două fraze care o să te umilească definitiv. Sînt foarte buni la asta. Sînt psihologi de superclasă în relaţiile astea interumane. Îţi trebuie nervi tari şi ficaţi de oţel în relaţie cu ei. Nu ştiu cum să spun, dar acolo este multă tensiune negativă care se simte în aer, o simţi cum pătrunde în tine prin toţi porii. E ca şi cum ai intra într-o cameră întunecată şi nu poţi lumina cu nimic. Şi întunericul te pătrunde. E o senzaţie foarte stranie şi puternică. Eşti lipsit de protecţie. Noi nu ne dăm seama, dar în lumea majorităţii şi oficială, totul în jurul tău e făcut ca să te protejeze. Cînd ajungi în lumea lor, toate acestea dispar. Te simţi ca un om gol ziua în amiaza mare în centrul oraşului: neputincios şi teribil de ruşinat. Acolo însă nu e ruşine, ci neputinţă şi un soi de frică. Îţi trebuie mult timp să-ţi revii după. Pe mine m-a deprimat munca cu ei.
-Cum ai reușit tentației să o apuci și tu pe calea banditească, odată ce ai întâlnit o parte din membrii acestei caste? Nu te-a tentat niciodată să lași totul baltă și să începi să te tatuezi, să te transformi într-un hoț sau contrabandist, să devii, cu alte cuvinte, un bandit?
În viaţă sînt o mulţime de factori care influenţează o mulţime de decizii. Noi cei veniţi şi crescuţi în lumea majorităţii şi a „lumii bune şi oficiale” nu ne dăm seama cît de protejaţi sîntem. Pentru asta avem 1001 de legi şi instituţii. Totul lucrează pentru noi: să ne educe, să ne protejeze, să ne dea garanţii, să ne predetermine tot procesul vieţii. Toată această maşinărie instituţională a familiei şi statului, a educaţiei şi legislaţiei, are şi partea ei bună, dar şi partea ei mai puțin bună. Da, te educă, te protejează, îţi dă condiţii mai bune, blochează violenţa etc. Dar e cumva şi mai mecanică, mai robotizată, mai lipsită de viaţă. Poate de asta ne fascinează lumea „băieţilor răi” care cumva scapă acestei maşinării şi trăiesc mereu fără garanţii, siguranţe o viață plină de riscuri.
De asta cumva noi mereu sîntem protejaţi să nu o luam „pe calea cea rea”, să nu ne jucăm cu „băieţii răi” etc. Dar sînt multe momente de cumpănă în viaţă şi atunci te salvează (sau nu) tot soiul de detalii de care nu ştii neapărat. În acest sens, eu îmi pun mereu întrebarea de ce unii ajung Cain şi alţii Abel? Care sînt aceste condiţii? Cînd apar aceste momente? În carte încerc să dau nişte indicii, nişte explicaţii. Mie nu-mi prea place să vorbesc despre anumite perioade din viaţa mea. Nu a sosit vremea. Toate la timpul lor.
-A văzut Profesorul – figura centrală a cărții, alături de narator – o primă schiță a cărții sau i-ai povestit pe larg despre ideea de a scrie o carte despre Bandiți? Ce părere a avut, ce sfaturi ți-a dat despre acest lucru?
Cum să-ţi spun eu ca să nu te mint şi să nu spun ce nu pot spune. Profesorul e un erou care are la bază un prototip pe care l-am cunoscut în copilărie. L-am căutat mai tărziu şi l-am descoperit. Dar Profesorul în realitate sînt doi. Adică am lucrat cu doi oameni care au produs un erou. Ei nu s-au împotrivit pentru că sînt băieţi isteţi. Pe unul l-am omorît, iar pe unul l-am transformat în diverşi alţi eroi din carte. Mă rog, asta ţine deja de munca mea. Ei mi-au garantat după ce le-am trimis cartea (fragmente în rusă) că dacă voi nimeri în puşcărie voi fi „un patefon autentic” şi nimeni nu se va atinge de mine. Ca să mă explic: „patefoanele vii” sînt oamenii care ştiu să povestească şi să spună poezii care au în puşcărie un statut special din cauza acestor calităţi şi de ei nimeni nu se atinge fiind protejaţi de hoţii în lege, autorităţile nr. 1 ale puşcăriilor. Povestitorii profesionişti şi cunoscătorii de poezii au un rol foarte important în puşcării. Nevoia de poveste este acută în astfel de spaţii şi atunci povestitorii capătă statut privilegiat. Deci m-am scos: puşcărie să fie, că în rest totul e aranjat.
-Am observat că poeziile, cântecele din carte au fost traduse de Mihail Vakulovski. Ai simțit necesar ca aceste texte să fie traduse neapărat de un poet, deși tu știi limba rusă foarte bine?
Cu Mihai, sau Mihail cum se semnează el, colaborez încă de la prima carte: Născut în URSS. El mi-a tradus atunci versurile de la melodiile de rock rusesc/sovietic. A ieşit bine. El are experienţă în acest domeniu. Aici am lucrat cu el la cîteva dintre textele unor melodii. El ştie bine să facă acest lucru. Am încredere în el, e profesionist. Cîteva erau deja traduse, cele din Vîsoţki, aşa că le-am folosit pe cele existente. Pentru prima oară, am tradus şi eu cîteva, pentru că am vrut să le dau nuanţe diferite de original. Am vrut să le românizez puţin. Aici m-a ajutat la stilizare un alt bun poet şi prieten: Florin Dumitrescu.
-Spuneai în interviul nostru precedent, atunci când vorbeai despre sectanți: ”Cel mai mare duşman al acestui tip de comunitate se pare că nu este nici violenţa, nici represiunea, nici marginalitatea, ci un soi de împingere a acesteia spre centru, spre establishment, spre Putere.” Este acest lucru valabil și în cazul bandiților, au început să se apropie de putere și dispar cei autentici?
În ultimele capitole meditez mult despre ruptura din anii 90, despre generaţia mea şi despre transformarea acestei lumi de după căderea comunismului. Meditez în dialog cu eroii mei bandiţi. Ceea ce este foarte clar este că lumea “liberalizată”, lumea “statului slab”, este o lume perfectă pentru ei, o lume în care bandiţii se simt ca peştele în apă. Se întîmplă ce era de aşteptat: ei pun stăpînire pe această lume, ei renunţă la principiile vechi ale hoţilor în lege ca să devină “stăpînii noii lumi” alături de alte “specii” de “tranziţie spre nicăieri”. Ei vor înlocui vechea lume, ei vor lua cu asalt noua lume, ei o vor cuceri şi vor deveni în scurt timp “stîlpii societăţii”. E o temă dureroasă şi pentru ei, dar mai ales pentru noi.
Da, în această poveste, eu pornesc de la mitul fondator al lumii: relaţia dintre Cain şi Abel. Pornesc de la o lume construită pe economia sacrificiului şi a darului, cartea Sectanţii e despre asta. Iar Bandiţii este despre lumea lui Cain, lumea construită pe o economie a crimei şi jafului, a acumulării. Cain l-a învins pe Abel. Trăim într-o lume în care Puterea este puterea lui Cain şi a economiei acumulării. Cartea mea este şi un manual de supravieţuire în lumea lui Cain.
-Plecând de la cele spuse la întrebarea precedentă, consider că finalul este construit într-o notă pesimistă. Ai dorit asta sau a fost totul inconștient?
Există o frămîntare reală a mea legată de reinterpretarea a ceea ce s-a întîmplat în aceşti ultimi 20 de ani. Ce s-a întîmplat cu noi după marea ruptură din 89. Pornisem de la ideea că am fost o generaţie a speranţei toţi cei care la Revoluţie eram în liceu sau la începutul unei facultăţi. Şi acum văd că noi, acea generaţie numită metaphoric Generaţia Speranţei, suntem într-o profundă criză şi depresie indiferent de poziţia socială în care ne aflăm. Asta observ şi la oamenii simpli, prietenii de la ţară sau din orăşele, dar şi la prieteni foarte realizaţi din oraşele mari sau cei plecţi afară. Încerc să înţeleg ce e cu acestă depresie profundă, o criză foarte adîncă. Am scris chiar un soi de poem social Generaţia mea: de la generaţia Speranţei la cea a Depresiei. Am văzut că şi Tolontan a preluat ideea şi a făcut o serie de texte invitînd diverşi oameni să scrie.
Da, este ceva trist. Cumva încerc să răspund în ultimele capitole apelînd la eroii mei bandiţi. Cartea se termină într-o notă tragică, cred. E cu moarte şi cu lacrimi spre final. Dar cred că această reflecţie tragică pe care o propun eu la final are ceva optimist pentru că deschide calea spre găsirea unor soluţii. Pun un set de întrebări, fac o frescă a unor frămîntări din care caut soluţii. Nu ofer soluţii, dar cred că pun nişte întrebări “corecte”, care ne pot salva dacă le urmărim direcţia. Şi Sectaţii se termină cumva trist, se vorbeşte despre dispariţia unei lumi pe care noi aproape nu o mai înţelegem. Aici însă este ceva mult mai existenţial, pentru că în joc nu mai este trecutul şi nici măcar prezentul. Aici în joc este viitorul pentru că afectează direct viitorul copiilor noştri. Iar cînd în joc este viitorul atunci totul devine apocaliptic. E un soi de apocalipsă a zilelor noastre care se vede în zare.
-În ce stadiu este al treilea volum al Trilogiei Marginalilor? Spune-ne câteva cuvinte despre Izgoi-Jidî, ce înseamnă, cum vei trata acest subiect?
Uff. Acum e greu să vorbesc despre el cînd abia am scăpat de Bandiţi. Am multă documentare pe el, dar încă nu ştiu exact cum va arăta. Dacă bandiţii este despre Cain şi Abel, atunci următoarea va fi despre Isaac şi Iacov, un alt mit al unei relaţii care a adus războiul civil în sînul familiei extinse şi a ajuns să fie un război global. Fireşte că va fi totul povestit şi construit pe istorii locale. Dar acesta este sîmburele micului secret.
Mulţumim,
Jovi – Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile autorului sunt din colecția sa personală.)
Stăteau pitulaţi pe raftul librăriei. Erau ei, toţi, nu lipsea niciunul. Se ascunseseră acolo crezând că nu vor fi remarcaţi. Mi s-a părut că tremurau, dar m-am înşelat. Bandiţii nu tremură niciodată. Am simţit-o în momentul în care i-am luat în mână. Stăteau fermi, între coperţile cărţii, fără pic de tremur, fără pic de ezitare.
Iată-ne aşadar în faţa celui de-al doilea episod al trilogiei marginalilor propuse de Vasile Ernu. Este o iniţiativă inedită în literatura română. Desigur, n-am dus lipsă de descrieri ale marginilor, despre incursiuni în viaţa periferiei, însă toate acestea abordau marginea conectată, marginea care este parte a societăţii.
Marginalii lui Ernu sunt cei care-au rupt-o definitiv cu societatea, care se retrag la marginea ei pentru a se izola, pentru a nu fi parte a ei. Într-un fel, putem spune că adevăraţii marginali se ascund de societate pentru a-şi putea duce la îndeplinire „marele plan”. Iată de ce ei – cei neabordaţi până acum – reprezintă mai mult decât un simplu subiect: sunt, în realitate, o mină de aur, o referinţă pe care – după ce-o cunoşti – nu mai poţi s-o ignori.
După ce în primul volum al trilogiei am făcut cunoştinţă cu sectanţii – aceşti retraşi din lume pentru a o salva – în cel de-al doilea volum intrăm abrupt în lumea bandiţilor, cei care se retrag din lume tocmai pentru a o distruge. În acest fel suntem teleportaţi într-un „univers paralel”, care merge după legi proprii, care are un alt cod moral, o altă organizare socială, un alt model economic şi chiar o altă limbă. Bandiţii sunt, în sine, o societate paralelă, un „stat în stat” care are propria evoluţie şi-n care se petrec evenimente necunoscute celorlalţi. Faptul că bandiţii lui Ernu sunt cei din fosta Uniune Sovietică aduce un plus imaginii tipice fenomenului. Spaţiul imens, multitudinea de popoare, limbi şi obiceiuri au reuşit să producă un fel de societate „transnaţională” a bandiţilor, o meta-lume trăind şi profitând de disfuncţionalităţile lumii oficiale. Este un plus de savoare, un parfum aparte ale cărui nuanţe subtile ne arată cât de fascinant se poate dezvolta un fenomen care altfel, într-o ţară mică, nu ajunge niciodată la adevărata împlinire.
A sosit momentul să subliniem un lucru esenţial: bandiţii lui Ernu nu sunt un rod al imaginaţiei! Ei chiar există ca tipologie, iar ceea ce face autorul este o radiografie a fenomenului. O „cartografiere” atât de precisă, atât de reală încât te transformă, te face parte a lumii aceleia pe care ajungi să o cunoşti în detaliu. Poate că, dacă n-aş fi cunoscut un personaj similar Pianistului, aş fi avut serioase rezerve în a face afirmaţii precum cele anterioare. Numai după ce cunoşti un hoţ desăvârşit de buzunare poţi înţelege că descrierea Pianistului nu are în ea nici urmă de exagerare. Pur şi simplu rămâi fascinat atunci când vezi cum, un asemenea personaj îşi învăluie victima, o separă de realitate, folosindu-şi mâinile cu o concentrare care parcă nu este de pe lumea aceasta. „Pianiştilor” le plac provocările, abordează buzunarele cele mai ascunse şi au o plăcere teribilă în a-şi îngreuna munca, în a atinge provocări din ce în ce mai dificile. Personal cred că au un dar nativ, altfel nu voi putea niciodată înţelege cum de reuşesc să-şi „paralizeze” nu doar victima, ci întreaga asistenţă.
N-am de gând să dezvălui mai multe pentru a nu ştirbi din plăcerea lecturii. Două lucruri ţin totuşi să mai spun înainte de a încheia. În primul rând, recomand lectura „Bandiţilor” după parcurgea „Sectanţilor”. Există o logică a „Trilogiei”, motiv pentru care este benefică respectarea „cronologiei” propuse de autor. Apoi aş sublinia că parcurgerea „Bandiţilor” m-a făcut să văd cu alţi ochi sau, mai bine spus, să înţeleg cu adevărat universul penitenciar rusesc/sovietic. Fără înţelegerea personalităţii blatarului, unele povestiri ale lui Şalamov(ca să dau un exemplu) se transformă în texte criptice, greu de descifrat. Însă, odată ce ai aflat care-i sunt resorturile interne, de unde-şi trage puterea şi de ce blatarul este vârful ierarhiei, abia atunci poţi vedea cu alţi ochi interacţiunile din literatura penitenciarelor ruseşti.
Iată-ne ajunşi la final. Aşa cum am spus, e doar o încercare de rechizitoriu, o prezentare sumară menită a vă încuraja să arestaţi cât se poate de repede Bandiţii. Luați-i, ciţiţi-i şi faceţi-le propriul rechizitoriu. Merită până la ultima slovă!
Spre deosebire de ”Sectanții”, unde Vasile Ernu a studiat o comunitate religioasă, foarte cunoscută de către opinia publică măcar prin câteva caracteristici, iar felul în care a făcut-o a fost mai degrabă a unui cercetător științific, în ”Bandiții”, al doilea volum al Trilogiei Marginalilor, tonul devine familiar, sunt într-o perioadă în care naratorul este la momentul transformărilor de personalitate, în care copilul și mai apoi adolescentul devine adult. În același timp, zona în care se plasează cartea este în interiorul unei comunități temute, închise și în care este foarte greu de pătruns, cea a bandiților, care nu acceptă aproape niciodată oameni din afară și care sunt cunoscuți de toată lumea, deși amănuntele nu sunt niciodată aflate de către cei care bârfesc această comunitate.
Naratorul lui Vasile Ernu nu are însă asemenea limite, pentru că un unchi (îndepărtat sau nu) este celebrul – în rândul bandiților și nu numai – Profesor, cel care este o legendă vie a comunității, cel care dă sfaturi sau care deseori împarte dreptatea. De altfel, acest Profesor este și figura centrală a cărții, este cel care oferă învățăminte puștiului care se îndreaptă spre adolescență, îl învață jocuri noi sau taine ale bandiților, pentru ca apoi, peste ani, când ideea acestei cărți se cristalizează în mintea lui Vasi și are nevoie de documentare, îi facilitează întâlnirea cu oameni importanți, fie ei cerșetori sau contrabandiști, pictori de tatuaje sau bandiți deveniți oligarhi.
Dar cum este această lume? Regulile ei nu sunt enunțate de la început, dar le întrezărim în fiecare gest și fiecare explicație, chiar înainte să ajungem la jumătatea cărții, acolo unde sunt prezentate în oglindă Decalogul bandiților cu Decalogul pușcăriașilor: chiar dacă este o lume dură și periculoasă, mai ales dacă este privită din afară, de la distanță, vom observa câteva caracteristici inedite, neașteptate: bandiții nu își întemeiază niciodată o familie, deși își cinstesc părinții; ei nu au niciodată acte date de stat și nu folosesc decât în cazuri extreme arme de foc; nu omoară oameni fără motiv, nu colaborează cu autoritățile statului etc. În plus, e obligatoriu să faci pușcărie, altfel nu ești cu adevărat bandit. O lume fascinantă dacă o privești de departe, dar foarte periculoasă dacă te apropii sau dorești să faci parte din ea:
”Pe mine mă interesau toate aceste lucruri. Eram curios. După ce l-am cunoscut pe Profesor și am început să am o relație mai specială cu el, lumea lor a început să mă atragă aproape fără să-mi dau seama. Avea ceva din forța de atracție a unui magnet. Dacă ești construit dintr-un material asupra căruia magnetul își poate activa forța, nu scapi. Te va trage și vei rămâne acolo. Poți scăpa doar dacă o altă forță, mai puternică, te va smulge din această lume. Dar ce forță poate să înlocuiască tenebrele unei lumi a întunericului și a vicleniei? Poate una și mai vicleană, și mai puternică, și mai tenebroasă, dar care se ascunde sub un chip de mielușel. Dumnezeu știe.” (pag. 192-193)
Așa cum scrie chiar el mai sus, este o comunitate atractivă, mai ales pentru natura umană, pendulând permanent între dorința de a face bine și atracția fascinantă pentru rău. Această atracție se vede cel mai bine din viziunea autorului, care scrie despre bandiți cu simpatie și cu nostalgie pentru acele timpuri în care aceștia își organizau viața după reguli foarte clare, multe dintre ele dure, dar corecte în raport cu membrii ei, lucru care le-a adus stăpânirea temporară a societății private și un conflict continuu cu autoritățile statale. Desigur, Vasile Ernu studiază mai mult lumea banditească din sudul Basarabiei, din Odessa, Chișinău cu ramuri până la Moscova sau în Georgia, dar impresia generală este aceea că vorbește despre bandiții întregii lumi din estul Europei, dacă nu și mai de departe.
Sunt cercetate atent, din postura observatorului abil, ce încearcă să înțeleagă, la sfârșitul adolescenței, lumea în care trăiau părinții, rudele și apropiații, iar întâlnirile cu bandiții sunt transcrise cu lux de amănunte, pentru că reprezintă, în primul rând, ceva inedit, iar în al doilea rând, ceva unic: cei mai mulți dintre ei sunt bătrâni, retrași, pensionați, dacă nu din cauza vârstei, atunci din cauza vremurilor implacabile. Astfel, pe lângă Profesor, îi întâlnim, printre alții, pe celebrul hoț de buzunare Pianistul, pe contrabandistul Iașa Țîgan, pe pictorul de tatuaje Iașa Hudojnik sau pe matroana tiotea Hana, întâlnim pușcăriași, cerșetori sau ucigași cu sânge rece. Pe lângă personaje, aflăm amănunte inedite despre obiceiurile bandiților, de la celebrele tatuaje ce crestează întregul corp până la fenea, limba hoților, de la cifirul băut la fiecare ocazie (un fel de infuzie energizantă, foarte concentrată, de ceai) până la apariția capitalismului sălbatic, odată cu vânzările fictive de mercur roșu.
Dacă istoria bandiților este aplicată, descrisă prin înfățișarea întâmplărilor care i-a avut în centru, totul se schimbă spre finalul cărții, odată cu tratarea evenimentelor care au transformat Europa de Est după 1989. Tonul lui Vasile Ernu se transformă din cel de povestaș, un ton confesiv și nostalgic (cum altfel pot fi privite istorisirile copilăriei despre călătoriile fascinante făcute cu tatăl său spre orașele și satele din jur, cel mai adesea spre Odessa?) în cel de analist trist al unor vremuri considerate a fi tragice, de vreme ce totul în ultima perioadă s-a năruit, în viața bandiților, dar și în viața noastră, a tuturor, chiar dacă numai unii văd această metamorfozare a lumii. Bandiții adevărați au îmbătrânit, unii au murit, iar conducerea castei, dar și a țărilor din centrul narațiunii, a trecut la oligarhi, acești foști bandiți dedulciți la bani și glorie mediatică. Tonul devine pesimist, pentru că lumea s-a întors cu susul în jos și pentru că noii conducători nu au scrupule, nu au legi și fură fără să îi pese de ierarhii. Așadar, legea bandiților și timpurile în care aceștia curățau lumea fraierilor de buruieni sunt regretate.
Cartea nu este numai despre fraieri și bandiți, Vasile Ernu profitând de felul inedit în care-și construiește volumul (nu este nici un studiu antropologic, nici o carte de istorie orală, ci este un jurnal al devenirii, al maturizării, bandiții fiind doar un pretext, deși unul foarte puternic) pentru a-și dezvălui o parte din ideile sale despre lume și despre anumite caracteristici ale sale. El vorbește, în același timp, despre comunitatea marginalilor și despre școala de stat care acaparează sufletele copiilor și părinților, despre fascinația întâlnirii cu bandiții sau felul corect în care se poate bea, despre lene sau felul în care o persoană poate fi corectată atunci când vorbește agramat:
”Am văzut de toate în zona mea. Am văzut de la mistici și religioși aproape fanatici la radicali și bandiți de tot felul. Însă nu fusesem în viața mea într-o familie de țigani – și încă în una de contrabandiști de soi. Cum arată acești oameni? Cum trăiesc? Cum gândesc? Pentru mine era pur și simplu o mină de aur o astfel de întâlnire. Ăștia nu ți-s plictisitorii de intelectuali sau boema artistică sau tinerimea urbană falsă și închipuită. Aici ai viața într-o cu totul altă formă, cu tragediile și bucuriile lor pe față. Și asta îmi trezea curiozitatea. Și voiam să ajung la ei.” (pag. 138)
Cele două prime volume ale trilogiei au puncte comune, dar și suficiente diferențe. S-ar putea pune întrebarea care dintre acestea este cartea mai bună, Sectanții sau Bandiții, iar asta depinde numai și numai de perspectiva fiecărui cititor. Unii, mai aplecați spre sociologie sau antropologie, ar putea spune că primul volum este mai bun, mai documentat și în care se cercetează mai atent toate resorturile, istorice, evolutive, ale unei comunități închise, dar care lumea o respinge. Este și cazul meu, mereu interesat de comunitățile religioase și de felul în care acestea judecă și se implică în societate. Cei dornici de senzațional, de violență și resorturile ei, dar și de confesiuni și luări de poziție tranșante, vor aprecia mai mult al doilea volum, tocmai că aici este analizată o lume pe care oamenii nu o resping, ci o admiră de la distanță, atâta timp cât nu sunt antrenați în ea.
”Mica trilogie a marginalilor” reprezintă, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune serii de cărți apărute în literatura românească a ultimilor ani. O trilogie care îmbină caracterizări din interior a unor categorii considerate de către majoritate ca fiind marginale societății, fie ei sectanți (respinși de aproape toată lumea), fie bandiți (de care toată lumea se teme, fără a-i cunoaște cu adevărat), cu confesiuni ale autorului cu privire la anii copilăriei sau adolescenței, dar și cu privire la prezentul și viitorul lumii în care trăim. Vasile Ernu joacă pe poziții de forță și ar trebui citit dacă nu pentru a-l înțelege, măcar pentru a-l combate. Că, nu-i așa?, mulți viteji se arată cu privire la scrierile unor oameni fără a-i citi în scrierile lor fundamentale. Așadar, abia aștept volumul trei.
« go back
