Arhiva 2017
La Cluj e bine oricînd. Multă lume. Neaşteptat de multă. Mulţi oameni tineri pe care nu-i cunosc dar şi vechi prieteni. Şi la tranzit.ro-cluj şi la Insomnia Cafe a fost frumos.
Aici se poate vedea
Sînt în drum spre Cluj să-mi lansez Bandiţii (aici info). Cîteva amintiri.
În 1996, după 6 ani de şedere la Iaşi, am decis să plec. Era prea comod acolo. Şi cînd totul devine prea comod e bine să schimbi locul.
Cu trupa Philosophy&Stuff (lipsesc 2 )
Mi-am luat valiza şi am plecat la Cluj. Nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam nici măcar drumul de la gară la Universitate. Am dat examenele şi am luat un loc la masterul de filosofie.
Primul an mi-a fost destul de greu pentru că aici m-am confruntat cu „reduta ardeleană”. După Iaşi, Clujul îmi părea un oraş ultraconservator, mult mai rural şi chiar mai provincial decît Iaşiul. Aşa mi s-a părut în 96: era “epoca funariotă” dar cu rădăcini adînci. Între timp mi-am mai nuanţat opiniile, dar nu foarte. Ca fapt divers: nici un profesor român pe care l-am avut aici nu era născut în oraş. la Iaşi am avut destul de mulţi profesori orăşeni la a 2-3-a generaţie. Mulţi chiar din Iaşi. Nu mă refer la calitatea lor: la Cluj am început să pricep puţin filosofia şi mai ales reflecţia asupra politicului. Dar asta e altă poveste.
Cu profesorul Aurel Codoban la lansarea Philosophy&Stuff
Urbanizarea românească a oraşelor e problema mai tuturor oraşelor din Ardeal şi are cauze istorice. Românii au cucerit aceste oraşe foarte tîrziu, în urma proiectului de „naţionalizare a oraşelor” & industrializare început în interbelic și finalizat în comunism. Chişinăul în care mi-am petrecut adolescenţa are aceeaşi problemă: moldovenii l-au cucerit abia după anii 60 ca rezultat al unui „proiect sovietic” asemănător.
Dar asta nu era o problemă aşa mare pentru mine: acum chiar mi se par atractive aceste procese urbane. Pentru viaţa mea cotidiană însă cel mai greu mi-a fost nu cucerirea oraşului ci a caselor oamenilor. După Iaşi unde puteam intra în casele oamenilor cu foarte multă uşurinţă iar invitaţiile la masă curgeau aproape de la sine, aici mi-am dat seama că toate „farmecele” mele relaţionale nu au nici o şansă. Ştiu să deschid foarte uşor uşi, clanţe, lacătele oricui. Mai puţin a ardelenilor clujeni. Casele lor sînt cetăţi greu de cucerit: aici e nevoie de multă muncă, de strategii şi proiecte de lungă durată. Şi după multă muncă şi trudă cînd vei pătrunde în casa unui clujean român vei primi fix o cafea. Aici nu vei fi chemat la masă aproape niciodată. Spre deosebire de moldovenii ieşeni pentru care masa e o chestiune de petrecere, aici masa este o chestiune strict de etichetă şi obligaţii. Eşti invitat numai dacă cineva are o obligaţie, dacă meriţi şi ai ceva de oferit. Masa e aici e un troc pragmatic (nu vorbesc de familiile de unguri). În casa prietenului meu cel mai bun din Cluj am ajuns cam după 7 ani. Am înţeles asta mai tîrziu şi pe urma a trebuit să schimb strategia. Dar despre aceste secrete altădată.
De ce vorbesc despre masă? Pentru că mîncarea era importantă în ecuaţie vieţii de student sărac: ca să putem trăi dar şi cumpăra cărţi era nevoie de surse de mîncare cît mai ieftine pentru că bursa era foarte mică iar alte venituri nu aveam. Şi acum mă minunez: cum puteam trăi cu atît de puţini bani?
La UBB însă am dat de Aurel Codoban, unul dintre cei mai sclipitori profi pe care i-am avut şi care m-a învăţat pe lîngă ceva carte şi multe trucuri de viaţă: de exemplu jocul cu identităţile multiple. Tot la UBB am dat peste un prof francez care vorbea română cu un puternic accent maramureşan- Claude Karnoouh: „Dumniezău o murit o zîs N.” Aici m-am cunoscut cu Ciprian Mihali proaspăt întors din Franţa care mi-a trîntit în braţe un teanc de Foucault, Derrida, Deleuze & Co. Aici l-am cunoscut pe Adriant T.Sîrbu: un tip de o inteligenţă şi capacitate de analitză rară, cum numai la ruşi am mai întîlnit. În timp aveau să-mi devină şi prieteni.
Casa Tranzit – Sinagoga veche
Însă primii care m-au ajutat au fost, culmea, cei din comunitatea maghiară. De fapt la Cluj am cunoscut românii prin intermediul ungurilor. Dacă mă gîndesc mai bine am şi muncit predominant cu ei: primul job a fost la Márkos Tünde şi Lőrincz Gyula: Insomnia Cafe care pe atunci avea Galeria KL şi Revista Foto & Model. Totul a pornit de la o întîmplare care a făcut ca eu cu amicii mei de la Philosophy&Stuff să fim primii clienţi ai Insomniei. Ăsta e mitul fondator: Ernu cu amicii au intrat, au dat peste ceva bere, au băut şi nu avau cui să plătească. Cînd a apărut Gyula ne-a anunţat că deschiderea urmează: noi doar am venit cu cîteva zile mai devre. Şi nu am mai plecat: a devenit unul din locurile preferate şi am devenit prieteni de cataramă. Aici mi-am făcut cea mai halucinantă zi de naştere care a intrat în Analele Insomnia.
A urmat colaborarea cu cea care avea să-mi devina una dintre cele mai bune prietene iar casa ei a devenit şi casa mea: Könczei Csilla – Casa Tranzit, vechea sinagogă şi primul loc alternativ al oraşului Cluj în anii 2000. În casa lui Csilla şi a lui Péter Eckstein aveam să cunosc cam toată comunitatea maghiară importantă din Transilvania. La Casa Tranzit am lucrat cu enorm de multă lume: Sütő Ferenc (un om de o calitate umană rară), Cosmin Pop, Denes Miklosi, Yvette Martini, Csaba Csiki, Tincuţa Heinzel, Eniko Vincze, Tibor Schneider, Radu Afrim cu trupa lui de atunci, Ilonka neni, Viorel Anăstăsoaie … oh, ar trebui să deschid o listă lungă. Să nu o uit nici pe Corina Sîrbu şi mici pe Camelia Stanciu.
Eu (am tiubiteikă) cu Csilla ne uitam la performance-ul “găinile” a legendarului Monkey (se vede sus). Fotografiată straniu
A urmat Idea cu Timotei Nădăşan, şi el amestecat, mai mult ungur decît român: Editura şi revista IDEA unde am făcut echipă bună cu Timotei Nădăşan, Ciprian Mihali, Attila Tordai, Alexandru Polgár, Ciprian Mureşan, Adrian T. Sîrbu &co plus Lenke, Corina şi Geni – grafică & Zoly – tipar & Cristina – de toate. Nişte oameni şi prieteni extraordinari. Attila Tordai sînt convins că e moldovan la bază ;).
În acei ani a fost şi Phylosophy&Stuff, revista noastră de suflet cu care ne-am lansat noi la finele anilor 90: Ovidiu Ţichindeleanu, Alexandru Polgár, Gilbert Danco, Cristian Pralea, Crisitian Branea, Vitalie Condraţchi, Sebastian Big. Parcă i-am spus pe toţi. Prea intieligenţi şi buni… prieteni.
La Cluj, pe cît de complicaţi au fost primii ani, pe atît de uşori şi productivi au fost ceilalţi ani. Am stat în Gruia lîngă stadion SFR (atunci în liga a 2-a) mulţi ani într-o căsuţă cu o uşă care nu se încuia niciodată, prin care a trecut cam tot Music Pub-ul, faimosul club al acelor ani. Mihai Pop îmi era vecin. Să nu mai zic că mi se pare straniu să văd amici clujeni precum Mihai Goţiu sau Adi Dohotaru prin Bucureşti 😉 Vladuţ omul meu de suferinţă, pe unde mai ieşti!
Nu m-am îndrăgostit niciodată de Cluj chiar dacă ne-m împrietenit cumva pînă la urmă. Aici am trăit o perioadă foarte intensă a vieţii mele. Aici am prieteni foarte buni cu uşile mereu deschise. Poate că o relaţie de prietenie cu un oraş e mai sănătoasă decît una de dragoste.
Şi după 10 ani de şedere în Cluj, cînd uşile clujenilor au început să se deschidă uşor-uşor am decis să plec. Spre Bucureşti. Nu-mi plac uşile care se deschid prea uşor. Însă de fiecare dată revin la Cluj cu mare plăcere: oraşul studenţiei mele prelungite.
Vineri, 3 martie, de la ora 18:00, la Tranzit.ro (str. Sámuel Brassai nr. 5) din Cluj-Napoca, Vasile Ernu va vorbi despre cel mai nou volum al său, Bandiţii, apărut recent în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibil şi în ediţie digitală.
Invitaţi, alături de autor: Zsuzsa Selyem, Ştefan Baghiu, Eckstein-Kovács Péter.
—
—
—
—-
—-
—-
—
—-
_____
Sîmbătă, 4 martie, de la ora 20:00, la Insomnia Café (Str. Universităţii nr. 2) din Cluj-Napoca, va avea loc o întîlnire cu Vasile Ernu & Friends. Ceai, muzică bună, poveşti şi întîmplări.
Invitate: Könczei Csilla, Vincze Enikő, Márkos Tünde.
Un scriitor are o singură bucurie cu adevărat mare: cînd i se spune că tirajul s-a epuizat. Critica e importantă dar vine şi pleacă. Însă “tirajul epuizat” e cel mai sigur indiciu.
“Sectanţii” au fost o surpriză. După 4 luni am fost anunţat că se mai trage un nou tiraj. “Bandiţii”: după 3 luni. Şi încă nu mi-am treminat lansările. Mai am oraşe şi puşcării de făcut.
E o mare surpriză pentru mine. Culmea că şi tirajul doi de la “sectă” s-a cam dus. Şi încă nu am făcut concert de „manele pocăite” cu „fraţii de la Toflea” la MACAZ 
😉 (profesioniştii ştiu).
Urmează tirajul doi din “bandă” şi, sper, ediţie nouă “de buzunar” (mai ieftină) din “sectă”. Aşa promate editorul. El ştie mai bine şi am mare încredere în el.
Cui să mulţumesc? În primul rînd cititorilor. Sper să fie cu folos.
Interviu de DOINA FIKMAN pentru HAIBUN / 21 februarie 2017
Ați debutat în 2006 cu volumul de proză Născut în URSS. Cum se face că asta nu s-a întâmplat mai devreme, luând în calcul „fierbințeala” din facultate pe care o are fiecare?
Vasile Ernu: Recunosc că nu am avut niciodată în cap obsesia să devin scriitor. Am avut multe alte pasiuni, dar nu aceea de a fi scriitor. Ba chiar în acea perioadă îmi displăceau mediile literare, chiar le consideram „inferioare” ca tip de reflecţie şi literaturocentrismul culturii mă irita. Eram tînăr şi aveam o privire asupra lucrurilor mai pe stil „fight club”.
Am ajuns să scriu acea carte din întîmplare. Eu iniţial am vrut să o fac ca pe un dicţionar al amintirilor unei generaţii, a prietenilor mei, un soi de privire personală şi subiectivă asupra a ceea ce am trăit noi. Așa cum toată lumea era foarte ocupată şi fugită în cele patru zări, am decis să o scriu singur. A ieşit această carte care brusc a intrat în toate topurile, cu mare priză la public, dar şi la critica care o etichetase „controversată” şi care nu era clar nici ce gen literar este. M-am trezit brusc cu premii importante şi traduceri în diverse limbi. Peste noapte am devenit scriitor fără să îmi propun asta.
După aceea am intrat încet, încet în acest rol. În timp s-a dovedit că e ceva care-mi place şi se pare că mă şi pricep. Şi important e că ceea ce fac eu place unui public, atîta timp cît îmi cumpără cărţile şi le citesc. În ultima perioadă primesc foarte multe reacţii private de la cititori. Deci, există un public interesat de cărțile şi temele mele. Asta e cel mai important.
Cu excepția simbolurilor distinctive, precum jvacika sau djînsî, a fi născut în URSS este o amprentă personală ori totuși a unei generații? Există ceva din experiența dumneavoastră care n-a ajuns în carte?
Vasile Ernu: Da, povestea aceasta a vieţii cotidiene din URSS-ul tîrziu are amprenta experienţei mele directe, dar şi livreşti sau a unui folclor construit în timp care ajunge la tine din alte generaţii. Experienţele acestea personale sînt, vrem nu vrem, legate de experienţele colective, de viaţa trăită împreună. Există un întreg imaginar, o întreagă iconografie şi cinematografie sovietică care ne-a formatat. Dar asta se întîmplă şi în celelalte culturi. Oare azi nu sîntem formataţi foarte mult de media şi toată noua iconografie socială, politică şi economică? Da, nu mai puţin decît în trecut.
Eu am încercat să povestesc experienţe care, chiar dacă sînt trecute prin filtrul personal, să fie elemente centrale ale culturii sovietice: de la ritualuri la obiecte, de la educaţie la timp liber, de la infrastructură la cultura alternativă, dar şi oficială. De asta foarte mulţi s-au regăsit în aceste poveşti pentru că ele cumva redau nişte locuri comune, nişte paternuri. Totul trecut cumva prin acest stil ironic, autoironic, nostalgic şi tandru. E vorba în definitiv despre viaţa noastră, despre amintire, despre memorie, despre lucrurile intime care au construit viaţa copilăriei şi adolescenţei noastre. Nostalgia e o ţară a memoriei, nu a unei ideologii sau mai ştiu eu ce formă de reconstrucţie. Nostalgia e un fel de a vizita trecutul, ceva ce nu mai există, ceva exilat în memorie, doar în memorie.
Ceva ce nu am povestit? Sînt multe lucruri care pot fi povestite încă. E genul de carte „fără sfîrșit”. Aş putea scrie continuu la ea, dar trebuia să pun punct pentru că sînt multe alte teme care mă pasionează, alte subiecte, alte obsesii. Nu vreau să rămîn cu marca „Născut în URSS”. Cartea e doar o poveste din multele pe care am să le povestesc.
Cartea asta a fost tradusă în foarte multe țări, inclusiv Rusia, Bulgaria, Spania, Italia, Georgia, Polonia. Cum este să fii publicat în străinătate? Ori dacă ar fi să reformulez, este mai „prestigios” să fii apreciat în alte țări decât pe plaiul natal? Ori dacă să ne referim strict la critici, credeți că aprecierea lor este mai obiectivă decât a criticilor de acasă?
Vasile Ernu: Scriitorul este definit de limba în care scrie. Deci, eu scriu în primul rînd pentru cititorii de limbă română. Fireşte că mă interesează universalismul, mă interesează şi un alt public decît cel local, dar nu este o obsesie pentru mine. Dacă apar ocazii este un lucru bun. Traducerea cărţilor este mai degrabă rezultatul unei maşinării de marketing şi ţine de o mulţime de întîmplări norocoase. De ce? Pentru că literatura are mereu bariera limbii şi nu e precum muzica sau artele vizuale care nu au nevoie de un traducător. Cartea are mereu nevoie de un intermediar: traducătorul.
Faptul că există un interes pentru traducerea cărţilor mele, chiar am oferte şi pentru ultimele cărţi, mă bucură. Asta e bine pentru un scriitor. Îi aduce, pe lîngă cititori, prestigiu şi ceva mai mulţi bani şi-l introduce în circuite internaţionale: de la tîrguri şi festivaluri, pînă la rezidenţe, conferinţe şi alte ocupaţii adiacente meseriei de scriitor. Mie îmi place să ţin prelegeri prin universităţi sau în diverse medii alternative ale tinerilor. E interesant că pentru mine e mult mai uşor să ajung la universităţile din Berlin, Bucureşti sau Torino, decît la cele din Chişinău sau Bălţi, dar asta e. Acasă se ajunge cel mai greu. În perioada următoare voi avea o serie de lecturi în puşcăriile din Moldova (şi România): e mai uşor se pare să ajung la puşcărie, decît la universitate. E mai bine aşa.
Ca în orice altă breaslă, lumea scriitorilor nu este lipsită de intrigi, rivalitate și poate chiar ranchiună. Ați simțit asta vreodată în raport cu alți literați? Dacă da, atunci cum se manifestă?
Vasile Ernu: Încerc să mă ţin mai departe de lumea literară sau mai degrabă de grupurile literare sau structuri precum USR sau USM (uniuni ale scriitorilor). Am refuzat să fac parte din orice uniune de acest tip. În acest moment ele sînt instituţii în care nu mă regăsesc, cred că nu-şi îndeplinesc menirea care ar trebui să o aibă şi nu cred că mă ajută o astfel de instituţie. Ba din contra, pe mine mă constipă intelectual aceste instituţii. Dar nu judec pe cei care fac parte din astfel de instituţii. E treaba fiecăruia.
Pe mine mă interesează fenomene şi structuri vii, nu cele ritualice şi aproape moarte. Ţin legătura cu anumiţi scriitori punctual, pe unii îi simpatizez, pe unii chiar îi admir, iar cei care nu-mi plac sau mă lasă indiferent îi ocolesc. Urăsc bîrfa, de asta nu veţi auzi de la mine niciodată cuvinte urîte adresate oamenilor din breaslă şi nu numai. Cînd critic ceva încerc să aduc argumente raţionale şi să nu vizez persoana, ci doar chestiunea în cauză. Dar da, ca în orice breaslă artistică există, cred, destulă invidie, mai ales cînd e vorba de revistele de specialitate, premii, etc. Nu prea mă interesează acest sector. Mie mi se pare că viaţa literară autentică s-a mutat puţin în altă zonă.
Viaţa literară din Basarabia, care e foarte fragilă, o urmăresc de la distanţă. Mă interesează tinerii poeţi şi prozatori, încerc să-i citesc, urmăresc fenomenele noi care apar. Ţin legătura cu cîţiva prieteni. Dar cum activitatea mea de prin 90 are loc în România – acolo m-am maturizat, format şi scris – viaţa mea este legată mai mult de România, chiar dacă sufleteşte sînt foarte legat de Basarabia şi multe din subiectele mele vin de aici.
Dar ce faceți cu haterii care nu sunt din breaslă?
Vasile Ernu: Eu am o răbdare destul de mare. Sînt de felul meu mai zen. Sînt educat să pot rezista la atacuri destul de dure şi să răspund cît se poate de pozitiv. Cred că a răspunde cu bine la rău este o armă mai eficientă în timp. Dar fireşte pot fi şi bandit şi, dacă e neapărat nevoie, pot pune sare pe limbă, pot face lucruri nebănuite. Dar încerc să mă abţin. Mai există o formă de pedeapsă: ignoranţa programatică faţă de hater sau luarea în derîdere ori ironie care e o tehnică ceva mai complicată. Ignori pe cei care nu merită atenţie, rîzi de ura lor ca să o dizolvi. E altă formă de a te proteja. Haterii sînt făcuţi ca să-ţi consume energia, iar tu trebuie să ştii cum să o conservi şi cum să o direcţionezi spre lucruri folositoare pentru tine şi pentru comunitatea în care trăieşti.
Mica trilogie a marginalilor, mă refer la primele două publicate, Sectanții și Bandiții, au avut succes aici, cel puțin mediatizarea a fost intensă. Cum v-ați ales subiectele și de ce trilogie? De ce ați optat tocmai pentru o sectă religioasă, bandiți și izgoi, luând în considerație că există mai multe pături sociale marginale? Ori asta s-a întâmplat pentru că ați reușit cumva să-i vedeți de aproape mai mult decât pe ceilalți?
Vasile Ernu: Da, cărţile au un succes neaşteptat la public şi la presă. Se scrie mult şi mi se solicită interviuri. Editorul îmi spune că se vînd bine, se reeditează deja, ceea ce mă bucură. Un autor trăieşte din asta, el vrea să aibă cititori reali, nu închipuiţi. Şi cred că e pentru prima dată cînd primesc atît de multe reacţii de la cititori. Primesc mesaje cu opinii şi păreri, întrebări şi comentarii de la cititori. Neaşteptat de multe. Asta mă bucură.
Cum am ales subiectele? N-a fost simplu. Am avut o perioadă de cercetare. Ştiam sigur că vreau să scriu despre marginali. Acest lucru îl stabilisem. Mă interesa subiectul: lumea văzută prin ochii marginalilor. Ştiu că arată altfel. Lumea povestită de cel vînat arată radical diferit decît lumea povestită de cel care vînează. Cum am ales este cumva mai complicat. Mi-am dat seama că nu mă interesează doar marginalul, ci şi anumite mituri sociale fondatoare. Cu „sectanţii” mi-a fost mai simplu pentru că îi cunoaştem, aveam o poveste de familie cu ei şi aveam Bugeacul care este exemplar în acest amestec etnic şi religios. E zona mea de origine în care am copilărit. Adică aceşti marginali îmi erau familiari, iar tema marginalităţii religioase este fundamentală pentru un secol fascinant, dar tragic precum sec. XX în care am avut toată nebunia omenirii concentrată în 100 de ani. „Sectanţii” erau îngerii păzitori.
A trebuit să aleg şi ceva opus lor, îngerii căzuţi. Şi ce e mai la îndemînă decît lumea criminală, lumea bandiţilor? Această poveste are însă mai multe straturi pentru că ea se ocupă de mitul lui Cain şi Abel, al felului în care unul alege o cale şi altul o altă cale, e despre economia acumulării şi a sacrificiului, e despre educaţie şi dresaj, e despre cum un copil se maturizează şi despre ce şi cum alege în viaţă. Şi care sînt condiţiile care-l fac să aleagă anume aşa şi nu altfel. E despre o lume întoarsă pe dos în care furtul este o formă de muncă. Dar şi cerşetoria este o formă de muncă, însă a unor altfel de oameni, a unor oameni fără de şanse. E despre legătura dintre grădiniţă şi puşcărie, e despre cum se dresează puricii şi oamenii. Deci, nu e o istorie a unui grup, nu este o antropologie a unui grup, ci are mai multe registre. E un soi de literatură documentară care are la bază poveşti reale, dar care capătă multiple sensuri.
Următoarea carte a trilogiei vreau să fie despre un război civil în care Iacov şi Esau, cei doi fii ai patriarhului Isaac, intră într-un conflict pe viaţă şi moarte pentru o binecuvîntare furată. Însă toată această poveste biblică va avea loc la noi pe străzile orăşelelor din Bugeac, a Chişinăului, Odessei, Iaşiului şi Bucureştiului. Totul se va petrece în secolul XX. Centrul lumii sîntem noi, acolo unde vrem noi să fie şi unde e povestea noastră.
Chestionarul lui Proust într-o formă adaptată este nelipsit din interviurile noastre. Care este definiția succesului unui scriitor sau a unei cărți după Vasile Ernu?
Vasile Ernu: E atunci cînd începi să nu mai cunoşti oamenii care vin să te asculte cînd citeşti. E atunci cînd începi să primeşti scrisori de la cititori care sînt realmente interesaţi de ceea ce scrii.
Dacă ar fi să vă descrieți în 3 cuvinte, care ar fi acestea?
Vasile Ernu: Curios, iertător şi furios blajin.
De ce vă este frică cel mai mult?
Vasile Ernu: De ignoranţă, de propria ignoranţă care ar putea nedreptăţi pe celălalt de lîngă mine şi de ape adînci (la propriu).
Dacă vă întâlniți cu Dumnezeu și aveți șansa să-i puneți doar o singură întrebare, care ar fi aceasta?
Vasile Ernu: Dacă e greu să fii Dumnezeu?
MPC: www.bookaholic.ro
A fost o seară deosebită la Oradea la Salonul de carte R&R. M-am revăzut cu Marius Cruceru după mulți ani și întîlnit cu Mircea Pricăjan și Otniel Vereș. După cum se vede am și cîntat. Mai mult Marius. Un public deosebit care nu se lăsa plecat și avea multe întrebări. Vă mulțumesc, revin.
Siberia este porecla lui Vasile Ernu. Este o poreclă știută și folosită doar între prietenii apropiați în vremea Iașiului din 1990-1993, pe vremea Comitetului Central.
L-am cunoscut pe Vasile prin 1990-1991. Sîntem de aceeași vîrstă. El este cu doar trei zile mai tînăr. Ne-am întîlnit prima dată la un curs de greacă platonică informal, apoi în garsoniera lui Dănuț, care funcționa tot ca un fel de bibliotecă publică informală. Datoria lui era filozofia, a mea era morfologia și sintaxa. Apoi am format un grup de studiu biblic, care a rezultat într-o tabără la Voroneț. Bune amintiri.
Vasile venea de aproape, din Republică, din Moldova, dar de departe totuși. Vorbitor de rusă, cu puternic accent moldovenesc, era o combinație care stîrnea curiozitatea, nu numai prin accentul lingvistic, ci mai ales prin accentele diferite de ale noastre, puse pe problematica discutată. Pentru cei care se întreabă asupra autenticității lumii din carte pot confirma. Vasile este un produs al acelei lumi, fascinantă și stranie, provocatoare și deranjantă pentru confortul nostru intelectual.
Mai tîrziu drumurile noastre s-au despărțit pentru o vreme. Ale lui s-au dus pe la stînga, ale mele pe la dreapta. Ale mele prin activitatea eclesială, ale lui prin activitatea scriitoricească și editorială. Pentru că așa ne-a învățat comunismul, amîndoi am fost militanți. Fiecare în dreptul lui. N-am fost de acord totdeauna cu opțiunile lui, n-a fost de acord cu opțiunile mele, dar am rămas prieteni nu numai din pricina civilității, ci și din cauza altor lucruri care ne leagă. Mult mai multe lucruri care ne leagă decît lucruri care ne dezleagă.
sursa libris.ro
În 2015 sufletul lui Vasile a erupt într-o trilogie. Sectanții probabil lasă cele mai multe de văzut, dar aici sînt subiectiv, trag spuza pe turta mea. Cartea desface perdeaua de pe un suflet extrem de frămîntat și sensibil, încă pendulînd între ideologii și teologii, între ”stîngăcii” de stînga și calea dreaptă de la Dreapta Domnului.
Vasile ne spune o poveste și ca orice poveste ridică întrebări asupra adevărului. Întrebarea: ”Tu, ăla din carte ești tu și ăia sînt ai tăi?” este o întrebare de frizeriță eliadiană.
Contează? Sectanții lui Siberia nu reprezintă o monografie istorică, nu este un eseu sociologic, nu este un roman autobiografic. Este cîte ceva din toate și ceva mai mult decît atît. Este o povestire catharhică a celui care își ispășește ”vina” părăsirii acelei comunități, spunînd povestea comunității, înviindu-și morții pe pagini, redesenînd conturul poveștii, idealizînd personajele. Prin spunerea poveștii și prin identificarea cu minoritarii lui, Vasile își obține public iertarea din partea celor pe care i-a părăsit cu ani în urmă, nefiind în interior, dar nici în afara comunității descrise.
Sectanții trebuie mai degrabă citită de Vasile. Ar merita o ediție de audio-book. Așa vom înțelege mai bine substratul exagerărilor, afirmațiilor șocante, descrierilor scandaloase, aplecărilor sentimentale. Cartea te enervează (p. 146, nu ”Gulagul nu a făcut decît să pună oameni de calitate împreună”), te pune pe gînduri, te provoacă la investigare să vezi cît și cum este adevărat din poveste, un lucru este clar: nu rămîi indiferent la istoria acelei mici comunități puriste, pietiste, față în față cu Leviathanul statului țarist, legionar și mai apoi comunist, fiară care i-a înghițit mulți copii pînă astăzi.
Vasile nu poate fi altceva decît este. Dacă încearcă să fie comunist, creștinismul supt cu laptele mamei îi stă împotrivă, dacă încearcă să fie ”pocăit”, încă are de rezolvat multe tensiuni lăuntrice și mai trebuie să își verse răul pe cărți catharhice. De aceea Siberia este greu de pus într-un raft, greu de clasificat, precum textele pe care le scrie. Mărturisirea din debutul cărții este ca o izbucnire ținută zeci de ani în plămîni?
„Da, sînt sectant, pentru că aşa ne‑a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sînt la a patra generaţie de sectanţi care de‑a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne‑am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri şi dregătorii într‑un veac, încît le‑am uitat numele. Ei însă nu ne‑au uitat şi ne‑au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi.
În cele ce urmează vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s‑a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă – Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să pornim la drum, în faţă ne aşteaptă stepa Bugeacului şi Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi comunităţii mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.“ (Vasile Ernu)
De ce ne interesează Sectanții, de ce ne interesează ACUM?
1. Supraviețuirea stigmatizatului. Pentru că spune o poveste despre supraviețuire, despre condiția de minoritar, despre mai multe bătălii care se dau permanent. Orice ar crede sau spune un ”pocăit” astăzi, oricîd de mult se crede integrat, chiar dacă demonstrează în stradă fraternizînd cu alte diferite grupuri, este condamnat la izolare, la separare și bătaie de joc. Stigmatizarea este perpetuă. Mîine chiar cei alături de care am ieșit zilele acestea în stradă ne vor ironiza pentru opțiunile familiale. Iată ce ne spune chiar autorul despre cele tipuri de bătălii (sublinierile îmi aparțin):
Volumul cuprinde istoria de mai bine de 100 de ani a unei comunități religioase marginale și radicale din zona Bugeacului și Transnistriei. O comunitate care în decurs de 100 de ani locuiește sub diferite regimuri politice și diverse construcții statale: Rusia țaristă, Romania Mare, URSS, Republica Moldova sau Ucraina. Fără a părăsi zona, o zonă de periferie în continuă schimbare. Au cunoscut două regimuri devastatoare: fascismul și stalinismul, care culmea, nu au reușit să-i distrugă, ci chiar i-au făcut mai puternici.
Și ei, această comunitate mică, au de dus o bătălie atât cu statul, Leviatanul sau Cezarul, cum îl numesc ei, cît și cu biserica ortodoxămajoritară care îi tratează și ea cu un alt tip de violență. Mai au de dus o bătălie și cu lumea laică modernă și cu toate formele moderne de hegemonie culturală și economică.
Bătăliile lor sunt foarte diferite de bătăliile grupului majoritar. Violența care se răsfrînge asupra lor este mult mai mare decât cea care se răsfrânge asupra grupului majoritar. Din această cauză ei sînt nevoiți să-și contruiască viața altfel, să aibă alte tehnici de supravețuire. Cum? Asta încerc să povestesc în carte.
sursa
Aflăm în carte despre cei care s-au îngropat de vii ca să nu fie pradă numărărilor și inventarierilor, aflăm despre familii despărțite, fracturate, oameni orbiți cu fierul roșu. Aflăm despre prigoană și rezistența înțeleaptă sau prostească, despre diferitele tipuri de adaptări, de la micul compromis, pînă la trădare și trecerea de partea Leviatanului. Poate că putem învăța ceva ”tehnici de supraviețuire”, cum le numește Vasile.
2. Lumea dispărută a pietiștilor și puriștilor. Fiind, cum mai mai spus, într-o triplă criză teologică-morală-liturgică, ca evanghelici ne mai interesază Sectanții pentru că există descrieri ale unei lumi pure și trecute în care corectitudinea, puritatea morală, ambiția școlărească, etica muncii, înțelegerea de afaceri cu DA – DA și NU-NU, detaliile vieții de zi cu zi ca parte a unui ansamblu care slujește unei cauze spirituale … toate acestea descriu o lume și o comunitate care a dispărut. După unele dintre acestea tînjim. După cum Vasile privește în urmă cu admirație spre antecesorii săi. Față de aceia și față de acea lume, nu numai Vasile este oaia neagră, toți sîntem capre și fii risipitori. Poate că un asemenea text este de scris și pentru că ne arată de unde am plecat, ne arată Genezele, Exodul, dar și locuri, atitudini, acțiuni la care ar trebui să ne reîntoarcem. Această anamneză ne este necesară, ca să ne redefinim identitar. Abia după o anamneză corectă, poate avea loc odiagnoză profitabilă.
3. Conviețuirea în amestecul de culturi. Sectanții ne oferă o lecție despre confluența culturilor. Sîntem în plină globalizare, culturile și religiile ni se amestecă. Cartea lui Vasile ne vorbește despre molocani, evrei mesianici, rascolnici, ruși, moldoveni, lipoveni, coloniști germani. Conviețuirea nu le-a anulat identitatea etnică sau religioasă, ci a creat o lume suprapusă, îmbogățită prin reciprocitate și schimb. Poate că și de aici putem învăța ceva tehnici de supraviețuire, cartea, care face o arheologie culturală de fapt, de drept poate să ne servească ca bază a unui manual despre o Europă și o Românie pe care niciunul nu o mai înțelegem. Sîntem într-o lume amestecată, în care încercăm să ne păstrăm identitatea. Comunitățile descrise de Vasile au reușit pentru aproape 100 de ani. Cum? Oare putem învăța o lecție de la ei?
4. Relația grupurilor religioase minoritare cu cetatea. Sectanții ne oferă o microistorie culturală, un model la scară a felului în care creștinii s-au raportat la cultură de-a lungul secolelor: integrare, refuz, ignorare. Comunitățile descrise de Vasile Ernu în cartea sa parcurg cumva într-un fel de recapitulatio stadiile creștinismului timpuriu, de la ascunderea în liniște, la prigoana extremă spre supraviețuire și conviețuire. Ce putem învăța din lecțiile pe care le oferă istoria despre tensiunile dintre Biserică și Cultură?
Ei bine, comunitățile despre care vorbesc au fost timp de peste 100 de ani niște indicatori perfecți. Puterea pentru ei era împărțită în aceste trei categorii mari și late, cum am mai spus: Stat, biserică majoritară și ”această lume”. Tehnica lor de a lupta și rezista era simplă: o combinație între cele trei tradiții. Când toți se mișcă spre centru, ei se mișcă spre margine, când toți vor sus, ei intră în catacombe. Când toată lumea care azi se declară anticomunistă intra în UTC și Partid pentru carieră sau pentru că ”toată lumea așa făcea”, ei refuzau deschis orice colaborare cu riscurile de rigoare. Nici ei, nici copiii lor nu intrau în PC sau UTC. Refuzau radical orice colaborare. Puterea îi arunca în puşcărie, iar pentru ei asta era un semn de respect și un indicator al calității și valorii lor. Ne arestează, deci suntem „aleşii” şi ne-am salvat.
Ei au înţeles foarte repede că la periferia sistemului este mult mai multă libertate și chiar se pot găsi destule resurse. Ei au reușit foarte repede să înțeleagă sistemul comunist mult mai bine decît toți kremlinologii și intelectualii de tot felul. Ei au dovedit că se poate construi chiar o mică economie alternativă fără a intra în conflict direct cu statul. Ei au arătat cum se poate construi autonomia şi „societatea civilă” într-un sistem totalitar. Ei își luau joburi prost plătite, dar care le dădea o acoperire legală și care le oferea mult timp liber. În comunism, după cum știm, nemunca era pedepsită prin lege iar statul era obligat să-ți ofere un loc de muncă. Nu puteai fi șomer că deveneai imediat penal. De aceea ei aveau multe joburi gen paznici. Lucrai 24 de ore la o gradiniță, unde mai degrabă te odihneai și după aceea aveai trei zile libere. În cele trei zile libere tu aveai mica ta afacere semiprivată: meşteșuguri, agricultură proprie, cooperative etc. Exista o zonă gri bine dezvoltată despre care nimeni nu prea scrie. Istoria comunismului scrisă de neoconservatori şi liberali este în mare parte o tristeţe şi o mare revanşă a lor. Ca să-i liniştesc le spun că în comunism a fost mai multă suferinţă decât îşi imaginează ei însă din cu totul alte cauze. Dar pe cine interesează cauzele, când urmăreşti doar scopuri şi profituri.
sursa
5. Crearea unei contraculturi de rezistență. Din Sectanții ne aducem aminte de modul în care comunitățile credincioșilor au creat o rezistență culturală prin micro-școli de exegeză, de retorică, de muzică (Vasile își amintește învățatul la mandolină, armonium cu pedale – eu am încă unul acasă). Pocăiții români au avut tradiții asemănătoare. Nu s-au bazat pe școala publică. Liceele de muzică din orașele mari sînt pline de pocăiți, pentru că aceștia vor fi făcut muzică acasă. Olimpiadele la Literatură beneficiază de prezența copiilor care învață memorarea și critica textelor din biserici. Numai că lumea aceasta reprezintă o fotogramă a ceva tocmai trecut, mort, deși cu trupul cald încă. Deși pe alocuri Vasile își idealizează comunitatea, retușînd realitatea, creează o lume la care te face să tînjești.
6. Prigoana și ”beneficiile” ei. Sectanții, deși enervează prin ideea că stalinismul este ultima epocă de aur a creștinismului, are dreptate la o evaluare istorică. Prigoana a fost întotdeauna vreme de mare înflorire pentru Biserică. Asemenea istorii s-ar putea să ne ofere lecții valoroase despre modul în care Biserica a suferit și suportat regimurile totalitare, supraviețuind. Radicalitatea trebuie reinventată și reînvățată.
7. Sectanții lui Vasile și Vasile. Și în sfîrșit la ce îi folosește lui Vasile Ernu Sectanții. Îi aduce aminte că este doar oaie neagră și că nu este capră. Vasile face ce face și se tot întoarce la sectanții lui. Face ce face și între Capitalul lui Marx și Biblie, revine tot timpul la Biblie. Acest soi de demers îi servește drept răscumpărare transgeneraținală și îi amintește de faptul că rugăciunile mamelor nu rămîn neascultate.
Ne-am cunoscut puţin după Revoluţie. Într-o faimoasă garsonieră din Dacia – Iaşi transformată într-un soi de bibliotecă. Aparţinea unui om care avea să ne marcheze pe amîndoi în acei ani: Dănuţ Mănăstireanu. Un om unic în felul lui prin România, cu care m-am ciondănit de 1001 ori dar care e primul om pe care-l vizitez cînd merg pe la Iaşi. În garsoniera aia, unde aveam să cunosc multă lume specială, deschisă oricînd pentru noi, am citit cărţi care pe atunci nu se găseau nicăieri. Acel om, în anii aceia dificili pentru mine, mi-a pus la dispoziţie tot ce avea: casă, masă, cărţi.
Dar să revenim la prieten.
El făcea litere, clasice, eu un soi de filosofie. Amîndoi eram pe atunci pasionaţi de hermeneutică şi semiotică. El a început să mă înveţe puţină greacă veche. Nu s-a lipit prea mult de mine.
La amîndoi ne plăcea să cîntăm: gama era destul de largă mai ales că mai aveam ceva prieteni buni care se pricepeau. Am făcut şi ceva tabere de vară prin Bucovina unde ne superviza cel mai tare matematician de pe vremea aceea care se ocupa de tot soiul de „limbaje artificiale” şi care hălăduia pe la mari universităţi occidentale dar pasionat cam de aceleaşi lucruri ca şi noi: Liviu Ciortuz. Pare halucinant privind în spate spre acei nebuni ani 90: cînd toată lumea exploda iar goana după acumulare într-o formă primitivă le luase minţile celor din jur, noi stăteam şi frămîntam nişte texte vechi cu tot soiul de semiotici şi hermeneutici. Lumi paralele. Am luat altă pastilă pînă a venit realitatea dură şi peste noi.
Prietenul meu şi-a dat lucrarea de licenţă cu faimosul Eugen Munteanu pe „Studiu lingvistico-filologic asupra Cărţii I din Imitatio Christi în tălmăcirea românească a lui Samuil Micu-Clain” iar eu cu Ştefan Afloroaei, un prof unic pe la catedra de filosofie din Iaşi care m-a învăţat Gadamer, pe „Problema răului în gîndirea rusă”. Sper că nu am uitat. Erau anii 90.
După aceea drumurile noastre s-au despărţit: eu am plecat la Cluj şi am făcut de toate iar el la Oradea unde a ajuns profesor şi decan pe la teologie la Universitatea din Oradea. Dar şi un pastor cunoscut şi apreciat în mediul protestant. Avea toate atuurile să devină pastor. Doar eu aşi fi putut să-l întrec dar m-am ratat 😉 Cum spunea un clasic: eu am mers pe o altă cale.
În ultimii mai bine de 20 de ani cred că ne-am mai intersectat de cîteva ori în treacăt. Aşa a fost să fie. Şi iată că mă revăd cu el după atîta timp: vineri 17 februarie, ora 18.00 la Librăria Saloanele de Carte R&R (Str. Republicii nr. 22) din Oradea. I se spune Marius Cruceru. Pentru prieteni doar Marius. Am promis că vom cînta ceva împreună. Vom şi povesti despre „Sectanţii” şi „Bandiţii”.
Voi mai avea invitat şi pe Mircea Pricăjan pe are-l cunosc din păcate doar din scris şi de pe mediile virtuale. Altă generaţie. Sper să am onoarea să-l cunosc mai bine pe viu. Acum mă bucur citindu-I cartea: „Calitatea luminii”.
Cel care duce greul acestei întîlniri e Otniel Vereş, un om deosebit pe care-l adimir de la distanţă.
In foto: Dănuţ Mănăstireanu, Marius Cruceru, Vasile Ernu (prin 95-95 cred)
Vineri, 17 februarie, de la ora 18:00, la Saloanele de Carte R&R (Str. Republicii nr. 22) din Oradea, va avea loc lansarea volumelor Sectanţii şi Bandiţii, primele din Mica trilogie a marginalilor, semnate de Vasile Ernu şi apărute în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibile şi în ediţie digitală.
Invitaţi, alături de autor: Marius Cruceru şi Mircea Pricăjan
Moderator: Otniel Vereş
Vineri, 17 februarie, de la ora 18:00, la Saloanele de Carte R&R (Str. Republicii nr. 22) din Oradea, va avea loc lansarea volumelor Sectanţii şi Bandiţii, primele din Mica trilogie a marginalilor, semnate de Vasile Ernu şi apărute în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibile şi în ediţie digitală.
Invitaţi, alături de autor: Marius Cruceru şi Mircea Pricăjan
Moderator: Otniel Vereş
« go back —
keep looking »